Cum va arăta Muzeul Comunismului din România
Acum o săptămână, PDL a anunţat că se va înfiinţa Muzeul Comunismului lângă Parcul Carol, în Hala Filaret.
Pentru asta vor intra în reorganizare administrativă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), condus de Vladimir Tismăneanu, şi Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD), înfiinţat de Ion Iliescu.
Astfel va apărea o singură instituţie de cercetare, ataşată muzeului. Ion Iliescu a reacţionat la această iniţiativă acuzândcă este vorba despre o „ticăloşie ordinară”, care nu urmăreşte altceva decât să desfiinţeze Institutul Revoluţiei Române. Într-un interviu RL, Vladimir Tismăneanu a explicat cum o să arate Muzeul Comunismului şi cum se va înţelege cu viitorii lui colegi, pe care îi numeşte „comunişti luminaţi”.
De ce se înfiinţează abia acum?
V.T.: Muzeul este prioritate. Este incredibil că au trecut 22 de ani fără un astfel de muzeu. În decembrie 2006, una dintre propunerile Comisiei Prezidenţiale era înfiinţarea unui muzeu naţional al comunismului. Această propunere a fost asumată de preşedinte.
Nu credeam atunci că va fi atât de dificilă crearea acestuia, întâmpinarea atâtor piedici: birocraţie şi absenţa iniţiativei politice. Peste 50% din români sunt în favoarea acestui muzeu, conform sondajelor de la finele anului 2010. Există şi sprijin exterior, de la Bruxelles la Washington.
De ce este nevoie de acest muzeu?
V.T.: Memoria este un organism viu şi are nevoie de hrană – altfel se atrofiază. Un muzeu de acest gen nu trebuie să fie doar o colecţie de exponate împietrite, ci o experienţă vie care să meargă mână în mână cu investigarea crimelor comunismului.
Sunt muzee în toate ţările ex-comuniste. Care va fi abordarea celui românesc?
V.T.: Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală. Tânărul care va vizita muzeul trebuie să înţeleagă de ce-ul acestei dictaturi – nu era o dictatură ca oricare alta, ci una care dorea să creeze Omul Nou, să schimbe sistemul de gândire umană.
Balticii au muzeele experienţei totalitare.
La Budaesta e Casa Terorii, centrată pe teoare şi represiune. Fără să diminuăm dimensiunea de represiune, vrem să arătăm ce era Partidul.
În Polonia nu există încă un muzeu naţional, ei au mai multe muzee locale. Nu mi se pare o idee rea nici aceasta.
Ce expoziţii vor fi?
V.T.: Anual se vor face expoziţii, timp de 5 ani, după care se va stabili o colecţie permanentă.
Prima expoziţie va avea tematica „Omul Nou – construct al socialismului”. Vor urma: colectivizarea, geografia represiunii şi organizaţiile de masă (precum UTC). Ideea e să fie un muzeu dinamic, apropiat de modelul Tate din Marea Britanie: o hală artistică.
Se cunosc deja exponatele?
V.T.: Da, însăşi arhitectura muzeului a fost realizată pornind de la obiectele care vor fi expuse. Există un catalog întreg cu exponate pentru prima colecţie, alcătuit de curatori care, din 2009, au cercetat muzeele din Bucureşti, Iaşi, Cluj – au făcut fotografii obiectelor din depozite şi arhive. La intrare s-ar putea să apară o murală cu Lenin care întâmpina Armata Roşie la intrarea în Bucureşti. Vor fi şi videoproiecţii, ale unor artişti contemporani români.
De ce Hala Filaret?
V.T.: Bucureştiul, în pofida aparenţelor, nu are multe spaţii potrivite pentru un astfel de muzeu. Hala Filaret întruneşte numeroasele condiţii necesare: localizare, temperatură, spaţiu şi alte detalii. Problemele vor fi cauzate de faptul că este unul dintre terenurile cele mai dorite din Bucureşti, aflat în prezent în proprietatea Ministerului Economiei.
De ce nu Palatul Parlamentului?
V.T.: S-a discutat şi această versiune, dar sălile care ne-au fost puse la dispoziţie nu puteau acomoda tipul de muzeu pe care îl dorim. Erau fie probleme de spaţiu, fie de umiditate sau temperatură. Plus că Palatul Parlamentului este el însuşi un exponat, iar exponatul şi muzeul nu pot fi unul şi acelaşi.
Se poate face muzeul în plină criză economică?
V.T.: Criza s-a atenuat, iar costurile muzeului nu mi se par mari, mai ales dacă se va recurge la strângere de fonduri. Există totodată fonduri europene care pot fi folosite în această direcţie.
A existat la un moment dat iniţiativa unui regretat om de ştiinţă, Claudiu Matasa, fost deţinut politic, consul onorific al României în Florida. El a dorit să doneze 100.000 dolari pentru înfiinţarea unui muzeu, în jurul anului 2005, dar nu a avut cui.
Cum aşa?
V.T.: Suma a fost oferită Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea la acel moment. Fiindcă nu exista o structură instituţională potrivită, Institutul nu putea primi banii. Astfel, Claudiu Matasa a plecat pe lumea cealaltă mâhnit că a oferit o sumă şi nu a avut cine să o primească.
Continuarea aici
Maxima zilei – 19 iulie 2011
Nădejdea noastră în viitor este tot atât de neîndoielnică, ca și o întâmplare petrecută în trecut.
Fer. Augustin
Sondaj – Biblia carte omenească sau inspirată divin
Credința în Biblie s-a accentuat în timpul crizei financiare, anunță CNSnews.comcitând un raport în care au fost analizate date ale instituției de sondaj Gallup.
Întrebarea Gallup a fost: „Care din următoarele afirmații se apropie cel mai mult de descrierea perspectivei pe care o aveți față de Biblie: 1) Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, de luat literal, cuvânt cu cuvânt, 2) Biblia este cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, dar nu tot ce e în ea trebuie luat literal, sau 3) Biblia este o carte veche scrisă de om, cu povești, legende, istorie și precepte morale”.
În mai 2008, 22% dintre americani credeau că Biblia este „o carte veche scrisă de om, cu povești, legende, istorie și precepte morale”. În același timp un total de 76% credeau celelalte două opțiuni, că Biblia este fie „cuvântul lui Dumnezeu, de luat literal, cuvânt cu cuvânt” sau că este „cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, dar nu tot ce e în ea trebuie luat literal.” În luna mai anul acesta, la 3 ani de la anteriorul sondaj, de la 22% doar 17% mai cred că Biblia e „o carte veche scrisă de om, cu povești, legende, istorie și precepte morale”, iar cei 76% au devenit 79% care cred că este cuvântul lui Dumnezeu.
În ultima decadă, în decembrie 2002 credința în Biblie ajunsese la 82%. În schimb un maxim istoric a fost de 85% în vara lui 1980, când doar 10% o credeau o carte omenească.











