ONU verifică libertatea religioasă în Moldova
Libertatea religiei în Republica Moldova se află sub privirea scrutătoare a raportorului special al Națiunilor Unite, Heiner Bielefeldt, care, în perioada 1-8 septembrie efectuează o vizită în țara de peste Prut.
Scopul vizitei este identificarea obstacolelor existente ce împiedică dreptul la libertatea religiei în Moldova, arată un comunicat al Guvernului, citat de ziarul Adevărul.
„Voi identifica orice obstacol existent sau emergent, care împiedică dreptul la libertatea religiei sau credinței în Republica Moldova și voi prezenta recomandări privind căile și mijloacele de depășire ale acestora,” promite raportorul la prima vizită a unui expert ONU în domeniul drepturilor omului vizând libertatea religiei.
Bielefeldt urmează să aibă mai multe întrevederi cu oficialități și autorități locale de la Chişinău, Orhei, Bălţi şi Tiraspol responsabile pentru probleme de religie sau credință. El se va întâlni de asemenea cu reprezentanți ai comunităților sau confesiunilor religioase, organizații ale societății civile și agenți ONU.
(Foto: Adevărul)
http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/ONU-verifica-libertatea-religioasa-in-Moldova-4131.html
Partajează asta:
ALRC-ul s-a înfiinţat ca să îl apere pe Iosif Ţon?
Nicolae Rădoi, publică pe blogul său un articol în cadrul căruia se acreditează ideea că ALRC(Comitetul Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) a fost înființat cu scopul de a-l apăra pe Iosif Țon, precum și că persecuțiile membrilor ALRC s-ar fi datorat trădării lui Iosif Țon. Din materialele pe care le-am citit despre ALRC am înțeles faptul că acesta a avut ca model acțiunile lui Paul Goma precum și că un comitet asemănător fusese înființat în anii 70 în Rusia Sovietică. Afirmațiile lui Viorel Vuc trebuiesc coroborate cu documente de arhivă și cu alte mărturii.
Mărturia fratelui Viorel Vuc despre înfiinţarea ALRC-ului (în toamna lui 1977, şi nu în 1975, cum îşi aminteşte acesta) (aici) şi despre evenimentele ulterioare de la Caransebeş din 1978 este extrem de importantă. Un lucru care a ieşit la iveală din această mărturie este faptul că Asociaţia pentru Libertatea Religioasă şi de Conştiinţă (ALRC) a fost iniţiată din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon în timpul în care era anchetat de Securitate în anul 1977. Iată o parte a dialogului cu Daniel Mitrofan în care Viorel Vuc precizează câteva lucruri:Referitor la înfiinţarea Comitetului ALRC… Cum a pornit iniţiativa? Împreună cu fratele Petrică Cocîrţeu, în anul 1975, pe când ne întorceam de la Turnu Severin,– Prin ce dată? – Cam pe 15 septembrie… Fratele Iosif Ţon, era anchetat, era 75 anul, „n-ar trebui şi noi tinerii să facem o hârtie către guvern, chiar lui Ceausescu, să spunem că şi noi ne solidarizăm cu el?” Toţi am zis: facem, cu orice risc. Ştiam că bine nu ne aştepta.Cei care au decis să formeze organizaţia ALRC au ştiut că se expun primejdiilor mari, inclusiv morţii, dar şi-au asumt aceste riscuri din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon. Scrisoarea lor Încetaţi prigoana (publicată la Europa Liberă în mai 1978), în care expuneau cazuri concrete de persecuţie a credincioşilor din România, a fost un document care i-a uimit pe securişti şi i-a determinat să oprească pentru o perioadă persecuţiile, inclusiv interogarea lui Iosif Ţon.Câteva luni mai târziu, când membrii ALRC-ului ce erau în comitetul Bisericii Baptiste din Caransebeş au ajuns ţinta atacurilor Securităţii, ar fi fost rândul lui Iosif Ţon să ia apărarea acestora. În loc să îi apere, Iosif Ţon i-a atacat printr-o Scrisoare deschisă publicată în noiembrie 1978 în care apăra acţiunile samavolnice ale conducerii Uniunii Baptiste de la Bucureşti şi ale autorităţilor locale ce acţionau (şi unii şi alţii) la cererea Securităţii. Scrisoarea lui Iosif Ţon, care incrimina pe membrii comitetului ALRC, a dat mâna liberă autorităţilor să condamne la închisoare pe trei din acei vajnici luptători pentru libertate religioasă, luptă de care beneficiase şi Iosif Ţon în primăvare anului 1978.În concluzie, comitetul ALRC se formează din dorinţa de a-l ajuta pe Iosif Ţon în confruntările sale cu Securitatea, acţiune prin care se voia exprimată ideea că tinerii din România sunt alături de acesta şi sunt gata să se sacrifice pentru a asigura altora libertatea religioasă şi de conştiinţă.Iosif Ţon, care fusese apărat de acei tineri idealişti în lupta pentru revendicări în care se angajaseră riscându-şi viaţa, trădează atât pe aceştia, cât şi idealurile lor şi oferă Securităţii scuza să îi condamne la închisoare. În acea instanţă Iosif Ţon s-a dat de partea trădătorilor de la Uniune (devenind el însuşi un trădător), şi de partea Securităţii care în cooperare au pus în închisoare pe fraţii săi. Iosif Ţon a înfăptuit toate acestea fără nici o mustrare de conştiinţă. Să fi fost de vină duhul care spune că l-a primit prin contactul cu carismaticul Ted Kent? (…)Iosif Ţon a întors rău pentru bine. Datorită lui trei membri ai ALRC-ului au ajuns în închisoare (Ionel Prejban, Petre Cocârţeu şi Nicolae Rădoi), unul a fost asasinat (Traian Bogdan) şi alţii au fost capacitaţi să renunţe la o luptă în care s-au trezit trădaţi de cel pe care l-au apărat de furia Securităţii. (…)
Partajează asta:
Viziunea pentru viaţa ta – Chemaţi după planul Său – Romani 8:28
Partajează asta:
Meditatia zilei – 3 Septembrie 2011
–A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea.
(Marcu 6:48)–
Necăjindu-ne şi luptându-ne nu împlinim lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu de făcut. Numai Dumnezeu Însuşi, care lucrează întotdeauna fără stres şi fără încordare şi care niciodată nu Se surmenează, poate face lucrarea pe care o dă copiilor Lui. Când ne încredem liniştiţi în El ca s-o facem, lucrarea va fi completă şi va fi bine făcută. Şi felul în care putem să-L lăsăm pe El să-Şi facă lucrarea prin noi este să rămânem atât de deplin în Hristos prin credinţă încât El să ne umple până la refuz.
Un om care a aflat acest secret a spus odată: „Am venit la Domnul Isus şi am băut, şi cred că nu-mi va mai fi sete niciodată. Motto-ul vieţii mele a devenit: «Nu te surmena, ci revarsă-te» şi a schimbat deja în întregime viaţa mea”.
Nu este nici un efort istovitor într-o viaţă din belşug, şi aceasta este irezistibil de liniştită. Este viaţa normală de omnipotenţă şi necurmată împlinire în care Hristos ne invită pe fiecare din noi să intrăm – astăzi şi întotdeauna.
din Vremurile şcolii duminicale
Odihneşte-te, suflete al meu, o, taină binecuvântată,
A vieţii adevărate care Îl glorifică pe Domnul:
Nu întotdeauna sufletul cel mai ocupat Îl slujeşte cel mai bine,
Ci acela care se odihneşte pe Cuvântul Lui vrednic de încredere.
Odihneşte-te, nu-ţi lăsa inima să se tulbure,
Pentru că valurile foarte mici strică imaginea frumoasă
A gloriei cereşti pe care lacul liniştit o reflectă –
Şi astfel tu porţi imaginea pe care El o are.
Odihneşte-te, suflete al meu, căci odihna este de folos;
Inimii liniştite Dumnezeu îi face cunoscut tainele Sale;
Astfel vei învăţa să aştepţi, şi să veghezi, şi să munceşti,
Întărit ca să suporţi, întrucât Hristos locuieşte în tine.
Căci ce este slujirea decât viaţa lui Isus,
Trăită într-un vas făcut din lutul fragil al pământului,
Care iubeşte şi dăruieşte şi se deschide pentru alţii,
O jertfă vie de la zi la zi.
Odihneşte-te, ca să fii un răspuns
Pentru cei care întreabă: „Cine este Dumnezeu şi unde este?”
Pentru că Dumnezeu este odihnă, şi unde locuieşte El este linişte,
Şi cei ce locuiesc în El, au parte de odihna Lui.
Şi ce ar putea satisface marea nelinişte din jurul tău,
Decât pacea profundă a lui Dumnezeu care I-a umplut inima?
Pentru că un Glas viu încă mai cheamă pe cei trudiţi
La Cel care a spus: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi da odihnă”.
Freda Hanbury Allen
În liniştea învierii este puterea învierii.
Partajează asta:
Profeţii care cer un verdict (1)
Profeţia, sau prezicerea, face parte din cotidian. În ciuda apelului la raţiune, milioane de oameni se lasă prinşi în goana după cunoaşterea viitorului. În timp ce unii îi iau în derâdere pe „profeţii” de toate soiurile, alţii îşi leagă viaţa şi speranţele de zodiace şi oracole.
Nesiguranţa cu privire la viitor este una dintre cauzele interesului major pentru preziceri. Înmulţirea cataclismelor naturale, crizele politice şi economice acute, conflictele militare, decadenţa şi grija pentru descendenţi măresc, de asemenea, interesul faţă de cunoaşterea viitorului. Fie că e vorba de profeţii din Biblie sau din alte surse, recente, orice profeţie reuşeşte să adune un public interesat.
Jurnalişti, politicieni, economişti şi oameni de ştiinţă elaborează hărţi ale viitorului, pe baza indicatorilor observaţi, înregistraţi şi măsuraţi. Aceste predicţii nu sunt însă profeţii, pentru că profeţia nu este o anticipare bazată pe inteligenţa umană, nici una izvorâtă din cunoaşterea trecutului, respectiv din înţelegerea faptului că istoria se repetă în spirală sau altfel. Profetul, antic sau contemporan, poate fi un individ oarecare, cu un IQ mai mare sau mai mic, acest fapt însă neavând prea mare importanţă în condiţiile în care el pare un simplu instrument în mâna divinităţilor locale, a altor entităţi supranaturale sau a lui Dumnezeu.
La nord şi la sud de Dunăre
Poporul român, cu apetit pentru misticism şi cunoaşterea realităţilor tainice, şi-a avut de-a lungul vremii profeţii săi mai mult sau mai puţini celebri. Rămâne de notorietate cazul ciobanului Petrache Lupu (1907-1994), numit şi „Sfântul de la Maglavit”, care a pretins că l-a văzut pe Dumnezeu. În jurul persoanei lui s-a conturat, după cum observa într-un articol Cătălin Manole, „unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulţimi de sute de mii de oameni, veniţi din toate judeţele ţării, deopotrivă intelectuali, preoţi, politicieni şi ţărani.” Chiar regele Carol al II-lea a trimis o limuzină care să îl aducă pe vizionar la Peleş, unde Petrache a zăbovit mai multe zile în preajma Majestăţii Sale. Se povesteşte despre minuni care s-au întâmplat la Maglavit şi despre oameni care au fost vindecaţi de boli. Petrache a fost un caz mediatizat în presa vremii. Unii îl adulau, în timp ce alţii se arătau sceptici. El povestea că Dumnezeu i-a poruncit să le propovăduiască oamenilor pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. În caz contrar, dureri şi munci cumplite aveau să se abată asupra lor. Mesajul lui semăna prin formă şi conţinut cu acela al profeţilor biblici. Al Doilea Război Mondial şi grozăviile regimului comunist au putut fi interpretate, desigur, ca împliniri ale predicţiilor sale.
Poate şi mai celebră a fost Vanga Dimitrova (1911-1996), cunoscută ca „baba Vanga”, considerată o personalitate spirituală importantă în istoria vecinilor bulgari. Printre evenimentele profetizate de ea, apar ziua exactă a începerii celui de-al Doilea Război Mondial, dezastrul de la Cernobîl, destrămarea URSS-ului şi moartea echipajului submarinului Kursk. Clarvăzătoarea s-a referit în profeţiile ei şi la poporul român: „În bucuria acestei lumi, în România îşi va începe lucrarea cel promis. (…) Acest popor [român] va deveni prin îndreptarea sa o adevărată pildă vie pentru toate popoarele pământului.” Institutul Pedagogic din Sofia a înfiinţat încă din 1967 un laborator special, care a încercat să descifreze prezicerile sale. Oamenii de ştiinţă bulgari susţin că acestea s-au împlinit în proporţie de 70-80%.1 Cert este că românii nu sunt încă o pildă vie pentru naţiuni.
| „Teamă, teamă! Fraţii americani cad de la înălţime, ciupiţi de moarte, cu ciocul, de păsări de oţel”, spunea Baba Vanga, în 1989. Unii au spus că profeţia s-a împlinit la WTC, în 11 septembrie 2001. |
Profeţie în mediuu antic
Rolul profeţilor a depăşit graniţele religiilor iudaică, creştină şi islamică. După cum scria Martti Nissinen, „ca fenomen, profeţia este interculturală, putând fi întâlnită în diferite contexte culturale de-a lungul istoriei omenirii.”2 Chiar Biblia, care îi menţionează pe vechii profeţi ai evreilor, vorbeşte şi despre profeţi păgâni, care se închinau zeităţilor Orientului Apropiat. Profesorul Nissinen observa că rolul profetului antic trebuie înţeles în contextul aşezărilor urbane ale vremii. Oraşele sau cetăţile antice erau aşezate sub protecţia unor divinităţi, iar profetul se distingea în acest peisaj ca voce umană a puterilor transcendente.
Iniţial, profeţia a fost un fenomen oral, cei care îşi asumau rolul de profeţi prezentându-şi mesajele în locuri publice – pe străzi sau în pieţele cetăţilor. Comunicările profetice erau scrise mai rar, dovadă fiind numărul redus al textelor profetice scrise care s-au păstrat. Totuşi, din diferite colţuri ale Semilunii Fertile, au fost colectate informaţii despre profeţia antică, întrucât fenomenul nu a fost unul local, ci a existat o practică larg răspândită. În secolul al XVIII-lea, odată cu descoperirea vestigiilor arheologice ale cetăţii Mari (în zona Eufratului), au ieşit la lumină documente antice care conţineau astfel de texte. Pe baza scrisorilor de la Mari, s-a ajuns la concluzia că profeţii jucau un rol semnificativ la curtea regală. „Ca portavoci ale zeilor, profeţii erau în primul rând slujitorii zeilor ale căror cuvinte le proclamau.”3
În cele mai multe cazuri, mesajele aveau legătură cu regele şi bunăstarea lui, cu războaiele pe care acesta le purta cu alţi monarhi şi cu viitorul cetăţii. Profeţii îl asigurau pe rege că zeii sunt de partea lui şi că va obţine victoria împotriva duşmanilor. Pe lângă profeţiile despre viaţa politică şi despre activitatea militară, erau şi profeţii cu privire la viaţa cultică a templelor sau, mai rar, profeţii despre diverse proiecte (de exemplu, construirea unei noi porţi a cetăţii sau găsirea unui nume pentru un copil din familia regală).
Renumit în Grecia antică a fost oracolul din Delfi. Dacă la început oracolul putea fi consultat într-o singură zi a anului, respectiv ziua naşterii lui Apollo, ulterior consultările au devenit mai frecvente. Evident, cei care îi puneau întrebări oracolului plăteau taxe substanţiale. Preoteasa Pythia asculta întrebarea şi oferea un răspuns neinteligibil, ale cărui semnificaţii erau traduse de preoţii oracolului. Răspunsurile oferite de preoţi erau suficient de evazive încât să poată fi interpretate astfel încât profeţiile să pară reale.
Evul predicţiilor
În sânul creştinismului, profeţiile nu au dispărut după perioada Noului Testament sau a Bisericii primare. În perioada medievală, s-a profetizat venirea unui papă care va reforma Biserica, alungându-i pe clericii corupţi şi cucerind întreaga lume prin bunătate şi un caracter drept. În 1294, când Pietro di Morrone devenea, prin alegere, Papa Celestin al V-lea, mulţimile l-au întâmpinat cu entuziasm, crezând că el este salvatorul care trebuia să vină. Incapabil să împlinească rolul destinat lui prin profeţie, Celestin avea să „demisioneze” destul de repede. Un oarecare Fra Bonaventura avea să pretindă mai târziu, în 1516, că el este acel papă din profeţie şi nu a fost singurul aspirant la acest rol. În fapt, profeţia pare să fi fost mai degrabă o reflexie a dorinţei maselor după o Biserică mai bună, slujită de oameni cu înaltă ţinută morală.
Evul Mediu nu a dus lipsă de voci care să proclame, în numele Cerului, mesaje dintre cele mai diverse. Cronicile au reţinut numele lui Elizabeth Barton (1506-1534), călugăriţă din Anglia lui Henric al VIII-lea. În contextul conflictului dintre rege şi Biserica Romei, Anglia a cunoscut o escaladare a fenomenului profetic. Prezicători obscuri şi profetese răsărite de niciunde anunţau prăbuşirea regelui Henric, dar şi războaie sau boli care aveau să lovească ţara. O tânără servitoare din Kent, Elizabeth Barton, a stârnit vâlvă la data aceea, fiind mulţi cei convinşi că fata primeşte mesaje din partea Fecioarei Maria. Uneori intra în transă. Alteori rostea cuvinte neinteligibile. Unele dintre aceste mesaje erau notate de martori. Cert este că mesajele erau îndreptate împotriva regelui anticatolic. Elizabeth a fost spânzurată pentru că i-a scris papei o epistolă profetică în care anunţa finalul domniei lui Henric al VIII-lea.
Un caz aparte este cel al lui Nostradamus, ale cărui profeţii au stârnit nu doar interesul contemporanilor săi, ci şi pe cel al interesaţilor de acest gen de scrieri, din secolele următoare. Născut într-o familie de evrei convertiţi la catolicism, Nostradamus a avut contact cu astrologi şi alchimişti din Franţa şi Italia, devenind renumit prin catrenele pe care le-a compus şi prin care, într-un limbaj codat, a lansat o serie de presupuse profeţii. Cele 942 de catrene, publicate sub titlulCenturii (1555), i-au atras renumele de profet, din partea poetului Ronsard, însăşi Caterina de Medici fiind interesată de acestea. Cum moartea regelui Henric al II-lea a părut că se regăseşte în câteva dintre versurile lui Nostradamus, curând alţi regi, prinţi, contese, generali şi prelaţi şi-au regăsit viaţa în predicţiile sale. Nostradamus a susţinut originea divină a acestor profeţii. Una dintre posibilităţile enunţate de autorul Edgar Leoni4 este aceea că Nostradamus, un om educat, a scris un fel de satire la adresa lumii ignorante în care trăia, profitând de naivitate pentru a obţine faimă şi bani. Interpretările forţate şi numeroasele detalii care nu şi-au găsit împlinirea ridică semne de întrebare asupra originii „divine” şi a veridicităţii profeţiilor lui Nostradamus.
Chiar şi pe vremea lui Nostradamus a existat, însă, scepticism faţă de profeţii. Omul de stat şi eseistul Francis Bacon (1561-1626) a analizat problema profeţiilor. Într-unul dintre eseurile sale, Bacon se referă la o pretinsă profeţie a lui Seneca, potrivit căreia aveau să fie rupte lanţurile oceanului şi urmau să fie descoperite lumi noi. Evident, pentru contemporanii lui Bacon, anul 1492 marcase împlinirea acestei profeţii. Eseistul i-a considerat însă creduli. Profeţiile, în opinia sa, trebuiau dispreţuite, dar nu ignorate, pentru că impactul asupra maselor era major. El a sugerat chiar nevoia unei cenzuri din partea autorităţilor asupra unor astfel de predicţii.
| „Va fi aşa, va fi altfel, / Tot turuie mereu, profeţii. / Şi ei sunt robii gurii, bieţii! / Eu stau în rând cu nătăfleţii, / Nu mă mai satur să mă-nşel.” Marin Sorescu, Profeţii mincinoşi |
1 „Urmaşa lui Nostradamus”, www.monitorulexpres.ro, 9 septembrie 2006
2 Martti Nissinen, Prophets and Prophecy in the Ancient Near East, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2003,
3 Martti Nissinen, Op. cit., p. 16
4 Edgar Leoni, Nostradamus and His Prophecies, Dover Publications, 2000
http://www.semneletimpului.ro/revista/Profetii-care-cer-un-verdict-4078.html
Partajează asta:
Profeţii care cer un verdict (2)
Profetul biblic
Chiar din paginile Vechiului Testament reiese că profeţia nu a fost limită la aria geografică a Israelului, fapt ce ar putea să provoace întrebarea: Este posibil ca profeţia israelită să fie doar un segment dintr-un fenomen mai larg? Multe dintre textele profetice ale popoarelor şi triburilor păgâne sunt similare în formă şi conţinut cu profeţiile biblice. Profeţii idolatri, asemenea celor evrei, invocau o divinitate ca sursă a mesajului lor, atenţionau mulţimile cu privire la probleme şi realităţi contemporane, prevesteau evenimente viitoare sau dădeau indicaţii despre ce ar trebui făcut în anumite situaţii. Prin urmare, există vreun ascendent al profeţiei biblice în faţa altor profeţii?
O importantă notă distinctă apare pe paginile Bibliei. Profetul lui Dumnezeu nu era în primul rând un prezicător al evenimentelor viitoare. Deşi vestea uneori şi ceea ce urma să se întâmple, aceasta era doar o parte din activitatea lui. Profetul ştia viitorul doar când şi dacă Dumnezeu i-l descoperea. Profetul evreu Daniel, care i-a spus împăratului Nabucodonosor al II-lea semnificaţia visului său, a indicat foarte clar că sursa cunoaşterii lui este Dumnezeu: „Este un Dumnezeu în ceruri Care dezvăluie misterele şi El i-a făcut cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în zilele de apoi” (Daniel 2:28). „Profeţia creştină are puţin de-a face cu simpla prezicere a evenimentelor viitoare, iar puterea sa nu este niciodată fixată spre viitor. Ea ţinteşte întotdeauna prezentul.”1 Profeţii trimişi de Dumnezeu erau preocupaţi de cele mai multe ori de realităţile contemporane lor. Denunţau păcatele şi metehnele societăţii, îndemnându-i pe oameni să redescopere principiile morale.
Evaluarea calităţii de profet, în condiţiile în care toţi profeţii pretind că spun adevărul, implică, într-un anumit sens, împlinirea predicţiilor. Ieremia spunea că „profetul care profeţeşte pacea va fi recunoscut ca fiind trimis de Domnul doar dacă se vor împlini cuvintele profeţiei lui” (Ieremia 28:9). În acelaşi registru se înscrie afirmaţia din Deuteronomul 18:22 – „Dacă cuvântul pe care-l va rosti profetul în Numele Domnului nu se va adeveri sau nu se va împlini, acel cuvânt nu a fost rostit de Domnul. Profetul a vorbit din îngâmfare; să nu vă fie teamă de el.”
Pe patul lui Procust
Niels Christian Hvdit observa corect că „profeţia nu a murit niciodată, ci mai degrabă şi-a dovedit dinamismul prin schimbările sale în armonie cu noile condiţii ale dezvoltării istorice.”2 Evident, în foarte multe cazuri a fost vorba de simple înşelătorii, unii „profeţi” profitând de naivitatea oamenilor pentru a-şi umple buzunarele sau pentru a dobândi faimă. Alţii au fost animaţi de fervoare religioasă. Nu s-ar putea spune că în toate cazurile a fost rea voinţă.
Stabilirea unui verdict rămâne o problemă dificilă. Istoria omenirii a fost şi o istorie a profeţiilor, iar veridicitatea acestora nu poate fi evaluată în funcţie de impactul pe care l-au avut şi nici după detaliile care s-au împlinit parţial. Din perspectiva credinţei creştine, profetul trebuie aşezat pe patul lui Procust – adică Biblia – şi testat. Ca sursă a profeţiilor, Dumnezeul omniscient şi omnipotent nu poate greşi. Mesajele comunicate de El, prin profeţi, nu se pot împlini parţial, doar în proporţie de 70-80%. Pot exista oameni trimişi de Dumnezeu să vorbească lumii. Însă niciuna dintre noile profeţii nu pot fi antagonice cu mesajele anterioare ale Divinităţii.
Sunt două situaţii extreme care trebuie şi pot fi evitate. Mai întâi, respingerea oricărei profeţii, pe motiv că nu se poate şti care este adevărată şi care nu, înseamnă riscul ignorării mesajului lui Dumnezeu. Iar a doua situaţie de preîntâmpinat este aceea în care orice mesaj „de dincolo” este îmbrăţişat ca veridic. Profetul trebuie să treacă testul Bibliei, iar omul de rând are nevoie să înţeleagă că mai importantă decât cunoaşterea viitorului este pregătirea prezentă pentru acest viitor, fără a uita avertizarea lui Christos, potrivit căreia „se vor ridica mulţi profeţi falşi şi-i vor înşela pe mulţi” (Matei 24:11).
2 Niels Christian Hvidt, Op. cit., p. 303
Articole similare
Profeţii care cer un verdict (1)
Partajează asta:
Battle for the Bible Translation
At their annual summer convention, the Southern Baptists passed a resolution expressing „profound disappointment with Biblica and Zondervan Publishing House” for publishing the 2011 New International Version, concluding that „we cannot commend the 2011 NIV to Southern Baptists or the larger Christian community.”
The resolution strikes us as divisive, shortsighted, and something that brings us, and no doubt the majority of the Christian community, profound disappointment.
To be fair, the resolution was not brought to the convention by the resolution committee, which wisely determined that the convention did not need to comment on the new translation. The resolution was the work of a single delegate, and only one other person spoke on its behalf. But no one on the convention floor spoke against it, and eyewitnesses say that up to 90 percent of the delegates raised their ballots to signal their approval.
The issue at stake is what the resolution called the NIV’S „gender-neutral methods of translation,” saying the 2011 NIV has „gone beyond acceptable translation standards.”
Whose translations standards are they talking about? The translation principle the resolution refers to is properly called „dynamic equivalence” or „functional equivalence.” Such translations try to do something on the order of common sense: When arriving at a word or phrase that literally says one thing but functionally means another, they choose the functional meaning.
In biblical times, speakers would address a mixed group of believers with the greeting „brothers.” Such was the practice even in English a generation ago. If a speaker were to do that today, many people in the room would assume the speaker was addressing his remarks only to the men present. If we translate the Greek word adelphoi as „brothers” in many biblical passages, it would lead the modern reader to the same conclusion. In short, it would mislead the reader. Hence, the need for functional translations.
Functional equivalence is the principle used by the New Living Translation, published by Tyndale. And by the New Century Version, published by Thomas Nelson. We have no reason to believe that such publishing houses, or the reputable evangelical scholars who produced their versions, are driven by a secular feminist agenda.
Even so-called formal equivalence translations—which do their best to translate the original languages word for word and syntactical structure for syntactical structure—regularly resort to functional equivalence. The English Standard Version, for example, always uses the wordman for the Greek anthropos when the context suggests a male human is in view. This is a literal and accurate translation in such cases. But when the context suggests that both men and women are in view, it uses people or others. This is a functional and accurate translation.
To be clear, no contemporary, evangelically based translation changes the gendered names used in God’s self-revelation. The first person of the Trinity is still called „Father,” and Jesus is his „Son.”
One SBC concern is ideology, a commitment to complementarianism, the view that men and women have different, divinely appointed roles in church and home. We all should be concerned about any translation that lets an ideology shape its language. But we should not let ideology—egalitarianism or complementarianism—determine whether a translation is valuable or not. The only criterion for a good translation is this: Does it accurately convey what the authors said and what the original listeners heard? Read more on this post
Partajează asta:
Baptiștii din România în calendarul mondial de rugăciune
În fiecare săptămână, personalul Alianței Mondiale Baptiste se roagă pentru convențiile și uniunile baptiste din întreaga lume. Invitația de a mijloci unii pentru alții este lansată însă tuturor celor interesați de a-și sprijini frații de credință în rugăciune.
Între 11-17 septembrie, Alianța Mondială Baptistă a inclus în calendarul său de rugăciune Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din România și Convenția Bisericilor Baptiste Maghiare din România. Alături de baptiștii români sunt menționați și alți credincioși baptiști din Europa. Este vorba despre credincioșii din Ungaria și cei din Bulgaria.
http://revistacrestinulazi.ro/2011/09/baptistii-din-romania-in-calendarul-mondial-de-rugaciune/
Istorie Evanghelica 