Crosswalk.com talks with Dr. Ravi Zacharias about his latest book, Why Jesus? Dr. Zacharias responds to the mass marketed spirituality of Deepak Choprah, Oprah Winfrey, and other postmodern gurus by pointing to the truth that is found only in Christ.
Motivul pentru care deseori falimentăm în a evangheliza este pentru că oameni îşi dau seama repede dacă tu îi priveşti mai mult ca un proiect decât ca o persoană. Lucrul acesta este adevărat şi atunci când predici şi unu-la-unu. Oameni îşi dau seama că noi avem o agendă care nu are nimic de-a face cu ei; pur şi simplu vrei să scoţi ceva de la ei sau vrei să îi pui să facă ceva. Treaba noastră este să comunicăm Evanghelia, Vestea Bună a unui Salvator perfect care a murit în locul păcătoşilor, a înviat din morţi şi într-o zi se va întoarce. Avem ocazia să le spunem oamenilor nişte veşti glorioase şi pe măsură ce o facem apostolul Pavel ne spune cum să o facem.
Sunt mulţi care practică doar o “spoială” de creştinism, crezând că mersul la biserică şi împlinirea ritualurilor îi pot mântui.
Regizorul Martin Scorsese intenţionează să realizeze un film despre creştinii martirizaţi în secolul al XVII-lea în Japonia. El nu a precizat deocamdată o dată certă pentru lansarea filmului. Scorsese a declarat însă, într-un interviu dat în luna decembrie, că așteaptă ca actorul Daniel-Day Lewis – pe care îl preferă pentru rolul principal – să finalizeze filmările la „Lincoln”.
Filmul se bazează pe cartea „Chinmoku” („Linişte”), a autorului de confesiune catolică Shusaku End. Regizorul a pornit de la ideea că istoria martirilor din Japonia este intensă şi merită cunoscută de publicul larg. „Liniştea” se referă la tăcerea lui Dumnezeu în faţa crucii lui Hristos, punct de plecare pentru istorisirea apostaziei forţate a misionarilor, în mijlocul torturilor îngrozitoare.
Într-o prefaţă a unei ediţii recente a romanului, Scorsese explică fascinaţia sa pentru subiect: „Cum spui povestea credinţei creştine? Dificultatea, criza credinţei? Cum descrii lupta? … Shusaku Endo a înţeles conflictul credinţei, nevoia credinţei de a lupta contra vocii experienţei. Vocea care îl obligă pe creştin să adapteze credinţa la lumea în care trăieşte, la cultura pe care o are…”
Jimmy Carter este cel de-al 39-lea preşedinte al Statelor Unite, fondator al Carter Center şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Într-un interviu pentru Huffington Post, preşedintele Carter vorbeşte despre credinţă, despărţirea de Dumnezeu şi locul religiei în politică.
Religia şi politica ar trebui să fie două lucruri separate de un zid, dacă se poate, susține fostul președinte american. În timpul exercitării funcţiei de preşedinte, credinţa personală ar trebui să fie clar separată de îndatoririle politice. „Nu cred că preşedintele Statelor Unite ar trebuie să favorizeze creştinismul, dacă el este adept, în detrimentul islamismului, a iudaismului şi a altor religii”, spune Carter.
Pe de altă parte, fostul preşedintele este de părere că principiile credinţei personale trebuie aplicate şi în datoriile oficiale cu parteneri seculari. Asta în special pentru menţinerea păcii între naţiuni. „Îmi aduc aminte că în timpul războiului rece, stăteam în biroul oval şi învârteam un glob pământesc şi îmi imaginam că sunt Brezhnev în Moscova şi mă gândeam cum să fac să nu pornesc un conflict nuclear. Am încercat să îl înţeleg”, povesteşte preşedintele.
Citește continuarea AICI
Pe 20 noiembrie 2011, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de viaţă a fratelui păstor Gheorghe Mitrofan, cu preţuire şi dragoste din partea fiilor săi, a avut loc lansarea cărţii “Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa Bisericii – Istorisiri despre începutul unor biserici evanghelice din nordul Moldovei“.
Lansarea a avut loc în cadrul serviciului religios de după amiază al Bisericii Creştine Baptiste “Maranata” din Suceava.
Informația a fost prezentată la momentul respectiv de către David Reguș pe blogul Suceava Evanghelică.
Cartea are un preţ accesibil de 15 lei (plus cheltuieli poştale dacă este cazul) şi se poate comanda la Editura Liga Bibliei. Fondurile strânse se îndreaptă cu precădere spre lucrarea de misiune.
e-mail: tbl@xnet.ro
tel: 021 223 1200
What does it say about our generation that 40 to 50 percent of young Christians fail to stick with their faith or connect with a church after high school? Most likely, you’ve experienced or been witness to this exodus of twentysomethings from the faith community. At this point, it’s not even surprising to watch young adults become disillusioned with church
as they go to college, build a career, start a family or begin their “real life”. But can it be stopped?
We recently spoke to Kara Powell, executive director of Fuller Youth Institute and co-author of Sticky Faith, to answer just that. Drawing from her extensive research with Fuller Youth Institute, she gave us a little more insight into what it takes to find a faith that sticks.
Do you think young people are just leaving the church, or leaving faith? Or is it both?
Probably my best answer to that is to describe what Tim Clydesdale—who is a sociologist in New Jersey—refers to as “the identity lock-box.” What students tend to do after they’ve graduated from high school is place important parts of themselves in an identity lock-box, and their faith is often part of that. The good news is that you put something in a lock-box when it’s important to you. So there is some sense that students still value their faith at one level. But the problem is when your faith is in a lock-box, especially as a college student or emerging adult, you’re making so many important decisions about worldview, and marriage, how you engage in risk behaviors, and vocation, and calling, and all those considerations are made while your faith is locked up in that lock-box. So there is some sort of residual sense that students value the faith, but it’s not influencing their day-to-day, or even major decisions. Given the long-term impact of those decisions throughout their adulthood, it’s pretty disconcerting.
Semnalat de Iosua Faur
Scopul acestui mesaj este ca Domnul să stârnească în inimile noastre şi să trezească şi să intensifice un respect plin de bucurie şi recunoştinţă pentru darul vieţii de la concepere până în eternitate.
Începutul vieţii umane este un lucru extraordinar. Nu este nimic asemănător. Doar oamenii, vin în fiinţă, zi după zi, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru a trăi o veşnicie cu Dumnezeu sau în iad. Doar oamenii. Nu există o dovadă clară în Biblie sau altundeva că vreun animal vine în fiinţă, având suflet sau că vor mai trăi după ce mor. Nu există o dovadă clar în Biblie sau altundeva că îngeri mai sunt creaţi astăzi. Singura fiinţă, în tot universul, care continuă să se reproducă în imaginea lui Dumnezeu şi să trăiască veşnic, este această fiinţă extraordinară numită om.
La început, Geneza 1:27, Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. 5:3 – Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set şi scopul acestui verset este să arate că ceea ce a început cu Adam şi Eva, continuă generaţie după generaţie. Nu ei sunt singura pereche făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Continuă din generaţie în generaţie. Gen. 9:6 Dumnezeu îl avertizează pe Noe: Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Deci chiar şi după potop, cu tot răul din lume, Dumnezeu spune: Toţi oamenii sunt făcuţi după chipul Meu. Continuă din generaţie în generaţie.
Iacov 3:9 Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Deci de la început, generaţie după generaţie şi până la Iacov şi în zilele noastre: Dacă eşti om, atunci eşti creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Poate că îi deformat, poate că eşti neascultător, dar acesta eşti tu. Eşti creat după chipul lui Dumnezeu şi eşti singura fiinţă care reproduce astfel de fiinţe. Extraordinar! Originea fiinţei umane este un lucru măreţ!
Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui. Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul! (Ps. 8:3-6) Originea fiinţei umane este un Dumnezeu minunat şi maiestos! Deci mă rog ca Domnul să stârnească în inimile noastre şi să trezească şi să intensifice un respect plin de bucurie şi recunoştinţă pentru darul vieţii de la concepere până în eternitate. Pentru asta mă rog şi acesta îmi este scopul.
După cum ştiţi în România avortul este legal până în săptămâna a 12-a de sarcină. De asemenea România este pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte rata avorturilor. Nici la nivel mondial nu stăm rău, suntem printre primii. „1 din 6 femei care fac avort în lume pretind a fi creştin evanghelic, 5.6 milioane de femei din biserici evanghelice în toată lumea au apela odată în viaţă la avort. În fiecare an, 1.5 milioane de femei în America avortează. Dintre acestea 250.000 sunt creştini evanghelici. 32% din avorturi sunt făcute de femei între 20-24 de ani. 20% din avorturi sunt făcute de adolescente. 40% dintre femeile între 15-44 de ani au avut cel puţin odată un avort. 50% din femeile care avortează, folosesc această metodă ca şi singura metodă anticoncepţională.”
Majoritatea celor care conduc ţări sunt de acord cu avortul. De ce noi suntem pro-viaţă? Suntem motivaţi politic? Nu! Suntem motivaţi biblic pentru că şi Dumnezeu este pro-viaţă. Şi pe noi ne interesează ce spune Dumnezeu. Aşadar haideţi să ne întoarcem la cuvântul Lui. Vă dau câteva exemple şi apoi mergem la textul nostru. Iov este un exemplu. Vă aduceţi aminte că a venit un vânt, casa în care erau copii lui s-a dărâmat şi toţi au murit. Şi când a auzit vestea, a căzut la pământ şi s-a închinat lui Dumnezeu zicând: „Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Ce înseamnă: Domnul a dat? Copii au fost darul lui Dumnezeu, El le-a dat viaţă şi tot Domnul i-a luat. Este prerogativul Său. Şi suntem de acord că acestea sunt drepturile lui Dumnezeu: de a da şi de a lua. De aceea noi nu ne atingem, nu punem mâna, nu avem dreptul.
Sau Psalmul 139:13 – Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: ce se întâmplă în pântec este lucrul manual a lui Dumnezeu. Când o fiinţă umană vine în fiinţă Dumnezeu este implicat în mod activ. De aceea creştinii de-a lungul secolelor au spus: Nu avem voie să ne băgăm în lucrul manual şi intim pe care Dumnezeu îl face, ca şi cum am avea dreptul să ne băgăm şi să stricăm.
Însă textul la care vreau să privim în detaliu este Luca 1. În Biblie găseşti câteva ferestre spre ceea ce se întâmplă în pântec, sunt câteva în Geneza, avem aici în Luca, nu sunt prea multe, dar Biblia ne spune ce se întâmplă acolo şi ce părere are despre asta. Esau şi Iacov – două popoare care se băteau în pântec. Dar aici situaţia este diferită. Atât Elisabeta cât şi Maria primesc un copil în mod miraculos. Elisabeta pentru că era în vârstă şi a fost stearpă toată viaţă. Şi Maria, pentru că este o fecioară şi fecioarele nu fac copii. Însă Duhul lui Dumnezeu vine peste Maria şi ea rămâne însărcinată cu Fiul lui Dumnezeu.
Să privim la v.24 – Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni. Iar apoi v.26 – În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară şi Maria rămâne însărcinată prin Duhul Sfânt. Aşadar până aici Elisabeta avea 24 de săptămâni, Maria proaspăt însărcinată.
v.36-37 – îngerul îi spune Mariei un cuvânt de încurajare cu privire la imposibilitatea unei sarcini. Maria ştia că este imposibil să rămâi însărcinată dacă eşti fecioară. Şi îngerul îi spune Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună. Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere. sau Nimic nu este imposibil cu Dumnezeu. Apoi îngerul pleacă şi Maria fuge să se întâlnească cu Elisabeta. Ce întâlnire! Cele mai importante sarcini din istoria lumii! Şi amândouă miraculoase. Despre ce vor vorbi femeile acestea?
v.39-44 – Acum desigur că acest text nu vorbeşte despre avort. Nu? Ştim cu toţi asta. Nu asta-i ideea textului. Cu toate acestea este scris cu anumite prezumţii şi anumite implicaţii. Şi acestea sunt destul de serioase şi cred că sunt nişte prezumţii şi implicaţii uriaşe pe care trebuie să le îmbrăţişăm. Să privim la două lucruri:
1. Cuvântul copil. Poate crezi că îi lipsit de importanţă, dar nu este lipsit de importanţă. v.41 – când Elisabeta a auzit salutul Mariei, copilul a săltat în pântecele ei şi v.44 – de îndată după ce am auzit salutul tău, mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. Acum cuvântul acesta copil este un cuvânt obişnuit. Nu are nici o conotaţie medicală referindu-se la embrion, sau fetus sau ce cuvânt de specialitate mai este. Pur şi simplu se referă la copil. De unde şti? Sunt două feluri de-a face asta. Una este teologia sistematică. Adică iei toate versetele şi subiectele şi tot ce or zis toţi în legătură cu acest domeniu şi îţi faci o părere. Sau teologie bibilică, în care urmăreşti felul în care autorul a folosit şi în alte contexte cuvântul pe care îl cauţi.
Prima data la Luca apare în v.41 – copilul a săltat în pântece. Apoi v. 44 – mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. Acelaşi cuvânt. Unii vor spune: „Dar este diferenţă între copilul din pântec şi copilul ieşit de acolo. Unul are drepturi civile, altul nu are.” Mergem mai departe: Luca 2:12 – veţi găsi un Copil nou-născut. Numele Lui? Copil nou-născut, care are nume, înscris. Ce cuvânt se foloseşte pentru El? Copil. Luca 18:15-16 – I-au adus şi nişte copilaşi ca să se atingă de ei, dar ucenicii, când au văzut aceasta, i-au mustrat pe cei care i-au adus. Isus însă i-a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei! Acelaşi cuvânt pentru un ne-născut şi pentru un nou-născut îl foloseşte dr. Luca şi când vorbeşte de copii de 5-10 ani. Ultima referinţă: Fapte 7:19 – Acesta ne-a exploatat cu viclenie neamul şi i-a tratat rău pe strămoşii noştri, cerându-le să-şi abandoneze copiii, ca să nu mai trăiască.
Aşadar înţelegem că în măsura în care Isus şi Ioan Botezătorul erau persoane în afară pântecului, în aceeaşi măsură erau persoane în interiorul pântecului. Isus Cristos era Omul-Dumnezeu şi în pântecul Mariei. În momentul în care Duhul Domnului a umbrit-o pe Maria şi a lăsat-o însărcinată, cu ce a fost însărcinată? A fost mai puţin Fiu al lui Dumnezeu în pântec în prima săptămână decât peste 9 luni? A fost un copil în pântec aşa cum a fost copil în afara pântecului. Domnul Isus în iesle este numit copil, Ioan Botezătorul în pântec este numit copil. Aceasta este prezumţia în gândirea biblică. Nu sunt lucruri diferite. Când este înăuntru este embrion, când este afară este copil. Nu aşa gândeşte Biblia.
Şi astăzi, ştiinţa ne ajută să credem lucrurile acestea. Tehnologia aceasta a ultrasunetelor îţi dă posibilitatea să vezi copilul la 8 săptămâni. Şi la 8 săptămâni copilul stă cu degeţelul în gură, se mişcă, zâmbeşte, răspunde la sunete, creierul îi funcţionează, inima îi pompează, ficatul produce celule, rinichii curăţă şi la 8 săptămâni au amprente. Şi de obicei avortul se face după 8 săptămâni. Doctorii recomandă tinerilor să facă avort după 6 săptămâni pentru că este mai sigură operaţia, mai clară. Aşadar spun ei, perioada cea mai bună este între 6-13 săptămâni pentru că îl poţi vedea mai clar şi mergi la sigur. Ştiinţa ne lasă să vedem că 99% dintre copilaşi tăiaţi bucăţi şi omorâţi între 6-13 săptămâni sunt fiinţe umane la fel ca oricare dintre noi.
2. Cum a răspuns acest copil la prezenţa Mariei şi a Domnului Isus care se afla în pântec? V.41 – când Elisabeta a auzit salutul Mariei, copilul a săltat în pântecele ei şi în v.44 Elisabeta interpretează aceea săltare a copilului v.44 – de îndată după ce am auzit salutul tău, mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. De unde ştie ea asta? Ştia pentru că era umplută de Duhul Sfânt. Aceasta este ideea lui Luca. Şi Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi ea a exclamat cu glas tare. Ideea este că Duhul Sfânt o trezeşte şi o îndeamnă pe Elisabeta să vorbească despre ceea ce se întâmplă în pântec. Nu este doar părerea ei emoţională. Este mai mult decât atât.
Dacă priviţi înapoi în cap. 1:14-15 îngerul îi spune tatălui acestui copil, Zaharia: El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. Aşadar Elisabeta nu greşeşte când spune că are roada Duhului Sfânt: bucuria. În acest copil se împlineşte profeţia îngerului şi anume că el va fi umplut de Duhul Sfânt încă din pântecul mamei. Ei bine care este implicaţia acestui lucru? A faptului că un copil este umplut de Duhul Sfânt şi saltă de bucurie încă din pântecul mamei?
Niciodată în Biblie nu se spune că vreun animal a fost umplut cu D.S. O capră, un măgar… nici un animal nu a fost umplut de D.S. Niciunde în Biblie nu se spune că vreun braţ, ori vreo mână, sau vreun picior, sau un rinichi, sau ceva piele a fost umplut de D.S. Ţesutul nu este umplut cu D.S. O singură fiinţă este umplută cu D.S: omul, fiinţele umane sunt umplute cu D.S. nu lucruri. Oameni, suflete sunt umplute cu D.S. Aşadar ceea ce Luca face aici când ne spune căci copilul a fost umplut de D.S. este să-l trateze ca pe o persoană. Foloseşte cuvântul copil, foloseşte cuvântul bucurie, ceea ce simt fiinţele umane, nu animalele sau ţesuturile, foloseşte termenul umplut de D.S., ceea ce Dumnezeu face cu fiinţele umane. Şi de fapt arată că Dumnezeu îl tratează pe acel copil din pântec ca şi fiinţă umană. Şi asta trebuie să facem şi noi. Concluzie: asta trebuie să facem şi noi.
Ce spune Biblia despre asta? Exod 21:22-25 – o femeie gravidă este lovită de un bărbat şi pierde sarcina, uitaţi pedeapsa în V.T.: Dacă se ceartă doi oameni şi lovesc pe o femeie însărcinată şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă, pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor. Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie. Viaţă pentru viaţă. Nu faci un marş, nu pui un tricou pe tine, nu lipeşti un abţibild pe maşină, ci mori.
Maria şi Elisabeta astăzi dacă ar fi trăit ar fi fost sfătuite să apeleze la avort. Amândoi băieţi aveau să moară de tineri. Unul ca profet, altul ca Mântuitor. Şi cel care va muri ca Mântuitor va muri şi pentru păcatul avortului. Aşadar există şansă, există soluţii. Pentru toate mamele criminale, pentru toţi taţi complici şi pentru toţi doctori păcătoşi care fac lucrul acesta, D.I. a zis: „Viaţă pentru viaţă, rănile mele pentru rănile provocate de voi, mâna mea pentru mâna voastră care face chiuretaj.” Acesta este Domnul Isus!
El este Dumnezeu şi El este autorul vieţii. Viaţa aparţine lui Dumnezeu. El este singurul care decide când să te naşti şi când să mori. Rugaţi-vă pentru femeile care au avut avort. Rugaţi-vă pentru bărbaţii care le-au susţinut. Rugaţi-vă pentru tinerele abuzate şi care au fost parcă împinse spre această decizie. Rugaţi-vă pentru medicii care fac astfel de crime. Rugaţi-vă pentru cei care se gândesc să facă lucrul acesta. Rugaţi-vă pentru prietenii voştri. Rugaţi-vă pentru că există speranţă în Cristos.
Începutul vieţii umane este un lucru extraordinar. Este lucrarea lui Dumnezeu în pântec. Este crearea unei persoane de către Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, care va trăi o veşnicie cu El sau în iad, fără El. Fie ca Domnul să ne dea o reverenţă bucuroasă, plină de recunoştinţă, intensă, profundă, puternică pentru fiinţa umană încă de la concepere şi până în eternitate. Niciodată să nu încetăm să fim miraţi şi impresionaţi de acest miracol pe care Dumnezeu îl face: copii, fiinţa umană.
Înregistrarea video a acestui mesaj poate fi urmărită aici:
‘The Christmas Story’ (2010), as told by the children of St Paul’s Church, Auckland, New Zealand. Anyone is welcome to show this film publicly, but not change it in any way, nor make money out of it. The music is not available to download. We also welcome you to view the sequel/prequel (2011), ‘Good News of Great Joy’
Mulțumesc lui Iosua Faur pentru semnalarea acestui material
Inchiziţia a fost creată cu scopul de a cerceta şi a-i descoperi pe eretici, de a-i ancheta, de a le încheia actele de acuzaţie şi de a-i preda pe cei vinovaţi tribunalelor laice pentru judecare condamnare şi pedepsire. Prin termenul de erezie se înţelegea o serie de abateri de la dogma bisericii catolice.
Astfel, era socotit ca fiind eretic acela care punea la îndoială litera Evangheliei şi cuvântul unui călugăr, indiferent de comportarea acestuia. Mai era de asemenea considerat eretic şi ţăranul care întârzia la predarea dijmei către mănăstire, sau meseriaşul de la oraş care depunea un obol prea mic în “cutia milei”, sau femeia care mergea la piaţă într-o zi de post… Şi exemplele pot fi înmulţite.
În limba latină “inquisitio” inseamna “cercetare“. Încă de la aparţia sa inchiziţia şi-a propus ca scop cercetarea şi descoperirea ereticilor care începuseră să se înmulţească, luând o amploare îngrijorătoare, fie că era vorba de vrăjitoare sau de abateri de la credinţă. În atitudinea faţă de eretici, autorităţile clericale, care jucau un rol de prim plan în viaţa socială a timpului, au evoluat de la o relativă indulgenţă într-o primă etapă, la o asprime din ce in ce mai mare, mergând până la aplicarea unor pedepse extreme. Sf. Augustin, de pildă, recomanda tratarea acelora care încălcau dogma cu o “temperata severitas”, ceea ce însemna de regulă condamnări la amenzi mai mici sau mai mari şi la exil. Amenzile puteau culmina cu confiscarea bunurilor şi a averii, bineînţeles în folosul bisericii. Începute în secolele X-XII, execuţiile ereticilor prin ardere pe rug sau spânzurare s-au înmulţit în Franţa, Italia, Imperiul Romano-German şi Anglia. Cu toate acestea, încă în 1184, papa Lucius al III-lea şi împăratul Barbarossa au căzut de acord ca pedepsele aplicate celor vinovaţi de această crimă să se reducă la exil, confiscarea averii, dărâmarea locuinţei şi pierderea drepturilor civile.[...]
Civilizaţia creştină s-a născut, format şi consolidat în Orientul Mijlociu. Acolo se găsesc majoritatea punctelor de reper ale Creştinismului: Ţara Sfântă, cu toate vestigiile sale, celebrele „Biserici ale Apocalipsei”, patru din principalele Patriarhii ale Bisericii, locurile unde s-au desfăşurat primele 7 Concilii ecumenice, deşerturile ce au generat monahismul, care la rândul său a fost fermentul culturii creştine de mai târziu, locul primelor mari şcoli teologice, centre de mare cultură, civilizaţie şi spiritualitate. În locul unei societăţi creştine înfloritoare, nu au mai rămas decât nişte comunităţi creştine îmbătrânite şi nişte vestigii. Dar nici acestor comunităţi şi vestigii nu li se mai îngăduie libertatea de a-şi trăi propria credinţă.
Islamul, religia dominantă în Orientul Apropiat, a fost temperat în efortul său de a dezintegra complet comunităţile creştine orientale doar de doi factori: toleranţa turcilor otomani şi descoperirea valorilor modernităţii politice, în secolul al XX-lea. Millet-ul otoman, care acorda protecţie şi autonomie comunităţilor religioase non-islamice recunoscute de Înalta Poartă, a temperat fanatismul arab şi i-a ferit pe creştini şi pe evrei de spectrul islamizării. Secolul XX a impus apariţia statelor moderne din lumea islamică, fundamentate pe principiul separării religiei de stat şi al toleranţei religioase.
Renaşterea islamistă, începută odată cu dispariţia protectoratelor occidentale asupra Orientului Apropiat, a determinat restaurarea, într-o formulă tot mai agresivă, a unei viziuni asupra lumii în care Islamul trebuie să deţină controlul cu orice preţ, sub necesitatea de a împlini o poruncă din partea lui Allah. Adversarii imediaţi au fost, desigur, occidentalii şi exponenţii unei viziuni occidentale asupra statului. Naţionalismul arab a devenit indisolubil legat de Islam şi de obligaţia de a trăi într-o societate care să se supună normelor acestuia.
Iluzia liberală este cea a universalităţii democraţiei liberale. Conform adepţilor acestei iluzii, orice stat poate să fie democratic, indiferent de datele culturale şi civilizaţionale ale populaţiei care locuieşte pe cuprinsul acelui stat. Este suficient doar un mimetism instituţional, pentru a garanta modernitatea. Efectul acestei iluzii a fost şi mai este încă simţit în lumea arabă.
Dezintegrarea Imperiului Otoman a dus la apariţia unor state „moderne” şi cu idealuri democratice. Din păcate pentru marea majoritate a cetăţenilor, aceste state au încăput pe mâna unor dictatori, mai mult sau mai puţin feroci, toţi decişi să îşi atragă simpatia puterilor civilizate şi să îşi protejeze puterea politică de proprii lor cetăţeni: musulmanii.
Jocul pervers şi dificil al diverşilor lideri orientali de a reprima nedemocratic renaşterea Islamului şi de a mima în faţa Occidentului modernitatea şi democraţia s-a sfărâmat, în ultimii ani, din pricina….propriilor lor aliaţi.
Puterile occidentale, mânate de iluzia liberală (bine „înarmată” la rândul ei de ideologii pe cât de odioase pe atât de populare: multiculturalism, „noua toleranţă”, corectitudine politică, tiermondism, etc. ) au creat condiţii pentru democratizarea autentică a statelor din Orientul apropiat, o democratizare pe cât de eficientă, pe atât de periculoasă.
Popoarele arabe eliberate de dictatori (de altfel destul de occidentali prin mentalitate, fie şi măcar prin pragmatismul lor) au ales nu democraţia liberală, ci Islamul integrist, antimodern şi anti-occidental. Iar primele victime ale acestei opţiuni au devenit creştinii.
Desigur, adepţii „profetului” Mahomed pot să creadă că Islamul este o soluţie socială şi politică pentru problemele umanităţii. Pot să creadă şi că Sharia este cea mai corectă legislaţie cu putinţă. De la credinţe la fapte este o cale prea lungă, însă.
Iluzia islamistă este o iluzie ideologică. Spre deosebire de iluzia universalităţii liberalismului, iluzia islamistă nu este însă o boală (relativ) benignă. Ca orice ideologie, islamismul are o viziune dualistă: există un adevăr, revelat de „Profet” şi un ocean de minciuni ce trebuie neutralizat prin impunerea acestui adevăr.
Această neutralizare a început prin încurajarea, sub privirile mioape ale unui Occident care aplaudă tâmp „democraţiile” arabe, reinstaurării Shariei ca lege oficială, prin redeclanşarea prigoanei împotriva creştinilor, prin limitarea libertăţilor civile şi religioase până la limitele impuse de interpretările restrictive ale Coranului.
Acelaşi Occident miop păstrează o suspectă tăcere în faţa represiunilor inadmisibile, în modernitate, la care sunt supuşi creştinii. Executarea creştinilor într-un Afghanistan ocupat de trupe occidentale, masacrele din Sudan şi din islamicul Myanmar, incendierile de biserici din Irakul post-Hussein şi din Egiptul post-Mubarak, reislamizarea monumentelor din Turcia ce redevine, la presiunea inconştientă a Uniunii Europene, islamistă, se fac fără nicio reacţie fermă din partea unui Occident, altfel foarte grijuliu să limiteze libertatea de expresie şi opinie, pentru a nu fi jignite sentimentele emigranţilor musulmani.
Mass-media decisă să condamne periodic Israelul pentru că ia măsuri ferme împotriva terorismului islamic, urmăreşte, în schimb, cu stranie neutralitate şi falsă „obiectivitate” transformarea creştinilor copţi din Egipt în ţinte vii ale musulmanilor. (Pentru o mai exactă prezentare a persecuţiilor contra creştinilor recomand site-ul de limba engleză www.persecution.org )
Islamiştii cred că pot impune propria religie şi ideologie lumii. Evident, acest lucru este utopic. Civilizaţiile occidentale, în ciuda faptului că suferă, încă, de pe urma bolilor stângiste ale multiculturalismului, auto-inculpării şi unei absurde neotoleranţe, sunt prea puternice şi evoluate pentru a putea fi înghiţite şi digerate de o ideologie religioasă ce, în ciuda faptului că a dezvoltat îndemânare în utilizarea armelor moderne, este incapabilă să depăşească civilizaţional perioada Evului Mediu. De aceea, adepţii lui Mahomed nu sunt altceva decât victimele unei iluzii. Dar a unei iluzii însângerate…
Notă: Sinonimia dintre „islam” şi „islamism” este una intenţionată. Prin natura sa, Islamul este în acelaşi timp o religie şi o ideologie, având ca dimensiune principală acţiunea politică încă din timpul vieţii fondatorului său.
http://spunesitu.adevarul.ro/Societate/Analize/Orientul-Mijlociu-intre-iluzia-liberala-si-iluzia-islamica-Crestinismul-in-fata–ofensivei-islamiste-9699 via Bogdan Duca http://www.facebook.com/
Thanksgiving Day este o tradiție respectată în Statele Unite și Canada, care a fost sărbătorită pentru prima dată în anul 1621, în semn de recunoștință pentru recolta miraculoasă obținută în condiții climaterice dure.
În 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sărbătoare națională. În această zi familiile se strâng în jurul unei mese festive pentru a mulțumi (tradițional lui Dumnezeu) pentru lucrurile bune din acel an.
Să te mistuie focul, pentru că ai pângărit adevărul Domnului! – versiunea curentă, însă inexactă, a cuvintelor rostite de Martin Luther în ziua de 11 decembrie 1520, la Wittenberg, când a rupt definitiv cu Roma, ruptură previzibilă încă din 1517, când Luther a afişat, tot la Wittenberg, cele nouăzeci şi cinci de teze care marcau începutulReformei.
La 15 iunie 1520, papa Leon al X-lea (1513–1521) a promulgat bula Exurge Domine(„Ridică-te Doamne“), prin care se hotăra că „în scrierile lui Luther se află patruzeci şi una de propoziţii ori eretice, ori scandaloase, ori impertinente, care trebuie condamnate în bloc“. În termenii bulei, Luther era „un mistreţ sălbatic care răvăşeşte via Domnului“. Lui Luther i se acorda, după promulgarea bulei în provincia lui, un răgaz de şaizeci de zile pentru a-i adresa papei o retractare.
Bula a fost afişată la Brandenburg, în 29 septembrie, şi a ajuns la cunoştinţa lui Luther la 2 octombrie. A replicat cu două pamflete înflăcărate: Despre noua bulă şi Împotriva bulei lui Anticrist. Apoi, la 10 decembrie 1520, Luther a anunţat, pe tabla neagră a Universităţii din Wittenberg, că a doua zi dimineaţa va arde în public cărţile dreptului canonic (dreptul bisericesc), pentru a afirma simbolic propria sa libertate faţă de Roma şi independenţa dreptului civil faţă de cel bisericesc.
În ziua hotărâtă, studenţii şi profesorii îşi însoţesc maestrul şi colegul până în piaţa din faţa turnului Elstertor, unde era obiceiul să fie arse hainele ciumaţilor. Când se înălţă văpaia rugului, Luther aruncă în ea bula papală, precum şi Legea Canonică, spunând:“Pentru că ai mâhnit pe Sfântul Domnului [pe Isus], să te mistuie focul“.
Peste un an, în 1521, Luther a fost exclus din Imperiu în timpul Dietei de la Worms, după care s-a retras timp de zece luni (4 mai 1521–1 martie 1522), la Wartburg, unde a tradusNoul Testament (tipărit întâi în septembrie 1522 şi numit „Testamentul din Septembrie“), completat apoi cu Vechiul Testament (1534, cu importantă revizuire în 1546, textul de întemeiere a limbii literare germane).
Luther, fiu de ţăran, a studiat la Erfurt, unde a ajuns profesor de filozofie la Universitate (1505), a fost apoi călugăr augustinian, preot (1507), doctor în teologie. Avea o fire hotărâtă şi aprigă, uneori impulsivă, dar n-a promovat niciodată spiritul de persecuţie şi de intoleranţă.
sursa: Francois Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul lor istoric, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000 via http://istoriiregasite.wordpress.com
În cadrul unui articol consistent, Alin Cristea readuce în atenția cititorilor aspecte interesante referitoare la istoriografia baptistă contemporană. După cum menționează și autorul, articolul a apărut inițial în revista electronică Confesionala, Nr. 5 / 2007.
Sunt analizate trei cărți și trei autori:
1. Alexa Popovici – Istoria baptiștilor
2. Ioan Bunaciu – Istoria răspândirii credinței baptiste
3. Daniel Mitrofan – Pigmei și uriași
http://romaniaevanghelica.wordpress.com/2011/11/23/cum-se-scrie-istoria-baptistilor-in-romania/
Între timp au mai apărut câteva cărți privitoare la istoria baptiștilor dintre care menționez:
Denisa Bodeanu – Neoprotestanții din Transilvania în timpul regimului comunist (conține un studiu introductiv de aprox 50 p și interviuri)
Denisa Bodeanu, Valentin Vasile - Afacerea „Evanghelistul”. Vizita lui Billy Graham în România 1985 (conține un studiu introductiv și documente privitoare la vizita evanghelistului american în România)
Ioan Bunaciu – Istoria Bisericilor Baptiste din România. Editura Universității Emanuel, Editura Făclia, Oradea, 2006.
Ioan Bunaciu – Umblând pe ape printre stânci (o carte memorialistică care s-a dorit un răspuns la cartea lui Daniel Mitrofan)
Ioan Bunaciu - Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România 1874-1989 (portretele a peste 100 de lucrători pe ogorul Evangheliei). Editura Făclia, Oradea, 2011.
Iosif Sărac – Istoria „Memoriului celor 50” – documente, relatări, amintiri, date biografice ale pastorilor semnatari ai „Memoriului” din 1973 adunate și păstrate de Iosif Sărac. Editura Metanoia, Arad, 2010.
MESAJ DE ADVENT
OTNIEL IOAN BUNACIU
Iubiți frați și surori în Hristos,
Primiți vă rog un salut frățesc cu ocazia apropierii sărbătorii nașterii Mântuitorului nostru. În această perioadă ne amintim de dragostea Tatălui care l-a trimis pe Fiul pentru a ne elibera din robia păcatului și îi suntem mulțumitori lui Dumnezeu pentru această revărsare a iubirii divine. Deși anul care se încheie a fost marcat de dezastre naturale cum a fost cutremurul din Japonia, de marile mișcări sociale din țările arabe și de o continuare a crizei economice în întreaga lumea, în calitate de credincioși suntem întăriți prin speranța noastră care este întemeiată în cunoașterea faptului că Dumnezeu domnește asupra lumii și a întregului univers pe care El l-a creat.
Anul trecut am îndemnat în această perioadă, credincioșii din bisericile din Uniunea Baptistă la un timp de așteptare și de pregătire a venirii Domnului (Advent), perioadă în care să ne apropiem de Dumnezeu în rugăciune, post, meditație asupra Cuvântului. Venind împreună ca și copii ai lui Dumnezeu însuflețiți fiind de același Duh al lui Dumnezeu să fim împreună martori ai puterii de transformare a lui Dumnezeu în viețile noastre și în mod deosebit în comunitățile noastre.
Pentru cele patru duminici și săpămâni care anticipează sărbătoarea nașterii Mântuitorului sugerez, în cele ce urmează, câteva teme pentru reflecție și textele din Sfânta Scriptură folosite de credincioșii din lumea întreagă pentru inspirație în acest sezon de așteptarea a venirii Mântuitorului.
Harul si pacea sa va fie inmultite! 3. Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care, dupa indurarea Sa cea mare, ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Hristos din morti, la o nadejde vie 4. si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi. 5. Voi sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru mantuirea gata sa fie descoperita in vremurile de apoi! 6. In ea voi va bucurati mult, macar ca acum, daca trebuie, sunteti intristati pentru putina vreme, prin felurite incercari, 7. pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere, si care totusi este incercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Hristos, (1 Petru 1:2-7)
Cu stimă şi preţuire frăţească,
Otniel Ioan Bunaciu,
Preşedinte, Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România
Catehismul cel scurt de la Westminster este un document doctrinar esenţial pentru prezbiterienii englezi şi scoţieni, dar şi pentru unii congregaţionalişti şi baptişti (care nu aderă la înţelegerea prezbiteriană cu privire la botez şi organizarea bisericii). Conceput de Adunarea de la Westminster (1643-1649), la care au luat parte 121 de teologi puritani, a fost autorizat, alături de Confesiune şiCatehismul cel lung, de Biserica Scoţiei în iulie 1648.Catehismul cel lung a fost pregătit în special ca să fie folosit de preoţi şi este prea detaliat pentru a putea fi memorat, fiind mai puţin cunoscut decât varianta scurtă.
Scopul Catehismului cel scurt este acela de a-i educa pe copii în materie de doctrină şi credinţă. Formatul său este: întrebare simplă, răspuns uşor de reţinut. Catehismul este compus din 107 întrebări şi răspunsuri. Primele 12 întrebări se referă la natura lui Dumnezeu, la decretele Sale şi la creaţie. Întrebările de la 13 la 20 au de-a face cu păcatul originar şi cu starea căzută a naturii omului. Întrebările 21-38 se referă Hristos Răscumpărătorul şi la beneficiile care decurg din răscumpărare. Următorul set de întrebări, 39-84, discută despre cele zece porunci. Întrebările 85-97 au în vedere sacramentele (botezul şi Cina Domnului). Setul final de întrebări, 98-107, explică Rugăciunea Domnului. Această organizare reia ordinea temelor din Catehismul de la Heidelberg (1563) al bisericilor reformate de pe continent.
Pentru descărcarea Catehismului daţi clic pe imagine.
http://www.monergism.ro/index.php/2011/11/catehismul-cel-scurt-de-la-westminster/
Cosmin Budeancă Dionis Bodiu Cu drezina Emy Răduţ Eveniment Creștin Istorie Orală Max Lucado Romania Maxime si cugetări creștine Răscumpărarea memoriei România Evanghelică
Comentarii recente