Marius Silveșan în dialog (7) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 7 Construcția noii biserici (BCB Betel Făget)


Ioan Alexandru Lăpugean la biroul său (13.7.2015) cu logo

În această ultimă parte a dialogului pe care l-am avut în luna iulie 2015 la Făget cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean discutăm despre viziunea pe care omul lui Dumnezeu a avut-o în construcția noului lăcaș de închinare al Bisericii Creștine Baptiste „Betel” Făget. Veți vedea că dorința a fost din anul 1978, dar nu s-a putut concretiza decât 20 de ani mai târziu, în 1998. Inaugurarea a avut loc pe 10 mai 1998.

Placă comemorativă inaugurare BCB Betel Făget (1998)
Placă comemorativă inaugurare BCB Betel Făget (1998)

Vor urma dialoguri cu alte persoane care au  o mărturie în și pentru societatea contemporană.

Urmăriți și celelalte părți ale dialogului

Marius Silveșan în dialog (1) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean despre cartea Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din zona Făgetului

Marius Silveșan în dialog (2) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 2 Perioada Seminarului

Marius Silveșan în dialog (3) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 3 Realizări și dificultăți în activitatea pastorală

Marius Silveșan în dialog (4) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 4 Literatura religioasă în perioada comunistă

Marius Silveșan în dialog (5) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 5 Omul Ioan Alexandru Lăpugean

Marius Silveșan în dialog (6) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean p. 6 Semnificația ciocanului cu nicovală și a firului cu plumb

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 5 Omul Ioan Alexandru Lăpugean


Ioan Alexandru Lăpugean la biroul său (13.7.2015) cu logo

Partea a cincea a dialogului abordează câteva probleme necesare pentru o conturare cât mai clară o portretului pastorului Lăpugean.
Cele două aspecte principale abordate se referă la următoarele probleme:
– Se consideră pastorul Ioan Alexandru Lăpugean un erou, un martir? Veți afla răspunsul urmărind acest material.
– Cel de-al doilea aspect se referă la problematica colaborării cu Securitatea ca poliție politică. Urmărind această parte veți afla răspunsul la întrebarea dacă a colaborat sau nu cu Securitatea.

Urmăriți și celelalte părți ale dialogului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean despre cartea Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din zona Făgetului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 2 Perioada Seminarului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 3 Realizări și dificultăți în activitatea pastorală

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 4 Literatura religioasă în perioada comunistă

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 4 Literatura religioasă în perioada comunistă


Ioan Alexandru Lăpugean la biroul său (13.7.2015) cu logo

Partea a patra a dialogului cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean abordează problema literaturii religioase în comunism și dezvăluie detalii interesante despre implicarea acestuia în distribuția acestei literaturi în zona Făgetului. De asemenea, sunt informații despre ajutoarele materiale oferite credincioșilor, dar și despre tracasările Securității.

Urmăriți și celelalte părți ale dialogului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean despre cartea Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din zona Făgetului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 2 Perioada Seminarului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 3 Realizări și dificultăți în activitatea pastorală

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 3 Realizări și dificultăți în activitatea pastorală


Ioan Alexandru Lăpugean la biroul său (13.7.2015) cu logo

Partea a treia a dialogului cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean realizat la Făget în data de 13 iulie 2015 aduce în atenție realizări și dificultăți ale activității pastorale pe parcursul perioadei comuniste.
Vorbește aici și despre difuzarea filmului Viața Domnului Isus în perioada comunistă și distribuția de literatură religioasă.

Urmăriți și celelalte părți ale dialogului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean despre cartea Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din zona Făgetului

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 2 Perioada Seminarului

 

Bogdan Emanuel Răduț „Istoria unei biserici în analiza unui fost membru” – postfață la cartea Biserica Creştină Baptistă Română din Baia Mare (1930-1990). Istorie şi Reflecţii


După cum am anunțat AICI, pastorul Vasile Bel, un om pasionat atât de Cuvântul lui DUmnezeu, cât și de istoria bisericii locale a publicat recent la Editura Risoprint cartea Biserica Creştină Baptistă Română din Baia Mare (1930-1990). Istorie şi Reflecţii.

Prietenul meu, istoricul Bogdan Emanuel Răduț, a scris postfața acestei cărți sub titlul Istoria unei biserici în analiza unui fost membru. În postfață este prezentat un portret al autorului cărții, pastorul Vasile Bel, și o trecere în revistă succint a principalelor aspecte tratate în carte.

Iată postfața:

Biserica Baia Mare pt tipar (1)_160Biserica Baia Mare pt tipar (1)_161Biserica Baia Mare pt tipar (1)_162

Apariții editoriale (34) – Vasile Bel, Teofil Mihoc – Ioan Bălănean. Un pastor cu viziune: 130 de ani de la naștere


Vasile Bel, Teofil Mihoc, Ioan Bălănean

Cu prilejul împlinirii anul acesta a 130 de ani de la nașterea pastorului Ioan Bălănean, Vasile Bel alături de Teofil Mihoc ne oferă o lucrare despre viața și activitatea acestuia. Autorii doresc „ca modelul dânsului (al lui Bălănean Ioan) de dăruire și pasiune, să fie un imbold pentru credincioși, să-L slujească din toată inima pe Dumnezeu.” (pp. 10-11).

Născut într-o familie de credincioși ortodocși la 11 septembrie 1885, Ioan Bălănean aude Cuvântul Domnului și este botezat la 31 iulie 1904 de fratele Ioan Țirban în localitatea Brebi. Va muri în luna martie 1964 la Jibou.

„Deși era recunoscut ca un predicator bun încă din anul 1910, fr. Bălănean a fost ordinat în anul 19173 ca pastor în cercul Sălaj, dar străbate meleagurile noastre străbune din zona Maramureșului, Baia Mare, Satu Mare, spre Oradea, Cluj, pe toată zona Someșului. A plecat ca un neînfricat față de vitregiile din acea vreme, a știut că are cu el un braț atotputernic, că are un scut ce-l apără, că se încrede în Dumnezeul atotputernic și biruitor. Actul ordinării a fost îndeplinit tot de către fratele Țirban. După botez se mută în Jibou, localitate mai centrală, care avea și gară, de unde se putea deplasa mult mai ușor în localitățile din zonă. Mutându-se în Jibou începe plantarea bisericii și în acest oraș.” (p. 14).

De menționat și un fapt deloc lipsit de importanță, acela că „S-a dăruit, trup și suflet, cu tot ce a avut în lucrarea de propovăduire a Evangheliei, în plantarea de noi biserici și în creșterea credincioșilor. A fost implicat în conducerea Comunității Baptiste Oradia-Mare fiind ales ca președinte al cercului Sălaj. Acest cerc cuprindea în 1939 peste 800 de membri botezați, iar cele mai mari biserici erau în localitățile: Cuceu, Brebi, Cehei, Jac, Pecei și Domnin.” (p. 16). După cum menționează autorii acestei lucrări biografice, Ioan Bălănean a slujit timp de 60 de ani „în județele Satu Mare, Maramureș și parte din Bihor și Cluj. A fost ales în comitetul de conducere al Comunității Bihor, Comunitate ce se întindea până la Sighet. A alergat mult, a botezat mult popor, îndeplinindu-și foarte bine slujba.” (p.17)

Ca un lucru inedit menționăm și faptul că Ioan Bălănean l-a botezat în anul 1946 pe pe Taloș Alexa (tatăl pastorului Vasile Alexandru Taloș n.n.), în 1946, în Jibou, iar mai târziu îl va încuraja să propovăduiască Evanghelia, fiind ordinat, în 1960, în funcția de diacon al bisericii din Jibou. Tot astfel, în 1969 (Taloș Alexa) este ales ca și pastor al bisericii din Zalău, Peceiu și în cercul de biserici de pe valea Agrijului, până în 1985.” (p. 17)

Iată pe scurt portretul unui pastor vizionar, al unui om cu o „viață pusă în slujba Domnului”, relatată de către doi pastori, Vasile Bel și Teofil Mihoc, din zona unde Ioan Bălănean a slujit. Vorbim de un om care și-a pus viața în mâna Domnului și a primit de la Acesta viziune și putere pentru lucrarea de vestire a Evangheliei în ciuda persecuțiilor și constrângerilor la care a trebuit să facă față.

Prin viața sa și acțiunile sale el constituie nu numai un model de slujire, ci și unul de credincioșie în urmarea lui Cristos.

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 2 Perioada Seminarului


După cum am anunțat AICI, revin cu prezentarea celorlalte părți ale dialogului avut cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean la Făget în data de 13 iulie 2015. În partea a doua discutăm despre perioada în care acesta a urmat Seminarul Teologic Baptist din București (1974-1978), unde a fost coleg printre alții cu Elisei Pecheanu și Buni Cocar.

Citește și Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean despre cartea Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din zona Făgetului

Ioan Alexandru Lăpugean la biroul său (13.7.2015) cu logo

Un eveniment major în timpul Seminarului a fost Memoriul de protest al seminariștilor din 1976. Elisei Pecheanu menționează că „doi colegi  au fost exmatriculaţi după memoriul seminariştilor din 1976 (Ianculovici Dimitrie şi Prejban Ionel)”

Pastorul Ioan Lăpugean menționează că nu a vrut să semneze acest memoriu, dar l-a făcut la insistențele colegilor, în principal ale lui Buni Cocar. Prin intermediul acestui memoriu studenții cereau printre altele ca Iosif Țon să vină ca profesor la Seminar.

De asemenea, în data de 2 aprilie 1977 este citit la Europa Liberă un alt memoriu de protest cunoscut generic sub numele de Scrisoarea celor 6. Acest document este prezentat pe larg în cartea pe care am realizat-o cu istoricul Bogdan Emanuel Răduț, Cultele neoprotestante și drepturile omului. Un strigăt la Radio Europa Liberă (aprilie 1977).

Dincolo de alte aspecte pastorul Lăpugean rememorează numele colegilor și al profesorilor, realizează scurte portrete ale acestora, printre care și pe cel al pastorului Elisei Pecheanu. În a doua parte a anilor 70 regăsim printre profesori pe Dr. Ioan Bunaciu (și-a luat doctoratul în 1974), Vasile Talpoș (profesor de Homiletică), Vasile Taloș (profesor de Vechiul Testament). Talpoș și Taloș au absolvit Seminarul Teologic Baptist din București în promoția 1965-1969, cei doi fiind cei mai buni din anul respectiv la învățătură.  Detalii despre acest aspect se găsește în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965).

 Doresc să menționez că dialogul nu se oprește aici, el continuă atât cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean. cât și cu alte persoane.

Apariții editoriale (33) – Vasile Bel, Biserica Creștină Baptistă Română din Baia Mare 1930-1990. Istorie și reflecții


Vasile Bel, BCB Română din Baia Mare 1930-1990

Pastorul Vasile Bel, un pasionat al istoriei baptiștilor din România, autorul cărții Lupta credinței. Istoria credinței baptiste în județul Maramureș, a mai realizat o carte de istorie locală. Este vorba de lucrarea de istorie și reflecții despre Biserica Creștină Baptistă Română din Baia Mare în perioada 1930-1990.

O astfel de lucrare își găsește locul printre alte lucrări similare având rolul nu numai de a documenta istoria unei comunități locale pe parcursul unei perioade atât de îndelungate, 1930-1990, dar și acela de a aduce la lumină fapte și argumente, biografii ale unor oameni deosebiți. O astfel de lucrare este cu atât mai importantă, cu cât trăim într-o perioadă de relativism în care Adevărul nu mai este unul absolut, iar identitatea este într-o continuă definire.

Îl felicit pe această cale pentru munca depusă în finalizarea acestui proiect, unul deloc ușor, și pentru elementele de noutate pe care această lucrare le aduce atât celor interesați specific de istoria bisericii locale, cât și celor interesați de istoria unei comunități care dorește să-și afirme identitatea și prin astfel de lucrări.

De asemenea, îl felicit și pe prietenul meu, istoricul Bogdan Emanuel Răduț, pentru scrierea postfeței acestei cărți, una realizată din perspectiva unui tânăr pentru care istoria are o importanță aparte.

Cartea Biserica Creștină Baptistă Română din Baia Mare 1930-1990. Istorie și reflecții a apărut la Editura Risoprint din Cluj -Napoca, are 197 de pagini, postafță de Bogdan Emanuel Răduț (pp. 160-162), Anexe (clarificări privind data înființării biserici alături de un tabel membral cu 628 de nume ale unor persoane care au fost sau sunt membrii ai Bisericii Baptiste din Baia Mare), iar ăn partea de final se regăsește bibliografia.

Marius Silveșan în dialog cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean despre cartea Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din zona Făgetului


Prima parte a lunii iulie a însemnat pentru Biserica Baptistă Betel din localitatea Făget, județul Timiș, un moment de sărbătoare. Sărbătoarea a fost prilejuită de strângerea fraților și a surorilor în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, dar și a faptului că în biserica locală a avut loc serbarea de graduare a promoției 2015 a Institutului Teologic Baptist din București, eveniment despre care am scris în cadrul mai multor postări.

Acesta este cadrul în care a fost lansată cartea pastorului Ioan Alexandru Lăpugean, Mic Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din Zona Făgetuluidar și cel care mi-a prilejuit întâlnirea cu autorul. Profitând de această oportunitate am realizat un dialog mai amplu cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean pe teme de istoria baptiștilor. În cadrul acestei postări aveți un prim episod în care discutăm despre acest Mic almanah cu bisericile baptiste din zonă, dar și despre subiecte conexe care au legătură cu tema mai largă, cea a istoriei baptiștilor.

Dialogul a avut loc în dată de 13 iulie 2015 la Făget, județul Timiș, localitatea de domiciliu a autorului.

De la minutul 6.30 puteți urmări și o scurtă rememorare a vizitei evanghelistului american Billy Graham în România anului 1985.

Vezi și

Pastor Daniel Mariș la Biserica Baptistă Betel din Făget

Serbarea de graduare a promoției 2015 a Institutului Teologic Baptist din București la Biserica Baptistă Betel din Făget (12.07.2015)

Biserica Baptistă Betel Făget – Serbarea de absolvire a promoției 2015 a Institutului Teologic Baptist din București (12.07.2015)

Pastor Viorel Iuga la Biserica Creștină Baptistă Betel din Făget (12.07.201

Foto: Promoția 2015 a Institutului Teologic Baptist la Biserica Baptistă Betel din Făget

Apariții editoriale (32) – Ioan Alexandru Lăpugean, Mic Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din Zona Făgetului


Ioan Alexandru Lăpugean, Mic Almanah cu BCB din zona Făgetului

Am deosebita bucurie să semnalez apariția unei noi lucrări privind istoria baptiștilor din România. Este vorba de lucrarea pastorului Lăpugean Ioan Alexandru, Mic Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din Zona Făgetului, Editura Cetate Deva, Deva, 2015, 215 p. (bibl +il).
Cartea costă 25 lei și poate fi comandată telefonic la numărul 0723386294.

Lucrarea de față este una complexă care cuprinde atât informații cât și fotografii semnificative privind credința creștină baptistă în zona Făget.

În cadrul cuvântului înainte pastorul pastorul Ioan Alexandru Lăpugean menționează că a prezentat în această carte, informații pe care le-a „adunat cu privire la începutul credinței baptiste, cu mai mult de un secol în urmă. Pe aceste meleaguri ale României sunt 66 de localități (conform recensământului din 1992), cu o populație de 32.775 locuitori. După 1989 frații au început să-și construiască clădiri noi și pe unele să le renoveze.” (p. 3)

O prezentare succintă a acestei cărți este realizată de către Prof. Univ. Dr. Vasile Talpoș.

„Cartea, Mic Almanah al Bisericilor Creștine Baptiste din Zona Făgetului, scrisă de pastorul Ioan A. Lăpugean se dovedește a fi rezultatul unei activități laborioase de cercetare a unor surse autentice, și de prezentare a unor aspecte importante din Mișcarea Baptistă privitoare la viața și lucrarea bisericilor baptiste din una din părțile de vest ale României de-a lungul deceniilor. După o scurtă prezentare istorico-geografică a zonei, autorul recurge la sumare incursiuni în istoria creștinismului universal cât și a începutului mișcării baptiste, atât în lume, cât și în România. Apoi, cartea se concentrează asupra zonei în care Domnul l-a așezat și l-a păstrat în slujirea Evangheliei timp de 34 de ani.” (p. 11)

Importanța acestei cărți este evidențiată și de către Ilie Bledea, pastor al Bisericii Creștine Baptiste „Betel” din  Făget. Acesta menționează faptul că lucrarea „pastorului Lăpugean Ioan este foarte bine venită și necesară într-o vreme în care generația actuală este în pericolul de-a uita istoria.” (coperta 4)

Ioan Alexandru Lăpugean la biroul său (13.7.2015) cu logo
Ioan Alexandru Lăpugean la biroul său

Ioan Alexandru Lăpugean „s-a născut la data de 13.02.1942, în localitatea Jupânești, județul Timiș, într-o familie de credincioși baptiști. A absolvit Seminarul Teologic Baptist din București în anul 1978. Din 01.08.1978 a slujit lui Dumnezeu în Biserica Creștină Baptistă „Betel” din Făget, în Biserica Creștină Baptistă „Maranata” din Sintești și în alte biserici din jurul Făgetului, până în 01.12.2012, când s-a pensionat.
S-a căsătorit la 18 mai 1980 cu Ana Pătrașcu și Dumnezeu i-a binecuvântat cu cinci copii: Amiel Magdiel, Corneliu Otniel, Samuel, Iosif și Emanuel Zaharia.

Ioan și Ana Lăpugean
Ioan și Ana Lăpugean

În anul 1992 a luat licența în teologie, iar în 2009 a terminat masteratul „Master of Ministry” la Covington Theological Seminary,  Georgia, SUA.
A fost o perioadă vicepreședintele Comunității Baptiste Timișoara, membru în Comitetul Casei de Pensii și membru în Consiliul Uniunii Baptiste din România.” (p. 213)

Mic Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din Zona Făgetului este cea de-a doua lucrare de istoria baptiștilor din România care s-a lansat în acest an. Prima a fost Constantin Adorian. Un lider baptist vizionar realizată de către pastorii Daniel Mariș și Teodor Colda.

Iată și o discuție, un dialog cu autorul acestei cărți realizată în luna iulie 2015 la Făget, localitatea de domiciliu a autorului.

Biserica Baptistă Betel Făget – Serbarea de absolvire a promoției 2015 a Institutului Teologic Baptist din București (12.07.2015)


Astăzi, duminică, 12 iulie 2015, în cadrul serviciului religios de dimineață la Biserica Creștină Baptistă Betel din Făget, județul Timiș, a avut loc Serbarea de absolvire a promoției 2015 a Institutului Teologic Baptist din București.
Conf. Univ. Dr. Daniel Mariș, rectorul Institutului Teologic Baptist din București, a salutat pe cei prezenți și a transmis un mesaj de încurajare prin care i-a îndemnat pe cei prezenți la slujire și o viață de sfințire.

image

La eveniment au fost prezenți absolvenții și studenți ai Institutului Teologic Baptist, profesori, invitați, prieteni, familii ale acestora.
Corul Institutului Teologic Baptist din București, dirijat de către Conf. Univ. Dr. Cristian Caraman a interpretat mai multe melodii.

image

Au transmis mesaje reprezentanți ai comunității baptiste Timiș, bisericilor din zonă, autorităților locale (mesaj din partea primarului orașului Făget, Marcel Avram), dar și a unor reprezentanți ai Senatului României. Senatorul Ben-Oni Ardelean și senatorul Ioan Iovescu. Aceștia au felicitat absolvenții și i-au încurajat la slujirea semenilor și comunității.
Mesajul biblic a fost transmis de către fratele păstor Romică Iuga, președintele Bordului ITBB.

image

image

După proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu prin predică, a avut loc festivitatea de înmânare a diplomelor din partea Institutului Teologic Baptist din București, precum și a unei Biblii pentru fiecare absolvent din partea fratelui Costel Oglice, reprezentantul Institutului de Studii Biblice Precept Ministries România.
image

Evenimentul a fost filmat de către Cătălin Vasile, fondator și director Prodocens Media
image

Fotografierea evenimentului a fost realizată de Marius Silveșan, fondator și redactor IstorieEvanghelica.ro.

Înregistrare video cu șantierul Bisericii Betleem Hațeg (10.03.1988)


Am găsit astăzi pe Facebook o înregistrare video din 1988 cu șantierul Bisericii Baptiste Betleem Hațeg din 10 martie 1988. Mi-am adus aminte de șantierul de la Biserica Baptistă Nădejdea din 1993.

Ca urmare a activității desfășurate în șantier și a posibilităților oferite de libertatea religioasă după 1989 a ieșit un nou locaș de închinare.

Foto: hunedoaraevanghelica.wordpress.com

*

Foto: http://www.accentmedia.ro/

Am găsit și un scurt istoric al Bisericii realizat în anul 2010 pe site-ul Accent Media Deva. Citind acest scurt istoric veți vedea că primul păstor al baptiștilor din Hațeg a fost Cenușe Teodor, portretizat într-un mod fascinant de Buni Cocar (vezi detalii AICI, dar și AICI într-un articol semnat de profesorul Ioan Bunaciu). I-a urmat apoi pastorul Petru Dugulescu, care și-a adus un aport important la împlinirea visului credincioșilor din Hațeg de a avea un nou locaș de închinare.

Dorinţa de a avea o clădire noua si spaţioasă, au avut-o creştinii baptişti din Haţeg înca din 1960. Visul lor s-a infaptuit abia după 30 de ani mai precis intr-un Ajun de Crăciun de acum 20 ani când au fost terminate lucrările şi s-a putut inaugura în cadru festiv datorită schimbărilor ce au avut loc in regimul din România
Pregătirile şi aprobările proiectelor au fost înfăptuite cu foarte mare greutate in regimul comunist care era împotriva construrii de biserici indiferent de confesiunea religioasa. Reprezentanţii biserici au batut drumul de la Haţeg la Bucuresti de zezi de ori ajungând până la cele mai inalte foruri, departamentul cultelor, consiliul de ministri dar de foarte multe ori fără rezultate. Credincioşii nu au renunţat, s-au rugat, au postit şi Dumnezeu le-a dat izbânda.

Primul pastor al credincioşilor baptişti din Haţeg Teodor Cenusa a cumpărat cu 60 de ani in urmă un teren pentru a se construi o biserică, s-a făcut un proiect de construcţie dar demersurile pentru obţinerea autorizaţiei s-au izbit de un zid puternic cu uşi inchise si ferecate. Dacă acest proiect nu a putut fi pus in aplicare, credincioşii in frunte cu tânărul pastor Petru Dugulescu au inceput alte demersuri, alte proiecte intr-o altă locaţie. Şi acest proiect a fost împedecat de regimul comunist însa pastoral Petru Dugulescu sprijinit de membrii biserici nu au renunţat. Pentru acest proiect au inceput demersurile de aprobare in mod ierarhic : Consiliul Local Haţeg, Consiliul Judeţean Hunedoara, Departamentul cultelor din Bucureşti, s-au înaintat nenumarare memorii către Marea Adunare Naţionale, Consiliul de Ministri, Comitetul Centrat al PCR şi chear personal preşedintelui RSR de atunci ( Nicolae Ceauşescu). Unul din raspunsurile acestor organe a fost acela că, dacă îl dau afară din biserica pe pastorul Dugulescu considerat un răzvratit al statului v-or primi aprobarea pentru construcţia biserici, biserica n-a acceptat aceste compromise.

După 12 ani de slujire la Haţeg intr-o biserica micută in anul 1986 a fost solicitat să slujească în biserica baptista “Betel” din Timişoara, Revoluţia din 1989 incepută la Timişoara îl face pe pastorul Dugulescu un erou al revoluţionarilor, având curajul sa se adreseze mulţimii din balconul Operei din Timişoara. Drept recunoştinţa pentru curajul lui, timişorenii l-au votat să-i reprezinte in Parlamentul României timp de 2 registraturi.

Punerea in aplicare a unui nou proiect de construire a biserici actuale din Haţeg a revenit tânărului pastor Mihai Sârbu care a trecut prin mari greutaţi pâna a reuşit să obţină toate avizele necesare construrii actualei biserici cu modificările impuse de regimul comunist. Salvarea a fost ca, in timp ce se derulau lucrările de constructie a bisericii, a căzut Guvernul Ceusescu in decembrie 89 şi au putut sa modifice proiectul care in prima faza nu avea faţadă deloc sau una mutilate cu peretii unei clădiri vechi. Acum după 20 de ani credincioşii baptişti din Haţeg au sarbatorit evenimentul in biserica construită cu mari sacrificii, munca, bani si rugaciune.

Actuali pastori ai bisericii Adrian Condrea si Emanuel Bojin au urat bun venit celor peste 400 membrii ai bisericii, oficialitatii invitate multumind primarului Orasului Hateg Nicolae Timis pentru ca a răspuns invitaţiei impreuna cu soţia de a fi prezenti la festivitate, deasemenea a mulţumit domnului Marius Constantinescu, primarul care a participat la inaugurarea biserici cu 20 de ani in urmă. Cei doi, actualul si fostul primar au rostit scurte alocuţiuni de mulţumire pentru invitaţia făcuta şi a felicitat credincioşii bisercii pentru stăruintele si eforturile lor in realizarea acestui minunat lacaş de cult.

Despre istoricul bisericii a vorbit pastorul Florin Dobos , deasemeni au avut mesaja pastorii Viorel Vitionescu, Cornel Ardelean, Resedea Petrica care au avut şi contrubuţii la construirea biserici. Festivitatea s-a bucurat de prezenţa unor veterani ai biserici care au ajuns la vârste venerabile, amintind de Ana Caila de 90 ani, Cristean Stefoni de 87 ani care a avut şi un cuvant de aducere aminte pentru eforturile depuse la construcţia bisericii fiind un participant al delegaţilor care a fost la Bucureşti pentru obţinerea aprobărilor necesare. Intre mesajele invitaţiilor, corul biserici precum si fanfara tinerilor dirijate de profesorul Florin Popa au prezentat cantece lăudându- L pe Dumnezeu si pe Fiul său Isus Christos.

Emoţionant a fost poezia recitată de Marta Neiconi o veterană a bisericii care a mişcat inimile celor prezenţi la festivitate. Cei prezenti la festivitate au vizionat pe un mare ecran fotografii realizate acum 20 de ani in timpul construcţiei precum si un filmuleţ documentar de 20 min tot cu evenimente din timpul construcţiei la care au fost prezenţi pastorii Petrica Dugulescu şi Mihai Sarbu şi prin viu grai au rostit rugăciuni şi cuvinte de îmbarbatare pentru cei care se aflau pe şantierul bisericii.

În incheiere au fost aduse mulţumiri Domnului pentru tot sprijinul acordat pe parcursul efectuării lucrărilor şi intreprinderilor care au prijinit prin diferite mijloace lucrările de construcţie: TCH Râul Mare Retezat, Atelierele Centrale, Cooperativa Mesteşugarească Retezatul, Fabrica de mobilă Nalaţ si altele.

A consemnat Aurel Anca,
Foto: Constantin Vulc

Vezi și site-ul bisericii: http://www.betleem.org/

Prof. Univ. Dr. Otniel Bunaciu despre Seminarul Teologic Baptist, Școala de diaconițe, Facultatea de Teologie Baptistă


Cu prilejul festivității de absolvire a unei noi promoții a Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București, Prof. univ. dr. Otniel Bunaciu, decanul facultății, a evocat originile istorice ale FTB identificându-le în viziunea baptiștilor americani care au înființat la București în anii 20 ai secolului XX Școala de diaconițe. Un loc, unde alături de băieți, învățau să slujească comunitatea locală, dar și societatea românească în sens mai larg.

Mesajul a fost înregistrat la Biserica Baptistă Providența din București, duminică, 28 iunie 2015

Citește on-line Revista Creștinul azi – Nr. 3 / 2015


Click pe copertă pentru a citi online Revista
crestinul-azi-3-2015

În cadrul acestui număr puteți găsi informații succinte despre cel de-al XXXVI-lea Congres al Cultului Creștin Baptist din România care s-a desfășurat la finele lunii mai la Biserica Baptistă Emanuel din Oradea, precum și despre moțiunile adoptate acolo.

De asemenea, sunt prezentate două interviuri: unul cu președintele ales al cultului, pastorul Viorel Iuga, iar al doilea cu secretarul general ales, pastorul Ioan Ardelean.

Ruben Ologeanu scrie despre „cazul” Tony Campalo și formele greșite pe care le îmbracă compasiunea.

http://revistacrestinulazi.ro/2015/06/crestinul-azi-3

Despre Congresul UBR vă puteți documenta și din următoarele materiale:

Poze – Congresul Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România (Oradea 28-29 mai 2015)

Mesajul de salut al pastorului Viorel Iuga către Congresul UBR (29 mai 2015)

Pastorul Viorel Iuga este noul președinte al Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România

Din istoria congreselor baptiștilor români

Gabriel CATALAN – Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955


Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955 / Gabriel Catalan. – (Biserica vs stat). În: Vatra (Târgu Mureş). An. 40, Nr. 4/5 (apr.-mai 2013). p. 83-94.
Articol preluat din http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/gabriel-catalan-biserica-ortodoxa_26.html, locație unde acesta este prezentat integral cu note de subsol și anexe.
*
Acest articol abordează problema relației Biserică – Stat în perioada comunistă cu referire la Biserica Ortodoxă Română.  Este un articol amplu, bazat pe o cercetare în arhive.
Nu subscriu în totalitate la afirmațiile pe care autorul le face în cadrul acestui material, dar consider că unele aspecte, cele generale, sunt valabile și în cazul altor confesiuni religioase care au activat în perioada comunistă.
*
Deşi pentru unii (creştin-ortodocşi, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar şi în acest domeniu s-a resimţit din plin malefica influenţă a marxism-leninismului şi a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniştii români şi sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislaţii în domeniul ecleziastic prin care statul-partid îşi subordona şi controla extrem de strict toate cultele religioase şi, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuţiile aproape exclusiv la nivelul ritualului şi doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parţial ierarhia prin pensionări şi retrageri forţate, numiri şi epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericeşti elective din toată ţara şi de la toate nivelurile pe activiştii şi demnitarii comunişti şi pe politicienii aliaţi lor, scăzându-i drastic numărul de prelaţi, profesori, publicaţii, seminarii şi facultăţi/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile şi chiar forţându-l prin teroare şi demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor şi seminariilor teologice ori a unor organizaţii şi asociaţii pro-comuniste precum Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăţi şi bunuri (întreprinderile productive, acţiunile, şcolile, grădiniţele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci şi arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocşi şi, nu în ultimul rând, bineînţeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri şi foloase materiale substanţiale, proporţionale cu rangul bisericesc şi serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuţia la desfiinţarea şi persecuţia contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunităţi majorităţii clericilor ortodocşi, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdăşie cu autorităţile comuniste, cea mai mare parte din proprietăţile greco-catolice, inclusiv toate lăcaşurile de cult; în mod similar, dar la proporţii mai reduse, s-a petrecut persecuţia împotriva stiliştilor şi a „sectanţilor” neo-protestanţi).
Infiltrarea şi subordonarea ierarhiei BOR. Colaboraţionismul clerical
După cum bine sintetiza un istoric britanic situaţia BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii <a legislaţiei bisericeşti comuniste – n.n.> a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioşi – un nou statut, centralizând administraţia sa sub autoritatea unui patriarh”1.
La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamţ în condiţii misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârşitul de către comunişti şi unii clerici aliaţi ai lor prin otrăvire). În mod similar, se va specula şi asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum şi al episcopului de Huşi, Grigore Leu, forţat şi el să se retragă din funcţie prin şantaje şi ameninţări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat şi aceea a morţii „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenţia de Presă „Rideau de Fer”)2.
Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea şi controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoţi şi episcopi ortodocşi înclinaţi spre abuzuri şi corupţie sau şantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanţi ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentaţi cu diverse profituri şi avantaje şi alţi mulţi clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligaţi să continue să trăiască şi să activeze în compromis. Câţiva, foarte puţini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind consideraţi irecuperabili, total compromişi prin vechile lor afilieri, misiuni şi funcţii politico-bisericeşti, au fost treptat eliminaţi din funcţiile deţinute, retrogradaţi, ameninţaţi, izolaţi şi mai rar încarceraţi, condamnaţi sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (şi puţin credibile), lichidaţi prin otrăvire3.
Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din oraşul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales şi pregătit de comunişti pentru acest post4. El a fost total aservit comuniştilor, care i-au dăruit funcţia ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanţi şi ai aliaţilor lor din Adunarea Deputaţilor, la 24-25 mai 1948. Înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Bucureşti, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârşite dintre Statul democratic şi Biserica ortodoxă”5.
Servilismul acestui patriarh, devenit una din ţintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol şi poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roşu”6, ca de altfel şi al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declaraţii bombastice şi cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acţiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”7 ai lui Justinian şi ai celorlalţi arhierei ai epocii, absolut necesare supravieţuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuşi temeiul activităţii sale cotidiene, baza programului şi a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuşi imediat după instalarea sa: „Niciodată în viaţa ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-şi pune în practică învăţăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în ţara noastră”8.
Aceeaşi idee, sub o altă formă, se regăseşte în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; şi rezultatul este cu atât mai mulţumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ţinută azi de Î.P.S.S. patriarh şi la misiunea pe care şi-a impus-o de a readuce, alături de ceilalţi credincioşi ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduţi, într-o singură eparhie. Şi când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci şi în calitate de deputat al sindicatelor bisericeşti: şi în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. […] De aceea îi şopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine aşa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolşevicii de la economia naţională, aveţi binecuvântarea clerului pentru mărirea producţiei. În felul acesta, vom fi fericiţi şi pe pământ şi în cer”9.
Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” şi în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.
Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoţilor „o orientare nouă în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor” şi, în consecinţă, predici tot mai rare, mai conformiste şi mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral şi chiar evitarea vechilor metode şi mijloace misionare); reorganizarea învăţământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenţi teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-şi păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educaţiei politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenţia că studiază ştiinţific ideologia comunistă, prin diverse şedinţe, sesiuni, cursuri, conferinţe, revizuirea cărţilor religioase şi editarea lor în lumina dialecticii marxiste şi în tiraje mult reduse, marginalizarea şi cvasi-renunţarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creştinismului: Apologetica şi Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicaţiilor bisericeşti; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR şi modificarea legislaţiei bisericeşti (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecţie majoră toate normele impuse de autorităţile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor şi al membrilor Adunării Naţionale Bisericeşti, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoţilor în posturile importante din administraţia BOR şi îi obliga pe toţi clericii să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de R.P.R.); instaurarea şi treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităţilor monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condiţiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de şcoală monahală, şi certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstireşti); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă şi externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicaţiile religioase, ca şi pastoralele, declaraţiile şi îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile şi limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depăşirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susţinută în folosul propăşirii obşteşti, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială şi libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comunişti, respectarea strictă a „legalităţii populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistenţă şi chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuţiei tuturor cetăţenilor la progresul material şi cultural al patriei şi creşterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toţi, susţinerea permanentă şi directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relaţiei speciale de alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de „democraţie populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste ţări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei)10.
Influenţa ideologiei comuniste asupra teologiei şi a vieţii religioase cotidiene s-a resimţit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioşilor de rând, ci şi a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i înveţe şi să-i ajute pe enoriaşi. Astfel, atât preoţii şi episcopii, şantajaţi cu pierderea posturilor şi a foloaselor materiale adiacente, cât şi călugării au fost îngrădiţi în activităţile lor spirituale specifice şi chiar transformaţi, direct sau indirect, în agenţi de propagandă ai regimului. În cazul monahilor şi monahiilor, cu directa şi totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuşi regimul de viaţă călugărească şi regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum şi chiar să se prevină orice fel de activitate misionară şi mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstiţiile şi prejudecăţile, „misticismul” era combătut oficial chiar şi în mediile clericale de înşişi liderii ortodocşi), călugării fiind obligaţi să presteze activităţi productive care să aducă profit material statului ateu şi totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualităţii creştine, împiedicându-le astfel împlinirea vocaţiei. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei şi tradiţiei creştine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, din toamna anului 1949, că „toţi vieţuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă şi să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilinţă a celor consacraţi şi de combatere a leneviei şi cerşetoriei în mănăstiri11.
Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democraţie populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legaţia Franţei la Bucureşti, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”12.
În domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea şi ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. şi a „politicii de prietenie” a sa faţă de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiştilor comunişti şi al tovarăşilor cu sutană asimilaţi lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei ruseşti şi a relaţiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la Bucureşti, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum şi a festivităţilor succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii şi în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declaraţiile manipulatoare ale clericilor ortodocşi de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea şi asigurarea „deplinei libertăţi religioase” atât în U.R.S.S. cât şi în R.P.R., pedalând până la saturaţie pe temele demagogice ale fructuoasei şi îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) şi biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi şi ierarhi sovietici, iar publicaţiile bisericeşti erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate şi directivele în chestiunea cultelor din ţările de democraţie populară: subordonarea bisericilor ortodoxe şi protestante intereselor regimului prin teroare, şantaj şi oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul şi denigrarea propagandistică permanentă a Papei şi a catolicismului, precum şi desfiinţarea bisericilor catolice de rit oriental13.
Acelaşi organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian şi pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reuşit stabilirea unor contacte strânse” şi „s-a ajuns la un acord deplin”14.
De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenţia politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituţii de învăţământ teologic şi chiar în mănăstiri, unde adesea şantajul, delaţiunea, corupţia şi abuzurile erau curente, informatorii şi agenţii Securităţii împânzind toată BOR, mascaţi atât sub sutane, cât şi sub diverse profesii şi posturi civile, administrative (administratori, funcţionari, portari, şoferi, fochişti etc).
Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat şi urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoţi <ortodocşi – n.n.> din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”15. De altfel, trebuie spus că toţi patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar şi alţi episcopi şi mitropoliţi, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturişti, având rezervate posturi de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi alte funcţii de conducere în aşa zisele organisme ale democraţiei populare/socialiste (Frontul Unităţii Socialiste; Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), ca şi liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalţi înalţi clerici de toate religiile, era stabilită dinainte şi confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist16.
Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive şi represive luate de comunişti, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activităţi în afara celor strict legate de cult (1949 – asistenţă sanitară şi socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli de orice grad sau tip şi alte acţiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supravieţuire, a instituţiilor de învăţământ teologic superior (mai funcţionau doar 2 în toată ţara: la Bucureşti şi la Sibiu), precum şi a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamţ pentru călugări şi la Văratic şi Plumbuita pentru călugăriţe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor şi schiturilor, dar şi a unor parohii, de anumite bunuri mobile şi imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condiţiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)17 şi mai ales controlul direct şi total al ierarhiei BOR de către partidul şi statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securităţii18.
Situaţia de subordonare a BOR faţă de autorităţile comuniste este clară atunci când analizăm reacţia sa servilă faţă de priorităţile declarate ale regimului. De exemplu, obligaţia instituţiilor bisericeşti de a participa la epurarea bibliotecilor publice (şi chiar personale, ale prelaţilor îndeosebi), a librăriilor şi magazinelor de cărţile şi publicaţiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocşi de toate gradele la susţinerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele şi localităţile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărăşirile şi gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare, când preoţii erau obligaţi prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineaţa, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioşilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puşi de superiorii lor să citească şi să distribuie, respectiv să explice enoriaşilor lor, noutăţile din legislaţia internă şi politica externă a ţării (documentele şi normele emise de stat, rezoluţiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. şi ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., declaraţiile oficiale ale liderilor comunişti români şi sovietici, Manifestul Păcii şi publicaţia În apărarea păcii etc.)19.
Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligaţii, acţiuni de forţă sau criminale tronează controlarea desăvârşită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” şi teroarea inoculată clericilor de către ofiţerii de Securitate (mulţi dintre ei deghizaţi chiar în clerici) şi informatorii acestei instituţii represive şi criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuşi patriarhul Moscovei şi al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcţie în 1990 şi decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofiţer/general KGB sub acoperire20).
Totuşi, deseori, mulţi dintre cei consideraţi duşmani ai statului comunist erau găzduiţi, ascunşi sau protejaţi de unii prelaţi, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulţi dintre virtualii şi foştii deţinuţi politici din era comunistă21.
Incontestabil, „rezistenţa” anticomunistă ortodoxă, deşi reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acţiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – şi mai puţin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acţiuni concrete ori poziţii publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi aşa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar iniţiat, după unii comentatori mult prea optimişti), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice româneşti şi străine, a lumii creştine interne şi internaţionale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogăţit şi limba de lemn), oportunism, laşitate şi fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar şi salvator pentru fiinţa însăşi a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situaţia destul de gravă a moralităţii publice şi cunoştinţele religioase cu totul insuficiente şi mediocre ale majorităţii absolute a populaţiei creştin-ortodoxe a României de astăzi (deşi la recensământul din 1992 peste 86% din cetăţenii români s-au declarat ortodocşi, în realitate doar vreo 16% dintre aceştia pot fi denumiţi astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).
Pe lângă Decretele nr. 175 şi nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învăţământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educaţiei şi desfiinţarea oricăror şcoli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanţă covârşitoare în acţiunea de subminare şi controlare a religiilor şi confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase (vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească şi libertatea religioasă (de conştiinţă şi de manifestare). Ministerul Cultelor, şi prin el puterea comunistă, organiza, reglementa şi controla întreaga viaţă a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului şi schimba regulile privind compoziţia adunărilor bisericeşti elective pentru a uşura centralizarea şi controlul comunist asupra BOR şi a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputaţii respectivelor regiuni/dieceze şi din reprezentanţii principalelor organizaţii de masă şi obşteşti sau instituţii culturale, care erau dominate deja de comunişti (şi de aliaţii lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. În acest fel, credincioşii sau preoţii de rând erau împiedicaţi să acceadă la asemenea funcţii şi să-şi desemneze în mod direct şi liber reprezentanţii22.
În acelaşi timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoţilor tuturor cultelor recunoscute oficial, deţinând astfel o puternică pârghie de influenţare şi şantajare a clericilor23.
Contribuţia teologiei ortodoxe la propaganda şi ideologia regimului comunist
Două au fost direcţiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă şi externă a partidului şi statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea şi subordonarea totală faţă de Biserica Ortodoxă Rusă şi implicit U.R.S.S. (KGB) în relaţiile bisericeşti externe, respectiv orientarea furibund anticatolică şi antipapală („teologia istorică” ce susţinea supremaţia Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „naţional-etnice” ortodoxe, în mişcarea ecumenică şi în general în lumea creştină, dar şi superioritatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin şi de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).
Principalele priorităţi caracteristice noii situaţii din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susţinerea pe toate căile şi în toate privinţele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice şi practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist şi propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relaţiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” şi Patriarhia Rusă, invocarea tradiţiilor de prietenie şi a legăturilor spirituale şi culturale cu Moscova şi elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorităţii statelor, popoarelor şi conducătorilor sovietici).
Trebuie să subliniem rolul major deţinut în această privinţă de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupări24 au atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forţa „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. În total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construieşte, în care vor birui forţele libertăţii, dreptăţii, dragostei şi păcii”25.
„Patriarhul roşu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhal26 originalul şi revoluţionarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”27, a fost şi cel mai mare „inovator” al doctrinei creştin-ortodoxe.
Aşa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului”, „îşi propunea […] să adapteze tradiţia pentru a înscrie BOR pe linia evoluţiei noii societăţi” şi, prin urmare, „ar putea fi înţeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiţionale la începuturile regimului comunist”28.
Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer şi plastic: „fiind dintr-o recoltă preoţească ridicată între anii 1910 şi 1920, face, ca preot, puţină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el ştie azi de toate afară de dogmatică şi de exegeză biblică”29.
Racordarea deplină a activităţii BOR la priorităţile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiţia „simfoniei” dintre Stat şi Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiţia sa, ca o regulă de viaţă definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-şi întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”30.
Astfel, „sursele creştine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creştină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiţia ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiţionate faţă de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile ţării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creştinismului, ci, mai ales, preceptelor creştinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voinţa lui Dumnezeu, ci şi legile date de ea căpătau un caracter divin”31.
De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică şi Stat”, nici constituţiile succesive comuniste nu prevedeau aşa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică şi Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”32.
De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Naţională Ortodoxă Română şi Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii noastre sunt cetăţenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”33.
În catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioşilor: „dragostea faţă de Patrie şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea de ocârmuitorii Statului şi de legile lui; desfăşurarea de activităţi conştiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obştesc; săvârşirea de rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor ţării, pentru înflorirea ei şi pentru ferirea [apărarea ei] cu preţul vieţii”34.
Prin urmare, „Biserica Ortodoxă şi-a însuşit ideologia marxistă aşa cum era ea expusă de către noul stat”35, scopul final al celor două instituţii fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conştient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptăţii şi păcii, iată o vastă lucrare la săvârşirea căreia este chemată să contribuie şi Biserica”36deoarece „este un adevăr axiomatic că creştinismul nu cuprinde în învăţătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste şi fireşti revendicări sociale. Nimic nu este în creştinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate şi dreptate socială, idei care-şi află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societăţii, orânduire ce se înfăptuieşte sub ochii noştri de către regimul democrat-popular din ţara noastră”37.
În centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înţelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-şi făuri o viaţă mai bună, să contribuie la construirea societăţii comuniste şi să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă şi necondiţionată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca şi cu realizările poporului”38.
Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei şi patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruenţa idealurilor comuniste cu cele creştin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaţionalismului, corespundea opoziţiei dintre concepţia hegemonică a Vaticanului şi cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” şi, totodată, „complementaritatea dintre noţiunea de Biserică naţională şi principiul sinodalităţii” se opunea naţionalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentaţiei anticatolice şi antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică şi naţiune, deci dintre Biserică şi Stat”39.
Este clar că „apostolatul social” era puternic influenţat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului şi cosmopolitismului, politica anticatolică şi antipapală, lupta pentru dreptate socială şi pace, propaganda internă şi externă pro-moscovită40.
Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimişi la toate neamurile, fără nici o distincţie, ca să le boteze, şi nimic nu poate legitima pretenţiunile unei anumite clase stăpânitoare din ţările capitaliste de a-şi difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică şi socială”41.
Teologii şi politicienii regimului de „democraţie populară” subliniau adesea rolul social şi patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanaţia poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica şi Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiţii, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”42.
După aceeaşi logică, ambele instituţii, Statul român şi BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau ameninţările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse şi aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei şi distrugerea uniţilor prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) şi ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unităţii Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toţi să fie una »), ceea ce, conform afirmaţiilor ortodocşilor, implica faptul că existenţa unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului şi, mai ales, în calea unităţii « ortodoxiei » române. Unitatea patriei şi cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, aşadar, indisociabile”43.
Concomitent cu persecuţiile anticatolice [denunţarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desfiinţarea congregaţiilor monastice şi expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) şi procesele de spionaj, trădare şi sabotaj înscenate Nunţiaturii Apostolice şi unor ierarhi sau preoţi catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile şi articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremaţia papală, infailibilitatea pontificală şi centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creştin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunţii papali nu sunt misionari, ci agenţi diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreaţa organizaţie papală nu este cel creştin religios-moral, de esenţă evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmaşul lui Petru » este mai mult urmaşul cezarului”44.
Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă şi panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferinţa de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegaţii a BOR, însuşi patriarhul Justinian, precum şi prof. T.M. Popescu, cel care a şi prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în ultimii 30 de ani45. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu46, iar atacurile furibunde şi adesea aberante ale teologilor ortodocşi la adresa Papei şi a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acţiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”47; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie şi în prezent, un adevărat şi primejdios cancer al omenirii”48; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de ştiinţă şi împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul ştiinţific”49; „noi cunoaştem că papalitatea a propagat învăţătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziţia şi cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi ştim că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele şi orice legătură cu viaţa socială”50; „încercarea Vaticanului de a împinge preoţimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie şi de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului şi a reacţiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului şi al credincioşilor”51.
O atenţie specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacţie şi ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârşit în voia lui Dumnezeu şi din dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor, şi-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât şi pentru unitatea noastră naţională”52.
Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „măreţului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraţilor care – cu două veacuri şi jumătate în urmă – fuseseră răpiţi prin silnicie şi prin amăgiri, şi duşi în robia spirituală a supunerii faţă de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept şi pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român şi identificăririi ei cu naţiunea română »53.
Dovada peremptorie a complicităţii liber consimţite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acţiunea de samavolnică desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici şi de comuniştii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă şi română, şi aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliţie, Armată, Parchet, administraţie, justiţie şi BOR. De fapt, forţarea „revenirii” uniţilor la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoşească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimţită şi de „fraţii catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuţia permanentă întreţinută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraţilor greco-catolici”, un sacrilegiu, o violenţă şi o laşitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism şi egoism, o minciună crasă şi un imens şantaj, de un cinism feroce54.
Printre cei care au cauţionat interzicerea Bisericii Unite cu Roma şi confiscarea enoriaşilor, clericilor şi proprietăţilor ei de către BOR, această mârşăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securităţii, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. şi U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu şi pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.
Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpaşu şi Justin Moisescu, precum şi preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din câte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniţi să apostazieze şi să treacă la ortodoxie, propunându-le şi diferite posturi bisericeşti ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli şi persecuţii, iar Iuliu Hossu, cel care va supravieţui până în 1970 în detenţie prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareţii de la Dragoslavele, Căldăruşani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) şi Curtea de Argeş, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistenţa sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimişilor în sutană ai Securităţii, aşa cum îi spusese înainte şi lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iaşi în 1948: „credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră”55.
Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate şi căinţă toate abuzurile şi crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreştină şi antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile şi nu i s-au făcut reparaţiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român56.
O altă dovadă a colaborării dintre BOR şi statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinţi români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalităţi din trecut care constituiau un simbol naţional(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinţi precum voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici şi antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenţi ai Rusiei şi Serbiei, Sava Brancovici şi Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocşilor ardeleni57.
În acelaşi stil era ascuns adevărul despre situaţia bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună şi mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită şi protejată, iar credincioşilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigoneşte pe nimeni pentru mărturisirea credinţei lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepseşte cu 6 luni muncă forţată pe oricine tulbură sau împiedică săvârşirea unei slujbe religioase”58 (prevedere ce viza mai mult propaganda şi prevenirea unor contestaţii civice la adresa ierarhiei colaboraţioniste). De asemenea, patriarhul a susţinut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în faţă exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” şi se susţinea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii şi a credinţei religioase”59.
Totodată, printre referinţele teologilor ortodocşi români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruşi revoluţionari şi de cei comunişti străini sau români (Herzen, Cernâşevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâşinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalităţii fiind promovat atât faţă de Justinian cât şi de patriarh însuşi în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. şi preşedintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”60.
Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-şi reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. şi R.P.R., precum şi totala supunere şi imensa recunoştinţă faţă de aceste state şi partide comuniste (mai ales faţă de liderii lor), ca şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii”61.
Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, arhiereul Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică”62.
În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.
Iată câteva exemple: „aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”63(Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”64 (Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”65 (Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).
Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”66.
De altfel, Justinian devenise din 1945 agentul propagandistic al regimului comunist, susţinându-i tezele chiar şi în domeniul istoriografiei. Pastorala sa de 9 mai 1948 abundă în mesaje anti-monarhice şi anti-dinastice, aluzii, critici şi acuze la adresa partidelor istorice şi a “regimului burghezo-moşieresc”, precum şi a „imperialiştilor aţâţători la un nou război”67.
„Frontul organizat pentru apărarea păcii al întregii Ortodoxii” era „un fel de « Pact de la Varşovia ecleziastic » aflat „sub conducerea înţeleaptă a Preafericitului Patriarh Alexei” cu rolul de a susţine propaganda şi acţiunile diversioniste ale KGB-ului în lume, îndeosebi prin „lupta pentru pace”, în care ierarhii români (inclusiv Teoctist Arăpaşu, penultimul patriarh al BOR) s-au evidenţiat în mod deosebit, atât în ţară (comitetele de luptă pentru pace, Congresul acestora din 9-12 septembrie 1950) cât şi în străinătate (întrunirile, conferinţele, congresele şi consiliile mondiale ale păcii – de exemplu, de la Varşovia 1950)68.
În 1948-1949, cenzura atingând apogeul, au fost desfiinţate cele mai multe dintre ziarele şi revistele bisericeşti, printre puţinele menţinute, sub totalul şi permanentul control al Ministerului (apoi Direcţiei/Departamentului) Cultelor, însă, fiind „Telegraful Român” de la Sibiu (unica « supravieţuitoare » dintre publicaţiile periodice ale eparhiilor, cu excepţia Arhiepiscopiei Bucureştiului) şi revistele editate de Sfântul Sinod, Patriarhia Română, Mitropolia Ungrovlahiei şi institutele de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Sibiu (singurele facultăţi de profil păstrate): „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Glasul Bisericii” şi „Studii Teologice”. În anii ’50 au mai apărut, rând pe rând, revistele mitropoliilor Moldovei (Iaşi), Olteniei (Craiova), Banatului (Timişoara) şi Ardealului (Sibiu).
Învăţământul teologic ortodox se transforma, la rândul său, în profunzime, după acelaşi model sovietic, bazat pe materialismul istoric şi dialectica marxistă, scopul fiind formarea de preoţi-cetăţeni pe deplin devotaţi BOR şi R.P.R., după cum declarau public ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, patriarhul Justinian şi rectorii succesivi ai Institutului Teologic din Bucureşti: pr. Nicolae Nicolaescu (1949) şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (1950-1954), cel din urmă fiind cel mai elocvent: „s-a izbutit ca unei însemnate părţi a preoţimii noastre să i se dea o nouă şi justă orientare realistă, antrenându-se într-o vie acţiune de însănătoşire a vieţii religioase prin combaterea superstiţiilor şi obscurantismului mistic…”69. În 1949, patriarhul le oferea studenţilor teologi şi exemple de preoţi ortodocşi progresişti din trecut pe care aceştia ar fi trebuit să-i imite: « „popa Laurenţiu” tras în ţeapă şi apoi ars, cu prilejul răscoalei din 1514, „popa Şapcă” participant la revoluţia din 1848, „Mitropolitul Teoctist” [al Moldovei, sub Ştefan cel Mare] care „s-a alăturat micii boierimi împotriva marilor feudali”, „mulţii şi încă neştiuţii preoţi ucişi în timpul răscoalei din 1907”, preotul-ţăran Neagu Benescu, purtătorul de cuvânt al „plugarilor clăcaşi” »70. Tot atunci, rectorul N. Nicolaescu spunea: „profesorii trebuie să cureţe minţile şi sufletele preoţilor de toată murdăria prejudecăţilor politice, sociale, şi teologice care i-au rătăcit de la calea Bisericii şi a Sfintei Evanghelii. […] Nu există nici o contradicţie între voinţa oamenilor muncii şi Sfintele Scripturi”71.
În acei ani, la institutele şi seminariile teologice ortodoxe se organizau multiple cursuri de reciclare şi reorientare a preoţilor şi călugărilor, acţiune anunţată de Justinian de la alegerea şi înscăunarea sa din mai-iunie 1948: „Poporul nostru trebuie călăuzit, orientat şi convins de apostolia socială cerută de bărbaţii vremurilor noi. […] De aceea, este necesar să selectăm şi să promovăm acele elemente care s-au dovedit capabile de noua lor misiune şi să eliminăm pe cei care nu mai corespund misiunii lor evanghelice […] armele preoţilor noştri trebuie revizuite şi ei vor trebui să fie înarmaţi cu armele spiritului nou, aşa încât să-l poată ajuta pe omul nou în aspiraţiile sale…”72.
Sub acelaşi impuls de „apostolie socială”, anunţat de Justinian la instalarea sa („BOR trebuie să-şi reformeze mănăstirile după legile canonice şi monastice şi să le reorganizeze pe baze noi, pentru a putea răspunde idealurilor şi aspiraţiilor poporului nostru”), au fost „istoricizate” chiar şi mănăstirile, prin reformele comunisto-sinodale ale vieţii monastice din 1950 persoanele consacrate fiind obligate să înveţe o meserie productivă, iar aşezămintele chinoviale înregistrându-se ca ateliere ori cooperative meşteşugăreşti (de broderie, de ţesut, de tâmplărie, tipărire, artizanat, artă etc.) sau participând direct la colectivizare prin prestarea de munci agricole şi întreţinerea maşinilor agricole73.
Pentru a concluziona, socotim că este suficient să reproducem afirmaţiile lui Justinian Marina dintr-un discurs retrospectiv despre rolul teologiei în perioada comunistă: „Timpurile actuale au adus cu ele sarcini noi pentru teologi. Ei au trebuit să se coboare din sferele teoretice pe tărâmul teologiei pentru viaţă, să nu mai facă, aşa cum făceau odinioară, teologie pentru teologie, ci să facă teologie pentru viaţă, să meargă în pas cu nevoile de manifestare în actualitate ale Bisericii”74.
Aşadar, considerăm că ierarhia şi teologia BOR au suferit la începuturile comunismului românesc transformări atât de importante încât, accentuându-se drastic tradiţionala subordonare faţă de autorităţile statului, s-a ajuns până la atingerea nivelului de totală dependenţă, ceea ce reprezintă o caracteristică a ideologiei totalitare de tip sovietic, manifestată prin includerea înaltului cler în rândurile nomenclaturii şi a teologiei printre vectorii propagandei oficiale interne şi externe75. (…)
Note
9
1 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 71.
2 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, ediţia a doua revăzută, Bucureşti, Editura Realitatea, 2005; Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.310; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, p. 151-152 şi p. 156; George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în AT, nr.1-2/2004, p. 19 şi p. 22.
3 Gabriel Catalan, Alegerea şi cariera unor arhierei, în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iulie-august 2001, p. 23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 164, octombrie 2003, p. 35-38; Cristian Vasile, op. cit., p. 156; Adrian Cioroianu, op. cit., p. 310; cf. George Enache, op. cit., p. 15-25; Corneliu Leu, op.cit.,passim.
4 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 1-4 / Microfilme, r. 1169, c. 650-653; ANR, Colecţia 60, dosar 540, f. 33-35; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
5 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, în AS, vol. VI Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (19-21 iunie 1998), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 706-708. În continuare: Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai – «Ziua independenţei» în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 181, aprilie 2005, p. 28-30 şi cu o nouă anexă (lista electorilor patriarhului Justinian Marina), în completare în „Timpul. Revistă de cultură”, Iaşi, nr. 83, noiembrie 2005, p. 18-19. În continuare: Gabriel Catalan, O pastorală patriarhală de 9 Mai.
7 Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, BOR şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în AFTO, 2002, p. 93-154; George Enache, Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”, în vol. de autor Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 15-156; George Enache şi Adrian Nicolae Petcu,BOR şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Studii, I, (editor coord. Gheorghe Onişoru), Bucureşti, CNSAS, 2001, p. 108-136; Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989 (editor coord. Adrian Nicolae Petcu), Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 124-222; Pr. Prof. Gheorghe Moisescu, Pr. Prof. Ştefan Lupşa, Pr. Prof. Alexandru Filipaşcu,Istoria Bisericii Romîne, Manual pentru institutele teologice, vol. II (1632-1949), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1957, p. 617-648; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, Manual pentru seminariile teologice, Sibiu, f.e., 1972, p. 356-377; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994 <1997>, p. 481-523 passim; Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, INST, 2001 (editorii cenzurează unele dintre documentele publicate, pe care noi le-am publicat anterior şi integral în presa centrală internă); Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un Apostol al Bisericii şi neamului românesc, în „Vestitorul ortodoxiei”, nr. 264-274, martie-august 2001; Cristina Păiuşan, Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în AS, vol. VII Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 111-117; Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului [Anania], Amintiri despre Patriarhul Justinian, în „Renaşterea”, nr. 10/1998, p. 6-7 şi nr. 11/1998, p. 6-7; idem, Atitudini, Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezană, 1999; vezi şi filmul documentar Memorie în alb şi negru, TVR (redacţia „Viaţa spirituală”) şi Biroul de presă al Patriarhiei Ortodoxe Române, 1998/1999, prezentat la simpozionul organizat în aula Palatului Patriarhiei la 21 februarie 2001, cu ocazia comemorării patriarhului Justinian Marina.
8 BOR, nr. 5-8/1948, p. 223, apud Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 708.
9 ANR, fond Consiliul de Miniştri (103), dosar nr. 3/1948, f. 18 şi 21; Dr. Petru Groza, Articole, cuvîntări, interviuri. Texte alese, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 534 şi p. 536.
10 Vezi Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Compania, 2001 şi Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei” bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.
11 Pr. Dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, p. 34-40, p. 42 şi p. 56-57.
12 Ovidiu Bozgan şi Dan Cătănuş, România anului 1948 sub lupa diplomaţiei franceze, în AT, nr. 3-4/2002, p. 116 (pentru textul întregului raport vezi p. 118-139).
13 Virgiliu Ţârău, „Democraţiile populare” şi atitudinea lor faţă de religie şi biserică în anul 1948, în AS, vol. VI, p. 674.
14 Tatiana Volokitina, Stalin-Biserica Rusă: o relaţie interesată, în MI, nr. 1/2001, p. 19.
15 Vezi Gabriel Mateescu, „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, în „Lumea credinţei. Magazin ilustrat”, ianuarie 2004, p. 43; cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004.
16 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 2 / Microfilme, r. 1169, c. 651; ANR, colecţia 60, dosar 540, f. 30-35; ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 99; ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 272r-v; dosar nr. 76/1946, f. 80/ ibidem f. 81; ANR, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosar 45/1950, f. 1-14; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dos.A/592, f.2, 4-10; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 1r-2r, 5r-6v; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 194/1952, f. 11-16; dosar 64/1958, f. 98; dosar 85/1986, f. 2r-5v; ANR, colecţia Gabanyi, dosar 50, f. 5-6, 16, 18, 65, 70-72.
17 Cristian Vasile, op. cit., p. 208-231 şi p. 248-250; Paul Negruţ, op. cit., p. 123; Ioan Dură,op. cit., p. 83.
18 Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 261-263 şi p. 270.
19 Vezi presa bisericească din anii 1948-1955.
20 „Gleb Yakunin, care a avut acces la arhivele KGB, afirmă că Alexei a avut numele de cod « Drozdov »” – vezi Dănuţ Mănăstireanu, A murit Alexei II, Patriarhul ortodox al Rusiei,http://danutm.wordpress.com/2008/12/05/, accesat la 12.01.2010. Înainte de a deveni patriarh, Alexei Mihailovici Rüdiger (Ridiger) a fost succesiv: episcop, arhiepiscop şi mitropolit de Talin/Estonia (1961-1986), respectiv mitropolit de Novgorod şi Leningrad (1986-1990), dar a negat permanent că ar fi fost agent KGB, declarând, totodată, că documentele care-l incriminează sunt fabricate de guvernul estonian rusofob pentru a discredita Biserica Ortodoxă Rusă şi Federaţia Rusă – vezihttp://orthodoxwiki.org/Alexei_II_%28Ridiger%29_of_Moscow, accesat la 22.01.2010; cf. Nathaniel Davis, A Long Walk to Church: A Contemporary History of Russian Orthodoxy, Oxford, Westview Press, 1995, p. 89, 96 şi 272.
21 Cristian Vasile, op. cit., p. 244-248.
22 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 706-708; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai, p. 19.
23 Dennis Deletant, op. cit., p. 70; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
24 Vezi G. Catalan, O conferinţă radiofonică în spirit colectivist a unui ierarh ortodox pro-comunist (1945), în “Timpul”, nr.87, martie 2006, p.5.
25 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri în lupta pentru pace, vol.IV, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, p.XIX.
26 G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p.708.
27 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.I-II, Bucureşti, 1948 (ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1949).
28 O. Gillet, Religie şi naţionalism…, pp.37, 39, 41.
29 Gala Galaction, Jurnal, vol.III, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.109.
30 Justinian, Apostolat social, vol.IV, pp.341 şi 435.
31 O. Gillet, op. cit., p.109.
32 Ibidem, p.99; John Meyendorff, The Orthodox Church, Crestwood, New York, St. Vladimir’s Seminary Press, 1981, p.165; P. Negruţ, Biserica şi Statul…, pp.114-115.
33 „BOR”, nr.5-8 (mai-august)/1948, p.234.
34 Vezi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, apud. O. Gillet, op. cit., p.98.
35 O. Gillet, op. cit., p.91.
36 S. Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale. Principii cu caracter social desprinse din Sfintele Evanghelii, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1954, p.172.
37 M. Chialda, Creştinism şi patriotism, în „Studii Teologice”, nr.1-2/1953, p.60.
38 O. Gillet, op. cit., pp.90-91.
39 Ibidem, pp.90, 91, 92, 93, 94, 97, 116, 117, 118.
40 Ibidem, pp.114, 116.
41 Petru Rezuş, Creştinismul şi dragostea de patrie, în „Studii Teologice”, 1952, p.110.
42 O. Gillet, op. cit., pp.111, 112, 124.
43 Ibidem, p.96.
44 Ibidem, pp.118-119; Teodor M. Popescu, Ortodoxie şi catolicism, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.481.
45 O. Gillet, Op. cit., pp.119-123; C. Vasile, BOR în primul deceniu comunist, pp.203-204; T. Volokitina, Stalin-Biserica Rusă…, p.19.
46 ANR, fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 75/1946, f.25.
47 Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi stat. Studiu istorico-juridic, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.453.
48 L. Pădureanu, Vaticanul – cetate zidită pe nisip: minciuna papalităţii în primele trei veacuri, în „Studii Teologice”, 1952, p.293.
49 Iustin Moisescu, Atitudinea papalităţii faţă de progresul omenirii, în „Ortodoxia”, nr.1/1953, pp.130-131.
50 Alexandru I. Ciurea, Rezistenţa Bisericii româneşti faţă de prozelitismul catolic, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1949, pp.224-225.
51 ***, Cinci ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, în „Ortodoxia”, nr.4/1953, p.509.
52 Justinian, Unitatea bisericească ne va ajuta să facem mai strânsă şi mai indestructibilă [sic! – n.n.] unitatea noastră naţională, în Apostolat social. Slujind lui Dumnezeu şi oamenilor. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.X, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1971, p.110.
53 ***, Cinci ani de la reîntregirea BOR, p.503; O. Gillet, Op. cit., p. 201.
54 Doina Cornea, Asaltul comunist împotriva Bisericii Greco-Catolice şi miracolul supravieţuirii ei, în Analele Sighet, vol.6, pp.695-699; Ioan Ploscaru, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în Analele Sighet, vol.6, pp.679-684; Ion Zubaşcu, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în documentele Securităţii, în Analele Sighet, vol.6, pp.685-694; O sinteză asupra suprimării Bisericii Unite cu Roma şi a supravieţuirii sale clandestine la C. Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003.
55 Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de S.A. Prunduş, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003, pp.81, 438-439; Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ, dosar 736, f.181; cf. C. Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.102 (autorul anonimizează numele clericilor ortodocşi torţionari).
56 Alexandru Raţiu, Biserica furată, f. l., f. e., f. a.; Idem, Persecuţia Bisericii Române Unite, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1994; Sergiu Grossu, Calvarul României creştine,Editura “Convorbiri Literare” – ABC Dava, 1994; Pr. prof. Clement Plăianu şi Dr. Silvestru Augustin Prunduş, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj, Editura “Viaţa creştină”, 1994. Refuzul BOR de a restitui bisericile greco-catolice a fost denunţat permanent în toate rapoartele anuale ale Departamentului de Stat privind libertatea religioasă, inclusiv în cel din 2009, în care se afirmă foarte clar că statul român încurajează abuzurile BOR.
57 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.68.
58 Interviu dat de Justinian Marina ziarului „Universul”, nr.260/7 noiembrie 1948.
59 Vezi ***, În problema libertăţilor religioase, în „Scânteia”, 22 februarie 1949 şi P. Negruţ,op. cit., p.119.
60 O. Gillet, op. cit., pp.87, 113.
61 Roadele adevăratei libertăţi, în „Ortodoxia”, nr.1 (ianuarie-martie)/1953, pp.5-7 şi 24-26 passim.
62 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.138-143 passim; G. Catalan, Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, în Analele Sighet, vol.7, pp.62-63.
63 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.368.
64 Ibidem, p.369.
65 Ibidem, p.371.
66 Ibidem, p.365; G. Catalan, Martie 1953…, p.64.
67 G. Catalan, O pastorală patriarhală…, p.18-19.
68 T. Volokitina, Conducerea sovietică şi crearea blocului Bisericilor Ortodoxe în Europa Orientală. 1943-1948, comunicare prezentată la a V-a sesiune a Comisiei mixte ruso-române de istorie, Bucureşti, 25 octombrie 2000; O. Gillet, op. cit., pp.120, 122; P. Negruţ, op. cit., pp.130, 139-140; P. Rezuş, Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de lupta pentru pace. Sarcinile preoţimii în această problemă, în „Studii Teologice”, 1952, p.11; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar A592, f.2, 4, 6, 8v, 10; Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport final, Bucureşti, 2006, p.464, nota 66, înwww.presidency.ro; Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p.279, nota 67.
69 Vezi ***, Deschiderea cursurilor pentru anul şcolar 1950-1951 la Institutul Teologic din Bucureşti, în „BOR”, nr.10/1950, p.526 şi Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească la Institutul Teologic din Bucureşti (1948-1953), în „Anuarul Institutului de Istorie « A.D. Xenopol »”, tom.XLI, 2004, pp.558-560.
70 Vezi ***, Deschiderea cursurilor Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în „BOR”, nr.1-2/1949, pp.18-19, apud. Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească…, pp.558-559.
71 P. Negruţ, op. cit., pp.120-121.
72 Ibidem, p.117-118; G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, pp.708-709.
73 P. Negruţ, op. cit., pp.118, 123.
74 „BOR”, nr.5-6 (mai-iunie)/1966, p.453 apud. Petre Popa, Patriarhul Iustinian Marina între ortodoxie tradiţională şi politică românească postbelică, în „Argesis. Studii şi comunicări”, Seria Istorie, Piteşti, vol.XIV, 2005, p.884.
75 Documentele reproduse în anexe argumentează, fără putinţă de tăgadă, în opinia noastră, aceste concluzii.
76 În general, am preferat menţinerea particularităţilor de limbă şi stil ale documentelor pentru a reda cât mai exact specificul epocii şi a păstra savoarea izvoarelor istorice.Totodată, precizăm că, pentru a sublinia continuitatea istorică foarte clară existentă în privinţa modului de organizare, funcţionare şi, mai ales, relaţionare a BOR cu statul comunist, cât şi evoluţia biografică a unor clerici ortodocşi reprezentativi, care au ocupat la un moment dat funcţii importante în ierarhia acestui cult, am optat pentru reproducerea câtorva documente posterioare anului 1955, limita cronologică superioară a studiului nostru.

 

Apariții editoriale (31) – Jan Hus, Scrieri despre credință


Jan Hus, Scrieri despre credință

La Editura Oscar Print a apărut în luna mai 2015 volumul Scrieri despre credință, cuprinzând selecții din opera lui Jan Hus,  preot ceh ars pe rug la Konstanz, în 6 iulie 1415.  Traducere și selectarea textelor a fost realizată de Anca Irina Ionescu.

Acad. Razvan Theodorescu este cel care îl numește pe Jan Hus drept un erou al umanității.

Între cei care pot fi numiți pe drept cuvânt eroi ai umanității, în numele unui crez și a libertății de gândire, jertfiți orbește de intoleranta semenilor se număra, neîndoielnic, cehul Jan Hus, de la a cărui moarte pe rugul de la Konstanz, în miezul verii 1415 se împlinesc acum sase veacuri.
Gratie tălmăcirii doamnei Anca Irina Ionescu avem pentru prima oara sub ochi texte husite esențiale, predici și scrisori care refac un peisaj de civilizație în care istorie și teologie se împletesc, schițând atmosfera unui ev mediu crepuscular, care pregătea nemijlocit marea preschimbare spirituala a Europei ce s-a numit Reforma.
Suntem în vremea în care „marea schisma a Occidentului” (1378-1417) împărțise lumea catolica în papi și antipapi, la Roma, la Avignon și la Bologna și când unitatea bisericii apusene era căutata prin unica soluție posibila, „via concilii”. La Pisa în 1409, la Konstanz în 1414- 1417, la Basel în 1431, înalta ierarhie a Ecclesiei petrine încerca sa răspundă așteptărilor unui Occident sfâșiat de îndoieli și așteptări apocaliptice.
Era timpul misticismului speculativ franciscan și al celui dominican din Renania si Flandra, a genezei acelei „devotio moderna” care a dus la faimoasele „béguinages” din Tarile de Jos, la evanghelismul popular iubitor de „Biblia pauperum” și de „Patimi” redate în crudul realism al altarelor politice din aria germană.

acad. Razvan Theodorescu

http://www.oscarprint.ro

45 RON – http://www.oscarprint.ro

36 RON – http://www.elefant.ro

După 20 de ani (1995-2015) – Promoția 1995 a ITBB în fotografii


În data de 20 mai 2015 la Biserica Creștină Baptistă Golgota din București s-au reîntâlnit alături de o parte a corpului profesoral, absolvenții promoției 1995 a Institutului Teologic Baptist din București. A fost un moment emoționant și o oportunitate de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă de până acum.

Din partea corpului profesoral au participat: Conf. univ. dr. Daniel Mariș, rectorul ITBB, Prof. univ. dr. Vasile Talpoș, rectorul ITBB în anul de grație 1995; Lect. univ. Lidia Talpoș, profesoara de muzică la momentul 1995; Prof. univ. dr. Otniel Bunaciu, președintele senatului ITBB, profesor în cadrul ITBB; Aistent Drd. Teodor Ioan Colda și pastor Trandafir Popovici, absolvent al promoției 1995, în prezent director administrativ al ITBB.

Fiind un moment festiv am realizat și câteva fotografii pe care le găsiți în cadrul albumului foto disponibil AICI.

PROMOTIA 1995

  1. ARDELEAN I. IOAN
  2. CARTACAI D. FLAVIUS ROBERT
  3. COVACI V.GH.L. SORIN GABRIEL
  4. DIMITRIU I. IOAN
  5. DRAGOMIR P. IOSIF
  6. DRAGU S. PETRU
  7. IONUT Z. DELIU ZAHARIE
  8. LAPUJAN I. STEFAN
  9. LUPU I. ADRIAN
  10. MALANCEA ION
  11. MEZIN I. ILIE
  12. MIRAUTA GH. IOSIF
  13. PELEASE N. CARMIN CORNELIU
  14. POPOVICI P. TRANDAFIR
  15. SPATARU SLAVIC
  16. STANCU S. GEORGE
  17. TALOS S. CALIN IOAN
  18. TARABUGA I. ILIE
  19. VANCEA V. FLORIN VIOREL
  20. VINTU V. VASILE
  21. BOINGEANU CORNELIU

* nr.21 este absolvent al Seminarului Teologic Baptist care a făcut cursul de diferența pentru Licența în Teologie

http://www.itb.ro/?q=en/alumni

Video: Iosif Țon – „Apel la mentorat” și amintiri din comunism


Deși mesajul pastorului Iosif Țon se intitulează Apel la mentorat, urmărind materialul veți observa ca în prima parte, care reprezintă cam 50% din timp, sunt rememorări, amintiri din anii 50, perioada studenției de la Cluj. Apar informații interesante legate de grupul de părtășie realizat de studenții clujeni. Apar informații interesante în legătură cu faptul că Richard Wurmbrand  i-a fost mentor. Se vorbește despre relația cu Wurmbrand din anii 50 și rolul pe care acesta l-a avut în viața lui. Wurmbrand a mai avut un rol important în viața lui Țon și în anii 60 când era în Anglia.

Apelul la mentorat este o invitație adresată fraților din bisericile evanghelice de a face acest lucru, de a mentora oameni, de a face ucenicizare.

Veți afla mai multe urmărind materialul video de mai jos.

Pastor Buni Cocar despre starea Bisericii Baptiste din Giulești (Nădejdea) în anii 80


buni-cocar
Sursa foto: România Evanghelică

Cea de-a 6 parte a amintirilor pastorului Buni Cocar are informații intrresante și inedite referitoare la Biserica Baptistă din cartierul Giulești, București în anii 80 ai secolului XX. Buni Cocar, care tocmai venise pastor la Biserica Baptistă din Giulești (BCB Nădejdea), rememorează elemente legate de evanghelizări și botezuri la Giulești. De asemenea, sunt amintite încă câteva biserici baptiste din București. Prima este Biserică Baptistă Golgota (Basarab de la numele străzii, Bd. Basarab, actuală Șoseaua Titulescu). Cea de-a două este Biserica Baptistă Sfântă Treime cunoscută astăzi și ca Valori, dar menționată în text sub numele de Mihai Bravu deoarece atunci se află pe Șoseaua Mihai Bravu.

Iată mai jos pasajul care vorbește despre Biserica din Giulești:

Starea din București (Giulești) era totuși alta. Lucrare spirituala se făcea în oraș, se făcea la „Mihai-Bravu”, în „Titulescu”, la „Popa Rusu” și mai putin în Giulești. Mi-a trebuit un an întreg ca să adresez prima chemare la mântuire. Mi-a fost inima cât un purice, dar am făcut-o și Dumnezeu a fost bun cu noi. E drept că frații mai vechi din Adunare n-au fost de acord cu noul stil, dar zarurile au fost aruncate. Timp de 5 ani și jumătate am botezat în fiecare lună noi suflete, uneori aveam și câte 3 sau patru botezuri într-o lună.

https://romaniaevanghelica.wordpress.com/2015/06/10/buni-cocar-amintiri-6/

Recomandări (5) Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică


Dacă vreți să știți cum stăm cu corectitudinea istorică vă recomand să citiți Incorectitudinea istorică, scrisă de Jean Sévillia, lucrare tradusă și în limba română la Editura Humanitas, București, 2012, 345 pagini.  Incorectitudinea istorică este o carte interesantă care își propune să demitizeze istoria, să prezinte lucrurile așa cum s-au întâmplat și nu așa cum credem noi că s-au întâmplat. Acesta este unul din motivele pentru care o recomand tuturor celor interesați de istorie, dar și celor care își dau seama că istoria nu este întotdeauna corectă. Am remarcat faptul că autorul are o poziție pro Biserica (referire în principal la Biserica Catolică), deci pro creștină, iar acest lucru se întâmplă într-un context în care este la modă, chiar recomandat, să ataci Biserica, să ataci creștinismul și să acorzi raționalismului, „libertății individuale” un loc proeminent.

În privința surselor am observat că acestea sunt consistente, recente, dar exclusiv în limba franceză, deci mai greu de verificat de către un necunoscător al limbii franceze, sau de o persoană care nu are acces la lucrările citate. Ca și istoric recomand ca informațiile din această carte să fie pe cât posibil verificate și cu alte surse.

Din ceea ce am citit până acum îmi dau seama de faptul că acestă lucrare este structurată pe mai multe subiecte/teme:

1. Isus cel din istorie și Cristos cel din credință. Este de fapt o discuție care atestă istoricitatea lui Isus având ca bază de  pornire cartea Codul lui Davinci, care este o ficțiune cu pretenție de realitate.

2. Ce le datorează Occidentul medieval arabilor, ce nu le datorează. Această parte tratează, abordează rolul arabilor și a civilizației islamice medievale în transmiterea culturii grecești și romane către Occidentul European pe parcursul Evului Mediu.

3. Galileo Galilei, Biserica și știința dorește să-l prezinte pe Galilei în contextul epocii și să arate că Biserica Catolică nu a fost împotriva lui și chiar Papa Urban VIII i-a luat apărarea și l-a scăpat de condamnarea la moarte permițându-i chiar continuarea activității științifice. Apare aici și informația că expresia Eppur si mouve (Și totuși se mișcă) nu aparține lui Galileo Galilei, ci este apocrifă fiind „născocită în 1757, la mai mult de un secol de la moartea astronomului, de către un pamfletar italian instalat la Londra, Giuseppe Baretti, care scrria pentru niște cititori englezi cărora le măgulea antipapismul.” (p.68) Wikipedia.org menționează că această expresie aparține lui Galilei, iar ca sursă este dat un tablou descoperit în 1911 și datat aproximativ 1643 or 1645. Cu toate acestea se menționează că ea este menționată pentru prima data în scris de către Giuseppe Baretti.

4. Colonizarea: este Franța vinovată?

5. Nu mai înțelegem Marele Război

6. Al doilea Război Mondial prin prisma Soluției Finale

7. Vaticanul împotriva lui Hitler

8. Creștinii și evreii de-a lungul istoriei

9. Identitate națională, identități franceze

10. Franța și Islamul: o lungă confruntare

Jean Sévillia, autorul faimosului eseu Corectitudinea istorică, revine acum cu pandantul acestuia, Incorectitudinea istorică. Sumarul cărții, la fel de bogat şi de incitant, include de data aceasta şi probleme controversate, prejudecați ideologice, tabuuri şi mistificări legate de istoria mare, a lumii: De ce oamenii au simțit uneori nevoia să fabrice un nou Isus, după gustul epocii? Care a fost cu adevărat contribuția arabilor în transmiterea cunoștințelor antice în Evul Mediu? Biserica a fost un obstacol în calea științei? Cine a profitat de pe urma colonizării? Cele două războaie mondiale au fost purtate în numele drepturilor omului? Într-un stil ferm, dar echilibrat şi dezinvolt, consacrat deja prin succesul cărților sale, Jean Sévillia construiește, pe baza unei documentări riguroase şi bogate, un traseu sigur pentru ieșirea din păienjenișul de piste false ale interpretării istoriei.

Coperta 4

„«Îmi urăsc istoria», pare să spună societatea noastră; însă această istorie este a noastră, şi nu putem trăi urându-ne. Dacă manipularea istoriei a existat întotdeauna, fenomenul a căpătat o întorsătură acută şi deosebită în cursul ultimelor decenii. Nu numai că figurile eroice şi momentele de glorie celebrate cândva au fost îngropate, dar privirea contemporană se focalizează asupra anumitor episoade. […] De ce atâta ură? De ce această ură de sine?“ (Jean Sévillia)

  Citeşte câteva pagini

http://www.humanitas.ro/humanitas/incorectitudinea-istorică

Incorectitudinea istorică este, pentru Jean Sévillia, o atitudine asumată de luptă împotriva unei corectitudini (istorice, politice, sociale) prost înțelese, prin care unii specialiști sau diletanți manipulează din ce în ce mai puternic în zilele noastre opinia publică pentru a orienta conform unor interese inaccesibile omului de rând. O carte – manifest pentru uzul celor care se simt exasperați de prea numeroasele discursuri mistificatoare ale începutului de secol XXI.

Interior coperta 3.

Am găsit și un articol din anul 2013 realizat de Dan Stanca în care acesta vorbește despre Jean Sévillia și cărțile sale traduse în limba română.

Jean Sevilla este un istoric francez de 60 de ani care prin tot ce a scris a șocat opinia publică europeană. Cărțile sale au apărut şi în românește şi s-au bucurat de aceeaşi audiență. Fiindcă lumea s-a săturat de clișee și de ideologizări ale momentului, o privire lucidă ca a autorului citat este mai mult decât necesară. „Incorectitudinea istorică“ este ultima sa carte tipărită de curând de Humanitas, care deja are parte de o receptare importantă. (…)

El nu admite să i se bage ceva omului pe gât şi să-l înghită ca atare fără să protesteze. Francezii, ca şi românii, deşi ei nu au avut parte de comunism, au fost siliţi să admită multe adevăruri „prefabricate“ cărora li s-au închinat precum unor falşi idoli, cum denunţa odinioară Francis Bacon. Şi această nouă lucrare a sa, după „Corectitudinea istorică“, „Corectitudinea morală“ şi „Terorismul intelectual“, se impune prin aceeaşi sinceritate bulversantă. Bunăoară, el se referă la falsa opinie potrivit căreia francezii au fost nişte colonizatori criminali. Dimpotrivă, colonizarea, în ciuda unor aspecte dure şi într-un fel explicabile, a reprezentat un fenomen civilizatoriu şi de fertilă comunicare între culturi diferite. Europenii nu au fost neapărat nişte acaparatori şi nici africanii sau asiaticii nişte inocenţi. A avut de fapt loc un proces de metisaj din care a luat naştere o altă populaţie, cu alte vederi decât până atunci. De asemenea, combatanţii din Primul Război Mondial nu trebuie priviţi ca simplă carne de tun pe care conducătorii de atunci au aruncat-o în luptă în scopuri imperialiste, cum ar spune marxistul. Într-un climat pacifist ca cel din prezent, ce s-a întâmplat este o oroare. Atunci însă, popoarele erau mult mai belicoase decât acum şi dorinţa de război era deplin autentică. Soldatul francez nu a plecat pe front „târât“ de mai-marii săi, ci convins că face bine. Un alt capitol al cărţii se referă la „mitul“ lui Galilei, la faptul că oamenii, în marea lor majoritate, văd în savantul din secolul XVII exact ceea ce nu este. Galilei nu a fost o victimă a bisericii precum Giordano Bruno. Şi nici Biserica Romano-Catolică nu a manifestat de la început tendinţe de frânare a cunoaşterii ştiinţifice. Adevărul este că Vaticanul nu i-a reproşat savantului viziunea heliocentrică, ci faptul că în sprijinul concepţiei sale nu putea să aducă dovezi. După cum şi Copernic la vremea lui, om de altminteri foarte cucernic, nu putea să dovedească ce gândea. Mai mult de atât. Oamenii de atunci, nu doar Biserica, erau atât de convinşi de poziţia centrală a Pământului în univers, încât orice le zdruncina o asemenea convingere era suspect de o gândire nesănătoasă. Jean Sevilla luptă împotriva clişeelor şi vrea să redea istoriei faţa ei adevărată. Viciem istoria fiindcă îi gândim epocile prin mentalitatea de acum şi nu ne putem pune în poziţia oamenilor şi a instituţiilor de atunci. Din cauza aceasta, istoricii falşi sunt aceia care în loc să respecte adevărul fac ideologie. Incorectitudinea istorică este o capcană în care cad cei mai mulţi, închipuindu-şi că singurul adevăr este acela care aparţine timpului lor.

See more at: http://ziarullumina.ro/incorectitudinea-istorica

Cartea poate fi cumpărată de pe:

 Libris.ro la prețul de  37.05  Lei

Libhumanitas.ro la prețul de 39 lei.

Buni Cocar despre Marcu Nichifor: „era „o bogăție” deși aparent sărac”


În cadrul celei de-a patra postări cu amintirile pastorului Buni Cocar publicate de Alin Cristea am găsit evocată și figura lui Marcu Nichifor.

Marcu Nichifor (glimboca.wordpress.com)
Marcu Nichifor (glimboca.wordpress.com)
Buni Cocar (romaniaevanghelica.wordpress.com)
Buni Cocar (romaniaevanghelica.wordpress.com)

Importanți deveniseră și slujitorii care purtau focul dragostei Lui. Astfel Harap, Marcu Nichifor, Ștef Ioan și Cure Simion au figurat printre invitații noștri favoriți din acel an. Curata sărbătoare! (…)

Marcu Nichifor era „o bogăție” deși aparent sărac. Uneori îl întrebăm: cum stăm? Sensul era: cum arată Biserica în care tocmai ați predicat? Dânsul zicea: „mai bine, dar mai sunt niște cioate”. Odată ni s-a făcut milă de fratele Marcu și tinerii din Petroșani i-au dat 1000 de lei. Ei i-am înmânat banii într-un plic și Marcu n-a spus decât: „mulțămesc în Numele lui Dumnăzău”.

M-a impresionat simplitatea și naturalețea, mă gândeam: deci așa se primește un ajutor … dar la Marcu era și un epilog. La vreo două zile, prezbiterul s-a-ntors în Petroșani, la locul faptei: „Bre mi-ai dat prea multi bani …”. Cum eu n-am vrut să-i primesc înapoi, dânsul mi-a cerut să-i spun câteva lucruri unde ar putea merge să misioneze în locul nostru pentru acei bani … Cred c-am văzut atunci „omul frumos”!

https://romaniaevanghelica.wordpress.com/2015/06/03/buni-cocar-amintiri-4/

Recomandări

Marcu Nichifor – Cum răspunde Dumnezeu

Marcu Nichifor – Viata are o singură tintă, de a face voia lui Dumnezeu

Marcu Nichifor, un adevărat mit al baptiștilor din Romania via Persona

Istoria unei instituții evanghelice: Seminarul Teologic Baptist din România


După cum am anunțat AICI, în perioada următoare voi fi la Sesiunea internațională de comunicări științifice: Tradiție, Istorie, Armată, ediția a II-a, Constanța 4-5 iunie 2015, organizată de Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. Filiala Constanţa în colaborare cu Asociația „Astra Dobrogeană”.
*
*
În cadrul acestui eveniment voi prezenta o comunicare despre Seminarul Teologic Baptist în secolul XX.
Clădirile Institutului Teologic Baptist
*
Abstractul comunicării mele este prezentat mai jos.

Istoria unei instituții evanghelice: Seminarul Teologic Baptist din România

Prin intermediul acestui studiu dorim să prezentăm câteva date din istoria Seminarului Teologic Baptist din România.  Înființat în 1921 acesta și-a continuat existența sub acest nume până în anul 1990 când a fost transformat în Institut Teologic de gard universitar. Acest lucru s-a putut realiza după Revoluția din decembrie 1989 care aduce o rază de speranță în istoria acestei instituții devenită liberă să-și desfășoare activitatea fără îngrădiri.

Totodată, avem în vedere și prezentarea unor informații succinte privind începutul acestei instituții de învățământ evanghelic, evoluția acesteia în perioada interbelică și apoi în cea comunistă. Informațiile despre elevii Seminarului și bibliografiile celor doi rectori ai Institutului Teologic Baptist întregesc imaginea acestei instituții evanghelice.

Sesiunea internațională de comunicări științifice: Tradiție, Istorie, Armată – ediția a II-a, Constanța 2015


Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. Filiala Constanţa în colaborare cu Asociația „Astra Dobrogeană” organizează Sesiunea internațională de comunicări științifice: Tradiție, Istorie, Armată, ediția a II-a, 4-5 iunie 2015, Constanța.

La această sesiune voi prezenta o comunicare despre Istoricul Seminarului Teologic Baptist din București, actualmente Institutul Teologic Baptist Bucuresti.

30 de ani de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA făcută de organele represive comuniste (1985-2015)


Cei care au informații despre ceea ce s-a întâmplat atunci, amintiri, fotografii, documente, comentarii îi rog să contribuie la rememorarea acelor momente în orice mod găsesc oportun.
demolare

Anul acesta de Rusalii se împlinesc 30 de ani de la demolarea locașului de închinare al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București al cărui pastor la momentul respectiv era Buni Cocar.

 

Cu acest prilej Mircea Bulatov, unul dintre martorii acelor evenimente, a realizat un material comemorativ pe baza propriei experiențe, a documentelor de arhivă, dar și a unor mărturii orale.

De Rusalii anul acesta se împlinesc 30 de ani
de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA, 
făcută de organele represive comuniste.
O demolare poate fi făcută cel puțin în două feluri.
Brutal și rapid prin dărâmare (cu mult zgomot) reușește să transmită  năucire și frică.
Calculat și lent prin desfacerea (compromitere) piesă cu piesă a elementelor unei construcții bine închegate.
Primul fel de demolare se practica în anii premergători lui ’89, celălalt a luat ființă după.
Pentru înțelegerea acelor vremi aveți mai jos câteva relatări a celor  ce le-au trăit.
Mircea Bulatov
 

Din atașament puteți descărca un scurt material, însoțit de imagini, cu descrierea acelor tulburătoare evenimente.

 

Pentru o înțelegere și mai profundă a grozăviilor de atunci urmăriți fragmente din mărturia lui COJOCĂRESCU ION subinginerul constructor și în același timp diacon al bisericii NĂDEJDEA în 1985, folosind următoarele linkuri:

 

 Partea 1 COJOCARESCU ION Întrebări și acuzații

Partea 2 COJOCARESCU ION Suferințe și torturi

Constantin Adorian, omul prin care baptismul trece la români – referință despre cartea Constantin Adorian: un lider baptist român vizionar


După cum am menționat în cadrul postării Apariții editoriale (30) Daniel Marius Mariș, Teodor – Ioan Colda, Constantin Adorian: un lider baptist vizionar consider că o astfel de lucrare este utilă pentru istoria și identitatea baptistă. Prin intermediul ei pastorii și profesorii Daniel Mariș și Teodor Colda readuc în atenția opiniei publice viața și slujirea celui care a fost Constantin Adorian: un baptist vizionar.

Constantin Adorian. Un baptist român vizionar

În partea de final a acestei cărți, respectiv pp. 191-192 se regăsește și o scurtă referință intitulată

Constantin Adorian, omul prin care baptismul trece la români

O lucrare despre Constantin Adorian este binevenită oricând și cu atât mai mult acum când la 25 de ani de la Revoluție societatea românească încă își mai caută valorile.

Biografia acestui om al credinței este benefică atât comunității baptiste și evanghelice în general, cât și societății românești în ansamblul său prin valorile și conceptele la care face referire.

Autorii, Conf. Dr. Daniel Mariș și Asistent Drd. Teodor Colda, ambii pastori ai bisericii înființate de Adorian, și profesori la Institutul Teologic Baptist din București la a cărei fondare Adorian și-a adus de asemenea contribuția, se apleacă cu competență asupra biografiei acestui om al credinței. Sunt evidențiate. Este de menționat în cazul Bisericii Golgota, dar și în formarea lui Adorian ca lucrător, rolul bisericii baptiste germane din București, prin contribuția și cu susținerea căreia baptismul trece la români.

Este de remarcat dorința celor doi autori de a prezenta celor tineri biografia acestui vizionar om al credinței care a fost Constantin Adorian și evidențierea contribuțiilor acestuia  la fondarea Uniunii Baptiste, Seminarului Teologic Baptist, dar și a Bisericii Golgota.

Constantin Adorian a fost un om educat cu studii la Hamburg, fapt care s-a reflectat și în activitatea sa prin implicarea activă în formarea Uniunii Baptiste în anul 1920, ca organ reprezentativ al baptiștilor români, dar și în formarea Seminarului Teologic Baptist în anul 1921. Adorian a fost un om de acțiune, o persoană cultivată implicată activ în viața bisericii baptiste pe plan administrativ, educațional cât și pastoral în calitatea sa de lider spiritual al primei bisericii baptiste de limbă română din București, Biserica Baptistă Golgota. Deși este o lucrare care se adresează publicului larg ea nu face rabat de la rigorile unei cercetări academice îmbinând într-un mod util cele două stiluri de tratare a unor astfel de subiecte. Apelul la documentele vremii, fie că sunt de natură memorialistică sau de arhivă au rolul de a contura o imagine complexă a celui care a fost pastor, profesor, primul președinte al Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din România și primul director al Seminarului Teologic Baptist după mutarea sa în iarna anului 1921 la București.

După cum se menționează și în subtitlul lucrării, autorii au dorit să vorbească nu numai despre omul Constantin Adorian, cât și despre lucrarea lui motivați de dorința de promovare a imaginii și moștenirii acestei personalități marcante a baptiștilor români. Luând în considerare aspectele menționate este de apreciat faptul că un loc aparte în economia acestei lucrări îl ocupă contribuția lui Adorian în lupta pentru libertatea religioasă a baptiștilor din România. Deși perioada interbelică a fost una de libertate politică, de înflorire din punct de vedere economic, drepturile religioase ale credincioșilor baptiști, dar și a celorlalți credincioși evanghelici au fost îngrădite. În acest context personalitatea lui Adorian, viziunea sa, sunt puse în slujba lui Dumnezeu, iar El este cel care le dă adevărata valoare. Contribuțiile sale, rolul său în plan pastoral, evanghelic, administrativ și educațional ne permit să considerăm ca fiind corectă încadrarea lui Adorian, așa cum au făcut-o și autorii, printre cei mai importanți 10 baptiști din România, poate chiar primul.

Prin intermediul acestei lucrării autorii demonstrează, încă odată dacă mai era nevoie, că valorile religioase și morale ale comunității baptiste au avut semnificație atunci și au semnificație și astăzi. Valorile acestei mici comunități religioase, marginalizată de autorități și biserica majoritară au îmbogățit societatea românească.

Exemplul lui Adorian este unul pozitiv care ne arată că merită să lupți pentru valorile și crezurile tale atunci când sunt în armonie cu Sfânta Scriptură. Merită să lupți pentru libertatea religioasă într-o societate în care conceptul de adevăr absolut este acceptat tot mai puțin.

 

Dr. Marius Silveșan
Istoric

Apariții editoriale (30) Daniel Marius Mariș, Teodor – Ioan Colda, Constantin Adorian: un lider baptist vizionar


DSC_0897

Cu prilejul Congresului Cultului Creștin Baptist din România, care se desfășoară în perioada 27-28 mai 2015 la Biserica Emanuel din Oradea, s-a lansat în premieră cartea Constantin Adorian – Un lider baptist român vizionar, lucrare care „prezintă viața și slujirea fondatorului primei biserici române din București, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” (Cuvânt înainte de Daniel Mariș, p. 9), dar și pe cea a fondatorului Uniunii Baptiste și a Seminarului Teologic Baptist.

Datele de identificare biografică sunt următoarele: Mariș Daniel Marius , Colda Teodor – Ioan, Constantin Adorian: un lider baptist vizionar, Editura Carmel Print, Arad, 2015, 192 p. (Bibliografie, 39 ilustrații)

Constantin Adorian. Un baptist român vizionar

Constantin Adorian a fost un lider vizionar fapt demonstrat de contribuțiile sale la istoria și identitatea baptistă.

Constantin Adorian

Constantin Adorian

Pastorul fondator al primei biserici baptiste române din București, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” (1912-1954)

Primul președinte al Uniunii Baptiste (1920-1925)

Primul director al Seminarului Teologic Baptist după mutarea acestuia la București (1921-1925)

Am extras aceste elemente din pagina 4 a cărții pentru a demonstra importanța acestuia.

Cartea este disponibilă la standul Institutului Teologic Baptist din cadrul Bisericii Emanuel din Oradea cu prilejul Congresului UBR la prețul de 10 RON.

Constantin Adorian. Un baptist român vizionar

Ca și istoric consider această lucrare utilă pentru istoria și identitatea baptistă. Prin intermediul ei pastorii și profesorii Daniel Mariș și Teodor Colda readuc în atenția opiniei publice viața și slujirea celui care a fost Constantin Adorian: un baptist vizionar.

30 de ani de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA făcută de organele represive comuniste (1985-2015)


demolare

Anul acesta de Rusalii se împlinesc 30 de ani de la demolarea locașului de închinare al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București al cărui pastor la momentul respectiv era Buni Cocar.

Cu acest prilej Mircea Bulatov, unul dintre martorii acelor evenimente, a realizat un material comemorativ pe baza propriei experiențe, a documentelor de arhivă, dar și a unor mărturii orale.

De Rusalii anul acesta se împlinesc 30 de ani
de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA, 
făcută de organele represive comuniste.
O demolare poate fi făcută cel puțin în două feluri.
Brutal și rapid prin dărâmare (cu mult zgomot) reușește să transmită  năucire și frică.
Calculat și lent prin desfacerea (compromitere) piesă cu piesă a elementelor unei construcții bine închegate.
Primul fel de demolare se practica în anii premergători lui ’89, celălalt a luat ființă după.
Pentru înțelegerea acelor vremi aveți mai jos câteva relatări a celor  ce le-au trăit.
Mircea Bulatov
 

Din atașament puteți descărca un scurt material, însoțit de imagini, cu descrierea acelor tulburătoare evenimente.

 

Pentru o înțelegere și mai profundă a grozăviilor de atunci urmăriți fragmente din mărturia lui COJOCĂRESCU ION subinginerul constructor și în același timp diacon al bisericii NĂDEJDEA în 1985, folosind următoarele linkuri:

 

 Partea 1 COJOCARESCU ION Întrebări și acuzații

Partea 2 COJOCARESCU ION Suferințe și torturi

Pastor Ovidiu Rusnac despre cartea Ambasadorul de Cătălin Dupu


 

cartea-ambasadorul-de-catalin-dupu

Pastorul Ovidiu Rusnac vorbește despre cartea Ambasadorul scrisă de Cătălin Dupu evidențiind importanța Bibliei, a Cuvântului lui Dumnezeu.

Marius Silvesan despre romanul „La Est de libertate” scris de Cătălin Dupu


O prezentare a romanului istoric „La Est de libertate” scris de Cătălin Dupu.

Cătălin Dupu, La est de libertate

Înregistrare realizată în luna mai 2015 în București

Vezi și

LA EST DE LIBERTATE – noul roman surprinzator

Apariții editoriale (28) Cătălin Dupu, La est de libertate

Libertatea: un drept al omului – postfață a cărții „La est de libertate” de Cătălin Dupu