Istorie Evanghelica

Un articol de Dr. Radu Iroftei

Articolul de față reprezintă rodul cercetării prietenului meu, Radu Iroftei în arhivele britanice și reprezintă un punct de vedere inedit referitor la contextul retragerii trupelor sovietice din România. Referitor la acest aspect, cel al retragerii trupelor sovietice din România, am citit nu cu mult timp în urmă prefața academicianului Florin Constantiniu la cartea lui Liviu Țăranu despre Avram Bunaciu precum și ceea ce scria Liviu Țăranu în cartea amintită atunci când se referea la subiectul în discuție. Ambii istorici deplângeau lipsa unor informații din interior despre contextul retragerii trupelor sovietice, informații care ne sunt oferite acum grație articolului de față.

Deceniile șase-șapte ale secolului XX au însemnat pentru România, sub impactul destalinizării, primele inițiative în nume propriu pentru legitimare internațională și vizibilitate pe scena mondială.  În diminuarea dependenței economice față de Moscova și pentru  realizarea unei politici externe românești independente, retragerea trupelor sovietice din România reprezintă un factor important pentru actorii politici de la București. Pentru stabilirea împrejurărilor  retragerii sovietice, arhivele britanice de la Kew Garden aduc importante informații.

Este cunoscută relatarea lui Silviu Brucan despre dialogul dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și N.S. Hrușciov în urma căruia liderul sovietic ar fi fost convins să retragă trupele sovietice din România. Potrivit lui Silviu Brucan, Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi invocat incidentele dintre soldații sovietici și cetățenii români, precum și lipsurile în aprovizionare, fenomene atribuite de:  „dușmanii noștri”,  prezenței militare sovietice în România, „nouă asta ne face greutăți în muncă, iar vouă vă face rău – a spus Gheorghiu-Dej – ce îți trebuie toata chestia asta, la ce bun să ții aici atâția soldați sovietici?”.

Argumentele invocate de secretarul general al P.M.R l-ar fi convins pe Hrușciov, care potrivit aceleiași relatări, era în căutarea unor formule de destindere în relațiile cu Occidentul în urma reprimării sângeroase a revoluției ungare. „Nu trece mult – încheie Brucan relatarea lui - și Hrușciov îl cheamă la telefon pe Gheorghiu Dej, că a dat ordin de retragere a trupelor sovietice din România”.

În memoriile lui Hrușciov se găsește o relatare a discuției pe care liderul sovietic a avut-o cu Emil Bodnăraș subliniindu-se iritarea cu care a fost primită această propunere. Astăzi, dispunem de o relatare a lui Bodnăraș despre acest moment, ca și despre împrejurările în care Kremlinul a decis retragerea trupelor sovietice din România.

http://www.isciv.ro

Articolul complet poate fi citit în numărul curent (martie 2012) al Revistei Istorie și civilizație.

„The Green Collection” este cea mai mare colecție particulară care cuprinde peste 50.000 de texte biblice vechi, artefacte și papirusuri, care în prezent este prezentată la nivel mondial prin intermediul unei expoziții itinerante, numită „Pasajele” urmând ca în cele din urmă să formeze nucleul unui muzeu permanent.

Dr. Scott Carroll este administratorul acestei colecții și este considerat un „Indiana Jones al arheologiei biblice”.
„Unii oameni, atunci când se gândesc la Biblie, o consideră o carte a dezbinării. Dar, de fapt, ea reprezintă baza care unifică pe evrei, catolici, ortodocși și protestanți. Mi s-a părut că o expoziție care sărbătorește mai degrabă lucrurile pe care le au în comun, decât cele  care îi despart, ar fi extrem de pozitiv”, afirmă dr.Scott potrivit Toledoblade.

Cele mai importante obiecte ale colecției sunt:
- Papirusuri de la Marea Moartă
- Pergamente evreiești, inclusiv Torah, care au supravieţuit Inchiziţiei spaniole, fiind confiscate de către naziști și recuperate ulterior din lagărele de concentrare
- tratatele și Bibliile lui Martin Luther, precum și o scrisoare mai puțin cunsocută, scrisă cu o noapte înainte de excomunicarea sa.
- unele dintre primele texte tipărite, inclusiv o mare parte din Bibliile lui Gutenberg.

Cel mai renumit proiect arheologic al lui Carroll a fost excavarea celei mai vechi mănăstiri din lume, în Sahara, pentru care a creat un program online, care a făcut posibilă conectarea în timp real la excavare a mii de studenți participanți din 35 de țări. Proiectul a fost selectat printre primele 5 site-uri de internet din domeniul educației și a rămas o expoziție permanentă în muzeul Smithsonian.

 Surse: Christiapost , Explorepassages

http://www.semneletimpului.ro

Semnalez celor interesați de istoria recentă un articol al lui Bogdan Emanuel Răduț prin intermediul căruia acesta realizează o prezentare succintă din punct de vedere istoric a Adunărilor Creștine după Evanghelie.

Cunoscute pe plan mondial ca Mişcarea Frăţească, Adunările Creştine după Evanghelie din România au apărut la sfârşitul anului 1899 ca urmare a misiunii lui Eduard H. Broadbent din Anglia şi Francis Berney cu Charles Aubert din Elveţia. Astfel, prima adunare de vestire a Evanghelie, într-o formă de felul acesta, a avut loc în limba franceză, în str. Teilor Nr.82 Bucureşti, de unde s-a răspândit pe teritoriul României. În 1900 avea să se deschidă o nouă adunare în Calea Călărași Nr.46, de data aceasta în limba română. Plecarea, în 1902, a lui Aubert înapoi în Elveția a dus la unirea celor două adunări. În primii ani de răspândire a mișcării apar Adunări la Ploiești, Goicea Mare (Dolj), Iași, Suceava, Râșnov, Sibiu, ș.a. În 1929 existau deja 47 de adunări în România, iar în 1924 a avut loc prima Conferință Națională a Creștinilor după Evanghelie din România.

http://emyradut.blogspot.com/2012/03/din-istoria-neoprotestantismului-la.html

Cel de-al patrulea sondaj de opinie privind percepţia românilor asupra comunismului, realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Centrul de Sondare a Opiniei Publice în noiembrie-decembrie 2011, a avut următoarele teme principale:

revoluţia din decembrie 1989,

consecinţele instaurării regimului comunist asupra minorităţilor etnice şi religioase,

restituirea proprietăţilor confiscate,

informarea prin intermediul posturilor de radio străine înainte de decembrie 1989,

influenţa trecutului comunist asupra societăţii de astăzi.

Rezultatele sondajului sunt disponibile la dreasa de mai jos:

http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/sondaj/interpretare_sondaj.pdf

„Istoriile sunt interesante deoarece adesea întâlnim pe paginile lor oameni timizi care devin îndrăzneți, fricoși transformați în curajoși, îndoielnici umpluți de credință”.

Iosif Sărac

The role of the historian is not only to explain what happened, that is  to offer an explanation of the influences that led to the occurence of an event, a movement, or phenomenon in history. This is true also for historical theology.

Dr. Jim DAHL, „Early Anabaptism: A Look from a Theological Perspective” în

Jurnal teologic, vol. 10, 2011, pp. 102-103

În cadrul unor discuții deosebit de interesante avute cu domnul Paul Chișu depspre care puteți citi aici și aici, legate de cartea lui Larry Watts, Ferește-ma Doamne de prieteni, precum și de relațiile externe ale Uniunii Baptiste în perioada comunistă am ajuns inevitabil și la poziția lui Ceaușescu și momentul 1968. Din acest motiv, m-am gândit că ar fi util să rememorăm ceea ce s-a întâmplat în 1968 și care a fost reacția României la momentul respectiv.

1968 Invasion of Prague

*

Reacția României (discursul lui Ceaușescu din Piața Palatului)

Anul 1968 este considerat anul de glorie al lui Ceaușescu deoarece atunci adeziunea populară se afla la cele mai înalte cote.

Despre anul 1968 a scris și profesorul Mihai Retegan în cartea, 1968 din primăvară până în toamnă, carte în care este prezentată și reacția americanilor. Aceștia prin vocea președintelui Lyndon Johnson ar fi spus ceva de genul: „nu zloboziți câinii războiului” expresie prin care le transmitea rușilor să nu atace România. Rușii nu au atacat România pentru că aceasta nu reprezenta o amenințare la adresa sistemului comunist precum Cehoslovacia. Spre deosebire de Dubcek, Ceaușescu nu a contestat sistemul ci numai hegemonia sovietică.  Prin asta ne referim la faptul că el nu a vrut să iasă din sistemul comunist, dovadă și politica pe care a dus-o în interior.

http://cosmin-budeanca.blogspot.com

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

Partea V

Sursa: http://www.princeradublog.ro via http://sldsjd.wordpress.com

Mi s-a părut interesant acest articol, motiv pentru care am preluat prima parte din el.

Pentru a citi articolul integral accesați link-ul din josul paginii.

„9. În toate seminţiile lui Israel, toţi oamenii vorbeau între ei şi ziceau: „Regele ne-a eliberat de sub puterea duşmanilor noştri. El a fost cel care ne-a izbăvit de sub puterea filistenilor, iar acum a trebuit să fugă din ţară, izgonit de Absalom.

10. Acum însă Absalom, pe care l-am uns să domnească peste noi, a murit în luptă. Prin urmare,de ce nu spuneţi nimic ca să-l aduceţi pe rege înapoi?”
11. Când regele David a aflat ce vorbesc între ei toţi israeliţii, a trimis acest mesaj preoţilor Ţadok şi Abiatar: „Întrebaţi-i pe cei din sfatul bătrânilor lui Iuda: «De ce trebuie să fiţi voi cei de pe urmă care să-l aduceţi pe rege înapoi acasă?”

(2 Samuel 19:9-11, NTR)

Citește continuarea aici http://sldsjd.wordpress.com

http://www.princeradublog.ro/ via http://sldsjd.wordpress.com

Un editorial din ziarul Adevărul via Răscumpărarea memoriei

Această poveste nu am trăit-o, ci am auzit-o. Mi-a povestit-o un moşneag legendar de pe uliţa copilăriei mele, în Gorjul submontan, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul, iar viaţa cu nemurirea.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Au fost odată vremuri atât de sălbatice, încât eliberarea din puşcării a deţinuţilor politici a părut o măsură de mare umanism a Înţeleptului Conducător, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nici nu mai conta că, în bunătatea lui, acelaşi conducător domnise peste o ţară de deportaţi şi deţinuţi politici, dintre care mulţi şi-au lăsat oasele prin nesfârşitele lagăre ale ţării.

A fost odată o iarnă grea, cu geruri năprasnice şi cu omăt până la brâu. Într-o căsuţă de bârne, acoperită cu şindrilă, trăiau o femeie necăjită, despre care lumea zicea că-i văduvă, şi trei copii mititei, despre care se vorbea că-s orfani. Nimeni nu-l văzuse mort pe tatăl copiilor, dar de mai bine de cinci ani, de când fusese ridicat, nu se mai ştia nimic de el. Nu venise nicio înştiinţare de deces, nicio telegramă, nimic; doar o vorbă adusă cine ştie de cine, cum că Ion al Morăriţei a murit în închisoare.

Au fost odată doi băieţi şi-o fată, cu vârste de 10, 8 şi 5 ani, care în seara de Crăciun a anului 1963 au îmbrăcat haine groase, şi-au pus ciorapi şi mănuşi de lână, croşetate de mama lor, au îndesat pe cap căciuli cu urechi şi au pornit prin sat cu Moşul. Băiatul cel mare şi-a acoperit faţa cu o barbă lungă, de lână lipită pe un carton prins pe după urechi cu elastic, şi astfel a devenit Moş Crăciun.

Cei trei prichindei au început să colinde din capul satului. Prinşi cu o treabă atât de serioasă, uitaseră şi de frig, şi de foame. Înaintau cu greu prin troienele de pe uliţă, iar zăpada continua să se aştearnă peste potecuţa croită printre nămeţi. Ningea ca în poveşti.

Erau gospodari de tot felul: unii, ştiindu-i copii buni şi necăjiţi, îi primeau în ogradă şi le îndesau merinde în traistă şi bănuţi în buzunar; alţii, având de-a face cu odraslele unui duşman al poporului, îi alungau cu vorbe de ocară. Unul chiar a pus câinii pe ei, strigând în noapte: să nu vă mai prind pe-aici, orfanilor! Dar cei mai mulţi îi chemau în casă, pentru a-i omeni şi a-i pune lângă sobă, să se dezmorţească.

La răscrucea de la biserică, micuţii colindători au zărit o mogâldeaţă care venea spre ei, dinspre uliţa principală. Fantoma înainta greu, părând că se opreşte la fiecare pas. Şi dacă este adevăratul Moş Crăciun? – s-au gândit copiii.

Când s-au apropiat la câţiva paşi, omul a tuşit înfundat, ca şi cum îl măcina o boală de plămâni. Nu, acesta nu poate fi Moş Crăciun. Nu are nici barbă, nici sanie, nici măcar un sac cu daruri pe umăr.

„Bună seara, mă, copii”, zise fantoma, „aţi plecat cu colindatul?” „Bună seara, nene… Moş Crăciun”, răspunse, stingheră, fetiţa. Fratele cel mare îi dădu un ghiont cu cotul, să tacă, pentru că… Pentru că acela nu era Moş Crăciun, ci mai mult decât atât: era tatăl lor, care dispăruse din sat de cinci ani şi două luni, pe când băiatul cel mare avea 5 ani, băiatul cel mic trei ani, iar fetiţa nu se născuse încă! Era tatăl lor, iar băiatul cel mare – care şi-l amintea vag, ca pe un om bun care cândva, la facerea lumii, îl purtase în cârcă şi-l dusese la scăldat – a simţit atunci, pe loc, în întunericul luminat de zăpada albă, că acela şi nimeni altcineva este tatăl său, este tatăl lor, este Moş Crăciunul care-i lipsise cinci ani la rând! Ceilalţi doi copii au priceput atunci că nu mai erau orfani, iar mama lor nu mai era văduvă. Nimeni nu va mai râde de ei că sunt orfanii văduvoaiei, nimeni nu va mai îndrăzni să pună câinii pe ei!

Bine-ai venit, tată!

Bine v-am găsit, copiii mei!

Să vezi ce-o să se bucure mama!…

Spre casă au plecat patru mogâldeţe îngheţate, dar fericite. A fost cel mai frumos Crăciun de pe uliţa copilăriei, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei, care nu va veni niciodată.

Grigore Cartianu este redactor-şef Adevărul