Istorie Evanghelica

Forgiveness isn’t a skill you can master and employ whenever you wish, or a tool you can use the way you might use an umbrella or a fork. Rather:

–Forgiveness is a natural response to reality that arises from a deep understanding of the nature of life and how best to live it.

–Forgiveness isn’t a way to escape from your past or to forget it; it’s a way of not dragging your past into your present.

Rami Shapiro

–Forgiveness isn’t a way to avoid suffering; it’s a way to avoid clinging to suffering.

Life is a blend of joy and sorrow, happiness and horror. Forgiveness won’t change that. But it can free you from dragging sorrow into your moments of joy, and prevent you from allowing moments of horror to corrode your moments of happiness.

There are two keys to living life with forgiveness at its core. The first is found in Ecclesiastes: “To everything there is its season, a time for every purpose under heaven: a time to plant, and a time to uproot… a time to weep, and a time to laugh; a time to mourn, and a time to dance… a time to embrace, and a time to let go… a time for love, and a time for hate… a time to be born, and a time to die.”

Everything has its time, its moment for arising and its moment for passing on. You cannot have one without the other. Just as front goes with back, so weeping goes with laughing, and loving goes with hating. What you can have — all you can have — is one thing after another, so the key to navigating life well is to know what time it is: to know when to laugh and when to mourn, when to love and when to hate. When you know what the moment requires, you know how to act in it. And when the moment passes so does the action that it required. Forgiveness is what happens when you know and live with the arising and passing of time.

[Read commentary]

„Voi canta bunatatea si dreptatea; Tie, Doamne, Iti voi canta. Ma voi purta cu intelepciune pe o cale neprihanita. Cand vei veni la mine ? Voi umbla cu inima fara prihana, in mijlocul casei mele.” 

Psalmul 101:1,2

Psalmul 101 este unul dintre psalmii regali, imparatesti, scris de imparatul David. Acesta urmarea intocmirea si implinirea unui plan ideal de guvernare a imparatiei sale. Preocupat de aceasta el se exprima, se exteriorizeaza dandu-si pe fata gandurile care-l framanta. Verbele folosite sunt traduse in limba noastra la timpul viitor (voi canta, ma voi purta, voi umbla), demonstrand angajamentul solemn al imparatului in fata lui Dumnezeu. In original acestea indica mai de graba o actiune in plina desfasurare, o actiune prezenta si continua. Dorinta lui David era ca imparatia lui sa fie pe placul lui Dumnezeu de aceea tot ce intreprinde in sensul acesta este sub semnul unei intalniri iminente, inevitabile, intre el si Dumnezeu. De aceea in mijlocul angajamentelor facute el se intreaba, sau mai degraba Il intreaba pe Dumnezeu : „Cand vei veni la mine ?”

Dragi frati si surori, iubiti prieteni,

Traim vremea dintre cele doua veniri ale lui Hristos in lumea noastra. Suntem foarte aproape de cea de-a doua venire a lui Hristos pe acest pamant. Daca prima Sa venire a fost sub semnul milei si indurarii divine fata de noi, cea de-a doua venire va fi clar sub semnul judecatii divine. Acest mare adevar scriptural trebuie sa ne determine si pe noi la o revizuire amanuntita a comportamentului nostru. Privind la aceste doua versete din psalmul 101, desprind urmatoarele domenii in care trebuie neaparat facuta ordine in vederea intalnirii noastre cu Imparatul imparatilor si Domnul domnilor

1. 1. Viata personala. „Voi canta bunatatea si dreptatea; Tie, Doamne, Iti voi canta.”

Iata o relatie ideala intre un muritor si Cel vesnic. O inima buna, vesela, curata, plina de cantarile de lauda la adresa lui Dumnezeu. O inima constienta de bunatea dar si de dreptatea lui Dumnezeu in relatie cu creatura Sa. Sa lasam dar inima in mana Atotputernicului Dumnezeu sa o curete in sangele Domnului Isus , sa o faca curata, si sa o umple de cantarea de lauda. Sa ne pazim dar inima mai mult decat orice caci din ea ies izvoarele vietii.

1. 2. Casa (familia). „ Voi umbla cu inima fara prihana, in mijlocul casei mele.” 

Domnul ne-a incredintat o familie. Avem frati si surori, avem sau suntem parinti sau bunici, suntem sot sau sotie, avem copii de care vom raspunde inaintea lui Dumnezeu. Copiii vor invata de la parintii lor ce sa faca sau ce sa nu faca nu neaparat din sfatuire ci mai degraba din exemplul personal pe care acestia il dau prin viata lor. David se angajeaza inaintea Lui Dunmezeu sa umble cu inima fara prihana (fara pacat) in mijlocul casei lui. Era perfect constient de faptul ca este model pentru cei din jurul lui si ca va da socoteala de modelul dat urmasilor sai.

1. 3. Biserica lui Hristos.   „ Ma voi purta cu intelepciune pe o cale neprihanita.”

Care este statutul tau in Biserica unde esti membru ? Ce atributii ai ? Cum ti le duci la indeplinire ? Biserica lui Hristos este pe Calea neprihanirii, pe urmele lui Hristos. Tu pe ce cale umbli ? Daca vrei sa apartii realmente Bisericii lui Hristos, atunci poarta-te cu intelepciune pe aceasta Cale, altfel… nu stiu ce vei face cand El, Domnul va veni si la tine. David traieste sub autoritatea aceste intrebari : Cand vei veni la mine ? El n-a stiut asa cum nici noi nu stim cand va fi aceasta. De aceea sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute sa facem ordine in relatia personala cu El, in relatia cu familia si in relatia cu Biserica Sa. Numai asa ne vom putea bucura din plin si pentru vesnicie in prezenta Mantuitorului, a Domnului Isus Hristos, care este gata sa vina a doua oara in lumea noastra, adica la mine si la tine.

.                                     Pastor, Elisei Pecheanu

Din “Predici la duminici si sarbatori”

(1 ianuarie)

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor.

Amin.

Un material trimis de către Bel Vasile .

„ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan 3:16)

Au trecut peste peste doua mii de ani de cand in lumea noastra s-a nascut Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nașterea Sa a impartit istoria in doua, „inainte de Hristos” si „dupa Hristos”. Chiar si ateii recunosc aceasta interventie in istoria omenirii noastre denumindu-le astfel: „inaintea erei noastre” si „era noastra”. Hristos Domnul s-a nascut prin fecioara Maria, venind in lumea noastra ca dar al lui Dumnezeu pentru noi toti. Era DARUL SUPREM al lui Dumnezeu oferit din dragoste fata de noi cei vinovati si pacatosi care meritam pedeapsa vesnica. In dragostea Sa, Dumnezeu ni L-a dat pe Fiul Sau sa vina la noi ca sa ne salveze de la moartea vesnica, luind prin intruparea Sa natura noastra si vina noastra sa o poarte inaintea lui Dumnezeu, dandu-ne iertare si viata vesnica prin credinta si pocainta noastra  pesonala. Versetul citat mai sus (Ioan 3:16) recunoscut ca si versetul de aur al intregii Scripturi ne arata cateva superlative :

1.      Cea mai mare dragoste.

„ … atat de mult a iubit Dumnezeu lumea…”  Oamenii au fost creati de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa (Geneza 1:26). Omenirea intreaga a pacatuit despartindu-se voit de Creatorul ei (Romani 3:23). Mania lui Dumnezeu ar fi putut nimici tutul intr-o clipa… dar Dumnezeu este Dragoste (1 Ioan 4:8,16) si in dragoste Sa a dat tot ce a avut, adica pe Domnul Isus Hristos, ca sa nu fim pierduti pe vecie de la fata Lui (1 Ioan 4:9), devenind astfel cea mai mare dragoste cunoscuta vreodata.

2.      Cel mai mare dar.

„…incat a dat pe singurul Lui Fiu…”

Domnul Isus era singurul Fiu al lui Dumnezeu. Pe El L-a dat Dumnezeu pentru noi. Era tot ce avea mai scump. L-a dat sa se intrupeze, L-a dat sa creasca printre noi, L-a dat sa moara pe cruce purtand astfel pacatele noastre inaintea lui Dumnezeu, L-a dat sa fie ingropat, L-a inviat din morti aratand astfel ca I-a primit jertfa adusa pentru noi, L-a chemat la dreapta Sa si-L va trimite din nou la noi sa ne ia ca sa fim cu El pentru totdeauna.

3.      Cel mai mare har.

„… pentruca oricine crede in El…”

Harul este oferta lui Dumnezeu nemeritata de niciunul dintre noi. Ce mare har ! Oricine... nu numai unora, ci oricui de pe pamant, oricui din toate timpurile. Oricine crede… nu prin fapte, nu cu bani, nu prin merite personale, ci numai prin credinta (Efeseni 2:8,9). Oricine crede in El… nu orice credinta, nu credinta in oricine… ci in El, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

4.      Cea mai mare binecuvantare.

„… sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”

Multe sunt binecuvantarile oferite de Dumnezeu celor ce cred in Hristos ca Mantuitor al lor personal. Dar cea mai mare binecuvântare este si ramane aceasta : viata vesnica. Aceasta inseamna ca noi vom fi primiti sa fim ca El si cu El pentru veci de veci.

Pastor, Elisei Pecheanu

Scopul acestui mesaj este ca Domnul să stârnească în inimile noastre şi să trezească şi să intensifice un respect plin de bucurie şi recunoştinţă pentru darul vieţii de la concepere până în eternitate.

Începutul vieţii umane este un lucru extraordinar. Nu este nimic asemănător. Doar oamenii, vin în fiinţă, zi după zi, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru a trăi o veşnicie cu Dumnezeu sau în iad. Doar oamenii. Nu există o dovadă clară în Biblie sau altundeva că vreun animal vine în fiinţă, având suflet sau că vor mai trăi după ce mor. Nu există o dovadă clar în Biblie sau altundeva că îngeri mai sunt creaţi astăzi. Singura fiinţă, în tot universul, care continuă să se reproducă în imaginea lui Dumnezeu şi să trăiască veşnic, este această fiinţă extraordinară numită om.

La început, Geneza 1:27, Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. 5:3 – Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set şi scopul acestui verset este să arate că ceea ce a început cu Adam şi Eva, continuă generaţie după generaţie. Nu ei sunt singura pereche făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Continuă din generaţie în generaţie. Gen. 9:6 Dumnezeu îl avertizează pe Noe: Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Deci chiar şi după potop, cu tot răul din lume, Dumnezeu spune: Toţi oamenii sunt făcuţi după chipul Meu. Continuă din generaţie în generaţie.

Iacov 3:9 Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Deci de la început, generaţie după generaţie şi până la Iacov şi în zilele noastre: Dacă eşti om, atunci eşti creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Poate că îi deformat, poate că eşti neascultător, dar acesta eşti tu. Eşti creat după chipul lui Dumnezeu şi eşti singura fiinţă care reproduce astfel de fiinţe. Extraordinar! Originea fiinţei umane este un lucru măreţ!

Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui. Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul! (Ps. 8:3-6) Originea fiinţei umane este un Dumnezeu minunat şi maiestos! Deci mă rog ca Domnul să stârnească în inimile noastre şi să trezească şi să intensifice un respect plin de bucurie şi recunoştinţă pentru darul vieţii de la concepere până în eternitate. Pentru asta mă rog şi acesta îmi este scopul.

După cum ştiţi în România avortul este legal până în săptămâna a 12-a de sarcină. De asemenea România este pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte rata avorturilor. Nici la nivel mondial nu stăm rău, suntem printre primii. „1 din 6 femei care fac avort în lume pretind a fi creştin evanghelic, 5.6 milioane de femei din biserici evanghelice în toată lumea au apela odată în viaţă la avort. În fiecare an, 1.5 milioane de femei în America avortează. Dintre acestea 250.000 sunt creştini evanghelici. 32% din avorturi sunt făcute de femei între 20-24 de ani. 20% din avorturi sunt făcute de adolescente. 40% dintre femeile între 15-44 de ani au avut cel puţin odată un avort. 50% din femeile care avortează, folosesc această metodă ca şi singura metodă anticoncepţională.”

Majoritatea celor care conduc ţări sunt de acord cu avortul. De ce noi suntem pro-viaţă? Suntem motivaţi politic? Nu! Suntem motivaţi biblic pentru că şi Dumnezeu este pro-viaţă. Şi pe noi ne interesează ce spune Dumnezeu. Aşadar haideţi să ne întoarcem la cuvântul Lui. Vă dau câteva exemple şi apoi mergem la textul nostru. Iov este un exemplu. Vă aduceţi aminte că a venit un vânt, casa în care erau copii lui s-a dărâmat şi toţi au murit. Şi când a auzit vestea, a căzut la pământ şi s-a închinat lui Dumnezeu zicând: „Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Ce înseamnă: Domnul a dat? Copii au fost darul lui Dumnezeu, El le-a dat viaţă şi tot Domnul i-a luat. Este prerogativul Său. Şi suntem de acord că acestea sunt drepturile lui Dumnezeu: de a da şi de a lua. De aceea noi nu ne atingem, nu punem mâna, nu avem dreptul.

Sau Psalmul 139:13 – Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: ce se întâmplă în pântec este lucrul manual a lui Dumnezeu. Când o fiinţă umană vine în fiinţă Dumnezeu este implicat în mod activ. De aceea creştinii de-a lungul secolelor au spus: Nu avem voie să ne băgăm în lucrul manual şi intim pe care Dumnezeu îl face, ca şi cum am avea dreptul să ne băgăm şi să stricăm.

Însă textul la care vreau să privim în detaliu este Luca 1. În Biblie găseşti câteva ferestre spre ceea ce se întâmplă în pântec, sunt câteva în Geneza, avem aici în Luca, nu sunt prea multe, dar Biblia ne spune ce se întâmplă acolo şi ce părere are despre asta. Esau şi Iacov – două popoare care se băteau în pântec. Dar aici situaţia este diferită. Atât Elisabeta cât şi Maria primesc un copil în mod miraculos. Elisabeta pentru că era în vârstă şi a fost stearpă toată viaţă. Şi Maria, pentru că este o fecioară şi fecioarele nu fac copii. Însă Duhul lui Dumnezeu vine peste Maria şi ea rămâne însărcinată cu Fiul lui Dumnezeu.

Să privim la v.24 – Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni. Iar apoi v.26 – În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară şi Maria rămâne însărcinată prin Duhul Sfânt. Aşadar până aici Elisabeta avea 24 de săptămâni, Maria proaspăt însărcinată.

v.36-37 – îngerul îi spune Mariei un cuvânt de încurajare cu privire la imposibilitatea unei sarcini. Maria ştia că este imposibil să rămâi însărcinată dacă eşti fecioară. Şi îngerul îi spune Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună. Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere. sau Nimic nu este imposibil cu Dumnezeu.  Apoi îngerul pleacă şi Maria fuge să se întâlnească cu Elisabeta. Ce întâlnire! Cele mai importante sarcini din istoria lumii! Şi amândouă miraculoase. Despre ce vor vorbi femeile acestea?

v.39-44 – Acum desigur că acest text nu vorbeşte despre avort. Nu? Ştim cu toţi asta. Nu asta-i ideea textului. Cu toate acestea este scris cu anumite prezumţii şi anumite implicaţii. Şi acestea sunt destul de serioase şi cred că sunt nişte prezumţii şi implicaţii uriaşe pe care trebuie să le îmbrăţişăm. Să privim la două lucruri:

1. Cuvântul copil. Poate crezi că îi lipsit de importanţă, dar nu este lipsit de importanţă. v.41 – când Elisabeta a auzit salutul Mariei, copilul a săltat în pântecele ei şi v.44 – de îndată după ce am auzit salutul tău, mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. Acum cuvântul acesta copil este un cuvânt obişnuit. Nu are nici o conotaţie medicală referindu-se la embrion, sau fetus sau ce cuvânt de specialitate mai este. Pur şi simplu se referă la copil. De unde şti? Sunt două feluri de-a face asta. Una este teologia sistematică. Adică iei toate versetele şi subiectele şi tot ce or zis toţi în legătură cu acest domeniu şi îţi faci o părere. Sau teologie bibilică, în care urmăreşti felul în care autorul a folosit şi în alte contexte cuvântul pe care îl cauţi.

Prima data la Luca apare în v.41 – copilul a săltat în pântece. Apoi v. 44 – mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. Acelaşi cuvânt. Unii vor spune: „Dar este diferenţă între copilul din pântec şi copilul ieşit de acolo. Unul are drepturi civile, altul nu are.” Mergem mai departe: Luca 2:12 – veţi găsi un Copil nou-născut. Numele Lui? Copil nou-născut, care are nume, înscris. Ce cuvânt se foloseşte pentru El? Copil. Luca 18:15-16 – I-au adus şi nişte copilaşi ca să se atingă de ei, dar ucenicii, când au văzut aceasta, i-au mustrat pe cei care i-au adus. Isus însă i-a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei! Acelaşi cuvânt pentru un ne-născut şi pentru un nou-născut îl foloseşte dr. Luca şi când vorbeşte de copii de 5-10 ani. Ultima referinţă: Fapte 7:19 – Acesta ne-a exploatat cu viclenie neamul şi i-a tratat rău pe strămoşii noştri, cerându-le să-şi abandoneze copiii, ca să nu mai trăiască.

Aşadar înţelegem că în măsura în care Isus şi Ioan Botezătorul erau persoane în afară pântecului, în aceeaşi măsură erau persoane în interiorul pântecului. Isus Cristos era Omul-Dumnezeu şi în pântecul Mariei. În momentul în care Duhul Domnului a umbrit-o pe Maria şi a lăsat-o însărcinată, cu ce a fost însărcinată? A fost mai puţin Fiu al lui Dumnezeu în pântec în prima săptămână decât peste 9 luni? A fost un copil în pântec aşa cum a fost copil în afara pântecului. Domnul Isus în iesle este numit copil, Ioan Botezătorul în pântec este numit copil. Aceasta este prezumţia în gândirea biblică. Nu sunt lucruri diferite. Când este înăuntru este embrion, când este afară este copil. Nu aşa gândeşte Biblia.

Şi astăzi, ştiinţa ne ajută să credem lucrurile acestea. Tehnologia aceasta a ultrasunetelor îţi dă posibilitatea să vezi copilul la 8 săptămâni. Şi la 8 săptămâni copilul stă cu degeţelul în gură, se mişcă, zâmbeşte, răspunde la sunete, creierul îi funcţionează, inima îi pompează, ficatul produce celule,  rinichii curăţă şi la 8 săptămâni au amprente. Şi de obicei avortul se face după 8 săptămâni. Doctorii recomandă tinerilor să facă avort după 6 săptămâni pentru că este mai sigură operaţia, mai clară. Aşadar spun ei, perioada cea mai bună este între 6-13 săptămâni pentru că îl poţi vedea mai clar şi mergi la sigur. Ştiinţa ne lasă să vedem că 99% dintre copilaşi tăiaţi bucăţi şi omorâţi între 6-13 săptămâni sunt fiinţe umane la fel ca oricare dintre noi.

2. Cum a răspuns acest copil la prezenţa Mariei şi a Domnului Isus care se afla în pântec? V.41 – când Elisabeta a auzit salutul Mariei, copilul a săltat în pântecele ei şi în v.44 Elisabeta interpretează aceea săltare  a copilului v.44 – de îndată după ce am auzit salutul tău, mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. De unde ştie ea asta? Ştia pentru că era umplută de Duhul Sfânt. Aceasta este ideea lui Luca. Şi Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi ea a exclamat cu glas tare. Ideea este că Duhul Sfânt o trezeşte şi o îndeamnă pe Elisabeta să vorbească despre ceea ce se întâmplă în pântec. Nu este doar părerea ei emoţională. Este mai mult decât atât.

Dacă priviţi înapoi în cap. 1:14-15 îngerul îi spune tatălui acestui copil, Zaharia: El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. Aşadar Elisabeta nu greşeşte când spune că are roada Duhului Sfânt: bucuria. În acest copil se împlineşte profeţia îngerului şi anume că el va fi umplut de Duhul Sfânt încă din pântecul mamei. Ei bine care este implicaţia acestui lucru? A faptului că un copil este umplut de Duhul Sfânt şi saltă de bucurie încă din pântecul mamei?

Niciodată în Biblie nu se spune că vreun animal a fost umplut cu D.S. O capră, un măgar… nici un animal nu a fost umplut de D.S.  Niciunde în Biblie nu se spune că vreun braţ, ori vreo mână, sau vreun picior, sau un rinichi, sau ceva piele a fost umplut de D.S. Ţesutul nu este umplut cu D.S. O singură fiinţă este umplută cu D.S: omul, fiinţele umane sunt umplute cu D.S. nu lucruri. Oameni, suflete sunt umplute cu D.S. Aşadar ceea ce Luca face aici când ne spune căci copilul a fost umplut de D.S. este să-l trateze ca pe o persoană. Foloseşte cuvântul copil, foloseşte cuvântul bucurie, ceea ce simt fiinţele umane, nu animalele sau ţesuturile, foloseşte termenul umplut de D.S., ceea ce Dumnezeu face cu fiinţele umane. Şi de fapt arată că Dumnezeu îl tratează pe acel copil din pântec ca şi fiinţă umană. Şi asta trebuie să facem şi noi. Concluzie: asta trebuie să facem şi noi.

Ce spune Biblia despre asta? Exod 21:22-25 – o femeie gravidă este lovită de un bărbat şi pierde sarcina, uitaţi pedeapsa în V.T.: Dacă se ceartă doi oameni şi lovesc pe o femeie însărcinată şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă, pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor. Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie. Viaţă pentru viaţă. Nu faci un marş, nu pui un tricou pe tine, nu lipeşti un abţibild pe maşină, ci mori.

Maria şi Elisabeta astăzi dacă ar fi trăit ar fi fost sfătuite să apeleze la avort. Amândoi băieţi aveau să moară de tineri. Unul ca profet, altul ca Mântuitor. Şi cel care va muri ca Mântuitor va muri şi pentru păcatul avortului. Aşadar există şansă, există soluţii. Pentru toate mamele criminale, pentru toţi taţi complici şi pentru toţi doctori păcătoşi care fac lucrul acesta, D.I. a zis: „Viaţă pentru viaţă, rănile mele pentru rănile provocate de voi, mâna mea pentru mâna voastră care face chiuretaj.” Acesta este Domnul Isus!

El este Dumnezeu şi El este autorul vieţii. Viaţa aparţine lui Dumnezeu. El este singurul care decide când să te naşti şi când să mori. Rugaţi-vă pentru femeile care au avut avort. Rugaţi-vă pentru bărbaţii care le-au susţinut. Rugaţi-vă pentru tinerele abuzate şi care au fost parcă împinse spre această decizie. Rugaţi-vă pentru medicii care fac astfel de crime. Rugaţi-vă pentru cei care se gândesc să facă lucrul acesta. Rugaţi-vă pentru prietenii voştri. Rugaţi-vă pentru că există speranţă în Cristos.

Începutul vieţii umane este un lucru extraordinar. Este lucrarea lui Dumnezeu în pântec. Este crearea unei persoane de către Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, care va trăi o veşnicie cu El sau în iad, fără El. Fie ca Domnul să ne dea o reverenţă bucuroasă, plină de recunoştinţă, intensă, profundă, puternică pentru fiinţa umană încă de la concepere şi până în eternitate. Niciodată să nu încetăm să fim miraţi şi impresionaţi de acest miracol pe care Dumnezeu îl face: copii, fiinţa umană.

Înregistrarea video a acestui mesaj poate fi urmărită aici:

Iosua Faur, Avortul

Hello! Sărbătorile vin, sărbătorile vin! Au început şi reclamele Coca Cola de Crăciun ca să-i trezească şi pe ultimii adormiţi. Măcar aşa să ştie şi ei ce sărbătorim. Mă gândeam la sărbători zilele astea. Chiar astăzi am primit o invitaţie care mă face să aştept şi mai repede Crăciunul.

Ca să poţi răspunde afirmativ la această întrebare trebuie mai întâi să te pregăteşti. Nenorocirea cea mai mare este faptul că unii oameni se tot pregătesc şi … tot nu sunt gata niciodată. Întreaga lor viaţă este o prelungită si neterminată pregătire.  Este adevărat faptul că atâta timp cât trăim pe pământ suntem într-un proces continuu de pregătire, de cunoaştere, de explorare, de sfinţire, de aşteptare… dar să nu uităm că în fiecare moment al vieţii, la stadiul la care suntem, ni se cere să fim desăvârşiţi ca Tatăl nostru din ceruri. (Matei 5:48 „ Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”) Nu ştie nimeni dacă  clipa următoare celei prezente îi va mai aparţine sau nu. Aceasta ar putea fi exprimată plastic printr-o urcare pe treptele unei scări. Odată ajuns pe una din treptele scării, să fii gata să pleci în veşnicie, sau să fii gata să mai urci încă o treaptă. Sunt câteva referinţe biblice foarte importante cu privire la acest subiect. Iată care sunt acestea :

Fiţi gata (Matei 24:44; Luca 12:40; Tit 3:1; 1 Petru 3:15)

-          Pentru revenirea Domnului şi pentru orice lucru bun

-          Să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi

Staţi gata  (Efeseni  6:14)

-          Nimeni să nu fie luat prin surprindere de către ispititorul.

-          Îmbrăcaţi cu toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi diavolului

Toate sunt gata  (Matei. 22:4)

-          Cerul este locul pregătit pentru oameni pregătiţi

Eu sunt gata  (Fapte 21:13)

-          Să se facă în viaţa mea voia Domnului. Gata pentru jug şi gata pentru jertfă.

Unii… nu vor fi găsiţi gata   (Matei 25:11.12)

-          Fecioarele neînţelepte au rămas afară …

El (Domnul) … este gata să judece vii şi morţii (1 Petru 4:5)

-          Gata să vină a doua oară cu măreţie, putere şi slavă, să aducă mântuirea celor mântuiţi şi osânda veşnică celor ce au respins mântuirea oferită în dar.

Să  ne rugăm lui Dumnezeu să ne binecuvânteze cu  înţelepciune ca să putem fi gata în orice moment al vieţii pentru orice lucrare bună şi pentru plecarea în veşnicie ca să fim împreună cu El. Să nu uităm niciodată : El este gata să revină… eu şi tu, suntem gata ?  Doamne ajută-ne !

Pastor, Elisei Pecheanu

Conform practicii bisericilor creştine, cu patru săptămâni incluzând patru duminici înainte de sărbătoarea Crăciunului, a naşterii Mântuitorului, începe această perioadă speciala de aşteptare, o perioadă de pregătire atât sufletească cât şi materială, administrativă, a fiecărui credincios şi a fiecărei familii în vederea întâmpinării marii sărbători creştine. Aşteptarea, ca stare de fapt, are mai multe dimensiuni, poate fi privită din mai multe perspective. Iată-le:

Dimensiunea umană a adventului. Viaţa, darul lui Dumnezeu pentru fiinţa umană, este în sinea ei o permanentă aşteptare, un advent prelungit. În călătoria sa pe acest pământ, omul în toate etapele vieţii sale, experimentează din plin tensiunea aşteptării şi a împlinirii pozitive a tuturor speranţelor şi năzuinţelor sufleteşti. Din momentul conceperii, apoi a naşterii, viaţa omului până la mormânt este o permanentă aşteptare… culminând cu aşteptarea momentului chemării în slava cerească pentru răsplata, bucuria şi odihna binemeritată după osteneala vremelniciei (Matei 25:21 „ Bine, rob bun şi credincios… intră în bucuria stăpânului tău.”  Tu ce aştepţi ?

Dimensiunea creştină a adventului. Binecuvântata promisiune din Eden făcută de către Dumnezeu, omului căzut în păcat, a iniţiat adventul, aşteptarea fericitei nădejdi a salvării prin Hristos, Mesia. „ Vrăşmăşie voi pune între tine (şarpe, Satana) şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15) A trebuit să treacă mii de ani până la împlinirea vremii şi nici o generaţie de oameni n-a trăit fără tensiunea adventului. Fiecare neam de oameni a aşteptat împlinirea în generaţia lor a fericitei promisiuni a venirii Salvatorului, a Mântuitorului, Mesia Cel binecuvântat. Şi la vremea hotărâtă, potrivită, Mesia a venit (Galateni 4:4,5). Cine L-a aşteptat atunci ? Cine L-a recunoscut atunci ? Cine L-a crezut atunci ? Cine L-a urmat atunci ? Sfintele Scripturi ne spun că au fost puţini care atunci au spus „da” Celui ce venise din ceruri să aducă împlinirea promisiunii divine din Eden. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, zămislit prin Duhul Sfânt, S-a născut în Betleemul din Iudeea prin fecioara Maria, a murit în locul nostru pe Golgota răstignit între doi tâlhari, a înviat prin puterea Tatălui a treia zi din mormânt, S-a înălţat la ceruri la patruzeci de zile de la înviere şi… ATENŢIE ! a promis că va reveni ca să-Şi ia Biserica Sa de pe pământ (Ioan 14:3). Azi trăim împreună tensiunea binecuvântată a celui de-al doilea advent. Din clipă în clipă Domnul poate reveni. Biserica Sa Îl aşteaptă. „ Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filipeni 3:20) Tu Îl aştepţi ?

Dimensiunea divină a adventului. Cu siguranţă putem vorbi şi despre aşteptarea pe care o manifestă Dumnezeu cu privire la omenire, la mine şi la tine.  Ce aşteaptă El de la noi ?

1. O pocăinţă sinceră ( Marcu 1:15)
2. O credinţa puternică (Evrei 11:1,6)
3. O viaţă sfântă (1 Petru 1:15,16)
4. O aşteptare permanentă a revenirii Sale (Luca 12:35-40)
5. O slujire devotată (1 Timotei 4:9-16)
6. O întâlnire binecuvântată în Slava Sa cerească (Ioan 17:24; Matei 10:32)

Pastor, Elisei Pecheanu

Bible

*

Luca 18:9-14

Undeva în primăvară am cumpărat o carte care se numeşte Ce pretinde Isus de la lume? dar pe care am apucat să o citesc doar în vară. Şi am înţeles mai bine căci poruncile Domnului Isus sunt relevante şi funcţionează aşa cum trebuie, doar atunci când înţelegi cine a fost Domnul Isus, ce a făcut Domnul Isus şi ce a învăţat Domnul Isus cu privire la inima omului şi cum se raportează ea la Dumnezeu.

Nu poţi înţelege poruncile Domnului Isus, ca de ex: iubiţi-vă duşmanii, da-ul vostru să fie da, rugaţi-vă să nu cădeţi sau strângeţi-vă comori în ceruri, nu poţi să le înţelegi şi să le aplici dacă nu îţi pui câteva întrebări: Ce impact are faptul că Fiul lui Dumnezeu spune aceste lucruri? Sau ce impact are faptul că motivul principal pentru care a venit în aceasta lume nu îi ca să i se slujească ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi şi să ofere iertare celor ce cred? Are vreun impact? Sau care-i treaba cu starea noastră păcătoasă, cu faptul că suntem atât de răi încât trebuie să fim născuţi din nou pentru ca să vedem Împărăţia lui Dumnezeu?

Cu alte cuvinte, crucea, finalul Evangheliei, îşi arunca umbra asupra tuturor Evangheliilor. Şi fiecare verset din Matei, Marcu, Luca şi Ioan trebuie citit în lumina crucii. Aşadar, dragi copii, uitaţi o întrebare pe care să le-o adresaţi părinţilor astăzi la cină. Mai întâi voi face o afirmaţie şi apoi întrebarea. Cu toţi ar trebui să citim Evangheliile invers, de la coadă la cap. Vreau să spun că atunci când începi să citeşti Evangheliile de la început, ar trebui să şti deja ce te aşteaptă la sfârşitul Evangheliei şi anume: Cristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat ca şi Domn al Universului şi fiecare verset de la început până la sfârşit ar trebui citit în lumina realităţii că El a murit, a înviat şi domneşte astăzi. Aşa trebuie citite Evangheliile.

Fiecare Evanghelie ne dă acest secret al citirii. Matei 1:21 – „Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Acest Isus împreună cu învăţăturile Sale etice a venit să salveze păcătoşi. Marcu este cel mai remarcabil exemplu. Are 16 cap. dintre care 8 vorbesc numai despre Săptămâna Mare. Ciudată biografie. Jumătate de biografie numai despre ultima săptămână în viaţă. Am prins ideea? Ideea este că Domnul Isus a venit pentru aceea ultimă săptămână. Tot ce a făcut şi a zis este în lumina acelei săptămâni. Luca 2:10 – „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor” acest copil mic nu este aici doar pentru a da porunci şi învăţături ci şi pentru a fi un Mântuitor. Şi în Ioan 1, Ioan Botezătorul zice: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! Aşadar toţi autorii Evangheliei ne spun că aceste Evanghelii trebuie invers, cunoscând sfârşitul.

Dacă încercăm să interpretăm învăţăturile Domnul Isus fără ca ele să fie pătate de sânge şi fără perspectiva crucii, atunci nu le vom înţelege corect. Aceste învăţături ale Domnul Isus nu sunt mici sfaturi pentru a avea o familie mai bună, cum să-ţi linişteşti conştiinţa, cum să-ţi meargă bine afacerea. Isus Cristos nu a venit ca să-ţi facă afacerea mai de succes. El a venit să te salveze de iad şi să-ţi dea desfătări veşnice în prezenţa Lui. Poruncile Domnul Isus sunt descrieri ale felului în care omul nou se comportă. Acel om care a fost născut din nou, care datorită unei lucrări supranaturale vede gloria lui Cristos, care recunoaşte grozăvia păcatului propriu şi care încetează să se mai încreadă în El şi se încrede doar în Cristos pentru iertare şi justificare. Şi asta ne aduce la Luca 18:9-14

Domnul Isus se uită în ochii unor oameni care nu au priceput nimic. Nu ştiau cum pot fi socotiţi neprihăniţi. Nu au realizat că tot ceea ce scria în V.T. şi fariseii ştiau V.T. pe de rost, arăta de fapt spre un Mântuitor, spre cel Neprihănit, spre un Înlocuitor. Nu au înţeles. Aşadar care a fost greşeala lor? Greşeala lor a fost că ei se încredeau în propria lor neprihănire. A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Acesta este contextul pe care Luca ni-l prezintă.

Vă puteţi da seama că apogeul pildei este v. 14 şi apogeul ne spune şi despre ce îi vorba în pilda aceasta. Textul acesta ne învaţă cum putem fi socotiţi neprihăniţi, justificaţi. Vedeţi lucrul acesta în v.14 – Eu vă spun că mai degrabă omul acesta (nu celălalt; este un mod de a fi şi un mod de a nu fi) s-a coborât acasă socotit neprihănit. Ţineţi minte, aceasta pildă este spusă înainte ca Domnul Isus să moară. Dar noi trebuie să citim Evangheliile invers. Domnul Isus ştie încotro se îndreaptă. El merge spre cruce, va învia din morţi şi Domnul Isus vrea să privim şi noi astfel lucrurile.

Care este problema aici? V. 9 – A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Uitaţi ceea ce Biserica Nădejdea nu trebuie să facă! Dacă cerem ceva în seara aceasta este: Oh, Doamne nu mă lăsa să fiu şi eu aşa! Pentru că această pildă vorbeşte despre ce se întâmplă cu un om care face aşa. Un om care se încrede în sine că este neprihănit. Despre asta este vorba: Nu fă şi tu la fel! Acum pentru a nu face acest lucru, trebuie să şti ce înseamnă acest lucru. Şi sunt o grămadă de oameni care nu pricep ce este condamnat în această pildă. Aşa că vreau să lucrăm împreună aici pentru că totul depinde de înţelegerea acestor adevăruri: viaţa noastră, eternitatea noastră atârnă de a ne încrede sau nu în noi că suntem neprihăniţi. Dacă faci acest lucru, vei ajunge în iad. Dacă nu, atunci vei ajunge în cer, justificat. Totul depinde de acest lucru. Aşadar staţi împreună cu mine pentru câteva minute.

Trei lucruri vreau să spun despre acest fariseu şi despre ce înseamnă că se încredea în el însuşi că este neprihănit. 1. Neprihănirea lui era una morală. 2 Neprihănirea lui era una religioasă. 3. Fariseul credea că aceasta neprihănire a lui este darul lui Dumnezeu.

v.10-11 pentru a vedea primul lucru – „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: (şi acum zice cum nu este) hrăpăreţi, (adică nu este tâlhar) nedrepţi, (este drept în toate afacerile sale) preacurvari (acest om era credincios soţiei sale şi îl credem). Aşadar observaţi moralitatea neprihănirii lui. Nu este doar ceva de duminica ci este o neprihănire morală.

Al doilea lucru. Neprihănirea lui este şi una religioasă. V.12 – Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Aceste două afirmaţii nu au de-a face cu felul în care te relaţionezi la alţi oameni. Dacă furi, sau minţi ci ele au de-a face cu relaţia ta pe verticală, relaţia religioasă: postesc şi dau zeciuială. Acest om era drept moral şi devotat spiritual. Aşa se prezintă şi aşa credem că era.

A treia observaţie. El crede că neprihănirea lui este un dar de la Dumnezeu. Această moralitate şi pioşenie este un dar de la Dumnezeu şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. v.11 – Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc! Tu eşti cel care a făcut asta, tu eşti cel care m-a ajutat să fiu moral, devotat, Tu mi-ai dat putere şi îţi mulţumesc că ai lucrat în mine această neprihănire morală şi religioasă. Este de la tine Dumnezeule! El nu este un pelagian. Un pelagian, numit după dl. Pelagius (1500 de ani în urmă) este o persoană care crede că fără nici un ajutor de la Dumnezeu, suntem capabili să producem neprihănirea de care avem nevoie. Fariseul nu era un pelagian. El spune: Îi mulţumesc lui Dumnezeu, Dumnezeu a făcut asta în mine.

Dar problema aici nu este dacă acest om crede că el şi-a produs neprihănirea sau Dumnezeu a produs-o. El spune clar ce crede. Problema lui era că se încredea în el că este neprihănit. Ce înseamnă asta? Nu înseamnă că se încredea în propriile lui puteri pentru a deveni neprihănit. Nu asta spune. El deja a spus în rugăciune că îi mulţumeşte lui Dumnezeu care a produs neprihănire în el. Aici Luca nu spune că Domnul Isus a zis această pildă pentru legalişti. Un legalist este o persoană care încearcă să-şi câştige mântuirea crezând că el o poate produce şi îl poate impresiona pe Dumnezeu cu moralitatea lui. Dar fariseul ne-a spus clar că el nu este aşa. Dar totuşi se duce în iad. Putea să creadă pe deplin în suveranitatea lui Dumnezeu. Putea să spună: Nu eu, ci harul lui Dumnezeu în mine a lucrat această neprihănire.

Greşeala lui a fost că odată ce Dumnezeu i-a dat aceea neprihănire, fariseul a început să se încreadă în el însuşi. Baza a fost greşită, temelia nu era bine pusă. Şi am încercat să înţeleg de ce atât de mulţi predicatori şi învăţători ai Scripturii se întorc de la doctrina scripturală, istorică a justificării prin credinţă pe baza jertfei Domnului Isus şi iau poziţia acestui fariseu. Am vrut să înţeleg ce se întâmplă că cea mai preţioasă doctrină a Scripturii este dată la o parte pentru poziţia fariseului. Şi nu vreau ca cineva din biserică să facă aceeaşi greşeală. Vreau să înţelegem clar cum putem fi drepţi înaintea lui Dumnezeu deşi am păcătuit toată viaţa.

Ce a făcut vameşul? De ce a fost socotit neprihănit? V.13-14 – Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit, justificat, acceptat de către Dumnezeu. Ce a făcut vameşul? Aici avem esenţa, finalul încă nu avusese loc. Justificarea încă nu se întâmplase, dar avem ferestre spre ceea ce urma. Ce a făcut vameşul? Vameşul nu a privit deloc, deloc, deloc la el însuşi ci a privit la mila lui Dumnezeu. Credinţa nu înseamnă să te uiţi aici, ci înseamnă să te uiţi acolo. Nu te uiţi la credinţa ta ca şi temelie a neprihănirii tale, credinţa nu te îndeamnă să te uiţi la credinţa ta. Dacă te uiţi la credinţa ta înseamnă că nu crezi. Credinţa înseamnă să te uiţi la Dumnezeu, să uiţi de tine şi să-L vezi pe Cristos şi harul Său!

Aşadar asta a făcut vameşul diferit de fariseu. Dar să fim atenţi. Poate spunem: „Normal că s-a uitat altundeva, vameşul nu avea nici o neprihănire. Dar eu am. Dumnezeu a avut milă faţă de mine. Am crescut în biserică, părinţi pocăiţi, Dumnezeu m-a păzit de păcate şi vicii, am o neprihănire, sunt o persoană morală.” Şi şti ce? Ai dreptate! Şi ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Dar să nu crezi, oh te rog, să nu crezi că aceasta este baza, temelia acceptării tale de către Dumnezeu. Ai fost în stare să trăieşti aşa, pentru că deja Dumnezeu te-a acceptat prin meritele lui Cristos şi numai Cristos. Sfinţirea, această creştere progresivă în neprihănire, pe care toţi mântuiţii o experimentaţi, sfinţirea este bazată pe justificare, pe faptul că am fost acceptat, iertat şi socotit neprihănit odată pentru totdeauna. Şi acum Isus Cristos, care este neprihănirea mea, produce în mine, prin meritele Sale, o neprihănire pentru care sunt recunoscătoare.

Poţi să mulţumeşti Domnului că nu ţi-ai înşelat partenerul de viaţă, că te-a păzit în afaceri şi nu ai furat şi că ai fost un om moral şi trebuie să mulţumeşti Domnului pentru toate acestea! Dar vai de noi, dacă facem ce a făcut şi fariseul acesta. Dacă ne încredem în noi că suntem neprihăniţi. Că neprihănirea noastră este temelia acceptării înaintea lui Dumnezeu. Vai de noi! 2 Cor. 5:21 – Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Aşadar în încheiere haideţi să-i dăm Domnului toată gloria, nu doar jumătate din glorie! Să-i dăm gloria ca Cel care este neprihănirea noastră şi Cel care lucrează în noi neprihănire. Vă invit să privim doar la Isus, să nu ne încredem în noi ci doar în El! Amin!

Iosua Faur

Mihail = plăcut lui Dumnezeu

Daniel 10:13 „Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, și am ieșit biruitor.”
Daniel 10:21 „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail.”
Daniel 12:1-2 „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău.”
Apoc. 12:7 „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”
Iuda 9 „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului… pentru trupul lui Moise.”

Gavril = slujitorul lui Dumnezeu

Daniel 8:16 … „ Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta.”

Daniel 9:21 … „ a venit repede în zbor iute, omul Gavriil…”

Luca 1:19 … „ Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis…”

Luca 1:26 … „ Îngerul Gavril a fost trimis de Dumnezeu…”

Mihail şi Gavril sunt cele două căpetenii de îngeri buni din slava lui Dumnezeu, ale căror nume sunt descoperite prin Duhul Sfânt.  Acestea de mai sus sunt referinţele biblice cu privire la persoanele şi acţiunile lor. Dacă ar fi să combinăm cele două înţelesuri ale numelor acestor căpetenii de îngeri, amândouă împreună ar suna cam aşa : Slujitorul plăcut lui Dumnezeu.

În cartea Evrei la capitolul întâi, versetul patrusprezece citim : „ Nu sunt oare toţi (îngerii) duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea ?”

Nu este de mirare faptul că Dumnezeu are la dispoziţia Sa cete de îngeri slujitori (miliarde şi miliarde… Apocalipsa 5:11) pe care-i trimite să slujească pe oamenii credincioşi care sunt încă pe pământ şi care vor moşteni mântuirea. În Epistola lui Pavel către Biserica din  Efes la capitolul şase, versetul doisprezece aflăm că noi cei credincioşi avem de luptat ( aici pe pământ )       :        … „ împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Avem aşadar duşmani spirituali de temut. Dar nu suntem lăsaţi singuri şi nici la dispoziţia lor. Psalmul 34:7 „ Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie.” Se cuvine dar să ne închinăm cu mulţumire înaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile… şi pentru îngerii Săi slujitori pe care deşi nu-i putem vedea cu ochii aceştia de carne, totuşi îi simţim alături de noi prin efectul slujirii lor spre binele nostru. Îngerii buni ascultă de Dumnezeu, nu de noi. Tot ceea ce trebuie să facem noi ca să putem beneficia de ajutorul îngerilor buni este să ascultăm la rândul nostru numai şi numai de Dumnezeu, prin Cuvântul Domnului Isus şi prin puterea Duhului Sfânt, ca să putem şi noi fi numiţi slujitori plăcuţi lui Dumnezeu, şi să moştenim mântuirea Sa veşnică.

Doamne ajută-ne la aceasta !

Pastor, Elisei Pecheanu

„ Toamna, leneşul nu ară; la secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic !”

Proverbe 20:4

Suntem prin harul Domnului la mijloc de toamnă, 30 Octombrie 2011. O toamnă autentică, o toamna binecuvântată, o toamnă cu belşug de roade pământeşti. Dar cum stăm cu roadele spirituale ? Cum stau eu ? Cum stai tu ? Cum stă Biserica din care facem parte noi ? Proorocul Ieremia are un mesaj special pentru contemporanii săi care este valabil şi în zilele noastre. Iată-l : „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi !” Ieremia 8:20. Sunt câteva adevăruri demne de subliniat:

1. Nimeni nu poate ignora ordinea divină din natura înconjurătoare. „Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” Geneza 8:22. Toate acestea sunt rânduieli divine care nu pot fi schimbate de oameni, nu pot fi ignorate şi nici nerespectate. Cine încearcă să facă altfel decât în ordinea divină va suporta consecinţele de rigoare.
2. Cine vrea să strângă roade vara şi toamna, acela trebuie neapărat să are pământul la terminarea culesului roadelor. Altfel, nu va fi nici un rod pe câmp. Aceasta implică costuri, muncă, jertfă…,  şi dacă cineva  nu este gata să plătească preţul toamna aceasta, la anul nu va strânge nimic !   „ Toamna, leneşul nu ară; la secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic !” Proverbe 20:4
3.  Ce înseamnă „aratul spiritual” ca să putem culege „roade spirituale” ?

-          O viaţă sfântă : „Sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.” 1 Petru 3:15/a

-          O viaţa de rugăciune : „ Rugaţi-vă neîncetat.” 1 Tesaloniceni 5:17

-          O viaţă biblică : „Strâng Cuvântul Tău în inima mea…” Psalmul 119:11/a

-          O viaţă din belşug : „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Ioan 10:10/b

-      O viaţa de domnie (asupra păcatului…) prin Hristos: „ … cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos.” Romani 5:17/b

-          O viaţă cheltuită pentru Hristos : „… nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Apocalipsa 12:11/b

-        O viaţă scrisă în Cartea Vieţii : „ Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii… Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Apocalipsa 20:12,15

Dragi fraţi şi surori, iubiţi prieteni, să ne cercetăm sincer în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei noastre. Toamna aproape a trecut. Ce fel de roade am adus fiecare anul acesta ? Cu ce ne putem lăuda ca Biserică înaintea Domnului ? Câţi dintre noi vor mai ajunge la toamna viitoare ? Să ne ajute Dumnezeu să luăm în serios viaţa de credinţă, ca să putem culege roadă spirituală scumpă şi sfântă în ochii lui Dumnezeu. Mai sunt încă mulţi oameni pierduţi în păcatele lor care au nevoie de salvare. Să-i purtăm în rugăciunile noastre, să-i aducem înaintea lui Dumnezeu rugându-L să-i aducă El la pocăinţă şi la credinţa mântuitoare. Amin !

pastor, Elisei Pecheanu

„Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.”

Filipeni 4:11-13

1.      Mulţumirea este o deprindere.    … „ m-am deprins să fiu mulţumit …”

Deprinderea este definită ca fiind : obişnuinţă, obicei, pricepere, destoinicie, dexteritate, exerciţiu, practică… Apostolul Pavel spune clar : „m-am deprins”, adică am mulţumit întotdeauna, făcându-mi un obicei sfânt din mulţumire. Suntem noi „deprinşi” cu mulţumirea? Sau mulţumind mai rar, ne-am deprins şi cu nemulţumirea, cârtirea, ş.a.m.d… Deprinderea creează o stare de fapt, o realitate palpabilă.

2.      Mulţumirea este o stare.   … „ cu starea în care mă găsesc.”

Nu o stare oarecare, nu una după care am tânjit, nu una pe care o caut cu stăruinţă de ani de zile, nu ceva irealizabil, ci  „starea în care mă găsesc”. Lipsă sau belşug, sătul sau flămând, în totul şi pretutindeni… Indiferent de situaţie şi împrejurări, apostolul Pavel ne învaţă să fim în starea aceea specială de mulţumire. Deprinderea care determină o stare devine o ştiinţă.

3.      Mulţumirea este o ştiinţă.     „ Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug.”

Una dintre cele mai grele ştiinţe. Ştiinţa de a trăi mulţumit. Aceasta este o adevărată artă. Este un har să poţi cunoaşte oameni care ştiu să trăiască mulţumiţi cu adevărat. Este un mare har să poţi fi în compania oamenilor care în urma deprinderii cu mulţumirea, şi-au creat o stare specială din aceasta şi au ridicat-o la rangul de ştiinţă. Ştiinţa care are la bază deprinderea şi care a creat o stare de fapt, devine putere.

4.      Mulţumirea este o putere.   …” Pot totul în Hristos…”

Ai simţit vreodată sentimentul neputinţei de a fi mulţumitor sau de a aduce mulţumiri cuiva care ţi-a făcut un serviciu ? Nu-i aşa că ai nevoie de putere specială să poţi aduce mulţumiri binefăcătorului tău ? Dar dacă este vorba despre mulţumire adusă  celui ce-ţi pricinuieşte necaz, lipsă, durere ?  Ce zici despre întoarcerea celuilalt obraz ? Sau ce crezi că ar trebui să faci când cineva se judecă să-ţi ia haina ?  Ce părere ai despre a doua milă pe care ar trebui să o parcurgi ? (Matei 5:39-41) Da, mulţumirea este o putere, dar nu o putere omenească ci una divină. Pavel spune că el poate totul, dar nu oricum… ci numai în Hristos, care-l întăreşte.

5.      Mulţumirea este deci viaţa trăită cu Hristos şi în Hristos.

„ Căci pentru mine a trăi este Hristos.” Filipeni 1:21  Deprinderea, starea, ştiinţa şi puterea de a mulţumi sunt caracteristicile omului nou, născut prin Hristos în urma pocăinţei şi a credinţei personale. „ Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.” 2 Corinteni 5:17

Pastor, Elisei Pecheanu