Crosswalk.com talks with Dr. Ravi Zacharias about his latest book, Why Jesus? Dr. Zacharias responds to the mass marketed spirituality of Deepak Choprah, Oprah Winfrey, and other postmodern gurus by pointing to the truth that is found only in Christ.
Sunt mulţi care practică doar o “spoială” de creştinism, crezând că mersul la biserică şi împlinirea ritualurilor îi pot mântui.
Timoty George
A Baptist historian compared today’s battle for the sanctity of life, traditional marriage and religious freedom to courageous heroes who resisted the Nazis in Germany.
Mitt Romney
Doi mormoni, Mitt Romney, fost guvernator de Massachusetts, şi Jon Huntsman, fost guvernator de Utah se luptă pentru nominalizarea republicanilor la alegerile prezidenţiale.
Campania prezidenţială din SUA, ca şi mai multe emisiuni TV sau spectacole de pe Broadway, au propulsat în ultimul timp religia mormonă în lumina reflectoarelor, conturând opiniile şi făcând ca mormonismul să fie dezbătut intens în mass-media de peste Ocean.
Mitt Romney, candidatul cu cele mai mari șanse în cursa pentru nominalizarea republicanilor la alegerile prezindențiale, este poate cel mai cunoscut mormon al Americii. El a fost misionar al acestei secte. Nu bea nici ceai, nici cafea. Soţia sa, potrivit tradiţiei mormonilor, păstrează în permanenţă provizii de alimente pentru o lună de zile, pentru cazuri de urgenţă.
O cercetare dată publicităţii recent, în care mormonii sunt întrebaţi ce cred despre ei înşişi arată cât de corectă e imaginea pe care o are America privind această religie, una dintre cele care câştigă cel mai repede teren.
Sondajul realizat în toamnă de Pew Forum on Religion and Public Life, a adresat mormonilor o gamă largă de întrebări, de la cum interpretează propria religie, până la părerile lor despre homosexualitate, căsătorie politică şi locul mormonilor în America.
Potrivit studiului, mai puţin de jumătate dintre mormoni, spun că evitarea cafeinei este esenţială pentru a fi un bun membru al bisericii.
Biserica Sfinţilor din Zilele din Urmă recomandă ca mormonii să păstreze provizii de hrană pentru trei luni, dar numai 23% dintre mormoni respectă această cerință. În privinţa misionarilor care bat la uşile vecinilor, numai unul din patru membri şi-au completat întregul termen al misiunii.
Mormonii nu îl agreează pe Obama
“Şase din zece mormoni spun că ei cred că americanii ştiu prea puţin despre religia lor”, a declarat Gregory Smith, cercetător senior la organizaţia Pew Forum on Religion and Public Life, a cărui echipă a intervievat 1.019 mormoni. „Şi totuşi, există o dihotomie între felul în care mormonii cred că sunt percepuţi în societatea americană, comparativ cu direcţia în care s-ar putea îndrepta lucrurile”, a declarat el.
Potrivit sondajului, 56% dintre mormoni cred că ţara este pregătităă pentru un preşedinte de această religie.
Două treimi dintre mormoni se descriu drept conservatori din punct de vedere politic, în timp ce trei din patru sunt membri sau simpatizanţi ai Partidului Republican . Un număr foarte mare de mormoni au spus că îi privesc favorabil pe Romney şi Huntsman, dar că nu îl agreează pe preşedintele Barack Obama.
Mormonismul a fost o problemă foarte dezbătută de către unii pastori evanghelici în alegerile prezidenţiale primare din state. Mulţi dintre aceşti pastori spun că nu sunt de acord cu convingerile mormonilor privind Trinitate şi scriptură. Printre critici se află un cunoscut pastor din Texas, care a devenit popular în octombrie deaorece a numit mormonismul “cult”.
Convingerile mormonilor
Potrivit cercetării Pew, nouă din zece mormoni cred că liderul Bisericii Sfinţilor din Zilele din Urmă este un profet al Domnului, iar Cartea Mormonilor a fost scrisă – spun ei – de vechi profeţi.
Procente la fel de mari dintre mormoni spun că familiile lor sunt împreună pentru eternitate şi că Dumnezeu Tatăl şi Isus Cristos sunt fiinţe fizice, separate, în timp ce Sfântul Duh este “un persoanj al spiritului”. În ciuda diferenţelor faţă de cele mai multe religii creştine, 97% din mormoni spun că sunt creştini.
Acelaşi număr de mormoni şi de evanghelişti protestanţi – 74% -spun că avortul este rău din punct de vedere moral şi 79% dintre mormoni cred că sexul în afara căsătoriei este greşit, comparativ cu 61% dintre protestanţii evanghelişti.
Două treimi dintre mormoni spun că homosexualitatea trebuie descurajată, dar peste un sfert spun că trebuie acceptată. 59% dintre mormoni cred că homosexualii sunt discriminaţi, iar 55% cred că musulmanii sunt discriminaţi. Un procent de 46% dintre mormoni cred că ei înşişi sunt discriminaţi.
În timp ce pentru mulţi membri ai Bisericii Sfinţilor din Zilele din Urmă, precum Romney şi Huntsman, mormonismul este o lungă tradiţie de familie, unul din patru mormoni spun că s-au convertit. Dintre aceştia , peste , jumătate spun că au făcut acest lucru pe baza convingerilor religioase. Mulţi oameni au spus că au descoperit adevărul şi că “această religie are sens”.
Articol semnalat de Cătălin Vasile
Mi s-a părut interesant acest articol, motiv pentru care am preluat prima parte din el.
Pentru a citi articolul integral accesați link-ul din josul paginii.
„9. În toate seminţiile lui Israel, toţi oamenii vorbeau între ei şi ziceau: „Regele ne-a eliberat de sub puterea duşmanilor noştri. El a fost cel care ne-a izbăvit de sub puterea filistenilor, iar acum a trebuit să fugă din ţară, izgonit de Absalom.
10. Acum însă Absalom, pe care l-am uns să domnească peste noi, a murit în luptă. Prin urmare,de ce nu spuneţi nimic ca să-l aduceţi pe rege înapoi?”
11. Când regele David a aflat ce vorbesc între ei toţi israeliţii, a trimis acest mesaj preoţilor Ţadok şi Abiatar: „Întrebaţi-i pe cei din sfatul bătrânilor lui Iuda: «De ce trebuie să fiţi voi cei de pe urmă care să-l aduceţi pe rege înapoi acasă?”
(2 Samuel 19:9-11, NTR)
Citește continuarea aici http://sldsjd.wordpress.com
Comunismul ca și religie politică capătă o nouă formă, se dezvăluie mai clar cititorului prin cartea profesorului Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice. Acesta decriptează, după cum remarcă și doamna profesoară Marta Petreu în cadrul unei recenzii sintetice și bine conturată, pretențiile hegemonice ale comunismului. Dorința acestuia de a controla oamenii și societatea românească dacă ne referim la țara noastră. Comunismului ca religie politică i-am dedicat și eu un subcapitol în cadrul lucrării mele de doctorat intitulat Comunismul, ateism sau religie secularizată?. Revenind la cartea domnului Tismăneanu, redau mai jos așa cum am menționat acea parte din recenzia doamnei profesoare Marta Petreu în care aceasta reliefează argumentele domnului Tismăneanu care susțin afirmația conform căreia comunismul a fost o religie politică, o „religie seculară“, autodeclarată drept ştiinţă.
În esenţă, comunismul a fost şi este o „religie seculară“, autodeclarată drept ştiinţă, în care au fost prezente toate „temele religiei creştine“, precum căderea, fericirea originară, ispăşirea, venirea noului Mesia etc.; o religie care „făgăduieşte [...] transformarea condiţiei umane“ în mod radical, adică promite o mîntuire; o religie care cere, în schimbul mîntuirii, chiar sufletul omului – căci, oare, ce altceva este formarea omului nou, programată şi de comunişti, şi de fascişti, decît o formă mascată şi secularizată a faimosului pact, în care omului îi este cerut, drept preţ al unor avantaje, sufletul însuşi? Vladimir Tismăneanu observă cu întemeiere că „demantelarea individului“, inclusiv a nucleului moral al acestuia, a mers mînă în mînă cu proiectul totalitar de „creare a omului nou“. Este de altfel o trăsătură a totalitarismelor secolului trecut, a amîndurora, faptul că, aşa cum a observat Cioran în anii treizeci (el, vorbind despre extrema dreaptă, a făcut-o cu încîntare), ele „nu lasă pe nimeni în pace“, ci se amestecă „în toate planurile vieţii – de la religie la sexualitate“.
Marta Petreu, Comunismul prin concepte şi biografii neromanţate, Revista Apostrof, anul XXII, nr. 12, (259) citat în Vladimir Tismăneanu, Istorie, naluciri si adevar: A scrie ca un om liber despre totalitarismele veacului XX.
Un document emis de Consiliul Pontifical pentru Justiție și Pace acuză că actuala criză economică europeană a fost generată de „mentalitatea utilitaristă” și pledează pentru o reglementare globală a industriei financiare și a rezervei monetare internaționale, informează Washington Post.
Documentul dat publicității luni propune crearea unei „bănci centrale mondiale”, care să reglementeze „fluxul și sistemul de schimb monetar, în mod asemănător cu băncile centrale naționale”.
Propunerea cuprinde de asemenea un apel pentru o taxă globală pe tranzacții financiare, al cărei profit ar fi direcționat pentru a „sprijini economiile din țările lovite de criză”.
Planul ar duce, în final, la stabilirea unei „autorități politice mondiale”, care ar controla muniția, migrația, securitatea hranei și protecția mediului la nivel internațional.
Această recentă propunere a Vaticanului este în acord cu viziunea prezentată de Papa Ioan al XXII-lea în 1963, și de Papa Benedict al XVI-lea în 2009.
Documentul Vaticanului acuză că „mentalitatea utilitaristă”, care susține că „ceea ce este util pentru individ duce în mod automat la binele comunității” este de vină pentru criza economică actuală. Propunerea sugerează că soluția ar fi în schimb „un spirit de solidaritate care transcende utilitatea personală”.
„Criza a scos în evidenţă comportamente precum egoismul, lăcomia colectivă şi acumularea de bunuri la scară mare,” citează din documentul Vaticanului, portalul stiricrestine.ro. „Dacă nu sunt găsite soluţii la diferitele forme de nedreptate, efectele negative care vor urma la nivel politic, economic şi social vor crea un climat de ostilitate tot mai mare şi chiar violenţă, iar în final vor submina fundamentele instituţiilor democratice, chiar şi pe ale celor considerate foarte solide,” se mai arată în același document.
„Existenţa democraţiilor în lumea întreagă nu exclude necesitatea unui guvern mondial, dar ea creează nevoia existenţei instituţiilor supranaţionale”, a afirmat Mario Toso, secretar în cadrul Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace, transmite Agerpres.
Această autoritate ar trebui să înceapă cu Naţiunile Unite ca punct de referinţă, dar să devină mai târziu independentă, şi să aibă puterea de a împiedica ţările bogate să exercite „o putere excesivă asupra statelor mici”.
Documentul i-a dezamăgit pe unii catolici progresiști, care sperau ca raportul să poziționeze Vaticanul mai evident de partea protestatarilor din mișcarea Occupy Wall Street.
Nici catolicii susținători ai pieței libere nu au fost mulțumiți de propunere. „Ce face Consiliul să creadă că ‘liderii globali’ vor reuși acolo unde atât de mulți lideri naționali au eșuat”, întreabă Kishore Jayabalan, director al Institutului Acton din Roma, și fost membru al Consiliului. „E păcat că acest document se bazează mai mult pe sentimentalismul unor speranțe politice spre un guvern mondial, decât pe experiența și expertiza reală în ceea ce privește piețele financiare,” a mai spus Jayabalan.
Citeste si
Vaticanul doreşte o autoritate economică globală
NB: Eu nu doresc nici autoritate economică globală și nici guvern mondial.
Un articol de Mihai Maican pentru Adevărul
Istoricul Dinu C. Giurescu oferă un curs intensiv de istorie personală, începând din perioada interbelică şi până la „imperiul pilelor“, instaurat în zilele noastre.
Dinu C. Giurescu locuieşte în Piaţa Victoriei, în centrul Capitalei. De la geamul situat la etajul cinci al blocului în care se află apartamentul se aud în permanenţă, în surdină, sirene, claxoane, motoare ambalate. De la geam oamenii par nişte creaţii insignifiante, un surplus de centimetri deplansându‑se haotic, fiecare preocupat să să rezolve principala dilemă a societăţii de consum: „grija zilei de mâine”.
Dinu C. Giurescu - foto Marius Silveșan 2011
La cei 84 de ani ai săi, Dinu C. Giurescu priveşte cu detaşare acest ocean de fiinţe preocupate de „azi-pe-mâine”. Profesia şi experienţa de viaţă, ambele gravitând în jurul noţiunii de „istorie”, l-au învăţat că prezentul e relativ, se transformă în fiecare secundă. Giurescu se retrage de la fereastră cu o privire inertă şi se aşază greoi pe scaunul de lângă una dintre cele trei mese aflate în sufragerie. Lângă el se află o plasmă şi un decodor de cablu, iar imaginile celor două, alăturate celei a omului aşezat, par o contradicţie în sine; de parcă te-ai holba, simultan, la un Van Gogh şi un poster promoţional al unui supermarket.
Televizorul şi decodorul sunt singurele obiecte „moderne”din încăpere, îngropate într-o masă nedefinită de cărţi şi hârtii. „Am pierdut de două ori biblioteca. În întregime, până la ultima carte. De două ori ne-au luat totul”, îşi aminteşte amar Dinu Giurescu. Poate fi şi ăsta un început, cam pesimist ce-i drept, pentru încercarea temerară la care ne-am angajat amândoi, telefonic. Să transcriem viaţa unui om, întinsă pe cea mai mare parte a secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, în două pagini de ziar.
Iubirile şi duşul rece
„Deci povestea vieţii”, zâmbeşte ironic Giurescu. „Bine, să închid telefonul, să nu ne deranjeze cineva.” Şi fixat în modernism şi curentul de gândire „ultimul model de telefon”, te-ai aştepta să-l vezi apăsând butonul telefonului mobil. În schimb Giurescu, apropiindu‑şi ochii pentru a distinge mai bine detaliile, trage telefonul fix din priză. Povestirea începe cu o confesiune de iubire reţinută. „Când eram student, toţi băieţii erau îndrăgostiţi de actriţele de cinema. Mie mi-au plăcut Danielle Darrieux şi, mai era o italiancă, Alida Valli. Flirtam cu tot felul de domnişoare, mergeam şi la şcoală, dar punctul maxim de interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul”, povesteşte Giurescu.
Pentru cei de astăzi, care văd războiul nu cu mult diferit faţă de filmele cu cowboys şi indieni, rupt definitiv între „buni” şi „răi”, intrarea României în Al Doilea Război Mondial era privită de tânărul Giurescu dintr-o perspectivă uşor oblică, raportată la întreaga situaţie din Europa. „Noi nu eram de partea Germaniei pentru că am fi văzut România, vezi Doamne, ca o viitoare putere economică, aliată Reich-ului după terminarea confruntărilor.
Eram convinşi că nemţii vor rezolva problema bolşevică. Că vor proteja România de invazia ruşilor şi că vom recupera Basarabia”, explică Giurescu. 23 august 1944 a venit ca un duş rece. Retrospectiv, afirmă istoricul, nimeni nu ştia că Antonescu negociază cu „duşmanul”. „N-aş folosi cuvântul «surpriză». Sună prea mult a cadou pentru o zi de naştere. Cert este că ne-am trezit peste noapte, la propriu, de partea cealaltă”, spune Giurescu.
Adevărata tiranie
Din 1946 până în 1949, lucrurile au fost relativ calme. Arestările opozanţilor noului regim începuseră, însă haosul premergător instalării temeinice a noii orânduiri a permis câteva portiţe prin care te puteai strecura. De unul dintre aceste spaţii neutre a profitat şi Giurescu, care, în perioada respectivă de trei ani, a reuşit să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, tatăl său, istoricul Constantin Giurescu, era arestat. La şapte săptămâni distanţă, tânărul Dinu era trezit la 7 dimineaţa de nişte bătăi puternice în uşă. La uşă, doi miliţieni şi doi civili. „Ordin! Vă mutaţi de îndată! Puteţi lua efectele personale. Mobila şi cărţile rămân toate pe loc!” Familia Giurescu începe să strângă orbeşte tot ce prinde în cale. În învălmăşeală, unul dintre miliţieni îi vede cureaua de la pantaloni, „din piele veritabilă”. „Dacă vreţi, îmi puteţi da mie cureaua”. Un alt miliţian i-a luat ceasul tatei şi l-a informat pe Giurescu Jr. să nu se chinuie prea tare să strângă lucrurile părintelui: „Acolo unde e, nu o să aibă nevoie de ele”. La ieşirea din casă, mamei îi sunt smulşi cerceii din urechi.
“Noi eram de partea Germaniei pentru că eram convinşi că numai nemţii pot rezolva problema bolşevică.”
Dinu C. Giurescu istoric
„Am făcut tot ce puteam ca să trăiesc”
În 1951, Dinu Giurescu avea atestat de stat pentru postul de istoric, însă profesarea era imposibilă. Nevoia de bani îl face să aleagă orice.Se angajează ca normator la Întreprinderea „Sovromconstrucţii nr. 6″ şi este repartizat la sectorul Căzăneşti, un sat situat la circa 30 de kilometri de Urziceni. Spiritul epocii este redat perfect într-o povestire despre sărbătoarea ţinută cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la victoria Revoluţiei Bolşevice.
În anii ’60, ca muzeograf-gestionar în depozitul Muzeului de Artă din Bucureşti
Cum se sacrifică o vacă
Aşadar, pe 7 noiembrie 1951, la Văcăreşti, a fost sacrificată o vacă. Cum o astfel de acţiune putea conduce la acuzaţii de sabotaj şi, implicit, închisoare, animalul a fost sacrificat cu întocmirea formelor legale. Pentru început s-a inventat un accident rutier cu urmări bovine dramatice. Discuţiile au apărut în cazul identificării componentei auto avariate. Radiatorul ieşea direct din discuţie, reparaţia trebuia consemnată şi se imputa. După dezbateri s-a ajuns la consens: fusese strâmbată o aripă. Procesul verbal a fost semnat de miliţie, agentul veterinar al satului şi de reprezentantul şantierului.
Balul a avut loc în sala cantinei. Pe pereţi era agăţate portretele mentorilor: Marx-Engels-Lenin-Stalin. După câteva ore de petrecere, asigurată de taraful lui Carabulea, domnul Crauciuc, „om serios, de la contabilitate”, se întoarce de afară cu o rană pe faţă. Tinerii din sat atacaseră cantina, geloşi că majoritatea fetelor din sat aleseseră compania muncitorilor. Câţiva mecanici ies afară la bătaie, dar întunericul nu-i ajută deloc şi se întorc bătuţi bine. Şeful şantierului se alege cu o bucată de lentilă în ochi, iar un mecanic cu o lovitură de cuţit în coapsă. A doua zi anchetă. Marea problemă a „organului” nu era însă legată de răniţi. Adevărata miză era descoperirea grupului infracţional care a spart tablourile de pe pereţi.
Dinu C. Giurescu, la 20 de ani Foto: arhiva personală
Lăsând totul în urmă
Pare ciudat, dar următorii 30 de ani par afundaţi într-un soi de ceaţă în memoria lui Dinu Giurescu. Ai putea bănui un soi de lapsus asumat, dacă nu ai lua în considerare faptul că omul din faţa ta este o persoană pentru care cifrele, locurile şi detaliile reprezintă urmarea unei vocaţii. Dinu Giurescu rezumă însă anii comunismului sub o expresie-umbrelă: „Am făcut tot ce puteam ca să pot continua să trăiesc”.
O biografie riguroasă ar include în acest punct oameni şi fapte concrete. Giurescu preferă însă o enumerare vagă, desprinsă parcă dintr-un CV făcut pe genunchi: reintegrarea în profesie, Muzeul de Artă, secţia Artă Feudală, Oficiul de Studii şi Documentare la Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Şi-a revăzut tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat din arest şi trimis în domiciliu forţat într-un sat din Raionul Brăila.S-a căsătorit şi a devenit tatăl a două fete. Ambele au plecat în America, încă din studenţie. A publicat câteva cărţi, ce se putea publica în vremea aceea. Apoi a văzut cu ochii săi cum, în 1987, casa în care copilărise şi care reprezenta inima familiei a fost rasă din temelii pe altarul sistematizării urbanistice.
La acel moment, era deja pensionar. Rămăsese singurul din familie aflat în România. Folosindu-se de vârsta înaintată şi de o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA ,depune actele pentru plecarea în America. I se retrag toate funcţiile şi este alungat din Partid. După luni de aşteptare şi o discuţie cu „un domn” interesat de scopul cererii sale, statul îi acordă dreptul de plecare. Decolează spre patria capitalismului, lăsând în spatele său un Bucureşti izolat de restul lumii şi a doua bibliotecă personală ce urma să dispară de pe faţa pământului.
1988 este anul în care Dinu Giurescu a decis să lase România pentru America.
“Nu sunt un mare admirator al regimului de azi. Dar să ajungi ca unii să zici că e tiranie e o prostie. În anii ’50 era aşa. Îţi puteau face absolut orice voiau.”
Dinu C. Giurescu istoric
Despre muncă şi nebunie
Ziua de 22 decembrie 1989 a fost văzută de Giurescu, de la mii de kilometri distanţă, cu o neobişnuită doză de optimism. „Simţeam că totul se va schimba complet”. Pe termen lung, aşteptările uriaşe de la acel moment sunt văzute astăzi ca nişte previziuni cu un uşor iz adolescentin. „Bilanţul de azi e negativ. Sigur că oamenii pot vorbi orice, dar uitaţi-vă la cărturari. Câţi ies să zică ce au de spus? Toţi sunt conformişti. În România domneşte imperiul pilelor şi al «corectitudinii politice». În rest, lucrurile nu stau fantastic. Agricultura nu mai poate hrăni populaţia, identitatea naţională s-a eliminat prin mass-media, iar şcoala e la pământ”, afirmă Giurescu.
Istoricul a încetat să-şi mai facă planuri de viitor. Nici vârsta nu-i mai permite, dar, spune el, asta nu fost niciodată o caracteristică personală. „Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme”, încheie Giurescu.
CV
- Între Academie şi catedră
- Numele: Dinu C. Giurescu. Este băiatul şi nepotul reputaţilor istorici, Constantin C. Giurescu, respectiv Constantin Giurescu.
- Data naşterii:15 februarie 1927
- Studiile
- În 1950 a primit licenţa Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
- În 1968 a devenit doctor în istorie.
- Cariera
- Între 1968 şi 1987 a profesat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie.
- Între 1990 şi 1997 a fost profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
- Este membru al Academiei Române din 2002.
Un demers jurnalistic demn de toata aprecierea pentru maniera in care reuseste sa dovedeasca superficialitatea gandirii unora dintre semenii nostri. Abordarea pare sa fie asemanatoare cu felul in care profetul Natan s-a raportat la regele David (2 Samuel 12).
Sursa documentarului http://suceavaevanghelica.wordpress.com
Un film foarte interesant deoarece realizează o paralelă între Holocaust și avort. Am remarcat și modul în care realizatorul pune problemele, de o manieră diferită de ceea ce se obișnuiește atunci când li se prezintă oamenilor mesajul creștin. Rămâne ca fiecare dintre noi să luam atitudine și să acționăm împreună după cum menționa și Alicia. Cred că este nevoie de o voce unită a creștinilor evanghelici și uneori de o atitudine diferită de a prezenta mesajul Evangheliei.
O coaliție de peste 2.000 de capelani creștini evanghelici a anunțat că membrii săi nu vor oficia ceremonii de nuntă pentru cuplurile homosexuale, informează LifeSiteNews.
Alianța Capelanilor pentru Libertate Religioasă s-a alăturat Arhidiecezei Catolice pentru Servicii Militare și a spus „nu” directivei date de Pentagon prin care capelanii militari au fost autorizați să oficieze nunți gay.
Deși reprezentanții alianței spun că îi încurajează pe capelani să rămână în armată, există printre ei și slujitori care au decis să se retragă din serviciu din pricina deciziei Pentagonului.
Pentagonul a hotărât să permită capelanilor militari oficierea de uniuni între partenerii de acelaşi sex, fie în incinta sau în afara unei baze militare. Aceeaşi hotărâre permite oficierea de ceremonii private pe proprietatea Departamentului Apărării.
Vlad Filat
Acuzația vine din partea lui Ghenadie Valuta, reprezentantul Aliantei Asociatiilor Ortodoxe. Motivul acuzațiilor îl constituie faptul că premierul nu a dat curs unei promisiuni făcută Mitropolitului Vladimir ca va revizui Legea Cultelor. Membrii Aliantei Asociatiilor Ortodoxe sunt nemultumiti ca premierul nu a intreprins nimic de atunci. Evident este vorba de o revizuire care nu cred că va acorda o mai mare libertate religioasă celorlalte culte. Moldova a mai fost criticată pentru modul cum înțelege să respecte libertatea religioasă.
Sursa: http://www.protv.md
O aplicație pentru telefoanele mobile dotate cu sistem Android a provocat reacții acide din partea asociațiilor franceze pentru apărarea drepturilor homosexualilor. Programul promite să învețe mamele să își dea seama, bazat pe răspunsul la câteva întrebări, dacă fii lor sunt gay.
„Îi place să se îmbrace bine? Îi place fotbalul? S-a bătut cu cineva până acum? Are o ‘cea mai bună prietenă’?” Mamele trebuie să fie foarte atente la ce răspund la aceste întrebări, fiindcă de ele depinde diagnosticul pe care îl pun fiilor lor. Aplicația propune 20 de astfel de întrebări și două verdicte: „Nu vă faceți griji. Fiul dumneavoastră nu este gay.” și „Nu are rost să vă faceți că nu vedeți. Fiul dumneavoastră este gay. Acceptați-l și fiți conștientă că nu este alegerea sa.”
Familiarizate deja cu aplicația, asociațiile homosexualilor francezi au reacționat dur. „Este o aplicație inutilă și odioasă, cu întrebări caricaturale.” Așa a caracterizat programul Louis-Georges Tin, membru al Comitetului IDAHO (International day against homophobia & trans). „Dacă băiatul este gay, este o catastrofă, dacă nu, este o ușurare,” rezumă Tin.
Reprezentanții Google au explicat că programele nu sunt filtrate înainte să fie publicate pe Android Market. Ele pot fi însă retrase dacă se dovedește că au un caracter ofensator.
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea I
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea III
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea IV
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea V
În septembrie 2010, pastorul Vasilică Croitor, și-a lansat cartea Răscumpărarea Memoriei, lucrare care s-a dovedit mai mult decât o simplă carte prin informațiile furnizate dar și prin dezbaterile pe care aceasta le-a iscat. După un an de zile, în septembrie 2011 autorul cărții a acordat un interviu lui Mihai Ciucă publicat în două părți. Prima parte a fost publicată aici și anunțată de mine aici. Cea de-a doua parte a interviului tratează problema contestării realităților cuprinse în carte, a încercărilor de discreditare a autorului său a cărții. În concluzie preiau din partea de final a interviului discuția despre așteptările autorului precum și impactul demersului său.
M.C.: Totuși, îmi imaginez că atunci când ai inițiat acest demers, ai sperat că el va avea un anume impact. Dacă ar fi să corelezi rezultatul cu așteptările inițiale, care ar fi obiectivul care (încă) nu a fost atins? Și aș vrea să știu dacă există și rezultate surpriză, pe care nu le-ai anticipat…
C.V.: De bună seamă că am scris cu așteptări, dar nu cele imaginate de criticii mei. Principala așteptare a fost aceea de a genera un dialog care până la apariția cărții nu fusese posibil. Acest obiectiv a fost atins și cred că este un câștig important. Aș menționa aici și faptul că o serie de păstori și lideri de opinie și-au deschis bloguri, au început să interacționeze cu alții cum nu s-a mai întâmplat până acum. Dacă este să mă refer la rezultatele spirituale, decizia de a ne asuma istoria și a ne pocăi în mod colectiv, acestea depind de cei așezați în funcțiile de autoritate. Eu am fost un mesager, nimic mai mult. Îmi pare rău să văd că liderii au ratat șansa de a chema biserica la pocăință, după modelul biblic. Cred însă, cu toată convingerea, că va veni o zi în care biserica își va asuma istoria cu bune și cu mai puțin bune. Întrebarea este dacă o vor face liderii de astăzi, sau Dumnezeu va ridica o altă generație pentru aceasta.
Citește continuarea aici: http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/
Muzeul Dictaturii Comuniste „tine de aproprierea istoriei, de respectul pentru memoria victimelor, de confruntarea cu un trecut traumatic fara de care democratia romaneasca ramane vulnerabila si lipsita de credibilitate”.
Ciprian Siulea este unul dintre personajele cele mai interesante in peisajul jurnalistic (altminteri extrem de saracacios, chiar penibil adesea) de la noi.
Iata cum se prezinta el insusi pe platforma virtuala Vox Publica, pe care scrie din cind in cind:
Pînă acum m-am ocupat cu: un semestru de politehnică înainte de Revoluţie (deprimant), facultate de filosofie după Revoluţie (plăcut, uşor inutil), 4 ani de predat socio-umane la liceu (masochist, abject), cîţiva ani de cvasişomaj (interesant, mai degrabă plăcut), un an şi jumătate de copywriting/consiliere ideologică pe lîngă un mic partid fără succes (interesant, revelator), cîţiva ani de presă (derizoriu).
Între timp am scris o carte împotriva establishmentului cultural românesc din mai multe zone, enervînd o grămadă de oameni (deosebit de plăcut), iar acum traduc din engleză (masochist, inutil) şi îmi mai dau cu părerea despre cum merge treaba (whateva).
Recent el a publicat un text interesant in Vox publica, in care discuta rezultatele unui studiu sociologic recentfacut de Fundatia Soros cu privire la chestiunea atitudinii publice fata de obligativitatea studierii religie in scoala .
Citiți AICI extrase din articolul domnului Siulea, insotite de citeva comentarii personale ale lui Dănuț Mănăstireanu .
La împlinirea a 10 ani de la evenimentele din 11 septembrie 2001, pe blogul publicației Washington Post au fost prezentate răspunsurile multor personalități la două întrebări „Ce am învățat despre religie în ultimii 10 ani?” și „Care a fost impactul spiritual al 9/11?”
Rick Warren (pastorul megabisericii Saddleback): „Sunt 3 lecții de învățat de la 9/11. Unu, viața este un dar, este fragilă și scurtă. Orice ai vrea să faci cu viața ta, fă-o repede. Doi, fiecare avem nevoie de o comunitate. Trei, fiecare are un gol spiritual pe care numai Dumnezeu îl poate umple.”
Dalai Lama: „Trebuie să învățăm din amintirile dureroase de la 11 septembrie și să fim și mai conștienți de consecințele distructive ce apar atunci când cedăm în fața sentimentelor de ură.”
Deepak Chopra: „Catastrofele nu sunt o formă de pedeapsă divină, un test la care suntem supuși de Dumnezeu, o dovadă a păcatului sau mesaje secrete venite de dincolo. Ele sunt o parte a lumii noastre împărțite, iar o astfel de lume reflectă inima noastră împărțită.”
Tony Blair: „Am avut o serie de succese împotriva celor ce au plănuit aceste atacuri, dar ideologia extremistă care le-a alimentat acțiunile încă există.”
Imamul Feisal Abdul Rauf (promotor al moscheii din apropierea Ground Zero): „Americanii ar trebui să treacă în noul deceniu înțelegând că Islamul radical este redus și își pierde constant forța.”
Karen Armstrong (profesoară de religie): „După 10 ani lumea este mai polarizată iar religia – din motive evidente – este văzută mai degrabă ca o parte a problemei decât una a soluției.”
Rev. Katharine Jefferts Schori: „Cel mai măreț memorial pentru cei ce au murit acum 10 ani ar fi o lume înclinată mai mult spre pace.”
Cardinalul Donald Wuerl: „Iisus Christos ne oferă antidotul nu numai în fața acestui uriaș act de violență – de acum numit simplu 9/11 – ci tocmai rădăcinii și sursei tuturor acestor manifestări de ură.”
Rabinul David Wolpe: „Credința se poate transforma în răutate atunci când oamenii ajung să creadă cuvântul lui Dumnezeu este tot atât de limitat cât este o inimă nemulțumită. Credința poate fi tot atât de mare cât cerul și poate fi vindecătoare ca atingerea persoanei iubite atunci când înțelegem că Dumnezeu vrea bunătate.”
Daniel Dennett (filosof, ateu): „Nu cred că 9/11 ne-a învățat ceva nou despre religie, ceva ce nu știam. A fost evident de multă vreme – chiar și pentru cei ce sunt foarte religioși – că fanatismul religios este un factor extrem de periculos care duce la deraierea unor oameni care altfel sunt normali și binevoitori.”
Thomas Monson (liderul mormonilor): „Se pare că cea mai mare parte a renașterii credinței de după 9/11 s-a risipit în anii care i-au urmat. Nu ar trebui să vină o tragedie ca să ne aducem aminte de Dumnezeu.”
Mai întâi, o întâmplare. Eram pentru prima oară în Anvers (Belgia) în această vară când mi-am propus, într-o după-amiază, după ce am vizitat oraşul şi două muzee, să ajung într-un cartier şi să caut o anume biserică. Cum nu-mi place să mă uit pe hartă din cinci în cinci minute în timp ce merg pe jos, m-am lăsat dus de intuiţie şi de simţul orientării. Numai că de această dată am ajuns în cu totul altă parte. Am descoperit o biserică, era, desigur, închisă, cum sunt majoritatea în zona flamandă. Mai exact, cu excepţia marilor catedrale, sunt deschise (unele) doar trei (!) ore pe zi. În faţă era o mică piaţetă unde toate băncile erau ocupate numai de arabi îmbrăcaţi în binecunoscutul costum tradiţional. Unii jucau table, alţii vorbeau zgomotos etc. Ceea ce m-a frapat însă a fost faptul că la uşa bisericii (catolică, cel mai probabil) erau 3-4 copii care jucau mingea trimiţând-o în uşa edificiului religios. Am scos aparatul de fotografiat ca să reţin momentul. Unul dintre tineri, mai măricel, de vreo 15-16 ani, îmbrăcat la rândul său în costumul tradiţional, a zbughit-o din cadru astfel încât să nu-l prind. Nu ştiu dacă se simţea cu musca pe căciulă, dar i-am mulţumit amical (în realitate, am apucat să-l prind la marginea pozei). Şi, vorbind în engleză, l-am chemat mai aproape. Unde este moscheea voastră, l-am întrebat? Uite-acolo, la vreo 300 de metri, mi-a răspuns tânărul încântat de întrebare. OK, să ştii că fiul meu nu va juca niciodată mingea cu uşa moscheii tale, i-am spus zâmbind. Încredinţat că tânărul a înţeles ceea ce i-am zis, după figura pe care a făcut-o, m-am îndepărtat, înconjurând biserica, ca să mai fac câteva fotografii, chiar dacă, aveam să descopăr, nu era cea pe care o căutam. După doar două-trei minute tânărul a apărut însoţit de un altul, cam de aceeaşi vârstă, şi, de pe celălalt trotuar, a strigat arţăgos către mine, ca şi cum ar vrea să mă înjure, într-o engleză aproximativă: “You are American or Great Britain?”. I-am dat un răspuns parţial greşit: i-am spus că sunt român.
Puteți citi continuarea articolului pe http://www.contributors.ro/
Post Scriptum: Articolul exprimă punctul de vedere al autorului cu care editorul site-ului istorieevanghelica.ro nu este întru totul de acord (referire la partea a doua a articolului pe care nu am preluat-o).
Întrebarea care dă titlul acestui articol este în opinia noastră una legitimă, care se naște în urma comentariului primit de la George Enache, la articolul ONU: Monopol ortodox în religia Republicii Moldova.
Măcar prioritate are tot o religie crestina …si nu altceva. Dati slava lui Dumnezeu pentru asta, ca altfel poate ingaduie ceva mai rau si stiti la ce ma refer.
2. Ar fi chiar culmea ca sa nu fie ortodoxia religia cu prioritate în Moldova, doar cine a aparat tara asta? Toti domnitorii cu ostile lor care si-au varsat sangele pentru tara asta, pentru credinta lor ortodoxa, si acum veniti voi protestantii sa va cereti partea, voi care nu ati facut nimic pentru ea. Eu sunt din Romania, dar daca ar fi sa piara ortodoxia vreodata, în Moldova va fi ultimul loc unde ar pieri. Insa nu o sa piara, pentru ca ea este biserica lui Hristos pe care nici portile iadului nu o vor birui, precum zice în Scriptura. Ea a fost, este si va fi, in schimb toate miile astea de religii pe care voi le-ai inventat dezvoltat si dus mai departe prin alte ramificatii nu au fost ci au apărut, si nu au continuitatea de care se zice în Biblie ca nu vor pierii. (?) Doar o religie poate sa duca sprea adevărata cale, si aici vorbim ori de ortodoxie, ori de catolicism, doar aceastea au avut continuitate de cand a venit Hristos si pana acum. Restul au apărut în mintea unor oameni care nu au avut nici o treaba cu Dumnezeu, ci doar s-au revoltat pentru anumite probleme si dintr-o data s-au trezit cu un numar mare de adepți.
Studiati istoria ca stiu ca nu va place, pentru ca nu va avantajeaza pe voi deloc, pentru ca nu aveti istorie si nu sunteti in istorie. Aveti istorie de două trei sute de ani, pe cand ortodoxia are de 2000 de ani.
După cum se observă, mesajul acreditează ideea că persecuția protestanților de către ortodocși este ceva normal și că ei ar trebui să accepte acest lucru, dat fiind faptul că nu au vechime istorică. Pe de altă parte a afirma că protestantismul nu are istorie deoarece a apărut în istorie acum cinci sute de ani; este un fapt neadevărat și neștiințific. În ceea ce privește originea ortodoxiei, pe ce bază putem afirmă că ea este de origine divină? Putem afirma cu certitudine ca la rândul ei ortodoxia a apărut ca urmare a unei decizii omenești, motiv care nu justifică absolut deloc acțiunile pe care aceasta le-a inițiat împotriva altor biserici creștine. Dacă tot vorbim de vechime amintim aici afirmația Mântuitorului: „Cei din urmă vor fi cei dintâi” care demonstrează faptul că Împărăția Cerurilor se ia cu năvală și că nu vechimea contează ci faptele dovedite de smerenia inimii.
În ceea ce privește faptele pe care raportorul ONU le aduce în discuție, în urma lecturării articolului se constată faptul că acesta nu aduce în discuție vechimea Bisericii Ortodoxe, ci discriminările la care aceasta supune celelalte culte.
În Moldova s-a constatat monopolul bisericii ortodoxe în detrimentul celorlalte culte religioase.
Bielefeldt recunoaște libertatea religioasă din Moldova și faptul că este un stat laic, dar atrage atenția asupra unei concepții ce poate duce la situații periculoase – aceea că „doar o singură tradiție religioasă trebuie să servească drept element constitutiv sau stâlp al societății.”
Oficialul ONU a dat exemple în care credincioșii baptiști nu au putut fi îngropați în cimitirele comunitare ortodoxe, sau în care simboluri sau așezăminte ale altor religii au fost profanate.
Suntem în secolul XXI și vorbim de libertate religioasă. În ceea ce privește vechimea, după cum se știe, și protestanții au o genealogie care merge până în vremea Domnului Isus, nu numai ortodocșii. Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere problema nu constă în vechime ci în valori, și schimbările pe care le-au promovat ortodoxia, catolicismul și protestantismul, valori care au modelat diferit spațiul occidental de cel răsăritean. Există o serie de discuții și studii referitoare la rolul ortodoxiei în viața Țărilor Române, care reliefează faptul că noi nu suntem ortodocși de 2000 de ani, precum și faptul că alegerea religiei s-a datorat unor considerente politice. Dacă Vaticanul ar fi oferit domnitorilor români recunoașterea statutului pe care ei îl doreau împreună cu privilegiile care ar fi decurs din acest fapt, domnitorii români ar fi îmbrățișat religia catolică. Alegerea și menținerea ortodoxiei s-a datorat, dincolo de considerentele personale, considerentelor politice. În ceea ce privește protestantismul, acesta a fost perceput ca pe ceva străin datorită originii occidentale, dar și a faptului că era religia îmbrățișată de către unguri, sași, secui. Atunci când se amintește de rolul domnitorilor români în apărarea ortodoxiei, George Enache, are în vedere cu precădere pericolul otoman, însă consider că și acest aspect trebuie nuanțat. Spun acest lucru deoarece în facultate m-am ocupat la un moment dat de un aspect similar, anume de ce nu ne-au transformat otomanii în pașalâc. Ca urmare a studierii mai multor surse am ajuns la concluzia că acest lucru s-a datorat unei conjuncturi internaționale, situației interne din Imperiul Otoman, precum și a intereselor strategice ale Imperiului care aveau mai multe avantaje din exploatarea teritoriului nostru prin intermediul unor obligații în natură sau bani, decât prin ocuparea teritoriului și impunerea statutului de pașalâc(după cum istoricii au demonstrat, Bulgaria, deși a fost integrată în Imperiul Otoman, a avut un regim economic -de exploatare- mai blând decât noi.) Prin aceasta am vrut doar să aduc în discuție mitul independenței. Nu am studiat evoluția culturală și religioasă a Bulgariei în timpul ocupației otomane, însă consider că dincolo de dezavantajele de ordin economic, au existat indubitabil și avantaje ale statutului de „independență controlată” a Țărilor Române pe parcursul Evului Mediu.
Un alt aspect care merită adus în discuție este rolul protestantismului în viața culturală a românilor. Iată că deși nu „au istorie”, protestanții au făcut istorie. Când mă refer la rolul cultural am în vedere celebrarea slujbelor religioase și traducerea Bibliei și a celorlalte cărți de cult în limbile naționale, respectiv limba română.
Un aspect foarte important în acest context este acela al reciprocității. Astfel, în Occident, Biserica Ortodoxă se bucură de libertate religioasă, de recunoaștere, aspecte care includ și libertatea prozelitismului. A face prozelitism în Occident pe teritoriul protestant(vezi spre exemplu America) este ceva normal pentru ortodoxie, însă nu este de acord să acorde aceeași libertate religioasă și protestantismului în spațiul răsăritean, acolo unde este religie majoritară.
Pentru completarea informațiilor prezentate în cadrul acestui articol, precum și pentru a înțelege evoluția din punct de vedere religios a românilor, recomand o serie de articole și cărți, referințe care pot fi completate și cu alte resurse identificate de către cititori.
Cele 6 ipostaze ale creștinului din România
Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi
De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Interviu cu Neagu Djuvara
Baptisti sunt protestanti sau neoprotestanti?
Cine sunt creştinii după Evanghelie?
John Stott, Esența creștinismului în 10 cuvinte
Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context
Intoleranţă religioasă reciprocă – lumea creştină vs. lumea musulmană
BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors
Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona
Cine sunt baptistii? Preambul al Statutului Cultului Creștin Baptist
Cum înțeleg baptiștii notiunea de traditie
Marius Cruceru despre elementele distinctive și definitorii ale Bisericii baptiste
Biserica Creștin Baptistă ”apără Omul și demnitatea umană”
Cărți
George Hancocock-Ștefan, Impactul Reformei asupra Românilor între 1517-1645
Paul Negruț, Biserica și Statul
Giovani Filoramo (coord.), Istoria religiilor
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine
Daniel Barbu, „Etica ortodoxă și „spiritul” românesc„, în Daniel Barbu (coord. ), Firea românilor
Iosif Țon, Credința adevărată
William R. Estep, Istoria anabaptiștilor
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalist
Nicolae Rădoi, publică pe blogul său un articol în cadrul căruia se acreditează ideea că ALRC(Comitetul Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) a fost înființat cu scopul de a-l apăra pe Iosif Țon, precum și că persecuțiile membrilor ALRC s-ar fi datorat trădării lui Iosif Țon. Din materialele pe care le-am citit despre ALRC am înțeles faptul că acesta a avut ca model acțiunile lui Paul Goma precum și că un comitet asemănător fusese înființat în anii 70 în Rusia Sovietică. Afirmațiile lui Viorel Vuc trebuiesc coroborate cu documente de arhivă și cu alte mărturii.
Mărturia fratelui Viorel Vuc despre înfiinţarea ALRC-ului (în toamna lui 1977, şi nu în 1975, cum îşi aminteşte acesta) (aici) şi despre evenimentele ulterioare de la Caransebeş din 1978 este extrem de importantă. Un lucru care a ieşit la iveală din această mărturie este faptul că Asociaţia pentru Libertatea Religioasă şi de Conştiinţă (ALRC) a fost iniţiată din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon în timpul în care era anchetat de Securitate în anul 1977. Iată o parte a dialogului cu Daniel Mitrofan în care Viorel Vuc precizează câteva lucruri:Referitor la înfiinţarea Comitetului ALRC… Cum a pornit iniţiativa? Împreună cu fratele Petrică Cocîrţeu, în anul 1975, pe când ne întorceam de la Turnu Severin,- Prin ce dată? – Cam pe 15 septembrie… Fratele Iosif Ţon, era anchetat, era 75 anul, „n-ar trebui şi noi tinerii să facem o hârtie către guvern, chiar lui Ceausescu, să spunem că şi noi ne solidarizăm cu el?” Toţi am zis: facem, cu orice risc. Ştiam că bine nu ne aştepta.Cei care au decis să formeze organizaţia ALRC au ştiut că se expun primejdiilor mari, inclusiv morţii, dar şi-au asumt aceste riscuri din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon. Scrisoarea lor Încetaţi prigoana (publicată la Europa Liberă în mai 1978), în care expuneau cazuri concrete de persecuţie a credincioşilor din România, a fost un document care i-a uimit pe securişti şi i-a determinat să oprească pentru o perioadă persecuţiile, inclusiv interogarea lui Iosif Ţon.Câteva luni mai târziu, când membrii ALRC-ului ce erau în comitetul Bisericii Baptiste din Caransebeş au ajuns ţinta atacurilor Securităţii, ar fi fost rândul lui Iosif Ţon să ia apărarea acestora. În loc să îi apere, Iosif Ţon i-a atacat printr-o Scrisoare deschisă publicată în noiembrie 1978 în care apăra acţiunile samavolnice ale conducerii Uniunii Baptiste de la Bucureşti şi ale autorităţilor locale ce acţionau (şi unii şi alţii) la cererea Securităţii. Scrisoarea lui Iosif Ţon, care incrimina pe membrii comitetului ALRC, a dat mâna liberă autorităţilor să condamne la închisoare pe trei din acei vajnici luptători pentru libertate religioasă, luptă de care beneficiase şi Iosif Ţon în primăvare anului 1978.În concluzie, comitetul ALRC se formează din dorinţa de a-l ajuta pe Iosif Ţon în confruntările sale cu Securitatea, acţiune prin care se voia exprimată ideea că tinerii din România sunt alături de acesta şi sunt gata să se sacrifice pentru a asigura altora libertatea religioasă şi de conştiinţă.Iosif Ţon, care fusese apărat de acei tineri idealişti în lupta pentru revendicări în care se angajaseră riscându-şi viaţa, trădează atât pe aceştia, cât şi idealurile lor şi oferă Securităţii scuza să îi condamne la închisoare. În acea instanţă Iosif Ţon s-a dat de partea trădătorilor de la Uniune (devenind el însuşi un trădător), şi de partea Securităţii care în cooperare au pus în închisoare pe fraţii săi. Iosif Ţon a înfăptuit toate acestea fără nici o mustrare de conştiinţă. Să fi fost de vină duhul care spune că l-a primit prin contactul cu carismaticul Ted Kent? (…)Iosif Ţon a întors rău pentru bine. Datorită lui trei membri ai ALRC-ului au ajuns în închisoare (Ionel Prejban, Petre Cocârţeu şi Nicolae Rădoi), unul a fost asasinat (Traian Bogdan) şi alţii au fost capacitaţi să renunţe la o luptă în care s-au trezit trădaţi de cel pe care l-au apărat de furia Securităţii. (…)
Academia Nae Maxime si cugetări creștine Revista Crestinul Azi Emy Răduţ Istorie Orală Max Lucado Romania
Comentarii recente