Istorie Evanghelica

Pastorul   ELISEI PECHEANU

Pastorul Elisei Pecheanu împreună cu soția Eugenia Pecheanu

S-a născut la 27 iunie 1951 în localitatea Scorţeni, judeţul Prahova, în familia Pecheanu Ion şi Elena, fiind al doilea copil din cei cinci copii ai acestei familii : Victoria (1950), Elisei (1951), Maria (1953), Daniel (1955) şi Ioan (1958).

Tatăl, Ion Pecheanu, provenea din loc. Roşcani, judeţul Galaţi, sosit şi rămas pe meleaguri prahovene cu prilejul satisfacerii serviciului  militar, iar mama, Elena Pecheanu (Sterian), era din loc. Scorţeni, judeţul Prahova.

Părinţii, Ion şi Elena, erau credincioşi ortodocşi practicanţi. În anul 1951 au auzit Evanghelia de la un credincios baptist sosit pe meleaguri prahovene tocmai din părţile Botoşanilor. Numele lui era Unţeanu Constantin. Acesta i-a invitat la el acasă, şi le-a vestit Cuvântul Domnului. După prima seară de evanghelizare personală, Ion Pecheanu s-a hotărât să se pocăiască şi să devină un credincios sincer Domnului. După scurt timp şi soţia sa, Elena, a luat aceiași hotărâre, în ciuda „persecuţiilor” din partea familiei şi a Bisericii Ortodoxe din sat.

Au fost botezaţi în Numele Sfintei Treimi la Biserica Creştină Baptistă din Ploieşti în acelaşi an, 1951. Actul  acesta al botezului nou-testamentar explică faptul botezării primului copil, Victoria (n. 1950) în Biserica Ortodoxă , iar începând cu Elisei, toţi copiii nu au mai fost botezaţi de copii mici.

Elisei Pecheanu a crescut deci în familie de credincioşi baptişti, fiind învăţat din pruncie Sfintele Scripturi.  Deoarece în localitatea natală Scorţeni, nu era Biserică Baptistă, au fost primiţi ca membri în Biserica Creştină Baptistă din Ţintea, judeţul Prahova. Frecventau serviciile divine ale Bisericii, cu regularitate, deşi distanţa dintre Scorţeni şi Ţintea era de aproximativ 10 km. Mergeau pe jos, nu existau mijloace de transport pe vremea aceea. Copiii mai mari mergeau de mână, pe jos, iar cei mici în braţele părinţilor, 10 km dus şi 10 km întors. Bucuria întâlnirii cu Domnul şi cu fraţii întrecea orice obstacol. Dragostea dintâi pentru Domnul era foarte mare.

Anul 1960 a fost un an dramatic pentru familia Pecheanu. În luna mai a trecut la cele veşnice fiul cel mai mic, Ioan, iar în luna septembrie a fost chemat acasă, la odihna veşnică, după o grea suferinţă, tatăl copiilor, Ioan Pecheanu (36 de ani).

Rămasă văduva la vârsta de numai 32 de ani cu patru copii, mama, Elena Pecheanu  nu s-a mai recăsătorit, dar a rămas şi credincioasă Domnului care a ajutat-o să-şi crească copiii în frica Domnului, astăzi toţi patru fiind credincioşi împreună cu familiile lor. La vârsta de 76 de ani ( în anul 2005) a fost chemată la odihnă veşnică şi mama pastorului, Elena Pecheanu.

La vârsta de numai 9 ani, Elisei fiind băiatul cel „mare”, a luat greutăţile vieţii în serios, orfan de tată fiind, şi a simţit din plin ostilitatea lumii în care trebuia să trăiască.

Elisei Pecheanu a urmat cursurile Şcolii generale de 8 ani în localitatea Scorţeni, judeţul Prahova între anii 1958-1966, apoi între anii 1966-1969 a urmat cursurile Şcolii profesionale din oraşul Plopeni, judeţul Prahova, fiind calificat în meseria de strungar în metale. A urmat şi promovat cursul seral la Liceul Teoretic din Plopeni, examenul de bacalaureat fiind susţinut şi promovat la Liceul „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Serviciul militar l-a satisfăcut la U.M. 01042 Vânători de Munte, Curtea de Argeş, în perioada octombrie 1972 – martie 1974.

Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în compania celor credincioşi Domnului în Bisericile Creştine Baptiste din judeţul Prahova sub păstorirea binecuvântată a Domnului Isus, Marele Păstor, şi a fratelui pastor Păiş Dumitru. A fost membru aparţinător, copil fiind, în Biserica Creştină Baptistă din Ţintea, judeţul Prahova.

După primirea botezului nou-testamentar, în duminica din 30 august 1970, în Biserica Creştină Baptistă din Drajna de Jos, judeţul Prahova, botezător fiind pastorul  Dumitru Păiş, devine membru cu drepturi depline al Bisericii Creştine Baptiste din Ţintea. A slujit şi ca membru în comitetul bisericii şi apoi ca secretar al bisericii. În această perioadă a participat activ la întâlnirile de tineret din biserica locală şi din bisericile din Prahova, a condus ora de rugăciune, ora biblică şi a predicat Cuvântul Domnului la serviciul divin.

Pastorul Păiş Dumitru  împreună cu alţi fraţi bătrâni ai Bisericii, au fost oamenii prin care Dumnezeu i-a vorbit tânărului Elisei, chemându-l la slujirea pastorală. Aceştia i-au propus fratelui Elisei Pecheanu să meargă la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti pentru a se pregăti se devină slujitorul Domnului cu Evanghelia. Glasul Domnului a răsunat adânc în inima acestui tânăr credincios şi s-a materializat prin înscrierea la concursul de admitere la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, în sesiunea septembrie 1974. A avut harul deosebit oferit de Dumnezeu, ca să fie declarat admis la acest concurs, fiind unul din cei douăzeci de tineri admişi, concurs  la care au participat peste o sută de candidaţi din toată ţara. A urmat şi absolvit cursurile de zi ale Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti în perioada 1974-1978, director al acestui aşezământ de cultură teologică fiind Profesor Dr. Ioan Bunaciu, primind Diploma în Teologie în iunie 1978, alături de cei 16 absolvenţi.

Serbarea de graduare a avut loc la Biserica Creştină Baptistă nr.1 din Timişoara, pastor al acestei biserici fiind Râncu Ioan. Doi colegi  au fost exmatriculaţi după memoriul seminariştilor din 1976 (Ianculovici Dimitrie şi Prejban Ionel), iar doi dintre cei rămaşi au decedat la cutremurul de pământ din 4 martie 1977 (Morocoş Nocolae şi Rusu Ioan).

Elisei Pecheanu s-a căsătorit, sub călăuzirea Domnului, cu Eugenia Horopciuc din Arborea, judeţul Botoşani, al doisprezecelea copil din cei treisprezece ai familiei Horopciuc Ioan şi Adela, Eugenia fiind membră a Bisericii Creştine Baptiste „Golgota” din Bucureşti, şi membră a corului Bisericii. Întâlnirea dintre cei doi s-a făcut la orele de tineret ale Bisericii, ea fiind membră acolo, iar el seminarist trimis în practica pastorală. Oficierea căsătoriei a avut loc în Biserica Creştină Baptistă din Câmpina, la data de 27 iunie 1976, oficiată de către pastorii Păiş Dumitru, Rădulescu Titus şi Cure Simion.

Familia Pecheanu Elisei şi Eugenia a fost binecuvântată de Domnul cu două fete : Emilia Marta (1978) şi Fibia Adela (1981). Amândouă fetele, acum licenţiate în Teologie – Limbi Străine, sunt credincioase şi căsătorite, fiecare la casa ei. Familia Ursaciuc Daniel şi Emilia Marta, Daniel fiind  pastorul Bisericii Române „Izvorul vieţii” din Londra,  şi au trei copii : Naomi, Ruben şi Natanael. Familia Mocanu Vlad Andrei şi Fibia Adela,  sunt membrii Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea” din Bucureşti. Ei nu au încă copii.

O dată cu primirea Diplomei în Teologie, iunie 1978, proaspătul absolvent Elisei Pecheanu ar fi trebuit să primească şi acordul Departamentului de Culte din vremea aceea să fie ordinat în slujba de păstor. Dar nu a primit decât în anul următor, adică începând cu unu aprilie 1979, cu siguranţă din cauza memoriului semnat în 1976, memoriu de pe care nu şi-a retras semnătura.

A fost ordinat ca pastor, în luna mai, ziua 27, anul 1979, la Biserica Creştină Baptistă „Privegherea” din Bucureşti, de care aparţineau şi Biserica Creştină Baptistă din comuna Voluntari, judeţul Ilfov, şi Biserica Creştină Baptistă din loc. Valea Dragului, judeţul Giurgiu. Comisia de ordinare a fost alcătuită din următorii fraţi pastori: Sărac Iosif, Păiş Dumitru, Taloş Vasile.

Deoarece nu avea unde să locuiască în Bucureşti, oraşul fiind declarat închis pe vremea comuniştilor, cu acordul conducerii Comunităţii de Bucureşti, a primit din partea pastorului Păiş Dumitru dreptul de a păstori trei dintre bisericile acestuia din Prahova (Ţintea, Câmpina, Filipeştii de Pădure), şi posibilitatea de a locui împreună cu familia la casa pastorală din Câmpina, încă din 1976. Cercul pastoral nou înfiinţat presupunea deplasarea săptămânală a pastorului Elisei Pecheanu la cele şase biserici pe o rază de peste 150 km. Petrecea o săptămână în cele trei biserici din Bucureşti, Voluntari şi Valea Dragului, iar săptămâna următoare la cele trei biserici din Prahova : Câmpina, Ţintea şi Filipeştii de Pădure. Era o activitate istovitoare atât pentru el cât şi pentru familia sa care trebuia să rămână singură la Câmpina, la casa pastorală. Nici bisericile nu se puteau bucura de o implicare mai amănunţită a pastorului în activităţile lor.

Ca şi când nu ar fi fost de ajuns aceste greutăţi, pastorul Elisei Pecheanu a trebuit să înfrunte şi ameninţările securităţii prin „împuterniciţii” de la Bucureşti şi de la Ploieşti, cât şi a „colaboratorilor” acesteia,  infiltraţi în bisericile pe care le păstorea. Cu toate acestea în această perioadă (1978-1984), bisericile păstorite au crescut numeric şi în calitate, iar el a predicat Evanghelia cu putere, chemându-i pe oameni la pocăinţă şi credinţă în Domnul Isus. S-a bucurat însă deplin de prezenţa nelipsită a Domnului Isus şi de ajutorul preţios şi la vreme potrivită primit din partea  Celui ce-l chemase la slujirea pastorală. Bisericile pe care le păstorea având fiecare Casă de Rugăciune proprie, nu a trebuit să se implice şi în construcţii, ci doar a predicat Evanghelia.

A slujit pentru o vreme (1983-1984) şi în conducerea Comunităţii de Bucureşti în calitate de vicepreşedinte.

Deoarece s-a confruntat şi cu o lipsă de colaborare din partea colegilor pastori din Bucureşti, pe care îi invita să predice adesea, dar care nu prea răspundeau invitaţiilor, s-a văzut nevoit să accepte invitaţia Bisericii Creştine Baptiste „Maranata” din Hunedoara, să o păstorească. În septembrie 1984 se transferă cu acordul Uniunii Baptiste din România în noul cerc pastoral al Hunedoarei. Dar şi pe acele meleaguri era aceeaşi problemă a lipsei de păstori. Aşa că  în scurt timp de la sosirea la Hunedoara, a fost invitat să preia pe rând şi păstorirea bisericilor baptiste din Călan, Negoi, Lunca Cernii, Pestiş, Cârjiţi, Mintia şi Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Deva, toate acestea din judeţul Hunedoara.

O nouă chemare, o nouă provocare, o nouă slujire, parcă mai mult decât avusese până aici. Se pare că cei şase ani de până acum fuseseră doar pregătirea pentru ce urma să fie în slujirea pastorală de aici înainte. Şi aici în noul cerc pastoral, existau case de rugăciune la fiecare biserică, unele însă vechi care necesitau demolare şi reconstrucţie, altele doar reparaţii capitale. În această perioadă, din punct de vedere administrativ, s-a extins casa de Rugăciune a Bisericii Baptiste „Maranata” din Hunedoara, s-a construit Casa pastorală cu anexe, Biroul pastoral şi o sală polivalentă, funcţională pentru serviciile Bisericii.  Toate acestea însă fără autorizaţie de construcţie deoarece autorităţile n-au vrut să le-o elibereze. Tot atunci s-a întocmit proiectul şi s-a cumpărat şi terenul din centrul vechi al oraşului Hunedoara pe care astăzi se înalţă noua şi frumoasa Casă de rugăciune a Bisericii. Tot în această perioadă pe când pastorul Elisei Pecheanu era pastor girant al  Bisericii din Deva, se lucra intens la construirea noului locaş de închinăciune al bisericii.

Din 1984 până în 1989, la Revoluţie, a avut de întâmpinat foarte multe probleme din partea securității, şi a împuternicitului de la Deva. Au fost foarte multe piedici în lucrare din cauza faptului că a refuzat categoric colaborarea cu securitatea. A fost ameninţat deseori cu destituirea, au mers până acolo încât să-i curme firul vieţii în Spitalul din Hunedoara, unde era internat pentru afecţiuni ale coloanei vertebrale, sau au încercat înscenarea unor accidente cu maşina asupra lui. N-au reuşit. Dumnezeu nu le-a permis. N-a fost lăsat la bunul lor plac. Nu i s-a aprobat eliberarea paşaportului personal, decât numai după 1990. N-a putut călători în străinătate. Nu a putut studia în străinătate. Nu i s-a dat autorizaţie de construcţie pentru Case de rugăciune. A construit fără autorizaţie la Hunedoara, au fost chemaţi cu Biserica în judecată până la Tribunalul Suprem la Bucureşti. Nu li s-a făcut dreptate, dar au fost apăraţi de puterea Domnului care nu a îngăduit să li se demoleze construcţia.

Despre toate aceste evenimente pastorul Elisei Pecheanu povesteşte cu dea-măruntul în volumul de amintiri (ne)cenzurate intitulat „Trepte spre desăvârşire” care este în curs de apariţie.

A fost invitat de către colegii săi pastori să predice Evanghelia în majoritatea Bisericilor Baptiste din judeţul Hunedoara şi judeţele limitrofe, la evanghelizări, la botezuri, la cununii religioase, la înmormântări… etc. De asemenea au fost organizate frumoase sărbători cu diferite prilejuri în Biserica din Hunedoara şi la celelalte biserici pe care le păstorea,  la care au fost invitaţi colegi pastori din Comunitate şi din ţară.

În perioada 1991-1993 a urmat cursurile intensive organizate de către Institutul Teologic Baptist din Bucureşti în vederea obţinerii Licenţei în Teologie, fiind Licenţiat în Teologie în iunie 1993.

În februarie 1994, după zece ani de slujire pastorală la Hunedoara (cea mai lungă perioadă de păstorire a Bisericii din Hunedoara, dintre toţi păstorii de până atunci), la chemarea Domnului Isus, prin fratele pastor, prof .univ. dr. Vasile Talpoş, pastorul Elisei Pecheanu se mută la Bucureşti, cu familia. Este ales ca pastor al Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea” din Bucureşti alături de pastorul acesteia, prof. univ. dr. Vasile Talpoş, unde slujeşte şi în prezent, este de asemenea angajat în funcţia de secretar şef al Institutului Teologic Baptist din Bucureşti (1994-2007), slujeşte şi ca secretar şef al Facultăţii de Teologie Baptistă din Universitatea din Bucureşti (1997-2007). Datorită muncii fizice şi intelectuale extenuantă  pe care a depus-o în toate aceste implicări, pastorul Elisei Pecheanu a suferit câteva accidente vasculare cerebrale (2004, 2005, 2006), fiind pensionat medical în aprilie 2007.

A participat în această perioadă activ la păstorirea bisericii, la construirea noului locaş de închinăciune al Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea”, cât şi la procesul de acreditare atât al Institutului Teologic Baptist din Bucureşti, cât şi al Facultăţii de Teologie Baptistă din Universitatea din Bucureşti. Efortul intelectual intens depus la toate aceste lucrări, pregătirea permanentă de a predica Evanghelia în Biserica pe care o păstoreşte, cât şi activităţile de familie, au făcut ca să nu poată avea nici măcar o zi de odihnă…, muncă în exces… muncă ce a dus la îmbolnăvire, fiind necesară pensionarea medicală.

Astăzi slujeşte prin harul Domnului, numai ca pastor al Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea” din Bucureşti, predicând Evanghelia alături de pastorii : Prof.univ.dr. Vasile Talpoş şi drd. Constantin Ghioancă[ii], şi este împreună cu soţia sa, Eugenia, care este şi ea suferindă.

Pastorul Elisei Pecheanu este autorul a mii de predici, rostite de-a lungul a celor peste 36 de ani de slujire pastorală şi cu Evanghelia, cât şi a volumului de poezii „Păstorul Cel Bun” (apărut în 2009), şi al volumelor :

„ Trepte spre desăvârşire” – Memorii (ne)cenzurate ( în lucru)[iii]

„ Picături de Har” – schiţe de predici (în lucru)

Pentru toate acestea se cuvine întreaga mulţumire şi toată slava adusă Celui Veşnic, Celui ce l-a chemat la slujire, Celui ce nu l-a părăsit niciodată, Celui care-l aşteaptă în slava Sa, Domnului şi Mântuitorului lui personal, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Iuda 24-25   „ Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.”.

Bucureşti, 01 iulie 2010                                                                                            pastor, Elisei Pecheanu

Domnul Isus Hristos a promis că după înălțarea Sa la cer nu ne va lăsa singuri (orfani) ci ne va trimite un Mângâietor, adică pe Duhul Sfânt (Ioan 14:16). Cum putem însă să știm dacă Duhul Sfânt este cu noi sau nu? Cum putem ști dacă suntem orfani, sau cu Duhul Sfânt?

Din nefericire, tot mai multe persoane au început să învețe doctrina despre Duhul Sfânt din cărți, de pe site-urile carismaticilor, de pe DVD-uri, de la tot felul de conferințe și chiar din „auzite”. În general, toate aceste „surse” afirmă că dovada prezenței Duhului Sfânt constă în existența minunilor, în manifestarea unor daruri supranaturale, într-o stare de extaz, în sentimentalism etc. Sunt aceste lucruri adevărate? Depinde de unde ne luăm învățătura, depinde din ce izvoare ne adăpăm…

Mulți creștini sinceri, căutători neobosiți ai lui Dumnezeu, se simt frustrați și neîmpliniți pentru că li se pare că în viața lor (sau în biserica lor)  nu este Duhul Sfânt, că acesta nu lucrează cu putere și alte lucruri de acest gen.

Ce spune Biblia despre rolul principal al Duhului Sfânt? Aici trebuie să căutăm răspunsuri dacă vrem să avem o doctrină corectă:

1. Duhul Sfânt „nu se dă în spectacol” ci îl proslăvește pe Hristos (Ioan 16:14). Niciodată, într-o biserică Duhul Sfânt nu va dori să îndrepte atenția asupra Sa ci asupra Domnului Isus.
2. Duhul nu lucrează cu darurile  ci cu Cuvântul. Avem uneori impresia că la fiecare întâlnire de la biserică Duhul trebuie să împartă daruri. Dar nu asta e lucrarea Lui. Noi trebuie să lucrăm cu darurile pe care le-am primit! Duhul „călăuzește în tot adevărul”, „nu va vorbi de la El ci va vorbi despre ce va fi auzit” etc. (Ioan 16:13)
3. Când ne dă Duhul Sfânt, Dumnezeu se așteaptă să fim martori nu să facem minuni.

În Fapte 1:8 ni se spune că motivul pentru care suntem „echipați” cu puterea Duhului Sfânt este ca să fim martori, adică să vorbim despre Domnul Isus, să folosim Cuvântul.

      Concluzia este că lucrarea principală a Duhului Sfânt este se ne facă să  înțelegem Cuvântul Domnului Isus prin faptul că îl ia din Scripturi și îl pune în adâncul inimii noastre.

Ce se întâmplă atunci când „feciorii și fetele voastre vor prooroci, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa visuri!” (F.Ap. 2:17)?  Apostolul Petru spune că aceasta este o profeție (din Ioel 2:28-32) care se împlinea la Rusalii, în momentul în care s-a coborât Duhul Sfânt și în alte momente de răscruce cum ar fi „ziua aceea” a revenirii Mântuitorului.

            Nimeni nu-l împiedică pe Duhul să facă semne și minuni, să dea visuri și vedenii după cum consideră El. Totuși nu o face așa cum spun „sursele” mai sus amintite pentru că, după învățătura Domnului Isus, nu aceasta este lucrarea Sa principală. Când avem pe Duhul care ne tălmăcește Scripturile știm că nu suntem orfani. Cine altcineva ne poate convinge de păcat și poate face ca vorbele Domnului Isus să ne taie la inimă?

                                                                                               Pastor, Costel Ghioancă

Zilele trecute am dat peste un pasaj cutremurător din Analele istoricului Tacitus (60-120 d.Hr). El descrie persecuția pe care Împăratul Nero a dezlănțuit-o împotriva creștinilor în anul 64, pe vremea când apostolii Domnului Isus erau încă în viață. Redau textul:

 „Dar toate strădaniile oamenilor, toată generozitatea împăratului și toate jertfele zeilor nu au fost îndeajuns să domolească scandalul sau să înlăture părerea că focul (incediul din Roma în anul 64 d.Hr., n.a) a fost la ordin. Și astfel, pentru a scăpa de aceste zvonuri, Nero a înscenat ca vinovați, pedepsind cu cea mai rafinată cruzime, o clasă de oameni urâți pentru abominațiile lor (erau acuzați de pruncucidere, incest, canibalism etc., n.a), care sunt de obicei numiți creștini. Hristos, de unde derivă și numele lor, a fost executat la ordinul guvernatorului Pilat din Pont sub domnia lui Tiberiu. […] Pe lângă faptul că au fost condamnați la moarte au fost rânduiți să slujească ca obiecte de distracție; erau îmbrăcați în piei de animale și sfâșiați până la moarte de câini; alții erau crucificați; altora li se dădea foc pentru a sluji ca lumini în noapte când trecea lumina zilei. […] Toate acestea duceau la sentimente de părere de rău chiar și față de cei a căror vină merita cea mai exemplară pedapsă; căci se simțea că erau distruși nu pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui individ.” Tacitus, Annales, XV. 44

Oricât ar părea de crud, într-adevăr, trupurile creștinilor erau folosite de Nero ca surse de lumină în bezna nopții. Ce mare a fost harul Domnului față de acești creștini! Ei și-au îndeplinit mandatul de a fi „lumini în lume” dincolo de de mărturisirea prin cuvânt. Au fost lumini cu orice preț. Deviza lor a fost: „Vom fi lumini chiar dacă trebuie să ardem de vii.”

Chemarea de a fi lumini este valabilă și pentru noi. Apostolul Pavel scria: „Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină în mijlocul unui neam ticălos și stricat în care străluciți ca niște lumini în lume” (Filipeni 2:14,15) Interesantă perspectivă! Aceste versete ne arată că există două mari blocaje pentru lumină: cârtirea şi şovăiala. Oare nu cumva este biserica încolţită de aceste două ciumi şi astăzi? Creştinii care ardeau de vii în grădinile nici nu cârteau nici nu şovăiau. În zilele noastre „creştinii” cârtesc şi şovăiesc aproape la fiecare pas. Sunt mereu nemulţumiţi, supărăcioşi, ultra-sensibili la fiecare vorbă, gest….sau orice lucru care nu este pe placul lor. Acesta este motivul pentru care credincioşii de astăzi luminează aşa de puţin! Este oare nevoie de Nero pentru ca poporul Domnului să se trezească? Eu îndrăznesc să spun NU! Cred că cercetarea Duhului lui Dumnezeu încă mai are putere. Ascultă chiar acum şoapta Sa…

Doamne, vrem să ardem pentru tine! Nu vrem să ne aprindă Nero trupurile, vrem să ne aprinzi Tu inimile!

Pastor, Costel GHIOANCĂ

Homo Ludens este o expresie latină care înseamnă „omul care se joacă, se distrează” și este folosită pentru a descrie că umanitatea în care trăim iubește să se bine-dispună, să se ghidușească.

E simplu să observăm cât de mare putere are homo ludens  în viața oamenilor de pretutindeni. Împărații romani au știut că pot mulțumi poporul dacă le dau „pâine și circ”, adică hrană și distracție. Una din cele mai dezvoltate industrii ale vremurilor noastre este industria divertismentului. Pentru a fi distrați și a se distra, oamenii plătesc sume astronomice – mai mari uneori decât pentru hrană, educație, ajutorarea săracilor etc. Forța lui homo ludens este ca debitul unui fluviu puternic pe care niciun baraj nu-l poate stăvili.

Televiziunea reflectă și ea aspirațiile lui homo ludens. Uitați-vă cât accent se pune în grila emisiunilor TV pe divertisment, pe bârfe, știri de scandal și tot felul de alte găselnițe execrabile. Ca să fie distrați cum se cuvine oamenii propulsează pe scena celebrității, burdușindu-le conturile cu bani, actori, cântăreți, sportivi, comedianți și chiar….predicatori!

Nu, nu, nu am greșit! Puterea lui homo ludens este așa de puternică încât reușește să-i facă pe oameni să ajungă până acolo încât să-și aleagă păstori și predicatori care să-i distreze. Biblia spune că  „va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor.” (2Timotei 4:3). Lumea este deja plină de astfel de predicatori și învățători.

Care sunt aplicațiile pentru noi?

1. Trebuie să tragem un semnal de alarmă și să fim foarte atenți. Cât de mult contează pentru noi homo ludens? Cât timp petrecem la televizor, câți bani și timp investim în distracție? Cât de mult iubim bancurile sau glumele și cât de mult Cuvântul Domnului? Homo ludens nu este în sine rău. Dorința de a ne bucura, de a ne juca este chiar un dar de la Domnul. De exemplu, atunci când un tată se joacă cu copilul său gâdilându-l pe burtică, tot homo ludens este. Problema este că diavolul vrea să exagereze și dorința de a ne bine-dispune la fel cum face cu dorința de a mânca, de a avea relații intime și toate celelalte.
2. Ce imagine proiectăm cu privire la biserică? Să ne rugăm Domnului ca nu cumva să ne ispitească diavolul să căutăm distracția și la biserică. Să nu ajugem să ne dorim „să ne simțim bine” și la biserică înțelegând prin aceasta altceva decât mulțumirea cu harul lui Dumnezeu, prezența Sa, Cuvântul Său, părtășia frățească și cercetarea pe care Duhul Domnului ne-o face.
3. Ce imagine proiectăm afară din biserică? Cât de disponibli suntem ca Domnul să ne folosească în Împărăția Sa? Cât de ușor ne adunăm să facem evanghelizare, să-i vizităm pe bătrâni, să mergem la cei săraci etc, și cât de ușor ne adunăm la un meci de fotbal, la un grătar, la un suc? Eu nu dau niciun răspuns, doar pun câteva întrebări…. Răspunsul să-l dăm fiecare dintre noi.

Să păstrăm pe homo ludens în cotele normale și să exagerăm în a fi copii ai lui Dumnezeu, nebuni de dorința de a face voia Lui.

Pastor, Costel Ghioancă

Cel  mai probabil că dictonul „Spune-mi ce crezi ca să-ți spun cine ești” este unul adevărat. La baza tiparurilor comportamentale, a mentalităților, obiceiurilor, tradițiilor etc., se află un sistem de credințe, de convingeri. Ceea ce face un om cât trăiește pe pământ și ceea ce se întâmplă cu el dincolo de moarte depinde în mare măsură de nucleul credinței sale. De aici, și diversitatea amețitoare cu care ne confruntăm: unul stă turcește și se consideră o ridiche, altul crede că într-o viață anterioară a fost o bufniță, altul crede că piatra are suflet, altul crede că vaca-i sfântă ș.a.m.d.

Cine are dreptate? De aici se vede că există o legătură directă între credință și adevăr. Dar, în „cercul nostru strâmt” fiecare consideră că are adevărul și tocmai din acest motiv a fost necesar ca Cineva să intervină de sus și să ne descopere adevărul: pe Domnul Isus Hristos. Prin urmare, El devine arbitru în materie de credință și adevăr și Cuvântul Său devine reper pentru întreaga umanitate. Iată spre ce concluzii ne îndreptăm:

   1.  Credința bună este cea care descoperă adevărul.

Nu este important doar să credem ceva ci și ceea ce credem! Conținutul credinței noastre este important. Miza poate fi chiar veșnicia. Nu degeaba spune Pavel: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8). Da, când vorbim despre credința adevărată ne referim și la un set de învățături, de doctrine care au rolul de a descrie realitatea revelată în Domnul Isus (Ioan 14:6, Evrei 1:1,2). Cuvântul lui Dumnezeu arată ce mare responsabilitate au cei care dau învățături în materie de credință atunci când spune: „Frații mei, să nu fiți mulți învățători, căci știți că vom primi o judecată mai aspră.” (Iacov 3:1).

 2.  Credința bună este cea care interiorizează adevărul.

O cunoaștere pur intelectuală a adevărului nu este suficientă pentru că și „dracii cred și se înfioară” (Iacov 2:19). Cineva poate cunoște toate învățăturile și doctrinele corecte dar nu este suficient. Nu trebuie doar să descoperim realitatea prezentată de Domnul Isus ci să ne-o și însușim, să o interiorizăm. În consecință, vedem și partea cealaltă a monedei: de la cunoașterea adevărurilor, la trăirea lor; de la descoperire, la interiorizare; de la credință, la încredere, de la ceva ce ține de minte la ceva ce ține de inimă. Concret, de la a ști că Isus a murit pentru tine, la a te încrede cu toată inima în jertfa Sa ca mijloc de salvare. Prima parte o poate realiza oricine prin forțele proprii însă cea de-a doua o realizează doar Duhul Sfânt prin regenerare spirituală sau „naștere din nou”. Deci, doar oamenii născuți din nou au credința bună.  Această credință te face să spui ca Toma, și cu mintea dar și cu inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Pastor, Costel Ghioancă

Isus Hristos intră în Ierusalim în mod triumfător. Intră ca Rege. Oamenii îl înconjoară din toate părțile: unii mergeau înainte, alții veneau după El și cu toții strigau: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” (Marcu 10:9). Pe lângă aceștia, alți oameni presărau pe drum ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp, în timp ce unii își așterneau hainele pe locurile pe unde avea să treacă Isus… Ce să zicem? Isus Hristos experimentează un fel de „baie de mulțime”, așa cum li se întâmplă marilor staruri din zilele noastre. Sau, să spunem că experimentează un „botez de mulțime”?… Când intră în Ierusalim, Isus e „Starul”, iar mulțimea cuprinsă de un entuziasm contagios are grijă să arate acest lucru.

„Botezul în mulțime” nu este la fel de entuziasmant și pentru Hristos. Îl acceptă, dar într-o anumită măsură, îl și scandalizează. Intră smerit, călare pe un măgăruș și nu pe un cal, arătând, într-un fel, că este preocpat mai mult de un alt botez. El știe că aceiași oameni care îl aclamă aveau să-l pună pe cruce în mai puțin de o săptămână. Isus se bucură și plânge în același timp…Se bucură că se împlinesc Scripturile, că se face voia Tatălui că păcătoșii vor putea fi salvați… Plânge pentru Ierusalim, plânge pentru cei împietriți…plânge pentru că mulțimea este inconsecventă. Așa sunt oamenii: te ridică și coboară! Azi esti star, mâine gunoi. Dimineața te ridică până în văzduhul senin, seara îți dau drumul până în abisul oceanelor. „Botezul în mulțime” este alunecos, inconsecvent, trecător, paradoxal.

Mai există însă un alt botez: „botezul în Hristos”.  De acest botez nu se bucură starurile ci orice ființă care încheie un legământ cu Domnul. Ei se afundă în Hristos, mărturisind că sunt persoane noi, că trăiesc în și prin Hristos. (Galateni 2:20). Botezul în Hristos este atât de important pentru că Mântuitorul nu se schimbă. El este consecvent, ne iubește, ne cântărește cu dreptate, ne păstrează în harul Său și își ține toate promisiunile pe care ni le face. El nu ne lasă să ne afundăm în Sine pentru că ar avea interese meschine, sau  dintr-o filosofie utilitaristă și zvâcniri de moment, ci datorită unei dragoste neîngrădite, pentru că vrea să petreacă cu noi veșnicia, după un plan alcătuit în detaliu încă din eternitate.

Te încurajez să alegi „botezul în Hristos” și nu „botezul în mulțime”. Alege ce este veșnic, nu ce este pieritor. Chiar dacă nu vei fi o persoană populară, chiar dacă îți vei pierde din prieteni, „botezul în Hristos” este alegerea înțeleaptă.

Felicitări pentru cei care au făcut deja pasul acesta!

 „Noi, deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cu Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.” (Romani 5:4)

Pastor, Costel GHIOANCĂ

Scurtă prezentare a Bisericilor Emergente

Multor oameni le place să fie la modă și să-și îmbunătățească continuu stilul de viață căutând cel mai nou lucru de pe piață. Dacă mutăm ideea în spațiul spiritual putem pune întrebările: care este ultima modă în materie de eclesiologie? Sau, cum trebuie să arate biserica în mileniul al III-lea?
Un posibil răspuns la aceste întrebări îl oferă așa-numitele „biserici emergente”.

Cei care susțin acestă mișcare sunt de părere că bisericile emergente reprezintă tipul de biserică de care are nevoie societatea de astăzi, adică, cea postmodernă. Dacă vrem să fim relevanți în societate și să ne îndeplinim mandatul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, atunci trebuie să fim o biserică emergentă!
Datorită spațiului restrâns, vom da răspuns doar la două întrebări care vor oferi cititorului o scurtă incursiune în lumea acestor biserici:

1. Ce sunt bisericile emergente?
Termenul „emergent” face trimitere la ceva ce este în dezvoltare, în formare, căutând o anumită țintă. Poate că cea mai scurtă definiție a bisericilor emergente ar fi că ele sunt „biserici în mișcare”. Aceasta înseamnă că bisericile se mulează pe cultură și se mișcă odată cu ea fiind dispuse oricând la schimbare de dragul de a-și păstra relevanța. Menționăm că vorbim aici atât de o schimbare a formelor cât și, în anumite cazuri, de o schimbare a doctrinelor. Deocamdată bisericile emergente s-au dezvoltat cu precădre în Marea Britanie, SUA și Australia dar influențele lor sunt tot mai resimțite și în alte părți. Mai este important de reținut aici că aceste biserici se doresc a fi o mișcare în cadrul mai larg al bisericilor evanghelice.

2. Care sunt caracteristicile bisericilor emergente?
Întâi de toate, este bine de știut că nu toate bisericile emergente sunt la fel. Ed Stetzer, un cunoscut misiologist, observă că în ceea ce privește dezvoltarea bisericii emergente s-au conturat trei direcții:
Relevanții- care sunt conservatori din punct de vedere teologic și care nu au un interes în a remodela teologia. Ei sunt interesați de modernizarea stilurilor de închinare, a stilurilor de predicare și a structurilor de conducere bisericească. Sunt implicați în plantare de biserici, scopul lor fiind de a fi relevanți în cultura postmodernă, atrăgând cu precădere generația tânără.

Reconstrucționiștii- doresc o modificare mai profundă a formelor. Ei propun o biserică mai puțin formală, incarnațională și organică, precum bisericile din case. Reconstrucționiștii resping ideea de instituție și de mega-biserici și vor ca biserica să fie de fapt o părtășie în grupuri mici în care fiecare să se simtă ca într-o familie.

Revizioniștii- sunt liberali din punct de vedere teologic și pun sub semnul întrebării doctrine evanghelice de bază, întrucât ei critică modul în care aceste doctrine sunt potrivite pentru lumea postmodernă. De la învățături legate de Evanghelie, convertire, păcat, mântuire, eschatologie etc., totul poate fi reconsiderat dă către revizioniști.

Există în general nouă caracteristici care se regăsesc în doctrinele și practicile celor trei nuanțe de biserici emergente care au fost prezentate. La fiecare dintre ele vom arăta doar ideea de bază:
2.1. Identificare cu Isus- avem o invitație din partea lui Dumnezeu de a participa alături de Isus la actul de răscumpărare a lumii. Aceasta se face prin slujire și iertare.
2.2. Transformarea spațiului secular- pentru mișcarea emergentă nu există împărțirea sacru/secular. Toate domeniile vieții sunt spirituale.
2.3. Trăire în spiritul comunității- biserica înseamnă relații strânse și orice fel de întâlnire trebuie să ofere un sentiment al comunității.
2.4. Bunăvoință față de cel străin- cei străini trebuie incluși în comunitate și acceptați așa cum sunt.
2.5. Slujire cu generozitate- creștinii trebuie să fie preocupați de nevoile imediate ale semenilor și apoi de cele mai profunde.
2.6. Închinare participativă- toată lumea este implicată în închinare. Sunt încurajate interacțiunea și dialogul.
2.7. Utilizarea darului creativității- creativitatea este în ea însăși o închinare. Credincioșii se pot închina Domnului prin autenticitate și artă.
2.8. Conducere comunitară- conducerea nu se bazează pe poziții ci pe pasiune. Fiecare conduce acolo unde pasiunea sa este mare.
2.9. Unirea spiritualității antice cu cea contemporană- spiritualitatea antică trebuie reînviată pentru că ea integrează în închinare atât mintea cât și trupul. Ritualul, liturghia, rugăciunea contemplativă etc., sunt văzute ca pozitive.

CONCLUZII
1.Fiecare din cele nouă caracteristici poate fi privită dintr-o perspectivă mai conservatoare (relevanții și reconstrucționiștii) sau liberală (revizioniștii).
2. Din nefericire, cea mai răspândită și mai cunoscută este ramura bisericilor emergente liberale.
3. Există influențe ale bisericilor emergente și în lumea evanghelică din România? Poate că da, într-o anumită măsură. Subiectul rămâne unul deschis. Cert este că trebuie să învățăm din ceea ce este bun dar și să fim pregătiți să rămânem lângă adevăr într-o lume în care ideile otrăvitoare circulă cu o asemenea viteză.

Costel Ghioanca

Articol apărut în Revista Creștinul Azi (2010) și publicat  pe site-ul istorieevanghelica.ro cu acordul autorului.

Articole similare.

Bisericile-emergente vestice din perspectiva baptista romanească -ediția a II- a

Seara de închinare cu pastorul Costel Ghioanca la Biserica Creștină după Evanghelie Lumina (30.01.2011)

Costel Ghioanca, Bisericile emergente vestice din perspectiva baptista romanească

Pastor Costel Ghioanca

Costel Ghioancă a văzut lumina zilei pe data de 06 iulie 1983 în oraşul Medgidia, judeţul Constanţa. A urmat cursurile şcolii Generale din Viişoara (judeţul Constanţa) între anii 1990-1998 şi apoi pe cele ale Liceului Teologic Baptist din Timişoara (1998-2003).

În perioada 2000-2001 Constantin Ghioancă a studiat la şcoala Efterskolen Solgaarden din Tarm, Danemarca. În anul 2003 se înscrie la cursurile Institutului Teologic Baptist de Grad Universitar din Bucureşti de unde absolvă în anul 2007 ca şef de promoţie.

Între 2007-2009 a urmat cursurile de masterat în teologie în cadrul Facultăţii de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, iar din toamna lui 2009 a început cursurile de doctorat.
În prezent lucrează la Institutul Teologic Baptist din Bucureşti, fiind titularizat ca preparator universitar din 2007.

Între 2007-2009 a fost coordonatorul de programe al Fundaţiei Biblia pentru Toţi. Între octombrie 2007 – octombrie 2010 Constantin Ghioancă a slujit în echipa pastorală a Bisericii Creştine Baptiste “Nădejdea” din Bucureşti.

În iulie 2008 s-a căsătorit cu Daniela Cristina, iar în prezent au un fiu, Teofil-Constantin.

http://www.bisericanadejdea.ro/costel-ghioanca.php

Costel Ghioancă este și autorul unei cărți despre Bisericile emergente vestice din perspectiva baptistă românească.  prin intermediul acestei cărți, autorul realizează o incursiune în teologia emrgentă prezentând elementele pozitive și negative ale modului de închinare care se practică în cadrul acestor biserici.

Costel Ghioancă, șef de promoție la Institutul Teologic Baptsit din București, doctorand al Universității București și asistentul Prof. Dr. Vasile Talpoș, rectorul Institutului, a realizat o incursiune în  teologia și practica bisericilor emergente prin intermediul carții Bisericile Emergente vestice. Elementele cheie ale cărții  se regăsesc în cadrul următorului articol:  http://istorieevanghelica.ro/2010/11/03/bisericile-emergente-vestice-din-perspectiva-baptista-romaneasca-editia-ii/

O prezentare mai detaliată gașiți aici: http://mariuscruceru.ro/2010/08/06/bisericile-emergente-vestice/ unde se află și următorul comentariu:

Costel Ghioancă says: noiembrie 6, 2010 la 5:05 pm

Duminica, 30 Ianuarie 2011, orele 18:00, sunteți invitați la o seară de închinare și propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu. Tinerii bisericii vor pregăti un program muzical. Cuvântul  lui Dumnezeu va fi propovăduit prin fr. pastor Costel GHIOANCĂ, preparator universitar, la Institutul Teologic Baptist din București.

Ești invitat și tu la închinare împreună cu Biserica Lumina, pentru a ne bucura împreună de ce are pregătit Domnul Dumnezeu pentru noi, spre zidirea noastră sufletească.

Sursa: www.bisericalumina.ro

Biserica Creștină după Evanghelie Lumina este situată pe Sos. Andronache 60A, Sector 2, Bucuresti

“Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: <<Iată, Eu fac toate lucrurile noi.>>”

(Apoc. 21:5a)

Oare chiar toate lucrurile pot fi făcute noi? Noi, oamenii putem face lucruri noi în prezent și ne putem propune să facem lucruri noi în viitor. Dar mai poate fi făcut ceva nou și în trecut? Nu este așa, că imaginea pe care o avem despre trecut este cea a unei realități implacabile? Și tristul adevăr care ne lovește fără milă este că, adesea, trecutul are ultimul cuvânt în lupta pe care o ducem cu el. Spre exemplu, de câte ori nu am vrut “să dăm timpul înapoi” pentru a repara trecutul. Poate, un accident pe care l-am făcut, o acțiune necugetată, sau chiar pentru a salva pe cineva de la moarte. Și mereu…același adevăr: nu poți schimba trecutul! Atunci, este adevărat că “toate lucrurile pot fi făcute noi”? Adică, mai poate fi făcut ceva nou, în trecut?

Pentru a răspunde la aceste întrebări voi dezvolta câteva idei care, pe alocuri, au ca reper contribuții ale teologului Miroslav Volf.

În primul rând, o observație de fond: Cel care poate face toate lucrurile noi nu este oricine, ci “Cel ce ședea pe scaunul de domnie”, adică, Dumnezeu. Chiar dacă logic pare imposibil, Dumnezeul Atotputernic are capacitatea de a ne oferi nu doar un viitor nou ci și un trecut nou. Putem să “des-facem” faptele, odată făcute? Noi nu, dar Dumnezeu poate! În ce sens? Instrumentul prin care Dumnezeu ne oferă un trecut nou este iertarea! Să vedem, ce face Dumnezeu cu păcatele (faptele) noastre atunci când ne pocăim? Câteva versete:

-“Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18)

-“Eu, Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” (Isaia 43:25)

-“cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Ps. 103:12)

Acum, în ce mod privim noi iertarea? Cel mai adesea, ca pe o exonerare (scutire) de pedeapsa pentru păcat. Altfel spus, iertare înseamnă că pentru ceea ce am făcut în trecut, nu voi mai fi pedepsiți în viitor.

În ce mod privește Dumnezeu iertarea? Așa după cum rezultă și din versetele de mai sus Dumnezeu, atunci când iartă, nu operează doar în viitorul nostru ci și în trecutul nostru!!! Iertarea, din perspectiva divină, înseamnă că nu vom mai fi pedepsiți pentru păcate (în viitor) dar înseamnă și că Dumnezeu nu ne mai asociază cu păcatele (în trecut). Păcatele sunt îndepărtate de noi, uitate de Dumnezeu, dezlipite de ființa noastră și de modul în care ne percepe Dumnezeu. Dumnezeu ne dă un trecut nou pentru că din punctul Lui de vedere iertarea Sa direcționează pedeapsa păcatului la Calvar asupra lui Hristos și șterge și alungă păcatul ca și cum nu am fi făcut niciodată nimic. Oamenii își pot amiti păcatele și greșelile noastre dar, dacă ne pocăim, pentru Dumnezeu, trecutul nostru este nou și curat.

Pastor, Costel Ghioancă

 Vă întrebați ce legătură există între Duhul Sfânt și Turnul Babel? Ei bine, atât Duhul Sfânt cât și evenimentul de la turnul Babel (Genesa 11) ating în mai multe puncte coordonata smerenie-mândrie. Adevărul este că cineva spunea pe bună dreptate că mândria este un fel de cutie a Pandorei în care zac toate păcatele iar smerenia, o cutie a Pandorei pentru virtuți. Biserica Domnului Isus de astăzi se află într-o acută necesitate de a lupta împotriva mândriei și de a cultiva virtutea smereniei.

          Dar să revenim la discuția noastră: În Genesa 11:1-9 citim că locuitorii Pământului din vremuri străvechi, având o singură limbă, s-au sfătuit să zidească un turn înalt, înalt, cu vârful căruia să „străpungă” cerul. Turnul care avea să fie numit ulterior „Babel” era de fapt un edificiu al mândriei, atât în sensul propriu cât și în sensul figurat al expresiei. Evenimentul de la Turnul Babel a fost caracterizat de un fenomen lingvistic în sensul că Dumnezeu le-a încurcat limbile oamenilor oprindu-i din semeția lor nebună.

          În Faptele Apostolilor 2 este redat episodul coborârii Duhului Sfânt. Aici descoperim încă odată un fenomen lingvistic. Doar că, de data aceasta, observăm un revers al Babelului. Astfel, fenomenul lingivistc le la Rusalii nu mai este caracterizat de confuzie ca la Babel, ci de claritate! În mod miraculous, apostolii încep să vorbească în alte limbi pământene pe care ei nu le cunoșteau, tocmai pentru ca cei prezenți la Ierusalim, veniți din diverse zone ale Planetei, să poată auzi despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.” Dacă la Babel limbile au fost neînțelese, la Rusalii ele au fost inteligibile.

         Acum, în ce sens Rusaliile accentuează dimensiunea smereniei? Răspunsul este acesta: Evanghelia care s-a născut și s-a dezvoltat în leagănul iudaismului avea să depășească orice tip de graniță și să ajungă la neamuri. Coborârea Duhului Sfânt ne învață că lucrarea lui Dumnezeu este mult mai mare decât pricepem noi. Învățăm că noi suntem o parte infimă dintr-un întreg glorios. Dumnezeu nu lucrează doar la noi și doar local. Dimpotrivă, venirea Duhului Sfânt pe Pământ ne arată că Domnul are o agendă de lucru planetară, cosmică și chiar dincolo de limitele acestui univers. Duhul Sfânt inspiră și pe africanii care cântă la tobe, și pe americanii care cântă muzică gospel și pe cei care se delectează cu muzică clasică perecum Mesia lui G.F. Haendel. Diverisitatea culturală și a formelor de exprimare a credinței (care este una singură-în Domnul Hristos) ne dovedesc grandoarea unui Duh Sfânt despre care nu putem vorbi pe deplin fără a recurge la reducționism și implicit la idolatrie. Revărsarea Duhului lui Dumnezeu ne învață că noi, picătura dintr-un ocean, nu trebuie să avem impresia că suntem singura “apă” care există pe Pământ. Noi nu suntem deschizători de drumuri, nici făuritori de direcții și nu suntem în nici un fel superiori altora. Tot ce facem noi este să umblăm pe un drum pe care l-a deschis Duhul Sfânt acum circa 2000 de ani. Alături de noi, au călătorit și călătoresc alte sute și sute de milioane de peregrini care aleargă spre țara de sus. Duhul Sfânt ne îndeamnă să ne redimensionăm gândirea noastră și să ne smerim. Și cum “vântul suflă încotro vrea” să ne lăsăm purtați de El, Acela care știe cum să dea identitate picăturii de apă din ocean.

Sărbători fericite!

Pastor, Costel Ghioancă

Influența vestului se face tot mai simțită și la noi în țară. Astfel, au început să se traducă și să se promoveze cărți îndoielnice din punct de vedere doctrinar. Una din cele mai spectaculoase cărți traduse în limba română și distribuite în librării este romanul Baraca de Paul Young. Acest roman a fost tradus în peste 30 de limbi și vândut în peste 10 milioane de exemplare. Pentru că spațiul pe care-l am la dispoziție este redus am să punctez doar câteva dintre învățăturile nebiblice promovate de acest roman:

Personjul Mack întâlnește Trinitatea divină astfel: “Tata” (o femeie afro-americană), “Isus” (un tâmplar evreu) și “Sarayu” (o femeie asiatică care se pare a fi Duhul Sfânt). Cartea este constituită, în principal, dintr-o serie de dialoguri între Mack, Tata, Isus și Sarayu asupra problema teodiceei (aspectul răului din Univers în relație cu caracterul lui Dumnezeu). Dintre aceste dialoguri amintim:

Isus îi spune lui Mack că El “este cea mai bună cale prin care un om se poate relaționa la Tata sau Sarayu”. Observați, nu singura Cale (Ioan 14:6) ci doar, cea mai bună. Aceasta înseamnă că există și alte căi în afară de Isus. Fals!

Tata afirmă: “Nu trebuie să-I pedepsesc pe oameni pentru păcat. Păcatul este în el însuși o pedeapsă devorându-te din interior. Nu este scopul meu să îl pedepsesc. Este bucuria mea să îl vindec.” Este adevărat că Domnul nu dorește moartea păcătosului și că prin jertfa de la Calvar îi oferă mântuire dar Biblia vorbește despre Dumnezeu ca fiind Judecătorul care la sfârșitul istoriei va pedepsi păcatul. (Apoc. 20:11-15). Ideea , “păcatului care este în el însuși o pedeapsă” se potrivește cu conceptul estic de karma și nu cu Evanghelia creștină.

Apare apoi problema universalismului (cum că Dumnezeu s-a împăcat cu toată lumea și îi mântuiește pe toți). Tata îi spune lui Mack că acum El este împăcat cu toată lumea. Mack continuă: „Cu toată lumea? Te referi la cei care cred în tine, nu-i așa?” Tata răspunde: “Cu toată lumea!”

Profesorul Thimoty Beal de la Case Western University concluzionează că în Baraca există “modele metaforice nebiblice ale Lui Dumnezeu”, “modelul ne-ierarhic al Trinității” și cel mai rău “teologia salvării universale.” -(toate drumurile duc la Isus) (vezi,http://www.albertmohler.com/2010/01/27/the-shack-the-missing-art-of-evangelical-discernment/)

Iubiți cititori, atenție! Asemenea cărți (dincolo de unele aspecte pozitive ale lor) sunt „lupi îmbrăcați în blană de oaie”.  Atenție la ce citiți dumneavoastră, copiii și nepoții dumneavoastră.  Dumnezeu să ne ajute să rămânem lângă adevărata Evanghelie, acum în vremuri care vor fi mai dificile decât a văzut istoria vreodată. Dar cu Dumnezeu și fiind în unitate unii cu alții putem învinge!

Pastor, Costel Ghioancă

Philip Yancey, un autor care a început să fie tot mai cunoscut printre evanghelicii din România, în urma mai multor frustrări, a ajuns la întrebarea care constituie subiectul acestui editorial: de ce să ne deranjăm cu biserica?

Yancey a fost foarte dezamăgit de ipocrizia pe are a văzut-o în biserica în care a crescut. Spunea el, „Cuvintele folosite în acest mediu mi-au părut atunci înşelătoare, ceva în stil orwellian. Ele menţionau Harul, dar trăiau după Lege; ele susţineau dragostea, dar arătau semnele urii.[...] Creştinii se îmbrăcau frumos duminica dimineaţa şi îşi zâmbeau unii altora, dar eu ştiam din experienţă personală că faţada frumoasă ascundea un suflet rău. Aveam o reacţie reflexă imediată când adulmecam ipocrizia…”

Aceste realităţi triste l-au făcut să se îndepărteze de biserică! Totuşi, Philip s-a întors în biserică şi a devenit un mare susţinător al ei. De ce? Autorul şi-a dat seama că “Creştinismul nu este o credinţă pur intelectuală şi interioară. Ea poate fi trăită numai în comunitate.” La fel, şi-a adus aminte de cuvintele lui Ioan al Crucii, care a scris: “Sufletul virtuos care este singur [...] se aseamănă cu un cărbune aprins singur. Se va răci în loc să se aprindă mai tare. ” Avem nevoie de focul bisericii! Dar cum putem să depăşim frustrările care ne invadează uneori?

1. 1. Priveşte în sus: Caută să te închini Lui Dumnezeu şi nu oamenilor. În timpul serviciului de închinare îndreaptă-ţi ochii dincolo de tavan, spre Dumnezeu. Schimbă-ţi perspectiva!
2. 2. Priveşte în jur: Încearcă să înveţi lucrurile bune de la cei care sunt altfel decât tine. Bucură-te de diversitate. Ce dacă nu sunt toţi ca şi tine? Cu atât mai bine! Cum ar fost dacă toate florile aveau aceiaşi culoare?
3. 3. Priveşte în exterior: Gândeşte-te la oamenii care au nevoie de mântuire, de un zâmbet, de o încurajare, de o bucată de pâine.  Biserica,  printre altele, îi echipează pe credincioşi pentru slujire.
4. 4. Uită-te în interior: Avem nevoie unii de alţii. Chiar dacă nu suntem perfecţi ne putem ajuta reciproc. Şi mai apoi, avem copii şi nepoţi care se uită la noi ca la modele de urmat. Aş vrea eu ca urmaşii mei să se poarte aşa cum mă port eu astăzi?

De ce să ne deranjăm cu biserica? Pentru că este a  Lui Hristos! El spunea: „Voi zidi biserica Mea…” (vezi Matei 16).  Apropiindu-ne de biserică ne apropiem de ceva ce este a Mântuitorului.

Să preţuim biserica, să ne preţuim unii pe alţii, să-i preţuim pe cei care slujesc în biserică şi să o frecventăm; prezenţa noastră alături de cea a Domnului face ca focul să fie mai puternic!

Pastor, Costel Ghioancă