Istorie Evanghelica

Am unit cele 4 fragmente astfel încât sceneta să poată fi urmărită și înțeleasă mai bine.

Scenetă p 1

*

Scenetă p. 2

*

Scenetă p.3 Răspunsurile teologului (Iosua Faur)

*

Scenetă p.4  Vestea nasterii Mântuitorului a ajuns si in Romania BCB Nădejdea Bucuresti

Textul acestui mesaj a fost publicat sub titlul

Iosua Faur, Copilul mi-a sărit în pântece de bucurie – Luca 1:24-45 (despre avort)

Scopul acestui mesaj este ca Domnul să stârnească în inimile noastre şi să trezească şi să intensifice un respect plin de bucurie şi recunoştinţă pentru darul vieţii de la concepere până în eternitate.

Începutul vieţii umane este un lucru extraordinar. Nu este nimic asemănător. Doar oamenii, vin în fiinţă, zi după zi, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru a trăi o veşnicie cu Dumnezeu sau în iad. Doar oamenii. Nu există o dovadă clară în Biblie sau altundeva că vreun animal vine în fiinţă, având suflet sau că vor mai trăi după ce mor. Nu există o dovadă clar în Biblie sau altundeva că îngeri mai sunt creaţi astăzi. Singura fiinţă, în tot universul, care continuă să se reproducă în imaginea lui Dumnezeu şi să trăiască veşnic, este această fiinţă extraordinară numită om.

La început, Geneza 1:27, Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. 5:3 – Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set şi scopul acestui verset este să arate că ceea ce a început cu Adam şi Eva, continuă generaţie după generaţie. Nu ei sunt singura pereche făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Continuă din generaţie în generaţie. Gen. 9:6 Dumnezeu îl avertizează pe Noe: Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Deci chiar şi după potop, cu tot răul din lume, Dumnezeu spune: Toţi oamenii sunt făcuţi după chipul Meu. Continuă din generaţie în generaţie.

Iacov 3:9 Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Deci de la început, generaţie după generaţie şi până la Iacov şi în zilele noastre: Dacă eşti om, atunci eşti creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Poate că îi deformat, poate că eşti neascultător, dar acesta eşti tu. Eşti creat după chipul lui Dumnezeu şi eşti singura fiinţă care reproduce astfel de fiinţe. Extraordinar! Originea fiinţei umane este un lucru măreţ!

Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui. Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul! (Ps. 8:3-6) Originea fiinţei umane este un Dumnezeu minunat şi maiestos! Deci mă rog ca Domnul să stârnească în inimile noastre şi să trezească şi să intensifice un respect plin de bucurie şi recunoştinţă pentru darul vieţii de la concepere până în eternitate. Pentru asta mă rog şi acesta îmi este scopul.

După cum ştiţi în România avortul este legal până în săptămâna a 12-a de sarcină. De asemenea România este pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte rata avorturilor. Nici la nivel mondial nu stăm rău, suntem printre primii. „1 din 6 femei care fac avort în lume pretind a fi creştin evanghelic, 5.6 milioane de femei din biserici evanghelice în toată lumea au apela odată în viaţă la avort. În fiecare an, 1.5 milioane de femei în America avortează. Dintre acestea 250.000 sunt creştini evanghelici. 32% din avorturi sunt făcute de femei între 20-24 de ani. 20% din avorturi sunt făcute de adolescente. 40% dintre femeile între 15-44 de ani au avut cel puţin odată un avort. 50% din femeile care avortează, folosesc această metodă ca şi singura metodă anticoncepţională.”

Majoritatea celor care conduc ţări sunt de acord cu avortul. De ce noi suntem pro-viaţă? Suntem motivaţi politic? Nu! Suntem motivaţi biblic pentru că şi Dumnezeu este pro-viaţă. Şi pe noi ne interesează ce spune Dumnezeu. Aşadar haideţi să ne întoarcem la cuvântul Lui. Vă dau câteva exemple şi apoi mergem la textul nostru. Iov este un exemplu. Vă aduceţi aminte că a venit un vânt, casa în care erau copii lui s-a dărâmat şi toţi au murit. Şi când a auzit vestea, a căzut la pământ şi s-a închinat lui Dumnezeu zicând: „Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Ce înseamnă: Domnul a dat? Copii au fost darul lui Dumnezeu, El le-a dat viaţă şi tot Domnul i-a luat. Este prerogativul Său. Şi suntem de acord că acestea sunt drepturile lui Dumnezeu: de a da şi de a lua. De aceea noi nu ne atingem, nu punem mâna, nu avem dreptul.

Sau Psalmul 139:13 – Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: ce se întâmplă în pântec este lucrul manual a lui Dumnezeu. Când o fiinţă umană vine în fiinţă Dumnezeu este implicat în mod activ. De aceea creştinii de-a lungul secolelor au spus: Nu avem voie să ne băgăm în lucrul manual şi intim pe care Dumnezeu îl face, ca şi cum am avea dreptul să ne băgăm şi să stricăm.

Însă textul la care vreau să privim în detaliu este Luca 1. În Biblie găseşti câteva ferestre spre ceea ce se întâmplă în pântec, sunt câteva în Geneza, avem aici în Luca, nu sunt prea multe, dar Biblia ne spune ce se întâmplă acolo şi ce părere are despre asta. Esau şi Iacov – două popoare care se băteau în pântec. Dar aici situaţia este diferită. Atât Elisabeta cât şi Maria primesc un copil în mod miraculos. Elisabeta pentru că era în vârstă şi a fost stearpă toată viaţă. Şi Maria, pentru că este o fecioară şi fecioarele nu fac copii. Însă Duhul lui Dumnezeu vine peste Maria şi ea rămâne însărcinată cu Fiul lui Dumnezeu.

Să privim la v.24 – Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni. Iar apoi v.26 – În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară şi Maria rămâne însărcinată prin Duhul Sfânt. Aşadar până aici Elisabeta avea 24 de săptămâni, Maria proaspăt însărcinată.

v.36-37 – îngerul îi spune Mariei un cuvânt de încurajare cu privire la imposibilitatea unei sarcini. Maria ştia că este imposibil să rămâi însărcinată dacă eşti fecioară. Şi îngerul îi spune Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună. Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere. sau Nimic nu este imposibil cu Dumnezeu.  Apoi îngerul pleacă şi Maria fuge să se întâlnească cu Elisabeta. Ce întâlnire! Cele mai importante sarcini din istoria lumii! Şi amândouă miraculoase. Despre ce vor vorbi femeile acestea?

v.39-44 – Acum desigur că acest text nu vorbeşte despre avort. Nu? Ştim cu toţi asta. Nu asta-i ideea textului. Cu toate acestea este scris cu anumite prezumţii şi anumite implicaţii. Şi acestea sunt destul de serioase şi cred că sunt nişte prezumţii şi implicaţii uriaşe pe care trebuie să le îmbrăţişăm. Să privim la două lucruri:

1. Cuvântul copil. Poate crezi că îi lipsit de importanţă, dar nu este lipsit de importanţă. v.41 – când Elisabeta a auzit salutul Mariei, copilul a săltat în pântecele ei şi v.44 – de îndată după ce am auzit salutul tău, mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. Acum cuvântul acesta copil este un cuvânt obişnuit. Nu are nici o conotaţie medicală referindu-se la embrion, sau fetus sau ce cuvânt de specialitate mai este. Pur şi simplu se referă la copil. De unde şti? Sunt două feluri de-a face asta. Una este teologia sistematică. Adică iei toate versetele şi subiectele şi tot ce or zis toţi în legătură cu acest domeniu şi îţi faci o părere. Sau teologie bibilică, în care urmăreşti felul în care autorul a folosit şi în alte contexte cuvântul pe care îl cauţi.

Prima data la Luca apare în v.41 – copilul a săltat în pântece. Apoi v. 44 – mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. Acelaşi cuvânt. Unii vor spune: „Dar este diferenţă între copilul din pântec şi copilul ieşit de acolo. Unul are drepturi civile, altul nu are.” Mergem mai departe: Luca 2:12 – veţi găsi un Copil nou-născut. Numele Lui? Copil nou-născut, care are nume, înscris. Ce cuvânt se foloseşte pentru El? Copil. Luca 18:15-16 – I-au adus şi nişte copilaşi ca să se atingă de ei, dar ucenicii, când au văzut aceasta, i-au mustrat pe cei care i-au adus. Isus însă i-a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei! Acelaşi cuvânt pentru un ne-născut şi pentru un nou-născut îl foloseşte dr. Luca şi când vorbeşte de copii de 5-10 ani. Ultima referinţă: Fapte 7:19 – Acesta ne-a exploatat cu viclenie neamul şi i-a tratat rău pe strămoşii noştri, cerându-le să-şi abandoneze copiii, ca să nu mai trăiască.

Aşadar înţelegem că în măsura în care Isus şi Ioan Botezătorul erau persoane în afară pântecului, în aceeaşi măsură erau persoane în interiorul pântecului. Isus Cristos era Omul-Dumnezeu şi în pântecul Mariei. În momentul în care Duhul Domnului a umbrit-o pe Maria şi a lăsat-o însărcinată, cu ce a fost însărcinată? A fost mai puţin Fiu al lui Dumnezeu în pântec în prima săptămână decât peste 9 luni? A fost un copil în pântec aşa cum a fost copil în afara pântecului. Domnul Isus în iesle este numit copil, Ioan Botezătorul în pântec este numit copil. Aceasta este prezumţia în gândirea biblică. Nu sunt lucruri diferite. Când este înăuntru este embrion, când este afară este copil. Nu aşa gândeşte Biblia.

Şi astăzi, ştiinţa ne ajută să credem lucrurile acestea. Tehnologia aceasta a ultrasunetelor îţi dă posibilitatea să vezi copilul la 8 săptămâni. Şi la 8 săptămâni copilul stă cu degeţelul în gură, se mişcă, zâmbeşte, răspunde la sunete, creierul îi funcţionează, inima îi pompează, ficatul produce celule,  rinichii curăţă şi la 8 săptămâni au amprente. Şi de obicei avortul se face după 8 săptămâni. Doctorii recomandă tinerilor să facă avort după 6 săptămâni pentru că este mai sigură operaţia, mai clară. Aşadar spun ei, perioada cea mai bună este între 6-13 săptămâni pentru că îl poţi vedea mai clar şi mergi la sigur. Ştiinţa ne lasă să vedem că 99% dintre copilaşi tăiaţi bucăţi şi omorâţi între 6-13 săptămâni sunt fiinţe umane la fel ca oricare dintre noi.

2. Cum a răspuns acest copil la prezenţa Mariei şi a Domnului Isus care se afla în pântec? V.41 – când Elisabeta a auzit salutul Mariei, copilul a săltat în pântecele ei şi în v.44 Elisabeta interpretează aceea săltare  a copilului v.44 – de îndată după ce am auzit salutul tău, mi-a săltat copilul în pântece de bucurie. De unde ştie ea asta? Ştia pentru că era umplută de Duhul Sfânt. Aceasta este ideea lui Luca. Şi Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi ea a exclamat cu glas tare. Ideea este că Duhul Sfânt o trezeşte şi o îndeamnă pe Elisabeta să vorbească despre ceea ce se întâmplă în pântec. Nu este doar părerea ei emoţională. Este mai mult decât atât.

Dacă priviţi înapoi în cap. 1:14-15 îngerul îi spune tatălui acestui copil, Zaharia: El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. Aşadar Elisabeta nu greşeşte când spune că are roada Duhului Sfânt: bucuria. În acest copil se împlineşte profeţia îngerului şi anume că el va fi umplut de Duhul Sfânt încă din pântecul mamei. Ei bine care este implicaţia acestui lucru? A faptului că un copil este umplut de Duhul Sfânt şi saltă de bucurie încă din pântecul mamei?

Niciodată în Biblie nu se spune că vreun animal a fost umplut cu D.S. O capră, un măgar… nici un animal nu a fost umplut de D.S.  Niciunde în Biblie nu se spune că vreun braţ, ori vreo mână, sau vreun picior, sau un rinichi, sau ceva piele a fost umplut de D.S. Ţesutul nu este umplut cu D.S. O singură fiinţă este umplută cu D.S: omul, fiinţele umane sunt umplute cu D.S. nu lucruri. Oameni, suflete sunt umplute cu D.S. Aşadar ceea ce Luca face aici când ne spune căci copilul a fost umplut de D.S. este să-l trateze ca pe o persoană. Foloseşte cuvântul copil, foloseşte cuvântul bucurie, ceea ce simt fiinţele umane, nu animalele sau ţesuturile, foloseşte termenul umplut de D.S., ceea ce Dumnezeu face cu fiinţele umane. Şi de fapt arată că Dumnezeu îl tratează pe acel copil din pântec ca şi fiinţă umană. Şi asta trebuie să facem şi noi. Concluzie: asta trebuie să facem şi noi.

Ce spune Biblia despre asta? Exod 21:22-25 – o femeie gravidă este lovită de un bărbat şi pierde sarcina, uitaţi pedeapsa în V.T.: Dacă se ceartă doi oameni şi lovesc pe o femeie însărcinată şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă, pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor. Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie. Viaţă pentru viaţă. Nu faci un marş, nu pui un tricou pe tine, nu lipeşti un abţibild pe maşină, ci mori.

Maria şi Elisabeta astăzi dacă ar fi trăit ar fi fost sfătuite să apeleze la avort. Amândoi băieţi aveau să moară de tineri. Unul ca profet, altul ca Mântuitor. Şi cel care va muri ca Mântuitor va muri şi pentru păcatul avortului. Aşadar există şansă, există soluţii. Pentru toate mamele criminale, pentru toţi taţi complici şi pentru toţi doctori păcătoşi care fac lucrul acesta, D.I. a zis: „Viaţă pentru viaţă, rănile mele pentru rănile provocate de voi, mâna mea pentru mâna voastră care face chiuretaj.” Acesta este Domnul Isus!

El este Dumnezeu şi El este autorul vieţii. Viaţa aparţine lui Dumnezeu. El este singurul care decide când să te naşti şi când să mori. Rugaţi-vă pentru femeile care au avut avort. Rugaţi-vă pentru bărbaţii care le-au susţinut. Rugaţi-vă pentru tinerele abuzate şi care au fost parcă împinse spre această decizie. Rugaţi-vă pentru medicii care fac astfel de crime. Rugaţi-vă pentru cei care se gândesc să facă lucrul acesta. Rugaţi-vă pentru prietenii voştri. Rugaţi-vă pentru că există speranţă în Cristos.

Începutul vieţii umane este un lucru extraordinar. Este lucrarea lui Dumnezeu în pântec. Este crearea unei persoane de către Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, care va trăi o veşnicie cu El sau în iad, fără El. Fie ca Domnul să ne dea o reverenţă bucuroasă, plină de recunoştinţă, intensă, profundă, puternică pentru fiinţa umană încă de la concepere şi până în eternitate. Niciodată să nu încetăm să fim miraţi şi impresionaţi de acest miracol pe care Dumnezeu îl face: copii, fiinţa umană.

Înregistrarea video a acestui mesaj poate fi urmărită aici:

Iosua Faur, Avortul

După muncă și răsplata … nu înainte de a mulțumii

Hello! Sărbătorile vin, sărbătorile vin! Au început şi reclamele Coca Cola de Crăciun ca să-i trezească şi pe ultimii adormiţi. Măcar aşa să ştie şi ei ce sărbătorim. Mă gândeam la sărbători zilele astea. Chiar astăzi am primit o invitaţie care mă face să aştept şi mai repede Crăciunul.

Bible

*

Luca 18:9-14

Undeva în primăvară am cumpărat o carte care se numeşte Ce pretinde Isus de la lume? dar pe care am apucat să o citesc doar în vară. Şi am înţeles mai bine căci poruncile Domnului Isus sunt relevante şi funcţionează aşa cum trebuie, doar atunci când înţelegi cine a fost Domnul Isus, ce a făcut Domnul Isus şi ce a învăţat Domnul Isus cu privire la inima omului şi cum se raportează ea la Dumnezeu.

Nu poţi înţelege poruncile Domnului Isus, ca de ex: iubiţi-vă duşmanii, da-ul vostru să fie da, rugaţi-vă să nu cădeţi sau strângeţi-vă comori în ceruri, nu poţi să le înţelegi şi să le aplici dacă nu îţi pui câteva întrebări: Ce impact are faptul că Fiul lui Dumnezeu spune aceste lucruri? Sau ce impact are faptul că motivul principal pentru care a venit în aceasta lume nu îi ca să i se slujească ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi şi să ofere iertare celor ce cred? Are vreun impact? Sau care-i treaba cu starea noastră păcătoasă, cu faptul că suntem atât de răi încât trebuie să fim născuţi din nou pentru ca să vedem Împărăţia lui Dumnezeu?

Cu alte cuvinte, crucea, finalul Evangheliei, îşi arunca umbra asupra tuturor Evangheliilor. Şi fiecare verset din Matei, Marcu, Luca şi Ioan trebuie citit în lumina crucii. Aşadar, dragi copii, uitaţi o întrebare pe care să le-o adresaţi părinţilor astăzi la cină. Mai întâi voi face o afirmaţie şi apoi întrebarea. Cu toţi ar trebui să citim Evangheliile invers, de la coadă la cap. Vreau să spun că atunci când începi să citeşti Evangheliile de la început, ar trebui să şti deja ce te aşteaptă la sfârşitul Evangheliei şi anume: Cristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat ca şi Domn al Universului şi fiecare verset de la început până la sfârşit ar trebui citit în lumina realităţii că El a murit, a înviat şi domneşte astăzi. Aşa trebuie citite Evangheliile.

Fiecare Evanghelie ne dă acest secret al citirii. Matei 1:21 – „Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Acest Isus împreună cu învăţăturile Sale etice a venit să salveze păcătoşi. Marcu este cel mai remarcabil exemplu. Are 16 cap. dintre care 8 vorbesc numai despre Săptămâna Mare. Ciudată biografie. Jumătate de biografie numai despre ultima săptămână în viaţă. Am prins ideea? Ideea este că Domnul Isus a venit pentru aceea ultimă săptămână. Tot ce a făcut şi a zis este în lumina acelei săptămâni. Luca 2:10 – „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor” acest copil mic nu este aici doar pentru a da porunci şi învăţături ci şi pentru a fi un Mântuitor. Şi în Ioan 1, Ioan Botezătorul zice: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! Aşadar toţi autorii Evangheliei ne spun că aceste Evanghelii trebuie invers, cunoscând sfârşitul.

Dacă încercăm să interpretăm învăţăturile Domnul Isus fără ca ele să fie pătate de sânge şi fără perspectiva crucii, atunci nu le vom înţelege corect. Aceste învăţături ale Domnul Isus nu sunt mici sfaturi pentru a avea o familie mai bună, cum să-ţi linişteşti conştiinţa, cum să-ţi meargă bine afacerea. Isus Cristos nu a venit ca să-ţi facă afacerea mai de succes. El a venit să te salveze de iad şi să-ţi dea desfătări veşnice în prezenţa Lui. Poruncile Domnul Isus sunt descrieri ale felului în care omul nou se comportă. Acel om care a fost născut din nou, care datorită unei lucrări supranaturale vede gloria lui Cristos, care recunoaşte grozăvia păcatului propriu şi care încetează să se mai încreadă în El şi se încrede doar în Cristos pentru iertare şi justificare. Şi asta ne aduce la Luca 18:9-14

Domnul Isus se uită în ochii unor oameni care nu au priceput nimic. Nu ştiau cum pot fi socotiţi neprihăniţi. Nu au realizat că tot ceea ce scria în V.T. şi fariseii ştiau V.T. pe de rost, arăta de fapt spre un Mântuitor, spre cel Neprihănit, spre un Înlocuitor. Nu au înţeles. Aşadar care a fost greşeala lor? Greşeala lor a fost că ei se încredeau în propria lor neprihănire. A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Acesta este contextul pe care Luca ni-l prezintă.

Vă puteţi da seama că apogeul pildei este v. 14 şi apogeul ne spune şi despre ce îi vorba în pilda aceasta. Textul acesta ne învaţă cum putem fi socotiţi neprihăniţi, justificaţi. Vedeţi lucrul acesta în v.14 – Eu vă spun că mai degrabă omul acesta (nu celălalt; este un mod de a fi şi un mod de a nu fi) s-a coborât acasă socotit neprihănit. Ţineţi minte, aceasta pildă este spusă înainte ca Domnul Isus să moară. Dar noi trebuie să citim Evangheliile invers. Domnul Isus ştie încotro se îndreaptă. El merge spre cruce, va învia din morţi şi Domnul Isus vrea să privim şi noi astfel lucrurile.

Care este problema aici? V. 9 – A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Uitaţi ceea ce Biserica Nădejdea nu trebuie să facă! Dacă cerem ceva în seara aceasta este: Oh, Doamne nu mă lăsa să fiu şi eu aşa! Pentru că această pildă vorbeşte despre ce se întâmplă cu un om care face aşa. Un om care se încrede în sine că este neprihănit. Despre asta este vorba: Nu fă şi tu la fel! Acum pentru a nu face acest lucru, trebuie să şti ce înseamnă acest lucru. Şi sunt o grămadă de oameni care nu pricep ce este condamnat în această pildă. Aşa că vreau să lucrăm împreună aici pentru că totul depinde de înţelegerea acestor adevăruri: viaţa noastră, eternitatea noastră atârnă de a ne încrede sau nu în noi că suntem neprihăniţi. Dacă faci acest lucru, vei ajunge în iad. Dacă nu, atunci vei ajunge în cer, justificat. Totul depinde de acest lucru. Aşadar staţi împreună cu mine pentru câteva minute.

Trei lucruri vreau să spun despre acest fariseu şi despre ce înseamnă că se încredea în el însuşi că este neprihănit. 1. Neprihănirea lui era una morală. 2 Neprihănirea lui era una religioasă. 3. Fariseul credea că aceasta neprihănire a lui este darul lui Dumnezeu.

v.10-11 pentru a vedea primul lucru – „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: (şi acum zice cum nu este) hrăpăreţi, (adică nu este tâlhar) nedrepţi, (este drept în toate afacerile sale) preacurvari (acest om era credincios soţiei sale şi îl credem). Aşadar observaţi moralitatea neprihănirii lui. Nu este doar ceva de duminica ci este o neprihănire morală.

Al doilea lucru. Neprihănirea lui este şi una religioasă. V.12 – Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Aceste două afirmaţii nu au de-a face cu felul în care te relaţionezi la alţi oameni. Dacă furi, sau minţi ci ele au de-a face cu relaţia ta pe verticală, relaţia religioasă: postesc şi dau zeciuială. Acest om era drept moral şi devotat spiritual. Aşa se prezintă şi aşa credem că era.

A treia observaţie. El crede că neprihănirea lui este un dar de la Dumnezeu. Această moralitate şi pioşenie este un dar de la Dumnezeu şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. v.11 – Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc! Tu eşti cel care a făcut asta, tu eşti cel care m-a ajutat să fiu moral, devotat, Tu mi-ai dat putere şi îţi mulţumesc că ai lucrat în mine această neprihănire morală şi religioasă. Este de la tine Dumnezeule! El nu este un pelagian. Un pelagian, numit după dl. Pelagius (1500 de ani în urmă) este o persoană care crede că fără nici un ajutor de la Dumnezeu, suntem capabili să producem neprihănirea de care avem nevoie. Fariseul nu era un pelagian. El spune: Îi mulţumesc lui Dumnezeu, Dumnezeu a făcut asta în mine.

Dar problema aici nu este dacă acest om crede că el şi-a produs neprihănirea sau Dumnezeu a produs-o. El spune clar ce crede. Problema lui era că se încredea în el că este neprihănit. Ce înseamnă asta? Nu înseamnă că se încredea în propriile lui puteri pentru a deveni neprihănit. Nu asta spune. El deja a spus în rugăciune că îi mulţumeşte lui Dumnezeu care a produs neprihănire în el. Aici Luca nu spune că Domnul Isus a zis această pildă pentru legalişti. Un legalist este o persoană care încearcă să-şi câştige mântuirea crezând că el o poate produce şi îl poate impresiona pe Dumnezeu cu moralitatea lui. Dar fariseul ne-a spus clar că el nu este aşa. Dar totuşi se duce în iad. Putea să creadă pe deplin în suveranitatea lui Dumnezeu. Putea să spună: Nu eu, ci harul lui Dumnezeu în mine a lucrat această neprihănire.

Greşeala lui a fost că odată ce Dumnezeu i-a dat aceea neprihănire, fariseul a început să se încreadă în el însuşi. Baza a fost greşită, temelia nu era bine pusă. Şi am încercat să înţeleg de ce atât de mulţi predicatori şi învăţători ai Scripturii se întorc de la doctrina scripturală, istorică a justificării prin credinţă pe baza jertfei Domnului Isus şi iau poziţia acestui fariseu. Am vrut să înţeleg ce se întâmplă că cea mai preţioasă doctrină a Scripturii este dată la o parte pentru poziţia fariseului. Şi nu vreau ca cineva din biserică să facă aceeaşi greşeală. Vreau să înţelegem clar cum putem fi drepţi înaintea lui Dumnezeu deşi am păcătuit toată viaţa.

Ce a făcut vameşul? De ce a fost socotit neprihănit? V.13-14 – Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit, justificat, acceptat de către Dumnezeu. Ce a făcut vameşul? Aici avem esenţa, finalul încă nu avusese loc. Justificarea încă nu se întâmplase, dar avem ferestre spre ceea ce urma. Ce a făcut vameşul? Vameşul nu a privit deloc, deloc, deloc la el însuşi ci a privit la mila lui Dumnezeu. Credinţa nu înseamnă să te uiţi aici, ci înseamnă să te uiţi acolo. Nu te uiţi la credinţa ta ca şi temelie a neprihănirii tale, credinţa nu te îndeamnă să te uiţi la credinţa ta. Dacă te uiţi la credinţa ta înseamnă că nu crezi. Credinţa înseamnă să te uiţi la Dumnezeu, să uiţi de tine şi să-L vezi pe Cristos şi harul Său!

Aşadar asta a făcut vameşul diferit de fariseu. Dar să fim atenţi. Poate spunem: „Normal că s-a uitat altundeva, vameşul nu avea nici o neprihănire. Dar eu am. Dumnezeu a avut milă faţă de mine. Am crescut în biserică, părinţi pocăiţi, Dumnezeu m-a păzit de păcate şi vicii, am o neprihănire, sunt o persoană morală.” Şi şti ce? Ai dreptate! Şi ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Dar să nu crezi, oh te rog, să nu crezi că aceasta este baza, temelia acceptării tale de către Dumnezeu. Ai fost în stare să trăieşti aşa, pentru că deja Dumnezeu te-a acceptat prin meritele lui Cristos şi numai Cristos. Sfinţirea, această creştere progresivă în neprihănire, pe care toţi mântuiţii o experimentaţi, sfinţirea este bazată pe justificare, pe faptul că am fost acceptat, iertat şi socotit neprihănit odată pentru totdeauna. Şi acum Isus Cristos, care este neprihănirea mea, produce în mine, prin meritele Sale, o neprihănire pentru care sunt recunoscătoare.

Poţi să mulţumeşti Domnului că nu ţi-ai înşelat partenerul de viaţă, că te-a păzit în afaceri şi nu ai furat şi că ai fost un om moral şi trebuie să mulţumeşti Domnului pentru toate acestea! Dar vai de noi, dacă facem ce a făcut şi fariseul acesta. Dacă ne încredem în noi că suntem neprihăniţi. Că neprihănirea noastră este temelia acceptării înaintea lui Dumnezeu. Vai de noi! 2 Cor. 5:21 – Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Aşadar în încheiere haideţi să-i dăm Domnului toată gloria, nu doar jumătate din glorie! Să-i dăm gloria ca Cel care este neprihănirea noastră şi Cel care lucrează în noi neprihănire. Vă invit să privim doar la Isus, să nu ne încredem în noi ci doar în El! Amin!

Iosua Faur

Dumnezeu se prezintă într-o manieră specială în unul din cele mai spectaculoase versete din Biblie, Exod 3:14-15 – Dumnezeu i-a zis lui Moise: – Eu sunt Cel Ce sunt! Să le spui israeliţilor că Cel Ce Îşi spune „EU SUNT” te-a trimis la ei. Dumnezeu i-a mai zis lui Moise: – Aşa să le vorbeşti israeliţilor: „domnul, (YHVH) care este o altă formă a lui ehie (אֶֽהְיֶה), Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi.” Acesta este Numele Meu (YHVH) pentru veci de veci; acest Nume este o aducere-aminte pentru toate generaţiile. Aşadar vedem în mod clar că cel mai folosit nume al lui Dumnezeu din V.T., YHVH, este înrădăcinat de către Dumnezeu, în mod explicit, în fraza: Eu sunt Cel ce sunt! – ehie ăşer ehie (אֶֽהְיֶה אֲשֶׁר אֶֽהְיֶה). Spune-le că YHVH te-a trimis. Spune-le că cel mai important şi minunat lucru pe care îl poţi spune este că: Eu, Dumnezeu, pur şi simplu, într-un mod minunat şi glorios, SUNT!

Am început cu această descriere a lui Dumnezeu pentru că scopul meu prin acest mesaj, în care voi vorbi despre omul şi

Iosua Faur

teologul Jean Calvin, este ca în inima noastră să se aprindă o pasiune pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile. Inima noastră ar trebui să ardă atunci când auzim: „Moise, spune-le că: Eu sunt Cel Ce sunt!” Inima noastră ar trebui să ardă atunci când ne gândim la existenţa absolută a lui Dumnezeu – nu are început, nu are sfârşit, nu există schimbare, nu există transformare, nu există îmbunătăţire, ci pur şi simplu deşi nu este simplu: Dumnezeu este! Şi pentru că „Dumnezeu este!”, scopul nostru trebuie să fie în toate lucrurile supremaţia şi gloria lui Dumnezeu. Am vrut să mă asigur prin această introducere că pornim seara având o temelie bună şi că ştim încotro ne îndreptăm: gloria şi supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Jean Calvin a avut şi el aceeaşi dorinţă şi aceeaşi pasiune. În 1538, cardinalul italian Sadolet, încercând să recâştige oraşul Geneva împânzit deja de învăţături reformate, chiar înainte de venirea lui Calvin, scrie o scrisoare lungă Consiliului oraşului în care vorbeşte despre cât de preţioasă este viaţă veşnică, iar apoi continuă acuzându-l pe Calvin şi învăţăturile reformate. În toamna anului 1539, Jean Calvin îi răspunde cardinalului Sadolet printr-o scrisoare care i-a luat 6 zile. Luther a citit-o şi a spus: „În sfârşit o scriere care are mâini şi picioare. Mă bucur că Dumnezeu ridică astfel de oameni.”[1]

Răspunsul lui Calvin pentru cardinalul Sadolet este foarte important. Acest răspuns este una din primele scrieri importante ale lui Calvin care i-au adus renumele de Reformator al Europei. Răspunsul este important deoarece Calvin nu începe tratând prima dată problema justificării. Nu începe vorbind despre abuzurile papale, nu tratează prima dată subiectul transsubstanțierii, nu începe cu rugăciunea către sfinţi sau autoritatea papală. Subiectul cu care începe Calvin cred că arată de fapt pasiunea centrală de care a fost condus toată viaţa, pasiunea care i-a modelat gândirea, care i-a format teologia, pasiunea care a transformat o lume întreagă sub influenţa calvinismului, tema principală în toate scrierile lui şi anume: supremaţia gloriei lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Astfel Calvin scrie către Sadolet: „Râvna ta pentru viaţa veşnică este o râvnă care îl ţine pe om devotat în întregime propriei lui fiinţe şi nu stârneşte în el, nici măcar puţin, dorinţa de a sfinţi numele lui Dumnezeu.”[2] Cu alte cuvinte, dacă vorbeşti despre adevărul preţios al vieţii veşnice însă scoţi din el gloria lui Dumnezeu, acest adevăr îşi pierde din valoare şi din putere. Aceasta era problema cea mai mare pe care Calvin o avea cu Roma. Şi el continuă spunând: „încurajaţi în oameni, ca şi prim motiv al existenţei lor, pasiunea pentru a reprezenta gloria lui Dumnezeu”[3].  Şi dacă ar fi să punem un banner peste viaţa şi lucrarea lui Jean Calvin ar fi acesta: „pasiune pentru gloria lui Dumnezeu.” Elementul care dă o greutate şi o semnificaţie atât de mare vieţii şi lucrării lui Jean Calvin este redescoperirea pasiunii pentru existenţa absolută şi magnifică a lui Dumnezeu. Asta trebuie să vedem atunci când privim la Calvin. Benjamin Warfield spunea despre Calvin: „Nici un om nu a avut vreodată o înţelegere mai profundă a lui Dumnezeu decât Jean Calvin.”[4] Aici este elementul cheie al vieţii şi lucrării lui Calvin.

Pentru Calvin nevoia unei reforme avea această motivaţie: Roma „a distrus importanţa gloriei lui Dumnezeu prin multe metode: mijlocirea sfinţilor între om şi Dumnezeu, când Domnul Isus este singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu; prin închinarea la Sfânta Fecioară, când doar Isus Cristos merită închinarea; prin oferirea unui sacrificiu continuu în Cina Domnului când jertfa Domnului Isus este completă şi suficientă”[5]; „prin ridicarea tradiţiei la acelaşi nivel cu Sfintele Scripturi şi chiar aducând Cuvântul lui Cristos sub autoritatea cuvântului omului.”[6] Calvin se întreabă în Comentariul cărţii Coloseni: „Cum se face că noi suntem duşi în rătăcire de tot felul de învăţături străine (Evrei 13:9)? Şi tot el răspunde: „Pentru că supremaţia lui Cristos nu este înţeleasă de către noi.”[7] Cu alte cuvinte, marele gardian al înţelegerii ortodoxe a Scripturii de-a lungul secolelor este pasiunea pentru gloria şi supremaţia lui Dumnezeu în Isus Cristos.

Aşadar rădăcina comună a tuturor lucrărilor şi scrierilor lui Jean Calvin este pasiunea pentru a prezenta gloria lui Dumnezeu în Isus Cristos. La vârsta de 30 de ani, Calvin descrie o scenă imaginară în care el se afla înaintea lui Dumnezeu, dând socoteală pentru felul în care a trăit: „Lucrul, oh, Doamne, pe care mi l-am dorit cel mai mult şi pentru care m-am trudit cel mai mult pe pământ a fost ca gloria bunătăţii şi dreptăţii Tale […] să strălucească în mod vizibil, pentru ca virtuţile şi binecuvântările lui Cristos […] să poată fi manifestate pe deplin.”[8] Douăzeci şi patru de ani mai târziu, neschimbat în râvna sa şi scopul său, cu o lună înainte de a da cu adevărat socoteală de viaţa sa înaintea lui Cristos (a murit la 54 de ani), Calvin a spus în testamentul său: „Nu am scris niciodată din ură faţă de cineva, dar am rămas totdeauna credincios lucrurilor care aduc glorie lui Dumnezeu.”[9]

Întrebarea care se ridică este următoarea: Ce a născut în viaţa lui Jean Calvin o pasiune atât de înflăcărată pentru gloria şi supremaţia lui Dumnezeu? Vom privi la convertirea lui Jean Calvin pentru a înţelege de unde a izvorât pasiunea care a transformat apoi zeci de generaţii.

Jean Calvin s-a născut în 10 iulie, 1509, la Noyon, Franţa, pe când Martin Luther avea deja 25 de ani şi începuse să predea la Wittenberg. Nu ştim foarte multe despre tinereţea lui Calvin. La 14 ani, tatăl său l-a trimis să studieze la universitatea din Paris, neatinsă încă de învăţăturile reformate din Germania, scufundându-se în teologia medievală. Cinci ani mai târziu, tatăl său îl îndeamnă să urmeze studiile de drept şi să părăsească teologia, ceea ce şi face pentru 3 ani de zile.

În timpul acesta a devenit expert în limba greacă şi în gândirea lui Duns Scotus, William Occam şi Gabriel Biel. Tatăl său a murit pe când Calvin avea 21 de ani, mai 1531. Astfel Calvin se întoarce la dragostea dintâi şi la 23 de ani publică prima sa carte: Comentariu asupra lui Seneca. Însă undeva în aceşti ani întra în contact cu mesajul şi spiritul reformei şi ceva dramatic se întâmplă în viaţa lui.

În noiembrie 1533, Nicholas Cop, un prieten a lui Calvin, predică la deschiderea sezonului de iarnă în Universitatea din Paris şi este chemat să dea socoteală înaintea Parlamentului de doctrinele luterane pe care le adoptase. El a părăsit oraşul şi în Paris a început o prigoană împotriva a ceea ce regele Francis I numea: „blestemata sectă luterană.” Calvin a fost printre cei care au scăpat. Legătura între Calvin şi Cop era atât de strânsă încât unii cred astăzi că mesajul pe care Cop l-a predicat şi care a pornit prigoana a fost scris de fapt de către Calvin. Aşadar în 1533 Calvin trecuse linia şi era complet dedicat cauzei Reformei. Ce s-a întâmplat? Calvin descrie 7 ani mai târziu momentul convertirii sale:

„Iată,  o doctrină foarte diferită a început să ia formă, nu o doctrină care te îndepărta de mărturisirea de credinţă creştină ci una care te aducea înapoi la fundaţia ei, la puritatea ei originală. Ofensat de noutate, mărturisesc că am împrumutat o ureche care nu dorea să asculte şi care s-a împotrivit cu mult zel, nu puteam să mărturisesc pur şi simplu că toată viaţa mea am trăit în eroare şi nepăsare. […] Dintr-o dată însă am început să văd, ca şi cum o lumină s-a revărsat peste mine (o frază cheie), starea de neînţelegere în care mă aflasem şi cât de multă poluare şi impuritate s-a adunat în mintea mea. Fiind extrem de alarmat de mizeria în care mă aflam, am văzut ca şi o datorie să alerg spre Dumnezeu, condamnând viaţa mea din trecut, nu fără gemete şi lacrimi.”[10] „Dumnezeu, printr-o convertire bruscă, mi-a supus şi mi-a adus mintea într-un mediu docil. După ce am primit, astfel, puţin gust şi cunoştinţa a evlaviei adevărate, am fost imediat aprins în dorinţa de a cunoaşte şi mai mult.”[11]

Care este temelia credinţei lui Calvin ce a produs în el o viaţă devotată reprezentării gloriei şi supremaţiei lui Dumnezeu? Răspunsul cred este că Jean Calvin dintr-odată, aşa cum spune, a văzut şi a gustat în Scriptură, gloria lui Dumnezeu. Şi în acel moment, atât Cuvântul cât şi Dumnezeu, a fost imprimat cu putere în sufletul său, încât a devenit un slujitor smerit şi plin de pasiune pentru tot restul vieţii sale.

Este extrem de important să vedem cum s-a întâmplat lucrul acesta şi pentru asta îl vom lăsa pe Calvin să ne descrie mai ales prin Institutele sale, Cartea I, cap. VII şi VIII. Aici Calvin vorbeşte despre felul în care noi putem ajunge la cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu prin Scripturi. Răspunsul său îl găsim în faimoasa frază: „convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt.” De exemplu el spune: „Scriptura se va dovedi, în cele din urmă, suficientă pentru dobândirea unei cunoaşteri mântuitoare a lui Dumnezeu numai atunci când autenticitatea ei este întemeiată pe convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt.”[12] Aşadar două elemente lucrează împreună zice Calvin pentru a-i da lui „cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu” – Sfânta Scriptură şi convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt. Nici una din ele luate separat nu este suficientă pentru salvare.

Dar cum lucrează? Care este mecanismul? Ce face Duhul? Răspunsul nu este că Duhul ne oferă o revelaţie în plus faţa de ceea ce spune Scriptura[13] ci Duhul ne trezeşte, fiind morţi, pentru a vedea şi a gusta realitatea divină a Dumnezeului Scripturilor, experienţă autentificată tocmai de Cuvântul lui Dumnezeu. Calvin spune: „Părintele nostru Ceresc, descoperindu-Şi maiestatea în ele [Scripturi], înalţă reverenţa faţă de Scriptură dincolo de orice controversă.”[14] Aici este cheia pentru Calvin: mărturia lui Dumnezeu faţă de Scripturi este revelaţia imediată, inatacabilă şi dătătoare de viaţă a pasiunii lui Dumnezeu pentru gloria Sa manifestată chiar prin Sfintele Scripturi.

Din nou şi din nou vei vedea în descrierea lui a ceea ce se întâmplă atunci când vi la credinţă referirea pe care o face cu privire la gloria lui Dumnezeu descoperită în Scripturi. Aşadar deja în dinamica convertirii lui, pasiunea centrală care avea să îi conducă viaţă a fost plantată şi revelată. Şi astfel ajungem aproape de rădăcina acestei experienţe a convertirii. Dacă mergem puţin mai departe vom vedea în mod clar că experienţa convertirii a rezultat într-o „statornicie invincibilă” a loialităţii lui Calvin faţă de gloria, supremaţia şi adevărul lui Dumnezeu. Iată cuvintele care ne vor face să înţelegem: „Aşadar, iluminaţi de puterea Lui, noi nu credem că Scriptura vine de la Dumnezeu nici pe baza propriei judecăţi şi nici pe baza judecăţii altcuiva; ci, mai presus de judecata omenească, afirmăm cu o certitudine deplină (ca şi cum am privi ţintă la maiestatea lui Dumnezeu) că ea a fost rostită de gura lui Dumnezeu prin intermediul lucrării oamenilor.”[15]

 Ceea ce spune Calvin te derutează. El spune că a lui convingere cu privire la gloria lui Dumnezeu în Scripturi nu provine din baza judecăţii umane, nici măcar din judecata sa proprie. Ce vrea să spună cu asta? Aici cred că 1 Ioan 5:7-11 ne poate ajuta: Căci trei sunt cei ce depun mărturie: Duhul, apa şi sângele; iar cei trei sunt una în mărturisirea lor. Dacă acceptăm mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care El a depus-o cu privire la Fiul Său. Cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el; cel ce nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a depus-o cu privire la Fiul Său. Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cel care-L are pe Fiul are viaţa; cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.

Cu alte cuvinte, mărturia lui Dumnezeu, care este convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt, este mai mare decât orice mărturie omenească, incluzând, chiar şi propria mărturie a celui ce citeşte. Şi care este aceea mărturie a lui Dumnezeu? Nu este un simplu cuvânt primit de mintea noastră prin meditare, pentru că atunci convingerea noastră ar veni pe baza acele meditării. Ce este atunci? În v.11 găsim cheia: Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică. Înţeleg în felul următor: Dumnezeu a mărturisit despre El, despre realitatea Fiului şi despre Cuvântul Său tocmai aducându-ne la viaţă din moarte şi venind la viaţă să-L vedem pe El cu adevărat în toată gloria şi măreţia care ne este prezentată în Scripturi. Atunci când Lazăr a fost adus la viaţă prin chemarea sau prin mărturia Domnului Isus, Lazăr ştia fără nici o îndoială că el este viu şi că aceea chemare/mărturie l-a adus la viaţă.

J.I. Packer spune în felul următor: „Convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt în scrierile lui Jean Calvin este o lucrare a iluminării, în care, prin intermediul mărturiei verbale, ochii închişi ai sufletului sunt deschişi şi realitatea divină a lui Dumnezeu este îmbrăţişată şi primită cu adevărat. Această recunoaştere, spune Calvin, este imediată, inatacabilă şi la fel de adevărată ca şi perceperea culorilor sau a gusturilor – un eveniment despre care nu se poate spune mai mult decât faptul că atunci când stimuli potriviţi sunt prezenţi, acel eveniment are loc şi când a avut loc şti cu siguranţă.”[16]

În anii tinereţii, Calvin a experimentat miracolul convertirii. Ochii săi orbiţi de întuneric au primit vederea prin lucrarea Duhului Sfânt. Şi ceea ce a văzut în momentul acela, l-a marcat pentru toată viaţă: gloria lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul i-a adus gloria şi gloria a autentificat Cuvântul. Aşadar nu este nici o surpriză că Jean Calvin a devenit un om devotat şi plin de pasiune pentru reprezentarea gloriei lui Dumnezeu prin expoziţia Cuvântului lui Dumnezeu.

Cu ocazia Zilei Reformei care se celebreaza la data de 31 octombrie in fiecare an, un grup de profesori vor avea o serie de conferinte pe teme conexe mișcarii protestante ce a inceput la 1517 atunci când, Martin Luther și-a bătut în cuie tezele sale (95) pe ușa catedralei din Wittenberg.

Sursa: Ruben Ologeanu

Faur Malidia

Faur Malidia

Fiul(Iosua Faur), Mentorul (Vasile Talpoș), Mama (Faur Malidia)

Un grup strâns unit în jurul Cuvântului: Elisei Pecheanu, Iosua Faur, Vasile Talpoș, Malidia Faur

Tinerii BCB Nădejdea

Organistul bisericii: Tavi Pană

Fiecare slujește cu ceea ce i-a dat Domnul. Mihai Bozai recitând un psalm

Un slujitor al Domnului: Mihai Bozai

Mihai Bozai

Cristiana și Iris dând slavă Domnului

In biserica Domnului există mai multe tipuri de slujitori. Unii cu Cuvântul alții cu muzica

Lăsați copilașii să vină la Mine

Grup de copii aducând laudă și mulțumire Domnului

Generația de mâine

Copii Domnului

Articole similare

Serbarea roadelor la Biserica Nadejdea 16 octombrie 2011

Binecuvântările toamnei 2011

Roadele pământului

Corul BCB Nadejdea. Dirijor Cristian Caraman

Corul BCB Nadejdea. Dirijor Cristian Caraman

Corul BCB Nadejdea. Dirijor Cristian Caraman

Corul BCB Nadejdea. Dirijor Cristian Caraman

Iosua Faur

Corul BCB Nădejdea. Dirijor Emanuela Talpoș

Corul BCB Nădejdea. Dirijor Emanuela Talpoș

Corul BCB Nădejdea. Dirijor Emanuela Talpoș

Corul BCB Nădejdea. Dirijor Emanuela Talpoș

Corul BCB Nădejdea. Dirijor Emanuela Talpoș

http://www.facebook.com

Anul II

Anul IV

Anul III

http://www.facebook.com/

Poze realizate în data de 9 octombrie 2011 cu prilejul festivității de deschidere a anului universitar 2011/2012.

http://www.facebook.com

Iosua Faur este student al Institutului Teologic Baptist din București și una din persoanele care coordonează activitatea cu tinerii din Biserica Nădejdea București.