În cursul predicii de pe munte, Domnul Isus spune despre poruncile Sale:
”Așa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi mare în Împărăția cerurilor” (Matei 5:19. Notă: Dacă Domnul Isus S-ar fi referit la poruncile din Legea lui Moise, ar fi zis ”acele porunci”. Încheierea predicii cu ”aceste cuvinte ale Mele” confirmă că Domnul Isus cerea ascultare de poruncile Sale, nu de cele din Legea lui Moise).

Ucenicii erau atenți la fiecare cuvânt al Învățătorului și, desigur, au înregistrat și această informație: unii vor fi mici și alții vor fi mari în Împărăția cerurilor. Mai târziu, ei vor discuta de multe ori subiectul acesta și Îl vor întreba despre aceasta pe Învățător. Trebuie să observăm că niciodată Domnul Isus nu-i mustră că discută această problemă, ca și când ar fi rău să dorești să fii mare în Împărăția cerurilor. Cum să-i mustre, când El Însuși le-a lansat această știre? El nu-i mustră, ci de fiecare dată când reapare subiectul acesta le răspunde dându-le criterii după care se va decide mărimea cuiva în viața de dincolo, sau, cu alte cuvinte, le va da rețete pentru a ști cum să devină mari în ceruri. Să ne uităm acum la aceste texte.

Citeste mai departe…

Domnul Isus ne-a spus pilde despre ”robul credincios” (Matei 24:45-51) și ”ispravnicul (administratorul) credincios” (Luca 12: 35-48); apoi pilda despre ”ispravnicul necredincios” (Luca 16:1-14); pildele cu talanții (Matei 25: 14-30) și cu polii (Luca 19: 11-28); de asemenea a vorbit de mai multe ori despre cei ce vor fi mici în Împărăția cerurilor și despre cei ce vor fii mari acolo (Matei 5:19; 18:1-4; 19:27-30; 20:20-28; Marcu 9:33-37; Luca 9:46-47; Luca 22: 24-30). Prin toate acestea, Domnul Isus ne dă informații prețioase despre viața de dincolo și noi trebuie să fim foarte atenți ca să ne formăm o imagine cât mai corectă și mai completă despre ce vom fi și vom face acolo și mai ales despre modul în care ceea ce suntem, facem și devenim în această viață determină ceea ce vom fi și vom face acolo.

Am studiat textele indicate mai sus o viață întreagă și am predicat de nenumărate ori din ele și în procesul acesta am ajuns să fac următoarele sistematizări.

Citeste mai departe…

Domnul Isus ni L-a revelat pe Dumnezeu ca pe un Tată care vrea să aibă fii care seamănă cu El și pe care să-i pună moștenitori peste tot ce are. Am văzut însă că ”moștenire” și ”moștenitori” sunt cuvinte folosite cu totul altfel decât în limbajul nostru. Să rezumăm, deci, modul în care se vorbește în Vechiul Testament. Canaanul este țara lui Dumnezeu. El o dă în stăpânire copiilor lui Israel, care sunt copiii lui Dumnezeu. Țara este împărțită prin tragere la sorți pe seminții (triburi) și apoi pe familii. Ceea ce ți-a căzut la sorți era ”moștenirea” ta. Dar pământul rămânea proprietatea lui Dumnezeu: tu nu aveai voie să-l vinzi, ci doar să-l transmiți generației următoare. Copiii lui Israel nu erau proprietarii pământului: Dumnezeu era Proprietarul. După jargonul nostru, ei au primit pământul în folosință. Principiul acesta rămâne valabil pentru totdeauna și pentru noi toți: Ceea ce avem aici pe pământ este Proprietatea lui Dumnezeu și noi primim totul ”în folosință”.

Folosind alți termeni: Dumnezeu ne pune administratori peste o parte din averea Lui. Noi rămânem întotdeauna răspunzători de modul în care administrăm ce ne-a fost dat ca ”moștenire”, sau, mai exact, ”în folosință.”

Citeste mai departe…

Printre lucrurile unice care L-au caracterizat pe Isus din Nazaret a fost și modul în care se referea El la Dumnezeu ca ”Tatăl Meu”. Titlul devine și mai special când știm că în limba pe care o vorbea El, aramaica, El folosea cuvântul ”Aba” (pronunțat de noi românii ca ”Ava”), care era un diminutiv al cuvântului ”Tată” și care în românește ar fi ”Tăticu”. Modul acesta de a se adresa lui Dumnezeu era șocant, părea lipsit de reverență și exprima o intimitate cu Dumnezeu nemaiauzită până atunci.

Primii creștini au preluat acest mod de adresare lui Dumnezeu, folosind chiar termenul din limba aramaică. De aceea Pavel poate scrie creștinilor din Roma: ”Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un Duh de înfiere, care ne face să strigăm ”Ava”, adică ”Tată”! (Romani 8:15); și creștinilor din Galatia: ”Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă ”Ava”, adică ”Tată”! (Galateni 4:6). Există indicii în Noul Testament că Domnul Isus i-a introdus și pe ucenici în această intimitate cu Dumnezeu, dar trebuie să vedem cum a făcut El lucrul acesta în mod treptat. Ucenicii unui rabin erau tratați ca robi (sclavi!) ai rabinului, fiind puși de rabin să facă toate muncile de servitor pe care le făcea de obicei un sclav. În ultima seară, după ce a încheiat cu ei noul Legământ, Domnul Isus le spune: ”Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu”, apoi le explică: ”Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, fiindcă v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:14-15).

Citeste mai departe…

Articole similare

Pagina Cazul Iosif Țon –Străjerii

Cazul Iosif Țon- listă articole pe Istorie evanghelică.