Chiar din paginile Vechiului Testament reiese că profeţia nu a fost limită la aria geografică a Israelului, fapt ce ar putea să provoace întrebarea: Este posibil ca profeţia israelită să fie doar un segment dintr-un fenomen mai larg? Multe dintre textele profetice ale popoarelor şi triburilor păgâne sunt similare în formă şi conţinut cu profeţiile biblice. Profeţii idolatri, asemenea celor evrei, invocau o divinitate ca sursă a mesajului lor, atenţionau mulţimile cu privire la probleme şi realităţi contemporane, prevesteau evenimente viitoare sau dădeau indicaţii despre ce ar trebui făcut în anumite situaţii. Prin urmare, există vreun ascendent al profeţiei biblice în faţa altor profeţii?
O importantă notă distinctă apare pe paginile Bibliei. Profetul lui Dumnezeu nu era în primul rând un prezicător al evenimentelor viitoare. Deşi vestea uneori şi ceea ce urma să se întâmple, aceasta era doar o parte din activitatea lui. Profetul ştia viitorul doar când şi dacă Dumnezeu i-l descoperea. Profetul evreu Daniel, care i-a spus împăratului Nabucodonosor al II-lea semnificaţia visului său, a indicat foarte clar că sursa cunoaşterii lui este Dumnezeu: „Este un Dumnezeu în ceruri Care dezvăluie misterele şi El i-a făcut cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în zilele de apoi” (Daniel 2:28). „Profeţia creştină are puţin de-a face cu simpla prezicere a evenimentelor viitoare, iar puterea sa nu este niciodată fixată spre viitor. Ea ţinteşte întotdeauna prezentul.”1 Profeţii trimişi de Dumnezeu erau preocupaţi de cele mai multe ori de realităţile contemporane lor. Denunţau păcatele şi metehnele societăţii, îndemnându-i pe oameni să redescopere principiile morale.
Evaluarea calităţii de profet, în condiţiile în care toţi profeţii pretind că spun adevărul, implică, într-un anumit sens, împlinirea predicţiilor. Ieremia spunea că „profetul care profeţeşte pacea va fi recunoscut ca fiind trimis de Domnul doar dacă se vor împlini cuvintele profeţiei lui” (Ieremia 28:9). În acelaşi registru se înscrie afirmaţia din Deuteronomul 18:22 – „Dacă cuvântul pe care-l va rosti profetul în Numele Domnului nu se va adeveri sau nu se va împlini, acel cuvânt nu a fost rostit de Domnul. Profetul a vorbit din îngâmfare; să nu vă fie teamă de el.”

Pe patul lui Procust

Niels Christian Hvdit observa corect că „profeţia nu a murit niciodată, ci mai degrabă şi-a dovedit dinamismul prin schimbările sale în armonie cu noile condiţii ale dezvoltării istorice.”2 Evident, în foarte multe cazuri a fost vorba de simple înşelătorii, unii „profeţi” profitând de naivitatea oamenilor pentru a-şi umple buzunarele sau pentru a dobândi faimă. Alţii au fost animaţi de fervoare religioasă. Nu s-ar putea spune că în toate cazurile a fost rea voinţă.
Stabilirea unui verdict rămâne o problemă dificilă. Istoria omenirii a fost şi o istorie a profeţiilor, iar veridicitatea acestora nu poate fi evaluată în funcţie de impactul pe care l-au avut şi nici după detaliile care s-au împlinit parţial. Din perspectiva credinţei creştine, profetul trebuie aşezat pe patul lui Procust – adică Biblia – şi testat. Ca sursă a profeţiilor, Dumnezeul omniscient şi omnipotent nu poate greşi. Mesajele comunicate de El, prin profeţi, nu se pot împlini parţial, doar în proporţie de 70-80%. Pot exista oameni trimişi de Dumnezeu să vorbească lumii. Însă niciuna dintre noile profeţii nu pot fi antagonice cu mesajele anterioare ale Divinităţii.
Sunt două situaţii extreme care trebuie şi pot fi evitate. Mai întâi, respingerea oricărei profeţii, pe motiv că nu se poate şti care este adevărată şi care nu, înseamnă riscul ignorării mesajului lui Dumnezeu. Iar a doua situaţie de preîntâmpinat este aceea în care orice mesaj „de dincolo” este îmbrăţişat ca veridic. Profetul trebuie să treacă testul Bibliei, iar omul de rând are nevoie să înţeleagă că mai importantă decât cunoaşterea viitorului este pregătirea prezentă pentru acest viitor, fără a uita avertizarea lui Christos, potrivit căreia „se vor ridica mulţi profeţi falşi şi-i vor înşela pe mulţi” (Matei 24:11).