Arhive categorie: Ortodocși

Serile Dialogos: Dorin Dobrincu -Traversarea deșertului. Bisericile evanghelice din România în perioada comunistă


Dorin Dobrincu, cercetător al istoriei comunismului și al istoriei Bisericii în comunism, a fost invitat în anul 2015 la Serile Dialogos să țină o prelegere despre bisericile evanghelice din România (baptiști, creștini după Evanghelie și penticostali) în perioada comunistă.
Prelegerea este una interesantă pentru că discută problema în ansamblu și comparativ.
M-am simțit onorat să văd că este amintită și lucrarea mea, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), ca una care tratează istoria baptiștilor din România sub comunism.
Pentru Biserica Creștină Baptistă sunt amintite nume precum: Pavel Nicolescu, Iosif Țon, Vasile Taloș.

Anunțuri

Biblia la români – Sesiunea de întrebări și răspunsuri


Sesiunea de întrebări și răspunsuri despre Biblia la români în cadrul Serilor Dialogos cu Emanuel Conțac și Emil Bartoș.

Prelegerea lui Emanuel Conțac despre Biblia la români, în care acesta realizează o incursiune în istoria traducerii Bibliei în limba română, poate fi urmărită AICI

Urmărind prelegerea și apoi aceast dialog, în fapt unul care are la bază întrebările primite de la cei care au fost prezenți la prelegerea despre Biblia la români, vă veți îmbogății din punct vedere spiritual și intelectual.

Am și o observație, aceea că nu rezonez cu termenul neoprotestant în definirea, catalogarea baptiștilor, având în vedere accepțiunea acestui termen. Vezi o discuție privitoare la acest aspect AICI.

Cu toate acestea înțeleg condiționarea culturală și ceea ce acest termen a ajuns să semnifice, să definească în limba română.

Serile Dialogos: Biblia la români – Prelegere Conf. univ. dr. Emanuel Conțac


Serile Dialogos ne propun o prelegere interesantă susținută de domnul Emanuel Conțac, biblist, cel care de peste zece ani se ocupă cu studierea contextului și cauzelor care au permis și cobdus la apariția traducerii Bibliei realizată de Dumitru Cornilescu. Versiune pe care noi astăzi o identificăm sub numele de versiunea Cornilescu.

De asemenea, acesta s-a ocupat de „tradiția biblică românească”, înțelegându-se prin aceasta totalitatea versiunilor totale sau parțiale ale Sfintei Scripturi.

Daniel Barbu, Reforma, confesionalizare și revoluțiile naționale


Reforma, confesionalizare și revoluțiile naționale a fost titlul prelegerii susținute în cadrul Conferinței științifice Reforma protestantă și limbajele credinței organizată de Facultatea de Teologie Baptistă, Universitatea din București în data de 31 octombrie 2017. Evenimentul a fost organizat în contextul celebrării a 500 de ani de Reformă protestantă.
Prelegerea este una care aduce mai multe elemente de noutate fiind ancorată atât de contextul discuției despre Reforma protestantă, reforma religioasă, cât și de spațiul european și mai specific de cel românesc. Se regăsesc referiri la uniformizarea actului de cult catolic de rit latin prin acțiunea lui Carol cel Mare, cât și referiri la uniformizarea a actului de cult în ceea ce noi numim astăzi bisericile ortodoxe. De altfel, profesorul Daniel Barbu, un om de o erudiție deosebită, are referi la Sir Walter Scott, la Scoția, dar am putea spune și o legătura între Scoția și Biserica Ortodoxă pe care o veți descoperii urmărind prelegerea aceasta.

Sorin Bulboacă, Comunități reformate (calvine) și structuri eclesiastice în Banat în veacul al XVII – lea


Comunități reformate (calvine) și structuri eclesiastice în Banat în veacul al XVII – lea a fost titlul prelegerii susținute în cadrul Conferinței științifice Reforma protestantă și limbajele credinței organizată de Facultatea de Teologie Baptistă, Universitatea din București în data de 31 octombrie 2017. Evenimentul a fost organizat în contextul celebrării a 500 de ani de Reformă protestantă.
Sorin Bulboacă își începe prelegerea prin demontarea unor mituri care stăruie în istoriografia românească referitoare la Reforma protestantă și români
1. Românii care s-au convertit la protestantism (calvinism) s-au maghiarizat
2. Românii convertiți la calvinism au fost răsplătiți cu înobilare
3. Românii au fost dintotdeauna ortodocși și au rămas așa. În acest context este prezentată informația conform căreia Reforma apare în Transilvania în anul 1540, la scurt timp după afișarea celor 95 de teze de către Luther în 1517 și au aderat la ea mai mulți români.

Pastorul Richard Wurmbrand, şef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a înfiinţat şi organizat în anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Braşov


Secolul XX a oferit multiple ocazii de colaborare între cultele religioase din România. Un astfel de exemplu îl reprezintă și activitatea Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” și al pastorului Richard Wurmbrand.

Informația a fost regăsită de către doamna Mihaela Mihăilescu, fiind publicată în anul 2013 în cadrul unui articol despre Biserica Ortodoxă Română în timpul comunismului pe istorieculturala.ro.

Este scrisă astfel o altă filă din istoria Bisericii din România pe parcursul perioadei comuniste.

Un document [din Arhiva CNSAS (?)] referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arată următoarele: pastorul Richard Wurmbrand, şef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a înfiinţat şi organizat în anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Braşov. La ceste reuniuni participau şi preoţii Gâldău Florian (ulterior plecat în Anglia unde a ţinut conferinţe la Radio Londra), Gagiu Ion, Drăgulescu Toma şi episcopul Antim Nica (aflat în anul 1947 în fruntea eparhiei Dunării de Jos, în calitate de locotenent).

Durata acestor întruniri era de două săptămâni zi la zi consecutiv şi au avut loc două asemenea serii. Mai lămuritoare sunt notele făcute de ofiţeri de Securitate în „planul de acţiune informativă Antim Nica”, „ceea ce este mai important din activitatea lui, după 23 august 1944, este faptul că s-a stabilit informativ că Antim Nica a făcut parte din grupul de clerici ortodocşi români care erau în legătură cu organizaţia religioasă <<Mişcarea ecumenică internaţională>> demascată ca oficină de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducătorii clericilor români care era în legătură cu această mişcare. De asemenea, s-a mai stabilit că Antim Nica era în foarte bune relaţii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care iniţiase şi la noi în ţară, după 23 august 1944, o organizaţie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica în anul 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocşi de către această organizaţie a lui Solheim. Şi această organizaţie a fost demascată ca oficină de spionaj a anglo – americanilor. Important[ă] este participarea lui Antim Nica în fruntea clericilor ortodocşi ce erau în legătură cu Mişcarea ecumenică internaţională precum şi faptul că nu întâmplător era în bune relaţii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american”.

Securitatea se arăta foarte interesată de activitatea mişcării ecumenice internaţionale şi de activitatea misiunii norvegiene, încercând blocarea colaborării Bisericii Ortodoxe Române cu aceste instituţii considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost obligată să părăsească mişcarea ecumenică internaţională în anul 1948. Deoarece Securitatea considera colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu respectiva instituţie o cale de evaziune, care împiedica controlul strict al statului comunist asupra instituţiei eclesiastice în discuţie. La fel colaborarea cu alte culte cum este cazul Bisericii norvegiene a fost şi el interzis.

https://istorieevanghelica.ro/2016/12/31/biserica-ortodoxa-in-timpul-comunismului/

Iosif Ţon: Scrisoare deschisă adresată Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


http://iosifton.ro/blog/scrisoare-deschisa-adresata-preafericitului-daniel-patriarhul-bisericii-ortodoxe-romane_2017_04_05_blog

Interviu cu pastorul Vasile Bel (II)


În cea de-a doua parte a interviului cu pastorul Vasile Bel continuăm aventura istoriei prin referiri la perioada comunistă, cea postcomunistă, la oameni și instituții.

Prima parte a interviului a fost publicată AICI

Concret discutăm despre atitudinea Bisericii Ortodoxe Române față de baptiști, despre Iosif Țon,  vizita lui Billy Graham în România (1985), Radio Europa Liberă, colaborarea cu reprezentanții bisericilor evanghelice din zona unde pastorul Vasile Bel slujește, despre relația cu conducerea Uniunii Baptiste din România în perioada comunistă, dar și despre personalități baptiste, oameni care i-au influențat viața interlocutorului nostru.

Sergiu Grossu despre  Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC 1978)


În virtutea Decretului 153, pro­mulgat în 1970, nenumăraţi creştini „neo-protestanţi” au fost acuzaţi că duc o existenţă „parazitară şi asocială” sau că „tulbură ordinea publică”, ori de câte ori participă la întruniri de rugăciune în familie sau în localuri neautorizate. Alţi credincioşi au căzut pradă loviturilor „Legii presei” din 1 Aprilie 1974, care îngăduia, prin articolul 90, ca difuzarea de biblii şi de cărţi religioase pri­mite din străinătate să fie considerată drept „un delict pasibil de trei luni şi până la doi ani de închisoare, sau de o amendă”. Con­testaţia cea mai importantă s-a produs în luna Februarie 1977, printr-un „Apel” semnat de un grup de pastori şi laici neo-protes­tanţi, decişi să dea în vileag persecuţiile şi discriminarea de care aveau parte coreligionarii lor. Un an mai târziu luă naştere Comite­tul creştin pentru apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă (A.L.R.C.). Care a fost reacţia stăpânirii ateiste? Câţiva membri ai Comitetului – îndeosebi pastorul baptist Pavel Nicolescu, iniţi­atorul acestei mişcări contestare – au fost convocaţi de poliţie pen­tru interogatoriu, şi bătuţi măr. La 15 Octombrie 1978, la Caransebeş, în Banat, trei credincioşi baptişti au fost condamnaţi la pedepse mergând de la opt luni la un an şi jumătate de detenţie, sub acuza­ţia de „crimă contra statului” şi „colaborare cu străinătatea”. La începutul anilor 80, persecuţia religioasă împotriva militanţilor evanghelici bântuia aprig; în special erau vizaţi toţi cei care refu­zau să depună jurământul de a servi „cu devotament” ordinea so­cialistă anticreştină. Şi cine poate uita coerciţia exercitată contra credincioşilor în serviciu: adeseori retrogradaţi sau destituiţi din funcţiile lor, alteori interzicându-li-se accesul la posturile de res­ponsabilitate.

În concluziei?

– Ca să folosesc metafora unui document clandestin ce mi-a parvenit din ţară, „în ceaţa profundă a materialismului ateu” repre­siunea religioasă continuă la poalele Carpaţilor. Deoarece Româ­nia comunistă a devenit o imensă puşcărie, un insuportabil univers carceral, în care cetăţeanul este continuu supravegheat, urmărit, bănuit, dezonorat, ba chiar sortit morţii civile şi strangulării spiri­tului creştin. Aşa cum scria papei Ioan Paul II un grup de credin­cioşi români şi de preoţi romano-catolici: „Astăzi partidul şi guvernul ţării noastre nu mai persecută Biserica, dar săvârşesc un veritabil genocid spiritual şi naţional.”

(«Cuvântul Românesc», aprilie 1987)

Sergiu Grossu, În adâncul abisului, cap. III,

«ROMÂNIA COMUNISTĂ ESTE O IMENSĂ PUŞCĂRIE»  Interviu acordat cotidianului francez „Present” din 19 şi 20 februarie 1987

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/adevarul/docs/cap3.htm

1000 de biserici baptiste închise


În cadrul unui articol din ziarul Times din 5 iulie 1962 (?), prilejuit de vizita Patriarhului Justinian la Londra și vizita acestuia la o reuniune a Bisericii Anglicane (Church Assembly),  se menționau câteva aspecte privind situația religioasă din România.  Este citat Mr. T.L.F, „Royle of Coventry, care a spus că mulți dintre noi (ei?) (many of them felt) credeam/crdeau că vizita Patriarhului BOR a fost viciată de timp (ill-timed) și din nefericire lumina cunoașterii că Patriarhul este o persoană (un om) cunoscut pentru simpatiile sale comuniste care a făcut multe ca să să se opună  (oppose) și să asuprească (oppress) creștinii în România.

(was ill-timed and unfortunate the light of the knowledge that the Patriarch was a man well known for his communist sympathies who had done much to oppose and oppress Christian people in Rumania.)

El i-a determinat pe mulți călugări și călugărițe să părăsească mânăstirile și casele (?). Biserica Greco Catolică care a avut 1800 de parohii a fost închisă, interzisă prin forță (abolished by force) și cei care au opuse rezistență, s-au împotrivit, au fost trimiși la închisoare.

He made all munks and nuns under to leave  their monasteries and houses, the Greek Catholic Church, wich had 1800 parishes, had been abolished by force and those who had been obstructive were sent to prison.

Domnul Royle a mai spus: „șase episcopi și mulți alți membrii ai Bisericii Greco Catolice au fost arestați.

În acest context se menționează și faptul că acum 10 ani, respectiv 1957, erau 1400 de biserici baptiste, iar acum (1967) au mai rămas doar 400. Rezultă că în decurs de 10 ani au fost închise 1000 de biserici baptiste.

Mr. Royle said. Six bishops and many other members of the church had been arested . Ten years ago where 1400 Baptist churches, now only 400 remained.

Europalibera.org: Din vremurile războiului rece. Ivan Deneş vs. Richard Wurmbrand


Document din Arhiva CNSAS

Articolul de față folosește mai multe documente din Arhiva CNSAS si SIE care fac referire la Richard Wurmbrand. Unul din aceste documente este un raport către Direcția I -a a Securității în care apare și numele pastorului Richard Wurmbrand.

Într-un raport pentru Securitate, din aprilie 1972, Ivan Deneş îl etichetează pe pastorul Richard Wurmbrand drept „un element odios”. În acelaşi raport, agentul extern comunică poliţiei politice detalii despre acţiunea de influenţare a lui Gerhard Möckel (1924–2004), pastor evanghelic luteran originar din România, stabilit în Berlinul occidental, asemenea lui Deneş. Tot acolo se precizează că Möckel a înregistrat discuţia cu Deneş pentru a folosi informaţiile furnizate în vederea „demascării” şi „compromiterii” lui Wurmbrand.

http://www.europalibera.org

După ce am citit articolul, unul interesant de altfel, mi-am dat seama care sunt aspectele tratate în cadrul acestui material.

  1. Personajul principal este pastorul luteran Richard Wurmbrand, închis de comuniști timp de 14 ani, care a ajuns ulterior în Occident unde prin intermediul mărturiei, discursurilor și literaturii memorialistice a relatat într-un mod mai mult sau mai puțin obiectiv ceea ce a îndurat în țară.

    În acțiunile sale publice, Wurmbrand s-a dedat deseori la exagerări, la deraieri teologice şi legende inventate pentru a da afirmațiilor sale o credibilitate mai mare.

  2. Datorită acțiunilor sale, Securitatea a căutat diferite mijloace prin care să-l combată. De la acțiuni în presă la persoane cu funcții de conducere în cadrul cultelor religioase din România și chiar încercarea de angajare a lui Ivan Deneș, care a participat la reeducarea deținuților, ca și redactor la Radio Europa Liberă vorbim de modalități și mijloace de denigrare a lui Wurmbrand și influențarea pozitivă a diferitelor personalități și entități din Occident cu privire la imaginea României. De remarcat și faptul că crearea unor legende despre Wurmbarnd au continuat și după Revoluția din Decembrie 1989 prin intermediul presei sau a literaturii memorialistice.

    În jurul lui Wurmbrand s-au ţesut o sumedenie de legende, care, odată cu descătuşarea presei, au fost răspîndite mai ales în perioada post-comunistă prin intermediul unei literaturi memorialistice îndoielnice sau prin articole publicate în ziare care ignorau toate regulile deontologiei jurnalistice. De o largă răspîndire se bucură legenda potrivit căreia Wurmbrand ar fi fost salvat în puşcărie de către muribundul Valeriu Gafencu. În loc s-o folosească el însuşi, Gafencu i-ar fi oferit lui Wurmbrand streptomicina, salvîndu-i astfel viaţa (cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Cuvânt înainte de Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 154-178).

  3. Se amintește și de episodul controversat al salvării de la moarte al lui Wurmbrand cu ajutorul Streptomicinei primită de Gafencu, dar și de cea referitoare la convertirea lui la ortodoxie, ambele respinse de către Mihai Wurmbrand, fiul lui Richard Wurmbrand, fapt care în lipsa unor documente care să dovedească altceva sunt pure speculații și aserțiuni false.

    Într-un volum intitulat, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise. Cuvânt înainte de arhiepiscopul Andrei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 171, se susţine că Wurmbrand s-ar fi convertit în detenţie la religia ortodoxă. O aserţiune similară, tot falsă pe care o respinge cu vehemenţă fiul pastorului în 2009, a fost răspîndită şi într-o revistă şi apoi pe internet. Acolo se susţine că ultima dorinţă a pastorului ar fi fost să devină ortodox (cf. Ioana Maria, opinii, în: Formula AS, nr. 730, 2006).

 

Articolul scris de cei de la Radio Europa Liberă se poate citi la adresa http://www.europalibera.org

Nicolae Geantă – Lăcașe de cult în România. Evoluția postdecembristă (1)


Statistici 2

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2016/04/lacase-de-cult-in-romania-evolutia_17.html

Prof.Univ.Dr. Otniel BUNACIU și Pr. Dr. Aurel MIHAI la dezbaterea Pluralismul religios contemporan


Marți, 22 martie 2016 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” și Centrul de Studii și Documentare „Societate, Drept, Religie” au organizat dezbaterea Pluralismul religios contemporan -Bisericile Creștine și Responsabilitatea Socială: Biserica Baptistă din România.

Preiau aici înregistrarea dezbaterii realizată de Prodocens Media. Invitați la această dezbatere au fost Prof.univ. Dr Otniel-Ioan BUNACIU, Pr. Dr. Aurel MIHAI și Dr. Laurențiu TĂNASE în calitate de moderator.

Bisericile creștine și responsabilitatea socială – Dezbatere la Facultatea de Teologie Ortodoxă cu Prof. Otniel Bunaciu (22 martie 2016)


http://www.facebook.com/otniel.bunaciu

Alături de Prof. Univ. Dr. Otniel Ioan Bunaciu, decanul Facultății de Teologie Baptistă din cadrul Universității din București, la dezbatere vor mai participa:

Dr. Sorin Bărăgan și Dr. Aurel Mihai. Moderatorul dezbaterii va fi Dr. Laurențiu Tănase.

Dacă nu greșesc, fotografia Prof. Otniel Bunaciu este realizată de mine.

Agerpres : Mize religioase și politice ale întâlnirii dintre Papa Francisc și Patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse (DW)


Întâlnirea istorică, pe aeroportul din Havana, între Papa Francisc și Patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse este prima întrevedere la acest nivel între cele două Biserici care are loc după Marea Schismă din 1054, care a împărțit creștinismul între catolicism și ortodoxie. Este un mare eveniment în plan religios, care are însă și numeroase aspecte politice, comentează DW.

Sursa :

http://www.agerpres.ro/externe/2016/02/12/mize-religioase-si-politice-ale-intalnirii-dintre-papa-francisc-si-patriarhul-kirill-al-bisericii-ortodoxe-ruse-dw–20-04-17

Articolul original poate fi citit aici :

http://m.dw.com/ro/întâlnire-istorică-la-havana/a-19044478

Reforma Protestantă în Transilvania : cauze, evoluție și efecte (24.11.2015)


Reforma Protestantă în Transilvania

https://www.facebook.com/emanuel.contac

Gabriel CATALAN – Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955


Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955 / Gabriel Catalan. – (Biserica vs stat). În: Vatra (Târgu Mureş). An. 40, Nr. 4/5 (apr.-mai 2013). p. 83-94.
Articol preluat din http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/gabriel-catalan-biserica-ortodoxa_26.html, locație unde acesta este prezentat integral cu note de subsol și anexe.
*
Acest articol abordează problema relației Biserică – Stat în perioada comunistă cu referire la Biserica Ortodoxă Română.  Este un articol amplu, bazat pe o cercetare în arhive.
Nu subscriu în totalitate la afirmațiile pe care autorul le face în cadrul acestui material, dar consider că unele aspecte, cele generale, sunt valabile și în cazul altor confesiuni religioase care au activat în perioada comunistă.
*
Deşi pentru unii (creştin-ortodocşi, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar şi în acest domeniu s-a resimţit din plin malefica influenţă a marxism-leninismului şi a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniştii români şi sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislaţii în domeniul ecleziastic prin care statul-partid îşi subordona şi controla extrem de strict toate cultele religioase şi, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuţiile aproape exclusiv la nivelul ritualului şi doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parţial ierarhia prin pensionări şi retrageri forţate, numiri şi epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericeşti elective din toată ţara şi de la toate nivelurile pe activiştii şi demnitarii comunişti şi pe politicienii aliaţi lor, scăzându-i drastic numărul de prelaţi, profesori, publicaţii, seminarii şi facultăţi/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile şi chiar forţându-l prin teroare şi demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor şi seminariilor teologice ori a unor organizaţii şi asociaţii pro-comuniste precum Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăţi şi bunuri (întreprinderile productive, acţiunile, şcolile, grădiniţele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci şi arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocşi şi, nu în ultimul rând, bineînţeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri şi foloase materiale substanţiale, proporţionale cu rangul bisericesc şi serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuţia la desfiinţarea şi persecuţia contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunităţi majorităţii clericilor ortodocşi, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdăşie cu autorităţile comuniste, cea mai mare parte din proprietăţile greco-catolice, inclusiv toate lăcaşurile de cult; în mod similar, dar la proporţii mai reduse, s-a petrecut persecuţia împotriva stiliştilor şi a „sectanţilor” neo-protestanţi).
Infiltrarea şi subordonarea ierarhiei BOR. Colaboraţionismul clerical
După cum bine sintetiza un istoric britanic situaţia BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii <a legislaţiei bisericeşti comuniste – n.n.> a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioşi – un nou statut, centralizând administraţia sa sub autoritatea unui patriarh”1.
La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamţ în condiţii misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârşitul de către comunişti şi unii clerici aliaţi ai lor prin otrăvire). În mod similar, se va specula şi asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum şi al episcopului de Huşi, Grigore Leu, forţat şi el să se retragă din funcţie prin şantaje şi ameninţări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat şi aceea a morţii „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenţia de Presă „Rideau de Fer”)2.
Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea şi controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoţi şi episcopi ortodocşi înclinaţi spre abuzuri şi corupţie sau şantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanţi ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentaţi cu diverse profituri şi avantaje şi alţi mulţi clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligaţi să continue să trăiască şi să activeze în compromis. Câţiva, foarte puţini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind consideraţi irecuperabili, total compromişi prin vechile lor afilieri, misiuni şi funcţii politico-bisericeşti, au fost treptat eliminaţi din funcţiile deţinute, retrogradaţi, ameninţaţi, izolaţi şi mai rar încarceraţi, condamnaţi sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (şi puţin credibile), lichidaţi prin otrăvire3.
Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din oraşul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales şi pregătit de comunişti pentru acest post4. El a fost total aservit comuniştilor, care i-au dăruit funcţia ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanţi şi ai aliaţilor lor din Adunarea Deputaţilor, la 24-25 mai 1948. Înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Bucureşti, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârşite dintre Statul democratic şi Biserica ortodoxă”5.
Servilismul acestui patriarh, devenit una din ţintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol şi poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roşu”6, ca de altfel şi al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declaraţii bombastice şi cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acţiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”7 ai lui Justinian şi ai celorlalţi arhierei ai epocii, absolut necesare supravieţuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuşi temeiul activităţii sale cotidiene, baza programului şi a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuşi imediat după instalarea sa: „Niciodată în viaţa ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-şi pune în practică învăţăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în ţara noastră”8.
Aceeaşi idee, sub o altă formă, se regăseşte în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; şi rezultatul este cu atât mai mulţumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ţinută azi de Î.P.S.S. patriarh şi la misiunea pe care şi-a impus-o de a readuce, alături de ceilalţi credincioşi ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduţi, într-o singură eparhie. Şi când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci şi în calitate de deputat al sindicatelor bisericeşti: şi în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. […] De aceea îi şopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine aşa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolşevicii de la economia naţională, aveţi binecuvântarea clerului pentru mărirea producţiei. În felul acesta, vom fi fericiţi şi pe pământ şi în cer”9.
Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” şi în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.
Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoţilor „o orientare nouă în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor” şi, în consecinţă, predici tot mai rare, mai conformiste şi mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral şi chiar evitarea vechilor metode şi mijloace misionare); reorganizarea învăţământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenţi teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-şi păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educaţiei politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenţia că studiază ştiinţific ideologia comunistă, prin diverse şedinţe, sesiuni, cursuri, conferinţe, revizuirea cărţilor religioase şi editarea lor în lumina dialecticii marxiste şi în tiraje mult reduse, marginalizarea şi cvasi-renunţarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creştinismului: Apologetica şi Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicaţiilor bisericeşti; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR şi modificarea legislaţiei bisericeşti (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecţie majoră toate normele impuse de autorităţile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor şi al membrilor Adunării Naţionale Bisericeşti, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoţilor în posturile importante din administraţia BOR şi îi obliga pe toţi clericii să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de R.P.R.); instaurarea şi treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităţilor monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condiţiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de şcoală monahală, şi certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstireşti); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă şi externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicaţiile religioase, ca şi pastoralele, declaraţiile şi îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile şi limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depăşirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susţinută în folosul propăşirii obşteşti, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială şi libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comunişti, respectarea strictă a „legalităţii populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistenţă şi chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuţiei tuturor cetăţenilor la progresul material şi cultural al patriei şi creşterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toţi, susţinerea permanentă şi directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relaţiei speciale de alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de „democraţie populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste ţări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei)10.
Influenţa ideologiei comuniste asupra teologiei şi a vieţii religioase cotidiene s-a resimţit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioşilor de rând, ci şi a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i înveţe şi să-i ajute pe enoriaşi. Astfel, atât preoţii şi episcopii, şantajaţi cu pierderea posturilor şi a foloaselor materiale adiacente, cât şi călugării au fost îngrădiţi în activităţile lor spirituale specifice şi chiar transformaţi, direct sau indirect, în agenţi de propagandă ai regimului. În cazul monahilor şi monahiilor, cu directa şi totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuşi regimul de viaţă călugărească şi regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum şi chiar să se prevină orice fel de activitate misionară şi mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstiţiile şi prejudecăţile, „misticismul” era combătut oficial chiar şi în mediile clericale de înşişi liderii ortodocşi), călugării fiind obligaţi să presteze activităţi productive care să aducă profit material statului ateu şi totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualităţii creştine, împiedicându-le astfel împlinirea vocaţiei. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei şi tradiţiei creştine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, din toamna anului 1949, că „toţi vieţuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă şi să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilinţă a celor consacraţi şi de combatere a leneviei şi cerşetoriei în mănăstiri11.
Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democraţie populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legaţia Franţei la Bucureşti, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”12.
În domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea şi ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. şi a „politicii de prietenie” a sa faţă de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiştilor comunişti şi al tovarăşilor cu sutană asimilaţi lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei ruseşti şi a relaţiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la Bucureşti, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum şi a festivităţilor succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii şi în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declaraţiile manipulatoare ale clericilor ortodocşi de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea şi asigurarea „deplinei libertăţi religioase” atât în U.R.S.S. cât şi în R.P.R., pedalând până la saturaţie pe temele demagogice ale fructuoasei şi îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) şi biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi şi ierarhi sovietici, iar publicaţiile bisericeşti erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate şi directivele în chestiunea cultelor din ţările de democraţie populară: subordonarea bisericilor ortodoxe şi protestante intereselor regimului prin teroare, şantaj şi oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul şi denigrarea propagandistică permanentă a Papei şi a catolicismului, precum şi desfiinţarea bisericilor catolice de rit oriental13.
Acelaşi organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian şi pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reuşit stabilirea unor contacte strânse” şi „s-a ajuns la un acord deplin”14.
De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenţia politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituţii de învăţământ teologic şi chiar în mănăstiri, unde adesea şantajul, delaţiunea, corupţia şi abuzurile erau curente, informatorii şi agenţii Securităţii împânzind toată BOR, mascaţi atât sub sutane, cât şi sub diverse profesii şi posturi civile, administrative (administratori, funcţionari, portari, şoferi, fochişti etc).
Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat şi urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoţi <ortodocşi – n.n.> din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”15. De altfel, trebuie spus că toţi patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar şi alţi episcopi şi mitropoliţi, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturişti, având rezervate posturi de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi alte funcţii de conducere în aşa zisele organisme ale democraţiei populare/socialiste (Frontul Unităţii Socialiste; Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), ca şi liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalţi înalţi clerici de toate religiile, era stabilită dinainte şi confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist16.
Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive şi represive luate de comunişti, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activităţi în afara celor strict legate de cult (1949 – asistenţă sanitară şi socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli de orice grad sau tip şi alte acţiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supravieţuire, a instituţiilor de învăţământ teologic superior (mai funcţionau doar 2 în toată ţara: la Bucureşti şi la Sibiu), precum şi a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamţ pentru călugări şi la Văratic şi Plumbuita pentru călugăriţe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor şi schiturilor, dar şi a unor parohii, de anumite bunuri mobile şi imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condiţiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)17 şi mai ales controlul direct şi total al ierarhiei BOR de către partidul şi statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securităţii18.
Situaţia de subordonare a BOR faţă de autorităţile comuniste este clară atunci când analizăm reacţia sa servilă faţă de priorităţile declarate ale regimului. De exemplu, obligaţia instituţiilor bisericeşti de a participa la epurarea bibliotecilor publice (şi chiar personale, ale prelaţilor îndeosebi), a librăriilor şi magazinelor de cărţile şi publicaţiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocşi de toate gradele la susţinerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele şi localităţile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărăşirile şi gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare, când preoţii erau obligaţi prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineaţa, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioşilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puşi de superiorii lor să citească şi să distribuie, respectiv să explice enoriaşilor lor, noutăţile din legislaţia internă şi politica externă a ţării (documentele şi normele emise de stat, rezoluţiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. şi ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., declaraţiile oficiale ale liderilor comunişti români şi sovietici, Manifestul Păcii şi publicaţia În apărarea păcii etc.)19.
Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligaţii, acţiuni de forţă sau criminale tronează controlarea desăvârşită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” şi teroarea inoculată clericilor de către ofiţerii de Securitate (mulţi dintre ei deghizaţi chiar în clerici) şi informatorii acestei instituţii represive şi criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuşi patriarhul Moscovei şi al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcţie în 1990 şi decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofiţer/general KGB sub acoperire20).
Totuşi, deseori, mulţi dintre cei consideraţi duşmani ai statului comunist erau găzduiţi, ascunşi sau protejaţi de unii prelaţi, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulţi dintre virtualii şi foştii deţinuţi politici din era comunistă21.
Incontestabil, „rezistenţa” anticomunistă ortodoxă, deşi reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acţiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – şi mai puţin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acţiuni concrete ori poziţii publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi aşa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar iniţiat, după unii comentatori mult prea optimişti), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice româneşti şi străine, a lumii creştine interne şi internaţionale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogăţit şi limba de lemn), oportunism, laşitate şi fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar şi salvator pentru fiinţa însăşi a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situaţia destul de gravă a moralităţii publice şi cunoştinţele religioase cu totul insuficiente şi mediocre ale majorităţii absolute a populaţiei creştin-ortodoxe a României de astăzi (deşi la recensământul din 1992 peste 86% din cetăţenii români s-au declarat ortodocşi, în realitate doar vreo 16% dintre aceştia pot fi denumiţi astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).
Pe lângă Decretele nr. 175 şi nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învăţământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educaţiei şi desfiinţarea oricăror şcoli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanţă covârşitoare în acţiunea de subminare şi controlare a religiilor şi confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase (vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească şi libertatea religioasă (de conştiinţă şi de manifestare). Ministerul Cultelor, şi prin el puterea comunistă, organiza, reglementa şi controla întreaga viaţă a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului şi schimba regulile privind compoziţia adunărilor bisericeşti elective pentru a uşura centralizarea şi controlul comunist asupra BOR şi a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputaţii respectivelor regiuni/dieceze şi din reprezentanţii principalelor organizaţii de masă şi obşteşti sau instituţii culturale, care erau dominate deja de comunişti (şi de aliaţii lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. În acest fel, credincioşii sau preoţii de rând erau împiedicaţi să acceadă la asemenea funcţii şi să-şi desemneze în mod direct şi liber reprezentanţii22.
În acelaşi timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoţilor tuturor cultelor recunoscute oficial, deţinând astfel o puternică pârghie de influenţare şi şantajare a clericilor23.
Contribuţia teologiei ortodoxe la propaganda şi ideologia regimului comunist
Două au fost direcţiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă şi externă a partidului şi statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea şi subordonarea totală faţă de Biserica Ortodoxă Rusă şi implicit U.R.S.S. (KGB) în relaţiile bisericeşti externe, respectiv orientarea furibund anticatolică şi antipapală („teologia istorică” ce susţinea supremaţia Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „naţional-etnice” ortodoxe, în mişcarea ecumenică şi în general în lumea creştină, dar şi superioritatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin şi de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).
Principalele priorităţi caracteristice noii situaţii din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susţinerea pe toate căile şi în toate privinţele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice şi practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist şi propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relaţiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” şi Patriarhia Rusă, invocarea tradiţiilor de prietenie şi a legăturilor spirituale şi culturale cu Moscova şi elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorităţii statelor, popoarelor şi conducătorilor sovietici).
Trebuie să subliniem rolul major deţinut în această privinţă de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupări24 au atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forţa „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. În total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construieşte, în care vor birui forţele libertăţii, dreptăţii, dragostei şi păcii”25.
„Patriarhul roşu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhal26 originalul şi revoluţionarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”27, a fost şi cel mai mare „inovator” al doctrinei creştin-ortodoxe.
Aşa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului”, „îşi propunea […] să adapteze tradiţia pentru a înscrie BOR pe linia evoluţiei noii societăţi” şi, prin urmare, „ar putea fi înţeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiţionale la începuturile regimului comunist”28.
Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer şi plastic: „fiind dintr-o recoltă preoţească ridicată între anii 1910 şi 1920, face, ca preot, puţină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el ştie azi de toate afară de dogmatică şi de exegeză biblică”29.
Racordarea deplină a activităţii BOR la priorităţile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiţia „simfoniei” dintre Stat şi Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiţia sa, ca o regulă de viaţă definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-şi întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”30.
Astfel, „sursele creştine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creştină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiţia ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiţionate faţă de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile ţării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creştinismului, ci, mai ales, preceptelor creştinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voinţa lui Dumnezeu, ci şi legile date de ea căpătau un caracter divin”31.
De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică şi Stat”, nici constituţiile succesive comuniste nu prevedeau aşa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică şi Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”32.
De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Naţională Ortodoxă Română şi Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii noastre sunt cetăţenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”33.
În catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioşilor: „dragostea faţă de Patrie şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea de ocârmuitorii Statului şi de legile lui; desfăşurarea de activităţi conştiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obştesc; săvârşirea de rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor ţării, pentru înflorirea ei şi pentru ferirea [apărarea ei] cu preţul vieţii”34.
Prin urmare, „Biserica Ortodoxă şi-a însuşit ideologia marxistă aşa cum era ea expusă de către noul stat”35, scopul final al celor două instituţii fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conştient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptăţii şi păcii, iată o vastă lucrare la săvârşirea căreia este chemată să contribuie şi Biserica”36deoarece „este un adevăr axiomatic că creştinismul nu cuprinde în învăţătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste şi fireşti revendicări sociale. Nimic nu este în creştinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate şi dreptate socială, idei care-şi află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societăţii, orânduire ce se înfăptuieşte sub ochii noştri de către regimul democrat-popular din ţara noastră”37.
În centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înţelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-şi făuri o viaţă mai bună, să contribuie la construirea societăţii comuniste şi să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă şi necondiţionată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca şi cu realizările poporului”38.
Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei şi patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruenţa idealurilor comuniste cu cele creştin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaţionalismului, corespundea opoziţiei dintre concepţia hegemonică a Vaticanului şi cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” şi, totodată, „complementaritatea dintre noţiunea de Biserică naţională şi principiul sinodalităţii” se opunea naţionalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentaţiei anticatolice şi antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică şi naţiune, deci dintre Biserică şi Stat”39.
Este clar că „apostolatul social” era puternic influenţat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului şi cosmopolitismului, politica anticatolică şi antipapală, lupta pentru dreptate socială şi pace, propaganda internă şi externă pro-moscovită40.
Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimişi la toate neamurile, fără nici o distincţie, ca să le boteze, şi nimic nu poate legitima pretenţiunile unei anumite clase stăpânitoare din ţările capitaliste de a-şi difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică şi socială”41.
Teologii şi politicienii regimului de „democraţie populară” subliniau adesea rolul social şi patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanaţia poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica şi Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiţii, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”42.
După aceeaşi logică, ambele instituţii, Statul român şi BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau ameninţările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse şi aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei şi distrugerea uniţilor prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) şi ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unităţii Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toţi să fie una »), ceea ce, conform afirmaţiilor ortodocşilor, implica faptul că existenţa unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului şi, mai ales, în calea unităţii « ortodoxiei » române. Unitatea patriei şi cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, aşadar, indisociabile”43.
Concomitent cu persecuţiile anticatolice [denunţarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desfiinţarea congregaţiilor monastice şi expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) şi procesele de spionaj, trădare şi sabotaj înscenate Nunţiaturii Apostolice şi unor ierarhi sau preoţi catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile şi articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremaţia papală, infailibilitatea pontificală şi centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creştin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunţii papali nu sunt misionari, ci agenţi diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreaţa organizaţie papală nu este cel creştin religios-moral, de esenţă evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmaşul lui Petru » este mai mult urmaşul cezarului”44.
Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă şi panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferinţa de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegaţii a BOR, însuşi patriarhul Justinian, precum şi prof. T.M. Popescu, cel care a şi prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în ultimii 30 de ani45. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu46, iar atacurile furibunde şi adesea aberante ale teologilor ortodocşi la adresa Papei şi a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acţiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”47; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie şi în prezent, un adevărat şi primejdios cancer al omenirii”48; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de ştiinţă şi împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul ştiinţific”49; „noi cunoaştem că papalitatea a propagat învăţătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziţia şi cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi ştim că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele şi orice legătură cu viaţa socială”50; „încercarea Vaticanului de a împinge preoţimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie şi de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului şi a reacţiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului şi al credincioşilor”51.
O atenţie specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacţie şi ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârşit în voia lui Dumnezeu şi din dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor, şi-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât şi pentru unitatea noastră naţională”52.
Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „măreţului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraţilor care – cu două veacuri şi jumătate în urmă – fuseseră răpiţi prin silnicie şi prin amăgiri, şi duşi în robia spirituală a supunerii faţă de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept şi pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român şi identificăririi ei cu naţiunea română »53.
Dovada peremptorie a complicităţii liber consimţite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acţiunea de samavolnică desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici şi de comuniştii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă şi română, şi aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliţie, Armată, Parchet, administraţie, justiţie şi BOR. De fapt, forţarea „revenirii” uniţilor la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoşească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimţită şi de „fraţii catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuţia permanentă întreţinută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraţilor greco-catolici”, un sacrilegiu, o violenţă şi o laşitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism şi egoism, o minciună crasă şi un imens şantaj, de un cinism feroce54.
Printre cei care au cauţionat interzicerea Bisericii Unite cu Roma şi confiscarea enoriaşilor, clericilor şi proprietăţilor ei de către BOR, această mârşăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securităţii, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. şi U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu şi pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.
Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpaşu şi Justin Moisescu, precum şi preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din câte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniţi să apostazieze şi să treacă la ortodoxie, propunându-le şi diferite posturi bisericeşti ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli şi persecuţii, iar Iuliu Hossu, cel care va supravieţui până în 1970 în detenţie prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareţii de la Dragoslavele, Căldăruşani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) şi Curtea de Argeş, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistenţa sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimişilor în sutană ai Securităţii, aşa cum îi spusese înainte şi lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iaşi în 1948: „credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră”55.
Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate şi căinţă toate abuzurile şi crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreştină şi antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile şi nu i s-au făcut reparaţiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român56.
O altă dovadă a colaborării dintre BOR şi statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinţi români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalităţi din trecut care constituiau un simbol naţional(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinţi precum voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici şi antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenţi ai Rusiei şi Serbiei, Sava Brancovici şi Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocşilor ardeleni57.
În acelaşi stil era ascuns adevărul despre situaţia bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună şi mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită şi protejată, iar credincioşilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigoneşte pe nimeni pentru mărturisirea credinţei lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepseşte cu 6 luni muncă forţată pe oricine tulbură sau împiedică săvârşirea unei slujbe religioase”58 (prevedere ce viza mai mult propaganda şi prevenirea unor contestaţii civice la adresa ierarhiei colaboraţioniste). De asemenea, patriarhul a susţinut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în faţă exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” şi se susţinea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii şi a credinţei religioase”59.
Totodată, printre referinţele teologilor ortodocşi români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruşi revoluţionari şi de cei comunişti străini sau români (Herzen, Cernâşevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâşinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalităţii fiind promovat atât faţă de Justinian cât şi de patriarh însuşi în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. şi preşedintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”60.
Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-şi reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. şi R.P.R., precum şi totala supunere şi imensa recunoştinţă faţă de aceste state şi partide comuniste (mai ales faţă de liderii lor), ca şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii”61.
Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, arhiereul Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică”62.
În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.
Iată câteva exemple: „aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”63(Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”64 (Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”65 (Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).
Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”66.
De altfel, Justinian devenise din 1945 agentul propagandistic al regimului comunist, susţinându-i tezele chiar şi în domeniul istoriografiei. Pastorala sa de 9 mai 1948 abundă în mesaje anti-monarhice şi anti-dinastice, aluzii, critici şi acuze la adresa partidelor istorice şi a “regimului burghezo-moşieresc”, precum şi a „imperialiştilor aţâţători la un nou război”67.
„Frontul organizat pentru apărarea păcii al întregii Ortodoxii” era „un fel de « Pact de la Varşovia ecleziastic » aflat „sub conducerea înţeleaptă a Preafericitului Patriarh Alexei” cu rolul de a susţine propaganda şi acţiunile diversioniste ale KGB-ului în lume, îndeosebi prin „lupta pentru pace”, în care ierarhii români (inclusiv Teoctist Arăpaşu, penultimul patriarh al BOR) s-au evidenţiat în mod deosebit, atât în ţară (comitetele de luptă pentru pace, Congresul acestora din 9-12 septembrie 1950) cât şi în străinătate (întrunirile, conferinţele, congresele şi consiliile mondiale ale păcii – de exemplu, de la Varşovia 1950)68.
În 1948-1949, cenzura atingând apogeul, au fost desfiinţate cele mai multe dintre ziarele şi revistele bisericeşti, printre puţinele menţinute, sub totalul şi permanentul control al Ministerului (apoi Direcţiei/Departamentului) Cultelor, însă, fiind „Telegraful Român” de la Sibiu (unica « supravieţuitoare » dintre publicaţiile periodice ale eparhiilor, cu excepţia Arhiepiscopiei Bucureştiului) şi revistele editate de Sfântul Sinod, Patriarhia Română, Mitropolia Ungrovlahiei şi institutele de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Sibiu (singurele facultăţi de profil păstrate): „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Glasul Bisericii” şi „Studii Teologice”. În anii ’50 au mai apărut, rând pe rând, revistele mitropoliilor Moldovei (Iaşi), Olteniei (Craiova), Banatului (Timişoara) şi Ardealului (Sibiu).
Învăţământul teologic ortodox se transforma, la rândul său, în profunzime, după acelaşi model sovietic, bazat pe materialismul istoric şi dialectica marxistă, scopul fiind formarea de preoţi-cetăţeni pe deplin devotaţi BOR şi R.P.R., după cum declarau public ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, patriarhul Justinian şi rectorii succesivi ai Institutului Teologic din Bucureşti: pr. Nicolae Nicolaescu (1949) şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (1950-1954), cel din urmă fiind cel mai elocvent: „s-a izbutit ca unei însemnate părţi a preoţimii noastre să i se dea o nouă şi justă orientare realistă, antrenându-se într-o vie acţiune de însănătoşire a vieţii religioase prin combaterea superstiţiilor şi obscurantismului mistic…”69. În 1949, patriarhul le oferea studenţilor teologi şi exemple de preoţi ortodocşi progresişti din trecut pe care aceştia ar fi trebuit să-i imite: « „popa Laurenţiu” tras în ţeapă şi apoi ars, cu prilejul răscoalei din 1514, „popa Şapcă” participant la revoluţia din 1848, „Mitropolitul Teoctist” [al Moldovei, sub Ştefan cel Mare] care „s-a alăturat micii boierimi împotriva marilor feudali”, „mulţii şi încă neştiuţii preoţi ucişi în timpul răscoalei din 1907”, preotul-ţăran Neagu Benescu, purtătorul de cuvânt al „plugarilor clăcaşi” »70. Tot atunci, rectorul N. Nicolaescu spunea: „profesorii trebuie să cureţe minţile şi sufletele preoţilor de toată murdăria prejudecăţilor politice, sociale, şi teologice care i-au rătăcit de la calea Bisericii şi a Sfintei Evanghelii. […] Nu există nici o contradicţie între voinţa oamenilor muncii şi Sfintele Scripturi”71.
În acei ani, la institutele şi seminariile teologice ortodoxe se organizau multiple cursuri de reciclare şi reorientare a preoţilor şi călugărilor, acţiune anunţată de Justinian de la alegerea şi înscăunarea sa din mai-iunie 1948: „Poporul nostru trebuie călăuzit, orientat şi convins de apostolia socială cerută de bărbaţii vremurilor noi. […] De aceea, este necesar să selectăm şi să promovăm acele elemente care s-au dovedit capabile de noua lor misiune şi să eliminăm pe cei care nu mai corespund misiunii lor evanghelice […] armele preoţilor noştri trebuie revizuite şi ei vor trebui să fie înarmaţi cu armele spiritului nou, aşa încât să-l poată ajuta pe omul nou în aspiraţiile sale…”72.
Sub acelaşi impuls de „apostolie socială”, anunţat de Justinian la instalarea sa („BOR trebuie să-şi reformeze mănăstirile după legile canonice şi monastice şi să le reorganizeze pe baze noi, pentru a putea răspunde idealurilor şi aspiraţiilor poporului nostru”), au fost „istoricizate” chiar şi mănăstirile, prin reformele comunisto-sinodale ale vieţii monastice din 1950 persoanele consacrate fiind obligate să înveţe o meserie productivă, iar aşezămintele chinoviale înregistrându-se ca ateliere ori cooperative meşteşugăreşti (de broderie, de ţesut, de tâmplărie, tipărire, artizanat, artă etc.) sau participând direct la colectivizare prin prestarea de munci agricole şi întreţinerea maşinilor agricole73.
Pentru a concluziona, socotim că este suficient să reproducem afirmaţiile lui Justinian Marina dintr-un discurs retrospectiv despre rolul teologiei în perioada comunistă: „Timpurile actuale au adus cu ele sarcini noi pentru teologi. Ei au trebuit să se coboare din sferele teoretice pe tărâmul teologiei pentru viaţă, să nu mai facă, aşa cum făceau odinioară, teologie pentru teologie, ci să facă teologie pentru viaţă, să meargă în pas cu nevoile de manifestare în actualitate ale Bisericii”74.
Aşadar, considerăm că ierarhia şi teologia BOR au suferit la începuturile comunismului românesc transformări atât de importante încât, accentuându-se drastic tradiţionala subordonare faţă de autorităţile statului, s-a ajuns până la atingerea nivelului de totală dependenţă, ceea ce reprezintă o caracteristică a ideologiei totalitare de tip sovietic, manifestată prin includerea înaltului cler în rândurile nomenclaturii şi a teologiei printre vectorii propagandei oficiale interne şi externe75. (…)
Note
9
1 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 71.
2 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, ediţia a doua revăzută, Bucureşti, Editura Realitatea, 2005; Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.310; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, p. 151-152 şi p. 156; George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în AT, nr.1-2/2004, p. 19 şi p. 22.
3 Gabriel Catalan, Alegerea şi cariera unor arhierei, în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iulie-august 2001, p. 23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 164, octombrie 2003, p. 35-38; Cristian Vasile, op. cit., p. 156; Adrian Cioroianu, op. cit., p. 310; cf. George Enache, op. cit., p. 15-25; Corneliu Leu, op.cit.,passim.
4 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 1-4 / Microfilme, r. 1169, c. 650-653; ANR, Colecţia 60, dosar 540, f. 33-35; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
5 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, în AS, vol. VI Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (19-21 iunie 1998), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 706-708. În continuare: Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai – «Ziua independenţei» în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 181, aprilie 2005, p. 28-30 şi cu o nouă anexă (lista electorilor patriarhului Justinian Marina), în completare în „Timpul. Revistă de cultură”, Iaşi, nr. 83, noiembrie 2005, p. 18-19. În continuare: Gabriel Catalan, O pastorală patriarhală de 9 Mai.
7 Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, BOR şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în AFTO, 2002, p. 93-154; George Enache, Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”, în vol. de autor Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 15-156; George Enache şi Adrian Nicolae Petcu,BOR şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Studii, I, (editor coord. Gheorghe Onişoru), Bucureşti, CNSAS, 2001, p. 108-136; Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989 (editor coord. Adrian Nicolae Petcu), Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 124-222; Pr. Prof. Gheorghe Moisescu, Pr. Prof. Ştefan Lupşa, Pr. Prof. Alexandru Filipaşcu,Istoria Bisericii Romîne, Manual pentru institutele teologice, vol. II (1632-1949), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1957, p. 617-648; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, Manual pentru seminariile teologice, Sibiu, f.e., 1972, p. 356-377; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994 <1997>, p. 481-523 passim; Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, INST, 2001 (editorii cenzurează unele dintre documentele publicate, pe care noi le-am publicat anterior şi integral în presa centrală internă); Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un Apostol al Bisericii şi neamului românesc, în „Vestitorul ortodoxiei”, nr. 264-274, martie-august 2001; Cristina Păiuşan, Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în AS, vol. VII Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 111-117; Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului [Anania], Amintiri despre Patriarhul Justinian, în „Renaşterea”, nr. 10/1998, p. 6-7 şi nr. 11/1998, p. 6-7; idem, Atitudini, Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezană, 1999; vezi şi filmul documentar Memorie în alb şi negru, TVR (redacţia „Viaţa spirituală”) şi Biroul de presă al Patriarhiei Ortodoxe Române, 1998/1999, prezentat la simpozionul organizat în aula Palatului Patriarhiei la 21 februarie 2001, cu ocazia comemorării patriarhului Justinian Marina.
8 BOR, nr. 5-8/1948, p. 223, apud Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 708.
9 ANR, fond Consiliul de Miniştri (103), dosar nr. 3/1948, f. 18 şi 21; Dr. Petru Groza, Articole, cuvîntări, interviuri. Texte alese, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 534 şi p. 536.
10 Vezi Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Compania, 2001 şi Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei” bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.
11 Pr. Dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, p. 34-40, p. 42 şi p. 56-57.
12 Ovidiu Bozgan şi Dan Cătănuş, România anului 1948 sub lupa diplomaţiei franceze, în AT, nr. 3-4/2002, p. 116 (pentru textul întregului raport vezi p. 118-139).
13 Virgiliu Ţârău, „Democraţiile populare” şi atitudinea lor faţă de religie şi biserică în anul 1948, în AS, vol. VI, p. 674.
14 Tatiana Volokitina, Stalin-Biserica Rusă: o relaţie interesată, în MI, nr. 1/2001, p. 19.
15 Vezi Gabriel Mateescu, „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, în „Lumea credinţei. Magazin ilustrat”, ianuarie 2004, p. 43; cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004.
16 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 2 / Microfilme, r. 1169, c. 651; ANR, colecţia 60, dosar 540, f. 30-35; ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 99; ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 272r-v; dosar nr. 76/1946, f. 80/ ibidem f. 81; ANR, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosar 45/1950, f. 1-14; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dos.A/592, f.2, 4-10; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 1r-2r, 5r-6v; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 194/1952, f. 11-16; dosar 64/1958, f. 98; dosar 85/1986, f. 2r-5v; ANR, colecţia Gabanyi, dosar 50, f. 5-6, 16, 18, 65, 70-72.
17 Cristian Vasile, op. cit., p. 208-231 şi p. 248-250; Paul Negruţ, op. cit., p. 123; Ioan Dură,op. cit., p. 83.
18 Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 261-263 şi p. 270.
19 Vezi presa bisericească din anii 1948-1955.
20 „Gleb Yakunin, care a avut acces la arhivele KGB, afirmă că Alexei a avut numele de cod « Drozdov »” – vezi Dănuţ Mănăstireanu, A murit Alexei II, Patriarhul ortodox al Rusiei,http://danutm.wordpress.com/2008/12/05/, accesat la 12.01.2010. Înainte de a deveni patriarh, Alexei Mihailovici Rüdiger (Ridiger) a fost succesiv: episcop, arhiepiscop şi mitropolit de Talin/Estonia (1961-1986), respectiv mitropolit de Novgorod şi Leningrad (1986-1990), dar a negat permanent că ar fi fost agent KGB, declarând, totodată, că documentele care-l incriminează sunt fabricate de guvernul estonian rusofob pentru a discredita Biserica Ortodoxă Rusă şi Federaţia Rusă – vezihttp://orthodoxwiki.org/Alexei_II_%28Ridiger%29_of_Moscow, accesat la 22.01.2010; cf. Nathaniel Davis, A Long Walk to Church: A Contemporary History of Russian Orthodoxy, Oxford, Westview Press, 1995, p. 89, 96 şi 272.
21 Cristian Vasile, op. cit., p. 244-248.
22 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 706-708; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai, p. 19.
23 Dennis Deletant, op. cit., p. 70; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
24 Vezi G. Catalan, O conferinţă radiofonică în spirit colectivist a unui ierarh ortodox pro-comunist (1945), în “Timpul”, nr.87, martie 2006, p.5.
25 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri în lupta pentru pace, vol.IV, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, p.XIX.
26 G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p.708.
27 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.I-II, Bucureşti, 1948 (ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1949).
28 O. Gillet, Religie şi naţionalism…, pp.37, 39, 41.
29 Gala Galaction, Jurnal, vol.III, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.109.
30 Justinian, Apostolat social, vol.IV, pp.341 şi 435.
31 O. Gillet, op. cit., p.109.
32 Ibidem, p.99; John Meyendorff, The Orthodox Church, Crestwood, New York, St. Vladimir’s Seminary Press, 1981, p.165; P. Negruţ, Biserica şi Statul…, pp.114-115.
33 „BOR”, nr.5-8 (mai-august)/1948, p.234.
34 Vezi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, apud. O. Gillet, op. cit., p.98.
35 O. Gillet, op. cit., p.91.
36 S. Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale. Principii cu caracter social desprinse din Sfintele Evanghelii, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1954, p.172.
37 M. Chialda, Creştinism şi patriotism, în „Studii Teologice”, nr.1-2/1953, p.60.
38 O. Gillet, op. cit., pp.90-91.
39 Ibidem, pp.90, 91, 92, 93, 94, 97, 116, 117, 118.
40 Ibidem, pp.114, 116.
41 Petru Rezuş, Creştinismul şi dragostea de patrie, în „Studii Teologice”, 1952, p.110.
42 O. Gillet, op. cit., pp.111, 112, 124.
43 Ibidem, p.96.
44 Ibidem, pp.118-119; Teodor M. Popescu, Ortodoxie şi catolicism, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.481.
45 O. Gillet, Op. cit., pp.119-123; C. Vasile, BOR în primul deceniu comunist, pp.203-204; T. Volokitina, Stalin-Biserica Rusă…, p.19.
46 ANR, fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 75/1946, f.25.
47 Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi stat. Studiu istorico-juridic, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.453.
48 L. Pădureanu, Vaticanul – cetate zidită pe nisip: minciuna papalităţii în primele trei veacuri, în „Studii Teologice”, 1952, p.293.
49 Iustin Moisescu, Atitudinea papalităţii faţă de progresul omenirii, în „Ortodoxia”, nr.1/1953, pp.130-131.
50 Alexandru I. Ciurea, Rezistenţa Bisericii româneşti faţă de prozelitismul catolic, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1949, pp.224-225.
51 ***, Cinci ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, în „Ortodoxia”, nr.4/1953, p.509.
52 Justinian, Unitatea bisericească ne va ajuta să facem mai strânsă şi mai indestructibilă [sic! – n.n.] unitatea noastră naţională, în Apostolat social. Slujind lui Dumnezeu şi oamenilor. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.X, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1971, p.110.
53 ***, Cinci ani de la reîntregirea BOR, p.503; O. Gillet, Op. cit., p. 201.
54 Doina Cornea, Asaltul comunist împotriva Bisericii Greco-Catolice şi miracolul supravieţuirii ei, în Analele Sighet, vol.6, pp.695-699; Ioan Ploscaru, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în Analele Sighet, vol.6, pp.679-684; Ion Zubaşcu, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în documentele Securităţii, în Analele Sighet, vol.6, pp.685-694; O sinteză asupra suprimării Bisericii Unite cu Roma şi a supravieţuirii sale clandestine la C. Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003.
55 Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de S.A. Prunduş, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003, pp.81, 438-439; Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ, dosar 736, f.181; cf. C. Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.102 (autorul anonimizează numele clericilor ortodocşi torţionari).
56 Alexandru Raţiu, Biserica furată, f. l., f. e., f. a.; Idem, Persecuţia Bisericii Române Unite, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1994; Sergiu Grossu, Calvarul României creştine,Editura “Convorbiri Literare” – ABC Dava, 1994; Pr. prof. Clement Plăianu şi Dr. Silvestru Augustin Prunduş, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj, Editura “Viaţa creştină”, 1994. Refuzul BOR de a restitui bisericile greco-catolice a fost denunţat permanent în toate rapoartele anuale ale Departamentului de Stat privind libertatea religioasă, inclusiv în cel din 2009, în care se afirmă foarte clar că statul român încurajează abuzurile BOR.
57 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.68.
58 Interviu dat de Justinian Marina ziarului „Universul”, nr.260/7 noiembrie 1948.
59 Vezi ***, În problema libertăţilor religioase, în „Scânteia”, 22 februarie 1949 şi P. Negruţ,op. cit., p.119.
60 O. Gillet, op. cit., pp.87, 113.
61 Roadele adevăratei libertăţi, în „Ortodoxia”, nr.1 (ianuarie-martie)/1953, pp.5-7 şi 24-26 passim.
62 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.138-143 passim; G. Catalan, Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, în Analele Sighet, vol.7, pp.62-63.
63 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.368.
64 Ibidem, p.369.
65 Ibidem, p.371.
66 Ibidem, p.365; G. Catalan, Martie 1953…, p.64.
67 G. Catalan, O pastorală patriarhală…, p.18-19.
68 T. Volokitina, Conducerea sovietică şi crearea blocului Bisericilor Ortodoxe în Europa Orientală. 1943-1948, comunicare prezentată la a V-a sesiune a Comisiei mixte ruso-române de istorie, Bucureşti, 25 octombrie 2000; O. Gillet, op. cit., pp.120, 122; P. Negruţ, op. cit., pp.130, 139-140; P. Rezuş, Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de lupta pentru pace. Sarcinile preoţimii în această problemă, în „Studii Teologice”, 1952, p.11; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar A592, f.2, 4, 6, 8v, 10; Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport final, Bucureşti, 2006, p.464, nota 66, înwww.presidency.ro; Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p.279, nota 67.
69 Vezi ***, Deschiderea cursurilor pentru anul şcolar 1950-1951 la Institutul Teologic din Bucureşti, în „BOR”, nr.10/1950, p.526 şi Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească la Institutul Teologic din Bucureşti (1948-1953), în „Anuarul Institutului de Istorie « A.D. Xenopol »”, tom.XLI, 2004, pp.558-560.
70 Vezi ***, Deschiderea cursurilor Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în „BOR”, nr.1-2/1949, pp.18-19, apud. Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească…, pp.558-559.
71 P. Negruţ, op. cit., pp.120-121.
72 Ibidem, p.117-118; G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, pp.708-709.
73 P. Negruţ, op. cit., pp.118, 123.
74 „BOR”, nr.5-6 (mai-iunie)/1966, p.453 apud. Petre Popa, Patriarhul Iustinian Marina între ortodoxie tradiţională şi politică românească postbelică, în „Argesis. Studii şi comunicări”, Seria Istorie, Piteşti, vol.XIV, 2005, p.884.
75 Documentele reproduse în anexe argumentează, fără putinţă de tăgadă, în opinia noastră, aceste concluzii.
76 În general, am preferat menţinerea particularităţilor de limbă şi stil ale documentelor pentru a reda cât mai exact specificul epocii şi a păstra savoarea izvoarelor istorice.Totodată, precizăm că, pentru a sublinia continuitatea istorică foarte clară existentă în privinţa modului de organizare, funcţionare şi, mai ales, relaţionare a BOR cu statul comunist, cât şi evoluţia biografică a unor clerici ortodocşi reprezentativi, care au ocupat la un moment dat funcţii importante în ierarhia acestui cult, am optat pentru reproducerea câtorva documente posterioare anului 1955, limita cronologică superioară a studiului nostru.

 

Câteva informații despre Biblia editată de Patriarhul Justinian Marina în 1968


Recent am avut ocazia să văd ediția Bibliei tipărită la București (1968) în timpul Patriarhului Justinian Marina și m-am gândit să împărtășesc câteva opinii pe marginea acestei lucrări.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre această ediție a Bibliei am să mă refer la un articol al lui Adrian Nicolae Petcu publicat în Ziarul Lumina, iunie 2011, semnalat și de mine AICI.

În virtutea bunelor relații dintre Anglia şi România, în perioada interbelică, contactele dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Anglicană fuseseră extrem de cordiale. Instalarea comunismului în România a condus inevitabil la ruperea relațiilor dintre cele două Biserici, după cum cerea puterea sovietică prin vocea patriarhului Alexei al Moscovei la conferința interortodoxă din 1948.

Dezgheţul din 1955 a oferit ocazia reînnodării contactelor dintre cele două Biserici, mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România. Un an mai târziu, patriarhul Justinian Marina răspundea la invitația acestuia, fiind primit la Londra ca un șef de stat, vizitând numeroase mănăstiri, participând la anumite servicii religioase, fiind în mijlocul credincioșilor români din capitala britanică. Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Față de gestul reginei, patriarhul i-a spus: „Majestate, vă mulțumesc! Sunteți foarte generoasă, dar sunt informat că sunteți președinta Societății Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele. Eu am mai mult de 10 ani și nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul mașinii, dați-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări și eu Biblia!” Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.

Adrian Nicolae Petcu

http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii/iunie-1966-vizita-patriarhului-justinian-marina-anglia

Din articolul pe care l-am reprodus mai sus reiese faptul că relațiile dintre Biserica Anglicană și cea Ortodoxă au fost foarte cordiale în perioada interbelică, dar s-au răcit ca urmare a instaurării unui regim de factură comunistă în România. După anul 1955 putem vorbi, conform lui Adrian Nicolae Petcu, de o reînnodare a contactelor dintre cele două Biserici. Acestea se concretizează,  „mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România, urmată, un an mai târziu de vizita Patriarhului Justinian Marina la Londra. În cadrul acestei vizite, Patriarhul Justinian Marina a fost primit chiar de regina Elisabeta care, conform celor menționate de domnul Adrian Petcu, i-ar fi oferit în dar un automobil Rolls Royce, pe care l-a refuzat. În locul mașinii, patriarhul român solicită reginei Elisabeta, care era președinta Societății Biblice Britanice, hârtie și materiale de legătorie ca să poată tipări Biblia, una care să-i poarte numele. În finalul articolului citat se menționează că patriarhul a primit materialele solicitate și astfel „au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.” Informația este interesantă, deoarece în Cuvântul către cititori al Bibliei de la 1968 scris de către Justinian Marina se menționează cifra de 100.000 de exemplare.

Biblia BOR 1968. PPagina de titlu

Doi bătrâni controversați: Nicolae Corneanu și Iosif Țon


Două biografii în paralel: Nicolae Corneanu și Iosif Țon

Cu drezina

corneanu - ton1. Nicolae Corneanu. Dat fiind faptul că nu sunt suficient de în vârstă încât să fi reținut toate detaliile evenimentelor de la Timișoara, din 1989, am aflat despre mitropolitul Nicolae Corneanu abia ulterior, când s-a denunțat pentru colaboraționismul său cu regimul comunist.

N-am cunoștință despre un alt caz similar – deși se pare că ar fi existat niște autodenunțuri similare în alte confesiuni, însă nu de aceeași anvergură. Prin urmare, l-am privit de la început cu ochi buni pe ierarhul ortodox.

Ulterior, am aflat despre Marșul Învierii, eveniment ce reunește creștini de toate confesiunile într-o procesiune care străbate Timișoara în fiecare an, de Înviere. Această întâmplare fericită n-ar fi existat fără bunăvoința mitropolitului.

Pe urmă, am aflat că a participat la întâlnirile organizate de Areopagus. Am fost surprins de această deschidere cu totul neobișnuită și neașteptată între creștinii majoritari și minoritarii dintre care provin.

Gestul mitropolitului de a se împărtăși…

Vezi articol original 500 de cuvinte mai mult

Patriarhul Sako: 100.000 de creștini din Irak au fost strămutați, jihadiștii scot crucile din biserici


Jihadiștii care au cucerit joi mai multe orașe din nordul Irakului au determinat refugierea a 100.000 de creștini și au scos crucile din biserici, a declarat patriarhul caldeean irakian Louis Sako, evocând ”un dezastru umanitar”, relatează AFP.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

”Sunt 100.000 de strămutați creștini care au fugit doar cu hainele pe ei, unii pe jos, ducându-se în regiunea Kurdistan”, a explicat patriarhul pentru AFP la Kirkuk (nord). ”Este un dezastru umanitar. Bisericile (din orașele cucerite) sunt ocupate, crucile lor scoase”, a afirmat patriarhul, adăugând că peste 1.500 de manuscrise au fost arse.

Continuarea pe Agerpres.ro

Președintele României: Ortodox sau luteran ?


 

Klaus şi Viorel, fără sare şi piper. Analiza discursurilor principalilor candidaţi la Preşedinţie

Klaus Iohanis şi Victor Ponta FOTO Mediafax

Ziarul Adevărul analizează primele discursuri ale lui Klaus Iohanis și Victor Ponta în calitate de candidați la funcția de președinte al României, analiză din care reiese că una din temele abordate de Victor Ponta este cea a religiei.

Klaus vrea linişte

  Primul care a vorbit în calitate de prezidenţiabil a fost Klaus Iohannis, sâmbătă, la Congresul comun PNL-PDL. Ieşit învingător din confuntarea internă cu Crin Antonescu, Iohannis mai are de trecut peste duelul cu Cătălin Predoiu, ce pare doar o formalitate. De altfel, la congresul de fuzune a celor două partide, Iohannis a vorbit ca un politician ce aspiră la cel mai înalt rang în stat. „Politica trebuie să producă rezultate, nu un spectacol steril. Vreau mai puţin spectacol, mai puţină gălăgie şi, mai ales, cred că este nevoie de mai multă sobrietate în exercitarea funcţiei de preşedinte“, a fost mesajul lui Iohannis.

   „Preşedintele Republicii trebuie să îşi redescopere funcţiile de arbitru şi de mediator, ceea ce nu înseamnă că preşedintele nu trebuie să fie ferm atunci când este vorba de derapaje de la statul de drept sau de excese ale politicienilor“, a continuat liderul PNL.

Ortodox sau luteran

Din start, Ponta le-a transmis răspicat celor prezenţi atât în sală, cât şi în faţa televizoarelor că este mândru de religia sa ortodoxă, cu trimitere directă către adversarul său, Klaus Iohannis, etnic german de confesiune lutherană. „Nu vreau să mă acuze nimeni sau să spună că e un defect faptul că sunt român sau ortodox în ţara mea. Aşa m-am născut, aşa o să mor, sunt mândru de asta, cred că trebuie să fiu respectat pentru acest lucru“, a spus Ponta. Radu Magdin îi sugerează să se oprească.

„Ponta se foloseşte de mesajul religios pentru că îşi dă seama că este un avantaj, dar nu trebuie să insiste excesiv. Am reţinut că e un bun creştin, gata! Dacă aş fi în locul lui, m-aş axa pe ideea de familie, pentru că are o soţie frumoasă, doi copii frumoşi. Ar fi o strategie mai bună“, spune Magdin. Sociologul Alfred Bulai vede şi partea necurată a acestui mesaj politic. „Mă aştept să existe campanii puternice din partea Bisericii Ortodoxe pro-Victor Ponta, pe care le va face prin intermediul preoţilor“, arată Bulai.  „Klaus Iohannis este etnic german şi de confesiune lutherană. Câţi români se identifică cu el?“, s-a întrebat retoric Bulai.

Antonio Momoc se întoarce în timp şi crede că PSD foloseşte această temă şi prin prisma unei lecţii învăţate în 1996, când Ion Iliescu a pierdut finala pentru Cotroceni în favoarea lui Emil Constantinescu. „Iliescu a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu, iar răspunsul său a fost: „Sunt liber cugetător“. Învăţând lecţia înfrângerii lui Iliescu în lupta cu Constantinescu, social-democraţii vorbesc despre biserică, deşi au o doctrină marxistă“, a declarat pentru „Adevărul“ Momoc.

Sursa. http://adevarul.ro/news/

Propunere pentru înființarea unui centru Ortodox la Geneva cu scopul de a „direcționa și controla emigrația românească”


Recitind de curând articolul lui Adrian Nicolae Petcu despre Departamentul Cultelor, mi-a reținut atenția pasajul de mai jos

Un alt refuz din partea Departamentului cultelor, impardonabil pentru Securitate, s-a consumat la propunerea ambasadei României în Elveția prin care solicita înființarea „unui centru ortodox românesc la Geneva”, în scopul „contrabalansării comunităților romanești cu orientare reacționară şi anticomunistă, precum și pentru a concentra în jurul său elemente cu idei şi vederi progresiste, să devină, în perspectivă, un centru de direcționare şi de control a emigrației romanești”[44]

[44]ACNSAS, Fond Documentar/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 138v-139.

Adrian Nicolae PETCU, Activitatea Departamentului Cultelor în atenția Securității (1970-1989), Partea I-a  http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Activitatea%20departamentului%20cultelor%20in%20atentia%20securitatii%201%20de%20Adrian%20Nicolae%20Petcu.htm

Am considerat interesant faptul că propunerea de înființare a unui centru ortodox românesc la Geneva nu se făcea pentru promovarea valorilor creștine ci „pentru a concentra în jurul său elemente cu idei şi vederi progresiste, să devină, în perspectivă, un centru de direcţionare şi de control a emigraţiei româneşti”.  Cred că acest detaliu poate fi încadrat în ceea ce eu am denumit în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965 ca fiind Implicarea Bisericii în acțiunile propagandistice ale regimului comunist prin promovarea unei imagini pozitive în Occident. Se impune menționarea, că în acest caz, vorbim de ceva mai mult decât de o promovare a unei imagini pozitive dorindu-se nici mai mult nici mai puțin ca în viitor acest centru să devină unul de „direcționare și control al emigrației românești.”

Relația dintre Evanghelie și cultură


Daniel Benga, Metodologia cercetarii științifice în teologia istorică

Printre interesele mele se numără și aspectele legate de metodologia cercetării și a realizării unei lucrări științifice. La recomandarea bunului meu prieten, Dragoș Predescu, am cumpărat cu ceva timp în urmă și citit cartea părintelui profesor Daniel Benga, Metodologia cercetării științifice în Teologia istorică, Editura Sofia, București, 2005, 224 pagini. Recomand această lucrare tuturor celor interesați de tema amintită mai sus și în mod particular de teologia istorică.

Revenind de curând asupra textului am revăzut o însemnare care m-a ajutat să înțeleg mai clar faptul că între Evanghelie și cultură există o relație de interdependență. Profesorul Daniel Benga menționa că „între Evanghelie și cultură există o dialectică. Cultura nu poate rămâne în afara Evangheliei deoarece nu are sens în ea însăși, chiar dacă uneori poate exprima unele adevăruri cu privire la spiritul uman. Evanghelia este singura care poate transfigura cultura. La rândul ei, Evanghelia nu poate ajunge la persoanele umane decât prin intermediul  culturii, avându-se în vedere contextul cultural specific fiecărui neam. Altfel spus, cultura fără Evanghelie rămâne pe pământ, iar Evanghelia fără cultură nu poate fi comunicată oamenilor.”

Recomandări editoriale (6) – Pr. Daniel Benga, Metodologia cercetării științifice în teologia istorică


Daniel Benga, Metodologia cercetarii științifice în teologia istorică

Pe coperta 4 stau scrise următoarele: „Aceasta lucrare de metodologie încearcă să descrie, într-un mod sistematic, principalele norme și principii după care ar trebui sa se desfășoare cercetarea științifică în teologie. Deși se limitează la prezentarea criteriilor de cercetare în cadrul teologiei istorice, principiile enunțate pot fi utilizate cu succes atât în cadrul celorlalte discipline teologice, cât și în sfera științelor umaniste.

Normele metodice devin azi cu atât mai utile, cu cât trăim într-o lume aflată într-o rapidă schimbare și evoluție științifică și tehnologică, în care teologia este provocată din ce în ce mai des sper a-și prezenta punctul de vedere. Numai asimilarea  și actualizarea creatoare a cunoștințelor dobândite în cadrul studiului teologiei vor permite tinerelor generații de teologi să-și facă vocea auzită în contextul lumii moderne.”

Părintele Daniel Benga a mai publicat în anul 2003 la Editura Sofia lucrarea Mari reformatori luterani și Biserica Ortodoxă. Contribuții la tipologia relațiilor luterano-ortoxe din secolul al XVI -lea.

Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea


Biserica Ortodoxa Româna a fost una dintre institutiile cele mai supravegheate în cei 45 de ani de regim comunist de catre securitate. Astazi, Biserica Ortodoxa Româna este tratata ca o „colaboratoare” a securitatii. De la înaltii sai prelati si pâna la preotul simplu de tara, preotii si calugarii sunt catalogati ca fiind, pur si simplu, colaboratori ai acelei institutii care i-a terorizat o viata.

Adevarul trebuie căutat
Tonul incriminator de azi este acelasi cu cel al anilor 50. Vehementa „Scânteii” si a Rapoartelor Directiei Generale a Securitatii Statului, împotriva credintei si a slujitorilor sai, este egalata astazi de vehementa dezvaluirilor bine ajustate.
Acuzatiile sunt aceleasi cu cele ale cumplitilor ani 50: legionarism, homosexualitate, la care se adauga cea specifica timpului nostru: colaborare cu securitatea – turnatoria. Din pacate, majoritatea celor care au fost întemnitati, sau au stat ani de zile prin munti si au rezistat prin rugaciune si propovaduirea acesteia, nu mai sunt. Asa ca este tot mai usor sa-i acuzi de toate viciile lumii si pe deasupra ca au fost turnatori. Nu-ti pot raspunde! Iar cei care o fac sunt rapid mânjiti cu cea mai noua acuzatie  – turnatoria.
Biserica Ortodoxa Româna, în tot ce a însemnat aceasta în perioada comunista, înalti prelati, preoti de mir, calugari si credinciosi, a fost permanent si îndeaproape supravegheata de catre securitate, documentele o demonstreaza. Incompatibilitatea dintre crestinismul-ortodox si comunism a fost gasita si cultivata de catre cei care au devenit liderii României si ai sistemului sau represiv. Omul nou pe care comunismul trebuia sa-l creeze nu putea fi credincios, „mistic” în perceptia comunista, ci ateu.
Credinta a devenit un refugiu pentru intelectualii români de toate formatiile: scriitori, publicisti, ingineri, avocati, care au gasit în manastiri si biserici un loc unde, în ciuda represiunii, se putea gândi si chiar vorbi liber. Dovada statistica a refugiului în credinta o reprezinta tabelul pe care-l publicam, în care câteva cifre ne demonstreaza ca numarul manastirilor a crescut din 1949 si pâna în 1958, un paradox al represiunii împotriva acestor lacasuri ale credintei si libertatii. Documente care sa sustina aceste teorii exista, doar ca trebuiecautate, pentru a fi gasite si puse în circulatie, dar adevarul nu este întotdeauna spectaculos.
O analiza profunda a abuzurilor la care au fost supusi preotii si calugarii deopotriva, a desfiintarii sau comasarii unor manastiri privite ca „focare subversive si mistice”, a arestarii preotilor, calugarilor si calugaritelor deopotriva nu a fost definitivata.
În anul 2006 o parte a documentelor arhivistice, care atesta unele înscenari de tip NKVD-ist, se folosesc cu scopul de a demonstra colaborarea preotilor cu securitatea. În Biserica, ca si în toate celelalte institutii românesti, bineînteles, s-au strecurat frica, teroarea, lasitatea umana, justificata prin nevoia de a supravietui. Daca nu realizam o istorie obiectiva nici a Bisericii Ortodoxe Române, nici a societatii românesti în regimul comunist, ci cream falsa imagine a culpabilitatii generale a românilor, fie ca au fost preoti si calugari, fie laici, nu vom putea ajunge niciodata la adevar.
Documentele prezentate au fost identificate în cadrul Arhivei SRI, fondul documentar, arhiva transferata acum în patrimoniul CNSAS. Unele dintre acestea au fost publicate în lucrarea Biserica Ortodoxa Româna sub regimul comunist,  vol. I, 1945 – 1958, editata de Cristina Paiusan si Radu Ciuceanu.
Am selectat cele cinci documente din perioada 1955 – 1958, emblematice pentru ceea ce a însemna Biserica Ortodoxa Româna în anii comunismului-stalinist si pentru felul în care îsi propunea securitatea sa modeleze aceasta institutie. Analiza cinica a modului în care putea fi restrânsa activitatea calugarilor si comasate sau desfiintate manastirile vorbeste de la sine, securitatea neputând în cei 45 de ani de regim comunist sa aserveasca BOR si sa înlature influenta acesteia printre credinciosii de rând.

„Solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor”
Referat al Directiei a III-a Directiei Generale a Securitatii Poporului privind problema manastirilor din R.P.R. din 22 octombrie 1955.
Din materialele pe care le detinem, rezulta ca manastirile de pe teritoriul R.P.R.:

  • au avut înainte de 23 august 1944 un rol antipopular si antisocial, constituind focare ale organizatiei legionare si puncte de sprijin ale regimurilor burghezo-mosieresti;
  • si-au continuat dupa 23 august 1944 activitatea lor antipopulara prin lupta împotriva regimului nostru, aceasta activitate fiind accentuata si mai mult în urma afluentei elementelor dusmanoase în manastiri;
  • cauta, si în unele locuri reusesc, sa extinda influenta lor asupra unui numar însemnat de credinciosi, în special în rândul taranilor mai înapoiati, aceasta concretizându-se atât prin cresterea numarului celor ce intra în manastiri, cât si prin numarul ridicat al celor ce participa la hramuri si sarbatori religioase.

În aceasta situatie, este necesara gasirea unei solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor.
Una dintre aceste solutii, si cea mai radicala, ar fi desfiintarea manastirilor.
A doua solutie ar fi concentrarea calugarilor în câteva manastiri mai mari.
În sfârsit, cea de a treia solutie ar fi luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari.
În ceea ce priveste prima solutie – adica desfiintarea manastirilor – aceasta ar include o serie de masuri ca:

  • predarea cladirilor în scopul utilizarii lor pentru: case de nasteri, spitale, case de odihna si scoli;
  • predarea obiectelor de cult, cultului respectiv;
  • darea spre folosinta a terenurilor si inventarului agricol taranilor cu pamânt putin sau G.A.C.-urilor din comunele din apropiere;
  • folosirea utilajelor atelierelor din manastire pentru deschiderea unor întreprinderi de stat care sa asigure continuitatea productiei, în special în ramurile legate de comertul exterior;
  • trimiterea calugarilor si calugaritelor la domiciliile anterioare intrarii lor în manastire si asigurarea încadrarii lor în câmpul muncii;
  • manastirile considerate monumente istorice sa fie atribuite Academiei R.P.R.;

Întreg acest ansamblu de masuri legate de desfiintarea manastirilor prezinta urmatoarele:
Avantaje:

  1. – desfiinteaza unele puncte de concentrare ale elementelor dusmanoase;
  2. – desfiinteaza unele puncte de sprijin ale elementelor reactionare din tara;
  3. – aceste masuri s-ar bucura de sprijinul unui numar de tarani ce ar beneficia într-un fel sau altul în urma lor;
  4. – o parte din calugari si calugarite, atrasi în productie, vor fi scosi de sub influenta elementelor dusmanoase.

Dezavantaje:
– raspândirea calugarilor nu ar rezolva problema încetarii activitatii lor dusmanoase. Actuala situatie a agenturii în mediul rural nu garanteaza sesizarea din timp a eventualelor actiuni dusmanoase pe care acestia le-ar întreprinde;
– desfiintarea manastirilor, lovind în interesele conducatorilor bisericii (care realizeaza din manastiri venituri foarte mari), nu s-ar bucura de sprijinul acestora chiar în situatia ca – formal – o va accepta;
– numarul mare de elemente dusmanoase din conducerea bisericii si aparatul sau administrativ va constitui o piedica serioasa în realizarea acestor masuri;
– desfiintarea manastirilor va fi considerata ca o lovitura data Bisericii Ortodoxe. Or, comparând aceasta cu unele concesii facute Bisericii catolice, s-ar putea ajunge la întarirea curentului de catolicizare existent în sânul Bisericii Ortodoxe, curent sustinut în totalitate de elemente dusmanoase regimului;
– starea de înapoiere politica si culturala a majoritatii credinciosilor nu garanteaza efectuarea în conditii optime a masurilor aratate mai sus. Fiecare dintre masurile sus-mentionate poate da nastere la tulburari;
– întrucât majoritatea manastirilor sunt dispuse în locuri izolate, multe dintre acestea nu vor putea fi folosite ca scoli, spitale sau case de nastere. Din aceasta cauza, nefiind direct interesati, credinciosii din comunele din jurul manastirilor nu vor sprijini masurile ce se vor lua;
– situatia politica internationala nu este propice unei asemenea masuri.
În ceea ce priveste cea de a doua solutie, adica concentrarea calugarilor si calugaritelor în câteva manastiri, aceasta ar include urmatoarele masuri:
– pentru manastirile ce se vor evacua, masurile prevazute în prima varianta;
– pentru manastirile în care vor fi concentrati;
– desfiintarea scolilor monahale de toate gradele;
– desfiintarea atelierelor ce lucreaza pentru uzul public;
– fixarea unor noi norme de intrare în calugarie;
– interzicerea circularii calugarilor.
Aceste masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
– reduce cu mult punctele de concentrare ale elementelor calugaresti dusmanoase;
– îngreuneaza sprijinirea elementelor reactionare din afara;
– înlatura unul din mijloacele de educare mistica;
– împiedica în mare masura afluenta de noi membri în manastiri;
– urmarirea informativa s-ar putea face în mai bune conditii.
Dezavantaje:
– elementele calugaresti vor continua sa mai exercite o oarecare influenta asupra credinciosilor;
– se creeaza centre calugaresti dusmanoase mai puternice;
– masura de concentrare a calugarilor va putea întâmpina rezistenta atât din partea unor calugari, cât si din partea unora dintre credinciosii din comunele vecine manastirilor ce vor fi desfiintate.
În ceea ce priveste a treia solutie, adica luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari, aceasta ar include urmatoarele masuri:
1. Politice: Intensificarea muncii organelor politice si obstesti la sate. Pe aceasta linie va trebui sa se tina seama de faptul ca întreprinderea la sate în momentul de fata a unei campanii imediate si directe pentru combaterea misticismului nu va da rezultatele dorite; pentru a putea trece la aceasta este nevoie de o serioasa si sustinuta pregatire care consta din:
– cunoasterea fenomenelor naturii si explicarea lor clara, în masura de cuprindere a taranimii. Sa se accentueze asupra partilor care demonstreaza contradictii cu Biblia;
– explicarea fenomenelor sociale pe întelesul taranului muncitor si sub aspectul intereselor lui;
– sa se aleaga cu grija filmele ce se ruleaza la caminele culturale satesti si la caravanele cinematografice si sa se tina seama la alegerea acestora de influenta religiei asupra unui însemnat numar de tarani muncitori;
– sa se exploateze cazurile de imoralitate;
– sa se acorde o atentie deosebita delictelor de drept comun savârsite de calugari si calugarite. Unele din aceste cazuri vor trebui sa constituie chiar obiectul unor articole din presa locala. Numai în momentul în care aceasta pregatire a creat conditii favorabile, sa se treaca progresiv la combaterea misticismului, folosind exemple de pe plan local. Acolo unde este posibil, sa se exploateze dorinta unor calugari sau calugarite de a iesi din manastiri, asigurându-li-se conditii de munca în sectorul de stat cooperatist, dupa care apoi sa fie utilizati – dupa o prealabila pregatire – în combaterea misticismului.
2. Economice: Limitarea productiei cooperativelor si atelierelor din manastiri la necesitatile bisericii. Pentru a nu se produce însa perturbari în asigurarea satisfacerii pietii în special a celei externe – (este vorba de atelierele de covoare care lucreaza aproape numai pentru piata externa), aceasta limitare se va face progresiv si numai în masura constituirii de cooperative sau întreprinderi de stat similare, care sa asigure cel putin înlocuirea produselor atelierelor si cooperativelor din manastire.
3. Administrative: sa se ceara conducerii Bisericii Ortodoxe:
– completarea „Regulamentului pentru organizarea vietii monahale” în ceea ce priveste vârsta celor ce pot intra în manastiri. Sa se considere vârsta minima a celor ce vor intra în manastiri de 30 sau 40 ani;
– sa nu se mai admita sub nici o forma intrarea în manastiri a minorilor ca „frati”, ucenici în ateliere sau elevi ai scolilor elementare ale manastirilor etc. Staretii sau calugarii care vor admite aceasta sa fie exclusi din monahism;
– sa se ia masuri eficace pentru stârpirea vagabondajului calugarilor, limitându-se la minimum deplasarile calugarilor. Sa nu se mai acorde concedii calugarilor si calugaritelor;
– sa se ceara circumscriptiilor sanitare din raza carora fac parte manastirile instituirea unor comisii care sa faca vizite medicale tuturor calugarilor si calugaritelor. Cei ce vor fi gasiti cu boli venerice sa fie exclusi din monahism;
– manastirile sau schiturile cu un numar mai mic de calugari sau calugarite sa fie treptat închise;
– sa se închida treptat scolile de toate felurile din cadrul manastirilor;
– numarul calugarilor ce vor frecventa Institutele Teologice sa nu fie mai mare de 2 de fiecare an;
– sa fie scoase din cadrul administratiilor eparhiale elementele calugaresti si înlocuite cu preoti de mir si laici.
Realizarea acestor masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
– s-ar trece treptat la lichidarea influentei manastirilor asupra credinciosilor;
– s-ar împiedica cresterea si s-ar ajunge chiar la scaderea continua a numarului calugarilor si manastirilor;
– scopul acestor masuri nu va putea fi sesizat de credinciosi, astfel ca realizarea lor s-ar putea face fara dificultati.
Dezavantaje:
Realizarea acestor masuri cere un timp mai îndelungat.
Date fiind avantajele si dezavantajele fiecarei dintre solutiile mentionate mai sus,
Propun:
Ca în rezolvarea problemei manastirilor sa se adopte cea de a treia solutie.
Capitan Chiricu Dumitru
Director col. Aranici
ASRI, Fond „D”, dosar 7755, vol. 7, f. 74-79.

Împotriva colaborarii cu statul si a activitaţii cooperatiste
Nota informativa privind activitatile unor calugari pe raza comunei Rohia din 22 noiembrie 1956
Va aduc la cunostinta urmatoarele:
În cadrul cooperativei „Propasirea” a functionat ca sofer pâna la data de 1 august a.c. parintele Ierodiacon Galaction Gavrila Danciu. De la aceasta data s-a dus în Ardeal în comuna Rohia, unde se afla manastirea Rohia. Acolo în legatura cu un ieromonah, anume Ilarion Butcure, au început sa amageasca elemente tinere venite din Ardeal la manastirile din Oltenia si încadrate în cooperatia mestesugareasca.
Pâna acum a strâns în comuna Rohia aproape 15 persoane. Punctul lor de întâlnire este casa locuitorului Ion I. Pop, zis Pintea, care este situata în marginea satului. Planul lor este sa faca la schitul Strâmbu din apropiere un nucleu de propaganda pentru împrejurimi ale organizatiei „Oastea Domnului”.
Din relatii stiu ca episcopia Clujului a dat afara din preotie pe ieromonahul Ilarion Butcure si acum acesta umbla prin satele din împrejurimi pentru propaganda. Parintele Galaction Danciu umbla civil si face legatura cu alte orase si în special cu Bucurestiul. Desi nu este încadrat în nici un serviciu, a fost de vreo 3-4 ori pe la Bucuresti si umbla mai tot timpul pe drumuri.
Agita elemente lesne crezatoare si le îndeamna la nesupunere si indisciplina fata de rânduielile autoritatilor bisericesti, care colaboreaza cu statul, de asemeni sunt împotriva activitatii cooperatiste, spunând ca au venit la manastire sa se roage, nu sa fie robi statului.
Elementele adunate în comuna Rohia poarta ilegal uniforma, deoarece potrivit legilor în vigoare nu au învoire din partea autoritatilor bisericesti de a locui prin comune, înlesnind vagabondajul, superstitiile si sectele interzise. Organele de militie locala le tolereaza în comuna, desi au avut unele dispozitii în sensul de a li se clarifica situatia lor.
Prin diferite trucuri speculeaza credinta unor fiinte care pot fi încadrate în câmpul muncii si submineaza colaborarea dintre stat si biserica, organizând pe unde merg focare de agitatie sectanta.
Daca vor fi urmariti, vor putea fi prinsi la întâlnirile lor care au loc în casa lui Ion I. Pop, zis Pintea din comuna Rohia, Raionul Lapus, regiunea Baia -Mare.
Rolul principal în aceasta situatie îl joaca cei doi razvratiti ai disciplinei, parintele Ilarion Butcure si parintele Galaction Gavrila Danciu.
Galaction Danciu a fost în cadrul manastirii Tismana.
Sursa „Mihai” ASRI, Fond „D” dosar 7755, vol, 6, f. 55 (f-v).

Reorganizarea monahismului românesc
Nota a Secretarului General D. Dogaru de la Departamentul Cultelor de pe lânga Consiliul de Ministri privind activitatea Patriarhului Justinian si problema reorganizarii monahismului ortodox din 16 septembrie 1958
Patriarhul Justinian ne-a informat ca e nemultumit de faptul ca UCEOM ar intentiona sa nu mai dea comenzi manastirilor cu începere de la 1 ianuarie 1959. El mi-a aratat ca aceasta masura lasa manastirile fara o baza materiala de sustinere. Acelasi lucru mi l-au adus la cunostinta si mitropolitii Moisescu si Firmilian.
Aceasta problema a manastirilor merita o atentie speciala. În acest sens noi am mai alcatuit si nota anexata.
1. Suntem de parere sa i se arate Patriarhului Justinian ca:
– numarul actual al calugarilor este cel mai mare înregistrat vreodata în tara noastra (circa 5.814 azi, fata de 3.300 înainte de Cuza Voda, 2.320 în anul 1920, circa 4.000 în 1944 etc.);
– scopul comenzilor date de UCECOM a fost de a da de lucru calugarilor, de a stârpi vagabondajul si cersetoria acestora si nu acela de a da prilej staretelor de a recruta tinere fete în monahism, cum s-a întâmplat în toate manastirile;
– conducerea Bisericii Ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese – care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru (a se reaminti ce s-a întâmplat la Tudor Vladimirescu, Sihastru, Bistrita, Sâmbata de Sus, Neamt, Viforâta, cei arestati în prezent etc.);
– conducerea Bisericii Ortodoxe nu a examinat niciodata cresterea numarului calugarilor si al manastirilor în raport cu: nevoile reale ale bisericii, cu posibilitatile de întretinere, cu calitatea morala si cetateneasca a noilor veniti.
2. Tinând seama ca o frânare brusca în aceasta problema provoaca mari framântari necontrolabile, pentru a evita revenirea la vagabondaj si cersetorie, propunem sa se ceara Bisericii Ortodoxe urmatoarele:
a) Sinodul si episcopii sa-si asume personal responsabilitatea pentru noile admiteri în monahism, modificând art. 11 din regulamentul respectiv, în sensul ca episcopul si nu staretul sa aprobe intrarea provizorie, de încercare, în manastire.
b) Episcopii sa controleze ca noii candidati sa îndeplineasca toate celelalte conditii cerute de regulament si de canoane.
c) Sa se evite admiterea minorilor.
d) Numarul noilor admisi sa tina seama de posibilitatile de întretinere pe care le au manastirile si de nevoile reale ale bisericii – de masura în care ei pot lucra pentru nevoile bisericii, nu pentru piata sau export în prezent.
e) Sa se reduca numarul schiturilor sau manastirilor prin concentrarea calugarilor în manastirile cu posibilitati de cazare.
f) Sa se excluda din monahism toti calugarii, care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic comun cu calugaria. De asemenea, sa fie exclusi si cei care nu îndeplinesc conditiile regulamentului în vigoare.
g) Sa nu fie hirotoniti preoti sau diaconi calugari care nu au studiile necesare preotilor de mir.
h) Sa se reglementeze cu strictete iesirile si învoirile din manastiri.
i) Biserica Ortodoxa Româna sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijin masiv si organizat al statului.
j) Sa se desfasoare o munca de sanatoasa îndrumare si orientare a calugarilor si calugaritelor, prin reorganizarea programului cursurilor monahale.
k) Sa se înceteze actiunea de recrutare de calugarite la care viseaza îndeosebi fetele tinere. Îndreptarea spre manastire sa fie un act personal al celui în cauza, nu actiunea de promisiuni si propaganda ce se foloseste în prezent de unele starete sau calugarite.
3. În functie de îndeplinirea conditiilor de mai sus, sa se dea dispozitii ca UCECOM sa mentina provizoriu sistemul actual, însa la un volum redus cu 50% pentru a nu mai încuraja noi intrari în monahism, si pentru a evita totusi o dezorganizare brusca a manastirilor.
4. Ar trebui ca împuternicitii Departamentului Cultelor sa fie autorizati sa sprijine pe lânga organele locale plasarea în câmpul muncii a calugarilor care doresc sa paraseasca monahismul.
5. Comitetele executive ale Sfaturilor Populare, scolile, caminele culturale, sa se ocupe de toate cazurile de plecari ale minorilor în manastiri, analizând cauzele (orfani, copii prea multi la parinti, lipsa de orientare etc.), luând masuri de îndrumare a lor în vederea plasarii si calificarii într-o meserie.
6. Mitropolitii Moisescu si Firmilian, care au în cadrul mitropoliilor lor majoritatea manastirilor, sunt de acord ca problema monahismului sa fie tratata în forma de mai sus.
Patriarhul va trebui deci s-o examineze cu mitropolitii în sinod permanent.
Secretar general,
D. Dogaru
ASRI, Fond „D”, dosar 7755, vol. 7, f. 71-73.

Directivele ministrului Pintilie
[1958]. Adresa a Directiei Generale a Securitatii Poporului Iasi catre Serviciul Judetean de Securitate Falciu cu privire la directivele ministrului Pintilie de urmarire a preotilor cu manifestari dusmanoase.
Conform sarcinilor trasate de tov. Ministru Pintilie la conferinta de la Bucuresti. Înaintati pâna în ziua de 7 martie a.c. doua tabere de preotii cu manifestari dusmanoase de pe raza dvs. separat pentru cultul catolic si ortodox.
Manifestarile si activitatea dusmanoasa a clerului vor fi redate în mod concret si extras din materialul ce-l posedati.
Tabelele se vor înainta în trei exemplare si vor cuprinde urmatoarele rubrici:
1. numarul curent;
2. numele si prenumele preotului;
3. datele de stare civila – locul si data nasterii, numele parintilor, casatorit, copii etc.
4. Parohia la care functioneaza;
5. Functia în cadrul cultului;
6. Domiciliul – comuna, judetul, strada, numarul;
7. Starea materiala;
8. Originea sociala;
9. Apartenenta politica – în trecut si prezent;
10. Manifestari si actiuni ostile – concret;
11. Observatii.
Dat fiind importanta lucrarii, veti depune o deosebita atentie în executarea ei.
Nu se admite nici o depasire a termenului fixat.

Lt. colonel de securitate: N.V. Pandelea
Lt. securitate: S. Leterman

ASRI, Fond „D”, dosar 7755/ vol. 5, f. 297.

Nicolae Steinhardt – Trei soluții pentru a iesi dintr-o situatie-limită, dintr-un univers concentraționar


Am găsit acest pasaj din Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt și fiindcă mi-a atras atenția soluțiile propuse de el, modul de gândire, m-am gândit că ar fi util să le împărtășesc și cititorilor mei.

TREI SOLUTII

Testament politic

   Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar – si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului – exista solutia (mistica) a credinței. Despre aceasta nu va fi vorba in cele ce urmează, ea fiind consecința harului prin esența selectiv.

Solutia intai: a lui Soljenitîn

   In Primul cerc, Alexandru Isaievici o mentioneaza scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului Gulag.

   Ea consta, pentru oricine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.

   Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume – dupa ce jindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.

   Se cere insa, fireste, ca hotararea  sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna d’Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri fanteziste a pierit cu desavarsire.

Solutia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

   Este cea gasita de unul din personajele cartii Inaltimile gaunoase. Personajul e un om tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are cate in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. Isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta slujba. Nici macar pazitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de raspundere, sfarseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist) odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.

   Un asemenea om, aflat la marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic, un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der Wanderer), un jidov ratacitor.

   Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – si ea indrazneata – a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.

   E liber, liber, liber.

Solutia a treia: a lui Winston Churchill
si Vladimir Bukovsky

   Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta.

   In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: „Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani„.

   Cu cat iti merge mai rau, cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.

   Esti asaltat din toata partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.

   Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine – incaierarea – mai mult decat succesul.

   E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti!

   Cu solutia Churchill se identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui.

   Iata de ce n-a dormit: nu de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul de la obraz  si de a intra in ei ca un tanc!

   Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb – nu pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu ma intreb – daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete, sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie

   Tustrele solutii sunt certe si fara gres.

   Altele pentru a iesi dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.

   Luati aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca – lumeste, omeneste vorbind – alta cale de a infrunta cercul de fier – care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) – e foarte indoielnic sa gasiti.

   Veti protesta poate, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.

   Moartea, insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.

Nicolae Niculescu*

* E inutil, credem, a explica ratiunea adoptarii acestui pseudonim. Reamintim ca textul fusese destinat unei circulatii mai mult sau mai putin restranse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legaturii intrinseci dintre cele doua testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvantul era pentru el doar o expresie a faptei.

http://www.nistea.com/solutii.html

Iosif Țon despre Dumitru Cornilescu: „Un om de o umilință desăvârșită”


În cadrul cercetării mele am găsit într-unul din dosare interceptarea unei scrisori adresată de Iosif Țon, probabil din Anglia, pastorului Pascu Geabou din Alexandria. Scrisoarea a fost expediată în primăvara anului 1971, posibil luna martie. În cadrul acestei scrisori, Iosif Țon prezintă o scurtă biografie a lui Dumitru Cornilescu, relatează câteva aspecte privitoare la întâlnirea sa de 4 zile cu Cornilescu în Elveția în anul 1970, vizita lui Cornilescu în SUA (1965). Se amintește și despre pastorul Dănilă Pascu din Clevland, ca fiind primul baptist preocupat de activitatea lui Dumitru Cornilescu.

Dumitru Cornilescu (semneletimpului.ro - 11.07.2013)În partea de final a scrisorii, Iosif Țon militează pentru ca baptiștii români să-și exprime public recunoștința față de faptul că Dumitru Cornilescu a dat românilor posibilitatea de a citi Biblia în limba română modernă, aspect care permite și înțelegerea acesteia.

Acesta este contextul în care Iosif Țon realizează o scurtă caracterizare a lui Dumitru Cornilescu, care în aprilie 1971 urma să împlinească 80 de ani.

„În acele 4 zile [în care am stat la Cornilescu], am mai cunoscut ceva: în Cornilescu l-am cunoscut pe cel mai smerit creștin pe care l-am întâlnit vreodată. O simplitate și o umilință cum nu mi-am  putut închipui că poate să existe. Eu sunt convins că omul acesta a fost unul dintre cei mai de seamă lucrători din via Domnului în țara noastră în acest veac, dar sunt de asemenea convins că ultimul care ar admite acest lucru ar fi Cornilescu însuși. Dacă mi s-ar cere să-l caracterizez pe scurt, cred că aceasta este cea mai bună caracterizare: „Un om de o umilință desăvârșită.”

Dezbaterile CSIC – Biserica Ortodoxă Română sub comunism


CSIC Biserica Ortodoxă Romînă sub comunism

 Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Care erau opţiunile ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române în gestionarea relaţiei cu statul după 1945?
Cum a colaborat şi cum a rezistat Biserica sub regimul comunist ateu?

La aceste întrebări vor căută să răspundă invitaţii celei de-a doua întâlniri din seria Dezbaterilor CSIC: Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS), prof. univ. dr. Radu Carp (Facultatea de Ştiinţe Politice) şi pr. prof. univ. dr. Adrian Gabor (Facultatea de Teologie). Cu participarea extraordinară a pr. prof. Nicolae Bordaşiu, fost deţinut politic. Moderatorul dezbaterii va fi, şi de această dată, filosoful Sorin Lavric.

Scopul principal al Dezbaterilor CSIC îl reprezintă readucerea în discuţia publică a unor subiecte controversate, care modelează societatea contemporană, precum şi prezentarea unor puncte de vedere diferite asupra lor, într-o atmosferă echilibrată, argumentată şi de bun simţ. Întâlnirea va porni de la o prezentare generală a temei supuse dezbaterii, urmând a continua pe câteva direcţii sugerate de către organizatori şi moderator.

Evenimentul va avea loc marţi, 11 iunie, începând cu ora 18.00, la Biblioteca Naţională a României (Bd Unirii nr. 22), sala Mircea Eliade.

Proiectul se desfăşoară cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer România şi al Grupului Filos. Recomandat de Radio Guerrilla.

Intrarea publicului este liberă.

Tur virtual al Catedralei Mântuirii Neamului


Propaganda împotriva bisericii


Deși acest articol se referă la Biserica Ortodoxă Română îl consider a fi un semnal de alarmă asupra modului cum este prezentată biserica în mass media. Doresc să menționez și faptul că în cadrul acestui articol veți găsi și o definiție interesantă a propagandei care face referire la amestecarea adevărului cu minciuna.

Propaganda împotriva bisericii nu este o invenție a mass mediei românești și nici una care s-a manifestat doar în România secolului XXI. Autoritățile sovietice au folosit din plin această tehnică de luptă împotriva bisericii după preluarea puterii de către comuniști. Biserica din Rusia a fost denigrată atât în perioada interbelică cât și în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Îmi aduc aminte de coperțile diverselor reviste prezentate în periodicul Religion in Communsit Land editat de către Keston Center.

În România comunistă activiștii de partid au beneficiat de experiența și logistica rusească. Nu am studiat modul cum au acționat împotriva BOR dar știu că evanghelicii erau considerați ca unii care sunt de partea dușmanului fiind trădători de țară, oameni care luptă împotriva neamului românesc. Interesant este faptul că în perioada comunistă exista o structură specializată în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român care coordona astfel de acțiuni. Instituția a purtat numele de Secția de Propagandă și Agitație fiind responsabilă de propunerea unor măsuri propagandistice atât din punct de vedere politic cât și religios.

Începând cu anii 50 un rol propagandistic important îi va revenii Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii cunoscută sub numele de SRSC, societate despre care am mai scris pe site și căreia i-am dedicat un subcapitol în cartea mea despre istoria bisericilor baptiste sub comunism (1948-1965). SRSC își propunea să lumineze oamenii prin intermediul științei și să-i facă pe aceștia să înțeleagă că schimbările meteorologice, apariția omului precum și alte fenomene pot fi explicate de către știință care spun propagandiștii demonstrează faptul că nu avem de-a face cu Dumnezeu. Succesul lor a fost unul parțial și cu toate că au avut anumite succese de moment totuși această instituție a dispărut la fel ca sistemul care o crease însă Dumnezeu a rămas statornic în dorința de a se releva pe sine omenirii.

Un articol de Pr. dr. Ioan Armași preluat din Ziarul Lumina

Parca din ce in ce mai des, televiziunile comerciale aleg subiecte care au in centru discreditarea notiunilor de biserica, credinciosi, preoti, monahi, ierarhi. Faptul ca in media sunt oglindite preponderent evenimente negative nu ne mai mira, caci exista convingerea de nestramutat a jurnalistilor ca lucrurile pozitive nu aduc audienta. Dar, daca analizam stirile recente referitoare la Biserica Ortodoxa Romana, observam ca multe dintre acestea nu se refera la evenimente sau fapte, ci sunt constructii edificate pe nimic sau pe jumatati de stire conexe mediului clerical, prezentate ca disfunctii general valabile.De ce a devenit Biserica easy-target-ul (tinta predilecta) presei, cui foloseste acest lucru si ce fel de metode se folosesc pentru a induce consumatorului de media ideea ca Ortodoxia si tot ce tine de ea este corupt, retrograd, absurd, impovarator pentru buget etc.? Sunt intrebari pe care avem datoria de le formula pentru a cunoaste si arata minciuna si pe promotorii acesteia, precum si motivele sau interesele lor.Trebuie precizat ca amestecul minciunii cu adevarul este de esenta propagandei, caci o minciuna pura este usor de combatut, iar adevarul pur… nu serveste intereselor emitentului. Atunci cand se pleaca de la un adevar, cat de mic, broderia tesuta pe marginea lui (care, de obicei, denatureaza total mesajul) este foarte greu de risipit, in primul rand pentru ca situatia de a te dezvinovati este, prin ea insasi, ingrata, iar primul mesaj are intotdeauna un impact mai mare.Biserica Ortodoxa Romana este un simbol pozitiv, una dintre putinele axe verticale ale societatii romanesti, este un filon identitar al poporului roman, iar daca vrei sa conduci si sa manipulezi un popor, ii subminezi identitatea, ii negi miturile si valorile nationale, pentru ca apoi sa ii oferi alte pseudovalori convenabile interesului urmarit. Pentru ca fortele raului urasc tot ce este bun si ispitesc oamenii sa adere la actiunile de maculare a binelui.Cui prodest scellus is fecit – cel caruia ii foloseste nelegiuirea este autorul. Alegerea unui subiect de presa poate sa fie justificata de interesul superior al comuntatii pentru care media este un cerber al respectarii legilor. Dar cand prezentarea este tendentioasa, sub un titlu senzational, exagerat, cand un caz particular este pretins a fi reprezentativ, cand stirea este prezentata din ora in ora, la fel, in pofida dezmintirilor sau precizarilor celor vizati… este probabil sa fie si alte interese. De exemplu, clasicul rating, tradus in sume direct proportionale, percepute pentru minutul de publicitate. Sau poate dorinta de afirmare a unora (reporteri, realizatori/producatori de emisiuni, proprietari de televiziuni, publicatii, trusturi de presa) sa fie atat de mare, incat sa incerce obtinerea prim-planului, indiferent de pret si de victimele cola-terale? Dar daca victima (cel prejudiciat de propaganda) este aleasa intentionat? Daca Biserica este, la interval de cateva zile, intentionat prezentata intr-o lumina defavorabila? Cand presa vaneaza momentele in care credinciosii sarmani se inghesuie pentru un pachet de alimente sau pentru agheasma, cand orice caz de suicid se transforma intr-un rechizitoriu la adresa Bisericii nemiloase, care nu „vrea” sa faca slujba, cand oricine are un discurs anti-Biserica primeste imediat timpi de antena… e intamplator? O simpla cautare pe internet ne edifica asupra mijloacelor propagandistice si ne dovedeste, fara echivoc, ca elementul intentie este prezent in multe din relatarile mediatice ostile Bisericii. Personal, am identificat generalizarea fortata, etichetarea tendentioasa, trunchierea adevarului, impunerea unui ideal nerealist, selectarea stirilor, selectia imaginilor.Lupta impotriva propagandei este foarte dificila, iar tentatia de a face contra-propaganda (adica de a folosi aceleasi mijloace) este mare. Din perspectiva crestin-ortodoxa, avem totusi si noi niste „mijloace”: postul, rugaciunea, intoarcerea si a celuilalt obraz si oferirea, de catre fiecare dintre noi, a unui model cat mai convingator despre ceea ce este cu adevarat Ortodoxia.

(Editorial aparut sub semnatura Pr. dr. Ion Armasi si publicat in saptamanalul „Lumina de Duminica” din data de 20 ianuarie 2013, Nr. 3 (373) Anul IX, p. 2)

Articole pe aceeași temă

PROPAGANDA ATEISTĂ ÎN ROMÂNIA ANILOR ’50 STUDIU DE CAZ: SOCIETATEA PENTRU RĂSPÂNDIREA ȘTIINȚEI ȘI CULTURII (S.R.S.C.)

Impunerea modelului politic sovietic în România după cel de-al doilea război mondial va avea ca și consecințe inițierea unei campanii antireligioase și ateiste cu scopul de a lupta împotriva religiei și a formei sale instituționalizate, Biserica. Vorbim în acest caz de o redefinire a raporturilor dintre Stat și Biserică, în contextul în care marxismul, ca […]

%d blogeri au apreciat asta: