Arhive categorie: Ortodocși

Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea


Biserica Ortodoxa Româna a fost una dintre institutiile cele mai supravegheate în cei 45 de ani de regim comunist de catre securitate. Astazi, Biserica Ortodoxa Româna este tratata ca o „colaboratoare” a securitatii. De la înaltii sai prelati si pâna la preotul simplu de tara, preotii si calugarii sunt catalogati ca fiind, pur si simplu, colaboratori ai acelei institutii care i-a terorizat o viata.

Adevarul trebuie căutat
Tonul incriminator de azi este acelasi cu cel al anilor 50. Vehementa „Scânteii” si a Rapoartelor Directiei Generale a Securitatii Statului, împotriva credintei si a slujitorilor sai, este egalata astazi de vehementa dezvaluirilor bine ajustate.
Acuzatiile sunt aceleasi cu cele ale cumplitilor ani 50: legionarism, homosexualitate, la care se adauga cea specifica timpului nostru: colaborare cu securitatea – turnatoria. Din pacate, majoritatea celor care au fost întemnitati, sau au stat ani de zile prin munti si au rezistat prin rugaciune si propovaduirea acesteia, nu mai sunt. Asa ca este tot mai usor sa-i acuzi de toate viciile lumii si pe deasupra ca au fost turnatori. Nu-ti pot raspunde! Iar cei care o fac sunt rapid mânjiti cu cea mai noua acuzatie  – turnatoria.
Biserica Ortodoxa Româna, în tot ce a însemnat aceasta în perioada comunista, înalti prelati, preoti de mir, calugari si credinciosi, a fost permanent si îndeaproape supravegheata de catre securitate, documentele o demonstreaza. Incompatibilitatea dintre crestinismul-ortodox si comunism a fost gasita si cultivata de catre cei care au devenit liderii României si ai sistemului sau represiv. Omul nou pe care comunismul trebuia sa-l creeze nu putea fi credincios, „mistic” în perceptia comunista, ci ateu.
Credinta a devenit un refugiu pentru intelectualii români de toate formatiile: scriitori, publicisti, ingineri, avocati, care au gasit în manastiri si biserici un loc unde, în ciuda represiunii, se putea gândi si chiar vorbi liber. Dovada statistica a refugiului în credinta o reprezinta tabelul pe care-l publicam, în care câteva cifre ne demonstreaza ca numarul manastirilor a crescut din 1949 si pâna în 1958, un paradox al represiunii împotriva acestor lacasuri ale credintei si libertatii. Documente care sa sustina aceste teorii exista, doar ca trebuiecautate, pentru a fi gasite si puse în circulatie, dar adevarul nu este întotdeauna spectaculos.
O analiza profunda a abuzurilor la care au fost supusi preotii si calugarii deopotriva, a desfiintarii sau comasarii unor manastiri privite ca „focare subversive si mistice”, a arestarii preotilor, calugarilor si calugaritelor deopotriva nu a fost definitivata.
În anul 2006 o parte a documentelor arhivistice, care atesta unele înscenari de tip NKVD-ist, se folosesc cu scopul de a demonstra colaborarea preotilor cu securitatea. În Biserica, ca si în toate celelalte institutii românesti, bineînteles, s-au strecurat frica, teroarea, lasitatea umana, justificata prin nevoia de a supravietui. Daca nu realizam o istorie obiectiva nici a Bisericii Ortodoxe Române, nici a societatii românesti în regimul comunist, ci cream falsa imagine a culpabilitatii generale a românilor, fie ca au fost preoti si calugari, fie laici, nu vom putea ajunge niciodata la adevar.
Documentele prezentate au fost identificate în cadrul Arhivei SRI, fondul documentar, arhiva transferata acum în patrimoniul CNSAS. Unele dintre acestea au fost publicate în lucrarea Biserica Ortodoxa Româna sub regimul comunist,  vol. I, 1945 – 1958, editata de Cristina Paiusan si Radu Ciuceanu.
Am selectat cele cinci documente din perioada 1955 – 1958, emblematice pentru ceea ce a însemna Biserica Ortodoxa Româna în anii comunismului-stalinist si pentru felul în care îsi propunea securitatea sa modeleze aceasta institutie. Analiza cinica a modului în care putea fi restrânsa activitatea calugarilor si comasate sau desfiintate manastirile vorbeste de la sine, securitatea neputând în cei 45 de ani de regim comunist sa aserveasca BOR si sa înlature influenta acesteia printre credinciosii de rând.

„Solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor”
Referat al Directiei a III-a Directiei Generale a Securitatii Poporului privind problema manastirilor din R.P.R. din 22 octombrie 1955.
Din materialele pe care le detinem, rezulta ca manastirile de pe teritoriul R.P.R.:

  • au avut înainte de 23 august 1944 un rol antipopular si antisocial, constituind focare ale organizatiei legionare si puncte de sprijin ale regimurilor burghezo-mosieresti;
  • si-au continuat dupa 23 august 1944 activitatea lor antipopulara prin lupta împotriva regimului nostru, aceasta activitate fiind accentuata si mai mult în urma afluentei elementelor dusmanoase în manastiri;
  • cauta, si în unele locuri reusesc, sa extinda influenta lor asupra unui numar însemnat de credinciosi, în special în rândul taranilor mai înapoiati, aceasta concretizându-se atât prin cresterea numarului celor ce intra în manastiri, cât si prin numarul ridicat al celor ce participa la hramuri si sarbatori religioase.

În aceasta situatie, este necesara gasirea unei solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor.
Una dintre aceste solutii, si cea mai radicala, ar fi desfiintarea manastirilor.
A doua solutie ar fi concentrarea calugarilor în câteva manastiri mai mari.
În sfârsit, cea de a treia solutie ar fi luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari.
În ceea ce priveste prima solutie – adica desfiintarea manastirilor – aceasta ar include o serie de masuri ca:

  • predarea cladirilor în scopul utilizarii lor pentru: case de nasteri, spitale, case de odihna si scoli;
  • predarea obiectelor de cult, cultului respectiv;
  • darea spre folosinta a terenurilor si inventarului agricol taranilor cu pamânt putin sau G.A.C.-urilor din comunele din apropiere;
  • folosirea utilajelor atelierelor din manastire pentru deschiderea unor întreprinderi de stat care sa asigure continuitatea productiei, în special în ramurile legate de comertul exterior;
  • trimiterea calugarilor si calugaritelor la domiciliile anterioare intrarii lor în manastire si asigurarea încadrarii lor în câmpul muncii;
  • manastirile considerate monumente istorice sa fie atribuite Academiei R.P.R.;

Întreg acest ansamblu de masuri legate de desfiintarea manastirilor prezinta urmatoarele:
Avantaje:

  1. – desfiinteaza unele puncte de concentrare ale elementelor dusmanoase;
  2. – desfiinteaza unele puncte de sprijin ale elementelor reactionare din tara;
  3. – aceste masuri s-ar bucura de sprijinul unui numar de tarani ce ar beneficia într-un fel sau altul în urma lor;
  4. – o parte din calugari si calugarite, atrasi în productie, vor fi scosi de sub influenta elementelor dusmanoase.

Dezavantaje:
– raspândirea calugarilor nu ar rezolva problema încetarii activitatii lor dusmanoase. Actuala situatie a agenturii în mediul rural nu garanteaza sesizarea din timp a eventualelor actiuni dusmanoase pe care acestia le-ar întreprinde;
– desfiintarea manastirilor, lovind în interesele conducatorilor bisericii (care realizeaza din manastiri venituri foarte mari), nu s-ar bucura de sprijinul acestora chiar în situatia ca – formal – o va accepta;
– numarul mare de elemente dusmanoase din conducerea bisericii si aparatul sau administrativ va constitui o piedica serioasa în realizarea acestor masuri;
– desfiintarea manastirilor va fi considerata ca o lovitura data Bisericii Ortodoxe. Or, comparând aceasta cu unele concesii facute Bisericii catolice, s-ar putea ajunge la întarirea curentului de catolicizare existent în sânul Bisericii Ortodoxe, curent sustinut în totalitate de elemente dusmanoase regimului;
– starea de înapoiere politica si culturala a majoritatii credinciosilor nu garanteaza efectuarea în conditii optime a masurilor aratate mai sus. Fiecare dintre masurile sus-mentionate poate da nastere la tulburari;
– întrucât majoritatea manastirilor sunt dispuse în locuri izolate, multe dintre acestea nu vor putea fi folosite ca scoli, spitale sau case de nastere. Din aceasta cauza, nefiind direct interesati, credinciosii din comunele din jurul manastirilor nu vor sprijini masurile ce se vor lua;
– situatia politica internationala nu este propice unei asemenea masuri.
În ceea ce priveste cea de a doua solutie, adica concentrarea calugarilor si calugaritelor în câteva manastiri, aceasta ar include urmatoarele masuri:
– pentru manastirile ce se vor evacua, masurile prevazute în prima varianta;
– pentru manastirile în care vor fi concentrati;
– desfiintarea scolilor monahale de toate gradele;
– desfiintarea atelierelor ce lucreaza pentru uzul public;
– fixarea unor noi norme de intrare în calugarie;
– interzicerea circularii calugarilor.
Aceste masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
– reduce cu mult punctele de concentrare ale elementelor calugaresti dusmanoase;
– îngreuneaza sprijinirea elementelor reactionare din afara;
– înlatura unul din mijloacele de educare mistica;
– împiedica în mare masura afluenta de noi membri în manastiri;
– urmarirea informativa s-ar putea face în mai bune conditii.
Dezavantaje:
– elementele calugaresti vor continua sa mai exercite o oarecare influenta asupra credinciosilor;
– se creeaza centre calugaresti dusmanoase mai puternice;
– masura de concentrare a calugarilor va putea întâmpina rezistenta atât din partea unor calugari, cât si din partea unora dintre credinciosii din comunele vecine manastirilor ce vor fi desfiintate.
În ceea ce priveste a treia solutie, adica luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari, aceasta ar include urmatoarele masuri:
1. Politice: Intensificarea muncii organelor politice si obstesti la sate. Pe aceasta linie va trebui sa se tina seama de faptul ca întreprinderea la sate în momentul de fata a unei campanii imediate si directe pentru combaterea misticismului nu va da rezultatele dorite; pentru a putea trece la aceasta este nevoie de o serioasa si sustinuta pregatire care consta din:
– cunoasterea fenomenelor naturii si explicarea lor clara, în masura de cuprindere a taranimii. Sa se accentueze asupra partilor care demonstreaza contradictii cu Biblia;
– explicarea fenomenelor sociale pe întelesul taranului muncitor si sub aspectul intereselor lui;
– sa se aleaga cu grija filmele ce se ruleaza la caminele culturale satesti si la caravanele cinematografice si sa se tina seama la alegerea acestora de influenta religiei asupra unui însemnat numar de tarani muncitori;
– sa se exploateze cazurile de imoralitate;
– sa se acorde o atentie deosebita delictelor de drept comun savârsite de calugari si calugarite. Unele din aceste cazuri vor trebui sa constituie chiar obiectul unor articole din presa locala. Numai în momentul în care aceasta pregatire a creat conditii favorabile, sa se treaca progresiv la combaterea misticismului, folosind exemple de pe plan local. Acolo unde este posibil, sa se exploateze dorinta unor calugari sau calugarite de a iesi din manastiri, asigurându-li-se conditii de munca în sectorul de stat cooperatist, dupa care apoi sa fie utilizati – dupa o prealabila pregatire – în combaterea misticismului.
2. Economice: Limitarea productiei cooperativelor si atelierelor din manastiri la necesitatile bisericii. Pentru a nu se produce însa perturbari în asigurarea satisfacerii pietii în special a celei externe – (este vorba de atelierele de covoare care lucreaza aproape numai pentru piata externa), aceasta limitare se va face progresiv si numai în masura constituirii de cooperative sau întreprinderi de stat similare, care sa asigure cel putin înlocuirea produselor atelierelor si cooperativelor din manastire.
3. Administrative: sa se ceara conducerii Bisericii Ortodoxe:
– completarea „Regulamentului pentru organizarea vietii monahale” în ceea ce priveste vârsta celor ce pot intra în manastiri. Sa se considere vârsta minima a celor ce vor intra în manastiri de 30 sau 40 ani;
– sa nu se mai admita sub nici o forma intrarea în manastiri a minorilor ca „frati”, ucenici în ateliere sau elevi ai scolilor elementare ale manastirilor etc. Staretii sau calugarii care vor admite aceasta sa fie exclusi din monahism;
– sa se ia masuri eficace pentru stârpirea vagabondajului calugarilor, limitându-se la minimum deplasarile calugarilor. Sa nu se mai acorde concedii calugarilor si calugaritelor;
– sa se ceara circumscriptiilor sanitare din raza carora fac parte manastirile instituirea unor comisii care sa faca vizite medicale tuturor calugarilor si calugaritelor. Cei ce vor fi gasiti cu boli venerice sa fie exclusi din monahism;
– manastirile sau schiturile cu un numar mai mic de calugari sau calugarite sa fie treptat închise;
– sa se închida treptat scolile de toate felurile din cadrul manastirilor;
– numarul calugarilor ce vor frecventa Institutele Teologice sa nu fie mai mare de 2 de fiecare an;
– sa fie scoase din cadrul administratiilor eparhiale elementele calugaresti si înlocuite cu preoti de mir si laici.
Realizarea acestor masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
– s-ar trece treptat la lichidarea influentei manastirilor asupra credinciosilor;
– s-ar împiedica cresterea si s-ar ajunge chiar la scaderea continua a numarului calugarilor si manastirilor;
– scopul acestor masuri nu va putea fi sesizat de credinciosi, astfel ca realizarea lor s-ar putea face fara dificultati.
Dezavantaje:
Realizarea acestor masuri cere un timp mai îndelungat.
Date fiind avantajele si dezavantajele fiecarei dintre solutiile mentionate mai sus,
Propun:
Ca în rezolvarea problemei manastirilor sa se adopte cea de a treia solutie.
Capitan Chiricu Dumitru
Director col. Aranici
ASRI, Fond „D”, dosar 7755, vol. 7, f. 74-79.

Împotriva colaborarii cu statul si a activitaţii cooperatiste
Nota informativa privind activitatile unor calugari pe raza comunei Rohia din 22 noiembrie 1956
Va aduc la cunostinta urmatoarele:
În cadrul cooperativei „Propasirea” a functionat ca sofer pâna la data de 1 august a.c. parintele Ierodiacon Galaction Gavrila Danciu. De la aceasta data s-a dus în Ardeal în comuna Rohia, unde se afla manastirea Rohia. Acolo în legatura cu un ieromonah, anume Ilarion Butcure, au început sa amageasca elemente tinere venite din Ardeal la manastirile din Oltenia si încadrate în cooperatia mestesugareasca.
Pâna acum a strâns în comuna Rohia aproape 15 persoane. Punctul lor de întâlnire este casa locuitorului Ion I. Pop, zis Pintea, care este situata în marginea satului. Planul lor este sa faca la schitul Strâmbu din apropiere un nucleu de propaganda pentru împrejurimi ale organizatiei „Oastea Domnului”.
Din relatii stiu ca episcopia Clujului a dat afara din preotie pe ieromonahul Ilarion Butcure si acum acesta umbla prin satele din împrejurimi pentru propaganda. Parintele Galaction Danciu umbla civil si face legatura cu alte orase si în special cu Bucurestiul. Desi nu este încadrat în nici un serviciu, a fost de vreo 3-4 ori pe la Bucuresti si umbla mai tot timpul pe drumuri.
Agita elemente lesne crezatoare si le îndeamna la nesupunere si indisciplina fata de rânduielile autoritatilor bisericesti, care colaboreaza cu statul, de asemeni sunt împotriva activitatii cooperatiste, spunând ca au venit la manastire sa se roage, nu sa fie robi statului.
Elementele adunate în comuna Rohia poarta ilegal uniforma, deoarece potrivit legilor în vigoare nu au învoire din partea autoritatilor bisericesti de a locui prin comune, înlesnind vagabondajul, superstitiile si sectele interzise. Organele de militie locala le tolereaza în comuna, desi au avut unele dispozitii în sensul de a li se clarifica situatia lor.
Prin diferite trucuri speculeaza credinta unor fiinte care pot fi încadrate în câmpul muncii si submineaza colaborarea dintre stat si biserica, organizând pe unde merg focare de agitatie sectanta.
Daca vor fi urmariti, vor putea fi prinsi la întâlnirile lor care au loc în casa lui Ion I. Pop, zis Pintea din comuna Rohia, Raionul Lapus, regiunea Baia -Mare.
Rolul principal în aceasta situatie îl joaca cei doi razvratiti ai disciplinei, parintele Ilarion Butcure si parintele Galaction Gavrila Danciu.
Galaction Danciu a fost în cadrul manastirii Tismana.
Sursa „Mihai” ASRI, Fond „D” dosar 7755, vol, 6, f. 55 (f-v).

Reorganizarea monahismului românesc
Nota a Secretarului General D. Dogaru de la Departamentul Cultelor de pe lânga Consiliul de Ministri privind activitatea Patriarhului Justinian si problema reorganizarii monahismului ortodox din 16 septembrie 1958
Patriarhul Justinian ne-a informat ca e nemultumit de faptul ca UCEOM ar intentiona sa nu mai dea comenzi manastirilor cu începere de la 1 ianuarie 1959. El mi-a aratat ca aceasta masura lasa manastirile fara o baza materiala de sustinere. Acelasi lucru mi l-au adus la cunostinta si mitropolitii Moisescu si Firmilian.
Aceasta problema a manastirilor merita o atentie speciala. În acest sens noi am mai alcatuit si nota anexata.
1. Suntem de parere sa i se arate Patriarhului Justinian ca:
– numarul actual al calugarilor este cel mai mare înregistrat vreodata în tara noastra (circa 5.814 azi, fata de 3.300 înainte de Cuza Voda, 2.320 în anul 1920, circa 4.000 în 1944 etc.);
– scopul comenzilor date de UCECOM a fost de a da de lucru calugarilor, de a stârpi vagabondajul si cersetoria acestora si nu acela de a da prilej staretelor de a recruta tinere fete în monahism, cum s-a întâmplat în toate manastirile;
– conducerea Bisericii Ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese – care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru (a se reaminti ce s-a întâmplat la Tudor Vladimirescu, Sihastru, Bistrita, Sâmbata de Sus, Neamt, Viforâta, cei arestati în prezent etc.);
– conducerea Bisericii Ortodoxe nu a examinat niciodata cresterea numarului calugarilor si al manastirilor în raport cu: nevoile reale ale bisericii, cu posibilitatile de întretinere, cu calitatea morala si cetateneasca a noilor veniti.
2. Tinând seama ca o frânare brusca în aceasta problema provoaca mari framântari necontrolabile, pentru a evita revenirea la vagabondaj si cersetorie, propunem sa se ceara Bisericii Ortodoxe urmatoarele:
a) Sinodul si episcopii sa-si asume personal responsabilitatea pentru noile admiteri în monahism, modificând art. 11 din regulamentul respectiv, în sensul ca episcopul si nu staretul sa aprobe intrarea provizorie, de încercare, în manastire.
b) Episcopii sa controleze ca noii candidati sa îndeplineasca toate celelalte conditii cerute de regulament si de canoane.
c) Sa se evite admiterea minorilor.
d) Numarul noilor admisi sa tina seama de posibilitatile de întretinere pe care le au manastirile si de nevoile reale ale bisericii – de masura în care ei pot lucra pentru nevoile bisericii, nu pentru piata sau export în prezent.
e) Sa se reduca numarul schiturilor sau manastirilor prin concentrarea calugarilor în manastirile cu posibilitati de cazare.
f) Sa se excluda din monahism toti calugarii, care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic comun cu calugaria. De asemenea, sa fie exclusi si cei care nu îndeplinesc conditiile regulamentului în vigoare.
g) Sa nu fie hirotoniti preoti sau diaconi calugari care nu au studiile necesare preotilor de mir.
h) Sa se reglementeze cu strictete iesirile si învoirile din manastiri.
i) Biserica Ortodoxa Româna sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijin masiv si organizat al statului.
j) Sa se desfasoare o munca de sanatoasa îndrumare si orientare a calugarilor si calugaritelor, prin reorganizarea programului cursurilor monahale.
k) Sa se înceteze actiunea de recrutare de calugarite la care viseaza îndeosebi fetele tinere. Îndreptarea spre manastire sa fie un act personal al celui în cauza, nu actiunea de promisiuni si propaganda ce se foloseste în prezent de unele starete sau calugarite.
3. În functie de îndeplinirea conditiilor de mai sus, sa se dea dispozitii ca UCECOM sa mentina provizoriu sistemul actual, însa la un volum redus cu 50% pentru a nu mai încuraja noi intrari în monahism, si pentru a evita totusi o dezorganizare brusca a manastirilor.
4. Ar trebui ca împuternicitii Departamentului Cultelor sa fie autorizati sa sprijine pe lânga organele locale plasarea în câmpul muncii a calugarilor care doresc sa paraseasca monahismul.
5. Comitetele executive ale Sfaturilor Populare, scolile, caminele culturale, sa se ocupe de toate cazurile de plecari ale minorilor în manastiri, analizând cauzele (orfani, copii prea multi la parinti, lipsa de orientare etc.), luând masuri de îndrumare a lor în vederea plasarii si calificarii într-o meserie.
6. Mitropolitii Moisescu si Firmilian, care au în cadrul mitropoliilor lor majoritatea manastirilor, sunt de acord ca problema monahismului sa fie tratata în forma de mai sus.
Patriarhul va trebui deci s-o examineze cu mitropolitii în sinod permanent.
Secretar general,
D. Dogaru
ASRI, Fond „D”, dosar 7755, vol. 7, f. 71-73.

Directivele ministrului Pintilie
[1958]. Adresa a Directiei Generale a Securitatii Poporului Iasi catre Serviciul Judetean de Securitate Falciu cu privire la directivele ministrului Pintilie de urmarire a preotilor cu manifestari dusmanoase.
Conform sarcinilor trasate de tov. Ministru Pintilie la conferinta de la Bucuresti. Înaintati pâna în ziua de 7 martie a.c. doua tabere de preotii cu manifestari dusmanoase de pe raza dvs. separat pentru cultul catolic si ortodox.
Manifestarile si activitatea dusmanoasa a clerului vor fi redate în mod concret si extras din materialul ce-l posedati.
Tabelele se vor înainta în trei exemplare si vor cuprinde urmatoarele rubrici:
1. numarul curent;
2. numele si prenumele preotului;
3. datele de stare civila – locul si data nasterii, numele parintilor, casatorit, copii etc.
4. Parohia la care functioneaza;
5. Functia în cadrul cultului;
6. Domiciliul – comuna, judetul, strada, numarul;
7. Starea materiala;
8. Originea sociala;
9. Apartenenta politica – în trecut si prezent;
10. Manifestari si actiuni ostile – concret;
11. Observatii.
Dat fiind importanta lucrarii, veti depune o deosebita atentie în executarea ei.
Nu se admite nici o depasire a termenului fixat.

Lt. colonel de securitate: N.V. Pandelea
Lt. securitate: S. Leterman

ASRI, Fond „D”, dosar 7755/ vol. 5, f. 297.

Nicolae Steinhardt – Trei soluții pentru a iesi dintr-o situatie-limită, dintr-un univers concentraționar


Am găsit acest pasaj din Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt și fiindcă mi-a atras atenția soluțiile propuse de el, modul de gândire, m-am gândit că ar fi util să le împărtășesc și cititorilor mei.

TREI SOLUTII

Testament politic

   Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar – si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului – exista solutia (mistica) a credinței. Despre aceasta nu va fi vorba in cele ce urmează, ea fiind consecința harului prin esența selectiv.

Solutia intai: a lui Soljenitîn

   In Primul cerc, Alexandru Isaievici o mentioneaza scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului Gulag.

   Ea consta, pentru oricine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.

   Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume – dupa ce jindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.

   Se cere insa, fireste, ca hotararea  sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna d’Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri fanteziste a pierit cu desavarsire.

Solutia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

   Este cea gasita de unul din personajele cartii Inaltimile gaunoase. Personajul e un om tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are cate in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. Isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta slujba. Nici macar pazitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de raspundere, sfarseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist) odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.

   Un asemenea om, aflat la marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic, un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der Wanderer), un jidov ratacitor.

   Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – si ea indrazneata – a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.

   E liber, liber, liber.

Solutia a treia: a lui Winston Churchill
si Vladimir Bukovsky

   Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta.

   In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: „Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani„.

   Cu cat iti merge mai rau, cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.

   Esti asaltat din toata partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.

   Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine – incaierarea – mai mult decat succesul.

   E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti!

   Cu solutia Churchill se identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui.

   Iata de ce n-a dormit: nu de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul de la obraz  si de a intra in ei ca un tanc!

   Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb – nu pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu ma intreb – daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete, sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie

   Tustrele solutii sunt certe si fara gres.

   Altele pentru a iesi dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.

   Luati aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca – lumeste, omeneste vorbind – alta cale de a infrunta cercul de fier – care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) – e foarte indoielnic sa gasiti.

   Veti protesta poate, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.

   Moartea, insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.

Nicolae Niculescu*

* E inutil, credem, a explica ratiunea adoptarii acestui pseudonim. Reamintim ca textul fusese destinat unei circulatii mai mult sau mai putin restranse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legaturii intrinseci dintre cele doua testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvantul era pentru el doar o expresie a faptei.

http://www.nistea.com/solutii.html

Iosif Țon despre Dumitru Cornilescu: „Un om de o umilință desăvârșită”


În cadrul cercetării mele am găsit într-unul din dosare interceptarea unei scrisori adresată de Iosif Țon, probabil din Anglia, pastorului Pascu Geabou din Alexandria. Scrisoarea a fost expediată în primăvara anului 1971, posibil luna martie. În cadrul acestei scrisori, Iosif Țon prezintă o scurtă biografie a lui Dumitru Cornilescu, relatează câteva aspecte privitoare la întâlnirea sa de 4 zile cu Cornilescu în Elveția în anul 1970, vizita lui Cornilescu în SUA (1965). Se amintește și despre pastorul Dănilă Pascu din Clevland, ca fiind primul baptist preocupat de activitatea lui Dumitru Cornilescu.

Dumitru Cornilescu (semneletimpului.ro - 11.07.2013)În partea de final a scrisorii, Iosif Țon militează pentru ca baptiștii români să-și exprime public recunoștința față de faptul că Dumitru Cornilescu a dat românilor posibilitatea de a citi Biblia în limba română modernă, aspect care permite și înțelegerea acesteia.

Acesta este contextul în care Iosif Țon realizează o scurtă caracterizare a lui Dumitru Cornilescu, care în aprilie 1971 urma să împlinească 80 de ani.

„În acele 4 zile [în care am stat la Cornilescu], am mai cunoscut ceva: în Cornilescu l-am cunoscut pe cel mai smerit creștin pe care l-am întâlnit vreodată. O simplitate și o umilință cum nu mi-am  putut închipui că poate să existe. Eu sunt convins că omul acesta a fost unul dintre cei mai de seamă lucrători din via Domnului în țara noastră în acest veac, dar sunt de asemenea convins că ultimul care ar admite acest lucru ar fi Cornilescu însuși. Dacă mi s-ar cere să-l caracterizez pe scurt, cred că aceasta este cea mai bună caracterizare: „Un om de o umilință desăvârșită.”

Dezbaterile CSIC – Biserica Ortodoxă Română sub comunism


CSIC Biserica Ortodoxă Romînă sub comunism

 Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Care erau opţiunile ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române în gestionarea relaţiei cu statul după 1945?
Cum a colaborat şi cum a rezistat Biserica sub regimul comunist ateu?

La aceste întrebări vor căută să răspundă invitaţii celei de-a doua întâlniri din seria Dezbaterilor CSIC: Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS), prof. univ. dr. Radu Carp (Facultatea de Ştiinţe Politice) şi pr. prof. univ. dr. Adrian Gabor (Facultatea de Teologie). Cu participarea extraordinară a pr. prof. Nicolae Bordaşiu, fost deţinut politic. Moderatorul dezbaterii va fi, şi de această dată, filosoful Sorin Lavric.

Scopul principal al Dezbaterilor CSIC îl reprezintă readucerea în discuţia publică a unor subiecte controversate, care modelează societatea contemporană, precum şi prezentarea unor puncte de vedere diferite asupra lor, într-o atmosferă echilibrată, argumentată şi de bun simţ. Întâlnirea va porni de la o prezentare generală a temei supuse dezbaterii, urmând a continua pe câteva direcţii sugerate de către organizatori şi moderator.

Evenimentul va avea loc marţi, 11 iunie, începând cu ora 18.00, la Biblioteca Naţională a României (Bd Unirii nr. 22), sala Mircea Eliade.

Proiectul se desfăşoară cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer România şi al Grupului Filos. Recomandat de Radio Guerrilla.

Intrarea publicului este liberă.

Tur virtual al Catedralei Mântuirii Neamului


Propaganda împotriva bisericii


Deși acest articol se referă la Biserica Ortodoxă Română îl consider a fi un semnal de alarmă asupra modului cum este prezentată biserica în mass media. Doresc să menționez și faptul că în cadrul acestui articol veți găsi și o definiție interesantă a propagandei care face referire la amestecarea adevărului cu minciuna.

Propaganda împotriva bisericii nu este o invenție a mass mediei românești și nici una care s-a manifestat doar în România secolului XXI. Autoritățile sovietice au folosit din plin această tehnică de luptă împotriva bisericii după preluarea puterii de către comuniști. Biserica din Rusia a fost denigrată atât în perioada interbelică cât și în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Îmi aduc aminte de coperțile diverselor reviste prezentate în periodicul Religion in Communsit Land editat de către Keston Center.

În România comunistă activiștii de partid au beneficiat de experiența și logistica rusească. Nu am studiat modul cum au acționat împotriva BOR dar știu că evanghelicii erau considerați ca unii care sunt de partea dușmanului fiind trădători de țară, oameni care luptă împotriva neamului românesc. Interesant este faptul că în perioada comunistă exista o structură specializată în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român care coordona astfel de acțiuni. Instituția a purtat numele de Secția de Propagandă și Agitație fiind responsabilă de propunerea unor măsuri propagandistice atât din punct de vedere politic cât și religios.

Începând cu anii 50 un rol propagandistic important îi va revenii Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii cunoscută sub numele de SRSC, societate despre care am mai scris pe site și căreia i-am dedicat un subcapitol în cartea mea despre istoria bisericilor baptiste sub comunism (1948-1965). SRSC își propunea să lumineze oamenii prin intermediul științei și să-i facă pe aceștia să înțeleagă că schimbările meteorologice, apariția omului precum și alte fenomene pot fi explicate de către știință care spun propagandiștii demonstrează faptul că nu avem de-a face cu Dumnezeu. Succesul lor a fost unul parțial și cu toate că au avut anumite succese de moment totuși această instituție a dispărut la fel ca sistemul care o crease însă Dumnezeu a rămas statornic în dorința de a se releva pe sine omenirii.

Un articol de Pr. dr. Ioan Armași preluat din Ziarul Lumina

Parca din ce in ce mai des, televiziunile comerciale aleg subiecte care au in centru discreditarea notiunilor de biserica, credinciosi, preoti, monahi, ierarhi. Faptul ca in media sunt oglindite preponderent evenimente negative nu ne mai mira, caci exista convingerea de nestramutat a jurnalistilor ca lucrurile pozitive nu aduc audienta. Dar, daca analizam stirile recente referitoare la Biserica Ortodoxa Romana, observam ca multe dintre acestea nu se refera la evenimente sau fapte, ci sunt constructii edificate pe nimic sau pe jumatati de stire conexe mediului clerical, prezentate ca disfunctii general valabile.De ce a devenit Biserica easy-target-ul (tinta predilecta) presei, cui foloseste acest lucru si ce fel de metode se folosesc pentru a induce consumatorului de media ideea ca Ortodoxia si tot ce tine de ea este corupt, retrograd, absurd, impovarator pentru buget etc.? Sunt intrebari pe care avem datoria de le formula pentru a cunoaste si arata minciuna si pe promotorii acesteia, precum si motivele sau interesele lor.Trebuie precizat ca amestecul minciunii cu adevarul este de esenta propagandei, caci o minciuna pura este usor de combatut, iar adevarul pur… nu serveste intereselor emitentului. Atunci cand se pleaca de la un adevar, cat de mic, broderia tesuta pe marginea lui (care, de obicei, denatureaza total mesajul) este foarte greu de risipit, in primul rand pentru ca situatia de a te dezvinovati este, prin ea insasi, ingrata, iar primul mesaj are intotdeauna un impact mai mare.Biserica Ortodoxa Romana este un simbol pozitiv, una dintre putinele axe verticale ale societatii romanesti, este un filon identitar al poporului roman, iar daca vrei sa conduci si sa manipulezi un popor, ii subminezi identitatea, ii negi miturile si valorile nationale, pentru ca apoi sa ii oferi alte pseudovalori convenabile interesului urmarit. Pentru ca fortele raului urasc tot ce este bun si ispitesc oamenii sa adere la actiunile de maculare a binelui.Cui prodest scellus is fecit – cel caruia ii foloseste nelegiuirea este autorul. Alegerea unui subiect de presa poate sa fie justificata de interesul superior al comuntatii pentru care media este un cerber al respectarii legilor. Dar cand prezentarea este tendentioasa, sub un titlu senzational, exagerat, cand un caz particular este pretins a fi reprezentativ, cand stirea este prezentata din ora in ora, la fel, in pofida dezmintirilor sau precizarilor celor vizati… este probabil sa fie si alte interese. De exemplu, clasicul rating, tradus in sume direct proportionale, percepute pentru minutul de publicitate. Sau poate dorinta de afirmare a unora (reporteri, realizatori/producatori de emisiuni, proprietari de televiziuni, publicatii, trusturi de presa) sa fie atat de mare, incat sa incerce obtinerea prim-planului, indiferent de pret si de victimele cola-terale? Dar daca victima (cel prejudiciat de propaganda) este aleasa intentionat? Daca Biserica este, la interval de cateva zile, intentionat prezentata intr-o lumina defavorabila? Cand presa vaneaza momentele in care credinciosii sarmani se inghesuie pentru un pachet de alimente sau pentru agheasma, cand orice caz de suicid se transforma intr-un rechizitoriu la adresa Bisericii nemiloase, care nu „vrea” sa faca slujba, cand oricine are un discurs anti-Biserica primeste imediat timpi de antena… e intamplator? O simpla cautare pe internet ne edifica asupra mijloacelor propagandistice si ne dovedeste, fara echivoc, ca elementul intentie este prezent in multe din relatarile mediatice ostile Bisericii. Personal, am identificat generalizarea fortata, etichetarea tendentioasa, trunchierea adevarului, impunerea unui ideal nerealist, selectarea stirilor, selectia imaginilor.Lupta impotriva propagandei este foarte dificila, iar tentatia de a face contra-propaganda (adica de a folosi aceleasi mijloace) este mare. Din perspectiva crestin-ortodoxa, avem totusi si noi niste „mijloace”: postul, rugaciunea, intoarcerea si a celuilalt obraz si oferirea, de catre fiecare dintre noi, a unui model cat mai convingator despre ceea ce este cu adevarat Ortodoxia.

(Editorial aparut sub semnatura Pr. dr. Ion Armasi si publicat in saptamanalul „Lumina de Duminica” din data de 20 ianuarie 2013, Nr. 3 (373) Anul IX, p. 2)

Articole pe aceeași temă

PROPAGANDA ATEISTĂ ÎN ROMÂNIA ANILOR ’50 STUDIU DE CAZ: SOCIETATEA PENTRU RĂSPÂNDIREA ȘTIINȚEI ȘI CULTURII (S.R.S.C.)

Impunerea modelului politic sovietic în România după cel de-al doilea război mondial va avea ca și consecințe inițierea unei campanii antireligioase și ateiste cu scopul de a lupta împotriva religiei și a formei sale instituționalizate, Biserica. Vorbim în acest caz de o redefinire a raporturilor dintre Stat și Biserică, în contextul în care marxismul, ca […]

Un sfert de veac de la distrugerea Mânăstirii Văcăresti


http://rapcea.ro

Foto copertă:  http://www.basilica.ro

Protestanți, neoprotestanți, evanghelici? Ce sunt baptiștii?


Un material mai vechi pe care l-am găsit în draft și am considerat că merită publicat. 

Emanuel Răduț a lansat pe blogul său o dezbatere legată de identitatea evanghelicilor din România, respectiv a Creștinilor după Evanghelie prin întrebarea Protestanți sau neoprotestanți? Cine sunt Creștinii după Evanghelie? Fiind la curent cu preocupările sale pe care a avut amabilitatea să mi le împărtășească am lăsat un comentariu la articolul său.

Cred că termenul neoprotestant este mai vechi în uzanța românilor decât perioada comunistă. Nu am acum la îndemână documentele pe care le-am văzut dar din câte îmi aduc aminte am întâlnit acest termen, cu referire la baptiști, și în perioada interbelică. Referitor la uzanța acestui termen în limba română există mai multe opinii care converg către idea că acest termen provine din mediul religios (ortodox) și a fost „împrumutat” de către politicieni. Prin această etichetare se dorea și realizarea unei separații între direcțiile principale ale creștinismului și mă leg aici de întrebarea pe care Emanuel a pus-o acestui articol. Ce suntem ei? Protestanți sau altceva? și au considerat că nu sunt protestanți sau ca să reformulez protestanți mai noi și atunci li s-a spus neoprotestanți. Pe de altă parte nu sunt de acord cu formulă că toate confesiunile „evanghelice” ar fi protestante fiindcă deja avem diferențieri majore din punct de vedere doctrinar. Să luăm spre exemplu cazul Bisericii Adventiste care este o confesiune nouă apărută în secolul XIX și în a cărei doctrină se evidențiază caracteristica perioadei moderne și contemporane, respectiv accentul pe sfârșitul lumii. Prin această afirmație nu vreau să spun că în perioada Reformei Protestante din secolul XVI nu au existat preocupări în direcția asta, dar preocuparea lor majoră era mântuirea și trăirea unei vieți de sfințenie nu sfârșitul lumii.
Pe de altă parte din discuțiile pe care le-am avut cu diferite persoane pe această temă am înțeles că termenul „neoprotestant” se regăsește doar în spațiul Europei de Est cu acest înțeles pentru că în Occident termenul are alte valențe trimițând la un neo protestantism, la o teologie liberală. Posibil și spun asta pentru că nu am argumente și este mai mult o presupoziție a mea ca istoric, ca eticheta de neoprotestant să fi fost folosită și în disputa pe tărâm religios în spațiul românesc din dorința bisericilor istorice, referire în acest caz la BOR de a demonstra că baptiștii spre exemplu care sunt cei mai vechi dintre denominațiunile evanghelice nu au vechime istorică. De fapt presupoziția mea a plecat de la un comentariu pe site-ul istorieevanghelica.ro, comentariu căruia i-am răspuns printr-un articol separat: Este permisă persecuția baptiștilor (evanghelicilor) pe motiv că nu au vechime istorică?

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie  –  iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine  Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU. O trezire creștină în Biserica Ortodoxă Română


Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU,

de Horia Azimioară

O trezire creştină în Biserica Ortodoxă Română

Articole relaționate

Amintiri cu Sfinți – Teodor Popescu

Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu

Amintiri cu Sfinți – Teodor Popescu


theophilos.3x.ro

theophilos.3x.ro

Din imensa familie a “popestilor”, in care unii au ramas “popi”, iar altii au luat-o care incotro, Tudor Popescu a fost un preot ca o scanteie lasand in urma ei o dara de lumina. La aceasta scanteie s-a aprins sa arda si Aurel Popescu, omul care a cutreierat Romania si America cu Evanghelia.

Este foarte greu sa cuprinzi in cateva randuri o viata de om. Cine s-ar putea incumeta sa o faca ? Randurile care urmeaza ne aduc inaintea ochilor ceva din viata si activitatea unui roman de exceptie.

Teodor Popescu a fost un preot ortodox care si-a luat in serios menirea, un om de o spiritualitate exemplara si un deschizator de drumuri pentru cei porniti dincolo de rutina unor ritualuri religioase spre realitatea unei umblari personale proaspete cu Isus Christos.

Cand se va rosti adevarata istorie a crestinismului din Romania, aparitia lui Teodor Popescu in neamul romanesc va fi caracterizata ca una din marile interventii ale lui Dumnezeu in viata spirituala a romanilor.

Am putea grupa aceste fragmente sub titlul: “Renasterea refuzata” sau “Regrete tarzii”. N-ar fi insa drept sa o facem. Viata si influenta lui Teodor Popescu au ramas printre noi in nenumaratele vieti atinse de el si care-i continua lucrarea. Semanatul inceput in secolul trecut n-a ajuns inca la seceris. Istoria ne mai lasa inca un timp de gandire.

Textele care urmeaza au fost preluate din cartea “Am trait atatea minuni – Viata si activitatea lui Teodor Popescu, aparuta in 1988.

Tarziu, prin 1950, amintindu-si de starea sa sufleteasca din vremea cand avea o bogata activitate in biserica, Teodor Popescu spunea: “ Cine este un om religios si se tine de ceea ce a apucat, ramane uimit cand ajunge la Cuvantul lui Dumnezeu si-l citeste. Se asteapta sa gaseasca in el ceea ce a apucat, dar nu gaseste acolo aceste lucruri, ci cu totul altele. Prin aceasta mirare am trecut si eu. Fiind preot in biserica ortodoxa, am crezut ca toate randuielile bisericesti trebuie sa fie dupa Cuvantul lui Dumnezeu. Puneam mana in foc pentru aceasta. Cand insa m-am indreptat spre Cuvantul lui Dumnezeu, am ramas uimit si mi-am zis ca poate nu-l inteleg eu bine; la mine trebuie sa fie cusurul. Citind insa, am vazut ca una este in Cuvantul lui Dumnezeu si altceva este ceea ce am apucat. “

“ Crestinatatea a trecut de mult peste “ce este scris” n-a mai tinut seama de Scriptura. Ea a pus alaturi de Scriptura traditia, a amestecat lucrurile si a iesit ce vedem. Si cine ajunge la incredintarea ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa se tina ori de Biblie, ori de traditie. Daca se tine de traditie, ramane cum a fost. Daca se tine numai de Biblie, gaseste pe Domnul Isus.”

Timp de vreo patru ani, parintele Teodor Popescu a incercat sa puna de acord formalismul religios in care se gasea, cu constiinta lui trezita de Scriptura. A fost o perioada de framantari sufletesti puternice. Celor ce n-au fost legati de un sistem religios cum fusese legat Teodor Popescu, nu le vine asa de greu sa se dezlipeasca de orice forma pe care o considera de prisos sau pagubitoare. El spunea: “M-am bucurat un timp de pace, cand am venit la Domnul Cristos, dar a venit apoi conflictul cu tipicul. Imi ajungea foarte grea situatia. Dar n-as putea spune ca este un moment cand am inceput sa modific tipicul. Aceasta s-a petrecut lent. La un moment dat mi se parea ca parca cineva m-ar strange de gat. Spuneam: “Pentru rugaciunile sfantului cutare, sa ne miluiasca Dumnezeu pe noi”. Si totusi in predica spuneam ca este destul sa crezi in Domnul Cristos, ca sa fii mantuit. Parca cineva imi zicea: “Mincinosule, una spui la predica si alta la slujba.”

Din aceeasi gura ies ganduri care se contrazic.

O data, intr-o discutie, Dumitru Cornilescu i-a spus: “Dar ce, tu te inchini la sfinti?” Teodor Popescu spunea: “Ca urmare a acestei discutii, am stat de vorba cu Mihalcescu. Cand i-am spus ca ma simt incurcat in legatura cu problema inchinarii catre sfinti, el mi-a spus ca poporul roman este un popor aghiolatru (inchinator la sfinti) care nu-l cunoaste pe Dumnezeu.

“Lucrul acesta nu l-am putut reproduce in convorbirile mele cu altii. Iar eu ma asteptam ca Mihalcescu sa-mi dea argumente pentru inchinarea la sfinti. O fi fost sau nu ceva in inima lui Mihalcescu, nu stiu. Dar el a recunoscut mai tarziu ca eu sunt sincer, nu umblu cu prefacatorie. Iar inchinarea catre sfinti a ramas in predica mea si dupa aceasta convorbire cu el si mi-a facut mare bucluc.”

http://amintiricusfinti.wordpress.com

Articole relaționate

Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu

Teodor Popescu, inflexibil până în clipa morţii

T. Popescu, un “Luther” românesc?

T. Popescu, un „Luther” al României? (cont.)

 

 

 

Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu


Din cuvintele lui Teodor Popescu, ediţie îngrijită de Horia Azimioară, Editura Little Lamb, Bucureşti, 2012, 530 pag.

http://emyradut.blogspot.ro

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa


Autor: Camelia Pop

 Lotul de la Salcia
La Jilava a fost adus şi aşa-numitul „lot de la Salcia”, alcătuit din deţinuţi de drept comun. La Salcia, aceştia fuseseră brigardieri peste deţinuţii politici, pe care, cu complicitatea temnicerilor, ii băteau şi ii schingiuiau.
Atmosfera in celulă era foarte tensionată din cauza ameninţărilor care veneau din partea lor ori de câte ori se făceau rugăciuni in comun sau se ţineau conferinţe. Unul dintre ei, Geo Iliescu, un om inalt, puternic, oricând gata de bătaie, mereu infometat, incât noaptea putea fi văzut mestecând in somn, s-a apropiat de Matei Boilă şi l-a intrebat sfios: „Un om ca mine, care a omorât, a violat, a furat, are dreptul să se roage?”. Aflând că toţi stau in faţa lui Dumnezeu cu păcatele lor aşteptând iertarea, a invăţat repede Tatăl Nostru şi de atunci n-a mai fost văzut noaptea mestecând in somn.
Matei Boilă
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.
 Condiţiile nu permiteau manifestarea vreunui gest de recunoştinţă, dar cu siguranţă Iliescu nu a rămas nerăsplătit, după cum afirma Matei Boilă in finalul acestei impresionante povestiri: „Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ in schimb, nici măcar un mulţam”.

 In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.

El a ascuns cu mare grijă printre haine, intr-o cutiuţă de plastic, Sfânta Euharistie. Intr-o dimineaţă, un sergent a intrat in celulă şi a dat ordin: „Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!”. La percheziţie cutia a fost descoperită şi, speriat, Matei Boilă i-a spus sergentului că este medicament. Acesta, furios, a aruncat cutia pe uşa deschisă inspre coridor. Obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate prin golul dintre etaje, urmând să cadă pe o plasă intinsă la parter (pentru a impiedica sinuciderile). Inainte de a cădea in gol, cutia s-a lovit de stâlpul de susţinere din coridor, apoi, impotriva oricărei logici, s-a intors in cameră fără să fie văzută de temniceri şi, rostogolindu-se, s-a oprit sub pat. (Interviu cu Pr. Matei Boilă, 15 februarie 2008, Cluj-Napoca)
Părintele Tertulian Langa
Părintele Tertulian Langa. Foto: http://www.bru.ro
Fenomene excepţionale, de necrezut pentru noi, cei de astăzi, s-au petrecut in toate inchisorile comuniste. Părintele Tertulian Langa istoriseşte o intâmplare pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Referindu-se la noţiunea de imposibil din două perspective, a umanului şi a divinului, arăta că nimic nu este imposibil atunci când dorinţele oamenilor sunt in conformitate cu voinţa divină. „Dacă il punem pe Dumnezeu să lucreze in locul nostru, Lui nu-i este nimic imposibil, pentru că El poate totul şi impreună cu El putem şi noi totul.” Pentru a fi mai convingător, ne-a relatat o experienţă trăită in colonia de muncă din Balta Brăilei.
„Eram odată in Balta Brăilei intr-o colonie de muncă şi intrucât reuşisem printr-o stratagemă, printr-o abilitate stilistică, să obţin vin, aveam in inchisoare in Balta Brăilei vin. Cum l-am obţinut? Cei care ieşeam la muncă şi realizam norma aveam dreptul la o carte poştală, pe care puteam scrie atât: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente.Dacă scriai mai mult decât atât, iţi anulau cartea poştală. Eu, având o minte speculativă, mă intrebam cum să-i comunic ceva soţiei mele. Am inventat o semnătură care să exprime aspiraţia mea majoră. Am scris: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente. Semnat Tonic. Soţia mea s-a intrebat ce să insemne acest cuvânt. A cumpărat o sticlă de vin tonic, a golit-o de conţinut, a băgat sub eticheta de vin tonic vinul din propria mea vie, inconfundabil, şi mi-a trimis o sticlă cu vin tonic. Miliţianul care verifica pachetele, in zelul lui părtinic, a desfăcut sticla, l-a gustat şi s-a petrecut o mică minune. Acel vin extraordinar pe care il aveam acasă lui i s-a părut de o amărăciune insuportabilă. ‘Ce spurcăciune amară, du-l de aici!’. I s-a părut amar vinul pentru Sfânta Liturghie. L-am luat, l-am gustat, am recunoscut vinul din propria-mi vie şi am făcut Sfânta Liturghie. Iată ce a insemnat o semnătură, pe care nu eu am inventat-o, ci a inventat-o iubirea lui Cristos, care a vrut să vină in Balta Brăilei şi să se jertfească pentru cei de acolo. Şi s-a făcut acolo Sfânta Liturghie cu vinul trimis de acasă absolut pur, cu pâine făcută acolo din grâul pe care noi il măcinam, aşa că aveam speciile in toată puritatea lor, vin curat şi pâine din grâu curat, cu care făceam Sfânta Liturghie. Lucrul extraordinar nu se opreşte aici. Intorşi de la lucru mi-am găsit dormitorul răvăşit, camera intoarsă pe dos, pentru că in una din saltele s-a găsit o pungă de pânză in care erau câteva bucăţele de pâine. Fiara, miliţianul, a văzut că sunt câteva bucăţi de pâine, a golit pâinea cu Trupul lui Isus pe masă şi pe jos. Văzând această profanare la care indirect participam şi eu, m-am repezit să ling, să culeg tot ce se putea culege de pe jos şi de pe masă. Miliţianul a fost impresionat de acest act de curaj, zic eu, dar nu puteam face altfel, şi dându-se inapoi a zis:

 – Mă, tu chiar crezi?

– Cred, cred, cred…
– Bine mă, ia-le pe toate şi să nu te mai prind cu aşa ceva pe aici. Mi-a restituit Sfânta Euharistie şi la ieşire mi-a spus: roagă-te pentru soţia mea, că este bolnavă.

 Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)

In cei 17 ani, din 20 la cât a fost condamnat, părintele Langa a trecut prin mai multe inchisori: Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Galaţi, Balta Brăilei.
Inainte de a fi arestat in 1947, era tânăr asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Refuzând să se inscrie in sindicat, fiind cunoscută atitudinea sa catolică, a intrat in atenţia comuniştilor. Şi-a dat demisia şi s-a retras să lucreze pământul, dar in scurtă vreme i s-a intocmit dosar şi a fost chemat in instanţă. Arestat in biroul episcopului-martir Ioan Suciu, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru relaţii strânse cu Episcopatul Greco-Catolic şi cu Nunţiatura de la Bucureşti. Procurorul, in instanţă, a declarat: „La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui, dar cerem pedeapsa maximă: 15 ani de muncă silnică. Pentru că dacă nu ar fi vinovat nu s-ar afla aici”. La replica părintelui Langa: „Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă”, i s-a răspuns: „Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani de muncă silnică pentru că aţi protestat impotriva justiţiei poporului”.
Părintele Calciu Dumitreasa

    Sfânta Euharistie, o prezentă reală

Părintele Calciu Dumitreasa in ultimii ani ai vieții

 Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:

– Ce vrei?
– Domnule şef, daţi-mi pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia.
Gardianul, cunoscut pentru cruzimea sa, n-a spus nimic, a inchis uşa şi a plecat. A revenit peste o oră, timp de frământare pentru părinte, a deschis uşa şi i-a intins o felie intreagă de pâine. Cerul a coborât in celulă şi in jur era numai lumină. După dumnezeiasca Liturghie, gardianul a venit, cerându-i părintelui să nu spună nimănui despre cele intâmplate. Parintele i-a raspuns cu blandete: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost ingerul care mi-aţi adus Trupul lui Isus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!” (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
Gardianul, care putea fi inchis pentru gestul său, din acel moment a devenit mai bun şi părintele considera faptul acesta unul dintre lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu el in inchisoare.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

Persecuția baptiștilor în perioada de aur a democrației românești


Marius Silveșan

Perioada interbelică este considerată de către istorici ca fiind una de glorie a democrației românești prin faptul că s-au acordat drepturi și libertăți cetățenești, s-a revizuit constituția (Constituția din 1923 este în fapt o actualizare, o revizuire a celei din anul 1866 care a avut ca model Constituția belgiană din anul 1823 considerată cea mai înaintată la mijlocul secolului al XIX-lea), am avut multipartidism politic (în fapt în prima parte a acestei perioade vb de o alternanță la putere între liberali și țărăniști).

Pornind de la aspectele menționate în cadrul acestui articol realizez o sinteză a materialelor privitoare la situația evanghelicilor (mă refer în principal la baptiști și doar tangențial la celelalte confesiuni evanghelice) pe parcursul perioadei interbelice publicate până în luna august 2012 pe istorieevanghelica.ro. Menționez faptul că nu toate articolele îmi aparțin. Cei care vor lectura articolele respective își vor da seama ca democrația s-a oprit la domeniul religios iar în anii 40 ai secolului XX vorbim de o limitare a exercitării drepturilor religioase de către evanghelici. O posibilă explicație constă și în orientarea politică a României (alianța cu Germania) și perceperea evanghelicilor, în principal a baptiștilor ca aliați ai Occidentului (SUA).

Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania

„Va trebui sa nationalizam Seminarul Baptist din Bucuresti”

Cine a crezut că naționalizarea este o invenție comunistă va fi uimit  să constate că astfel de acțiuni erau preconizate și în perioada de aur a democrației românești. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în perioada de democrație socialistă, naționalizarea la care face referire documentul viza trecerea Seminarului Teologic Baptist din administrarea Foreign Mission Board of the Southern Baptist Convention în administrarea baptiștilor români (Comunitatea Baptistă București, respectiv Uniunea Comunităților Baptiste din România).

Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar

În anul 1930 episcopul Iosif Traian Bădescu de la Caransebes a emis o circulara pentru clerul din eparhia sa. In aceasta circulara se prezenta felul in care un preot trebuie sa se raporteze la fenomenul sectar dar si o rugăciune pe care preotii trebuiau sa o citeasca in timpul Liturghiei formata din ectenii si rugaciuni speciale. Menționăm faptul că din punct de vedere religios perioada interbelică este una în care s-a manifestat din plin opoziția Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte confesiuni religioase în special cele evanghelice pe care le considera sectare.

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România

Daniel Brânzei, Istoria baptismului în România

In conditiile implicarii Romaniei in al doilea razboi mondial si a dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile 927 (1942) si 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala. Aceste legi au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptistii si-au reluat activitatea legala.

Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)

 Denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada  septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.
Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.

Centenarul Bisericii Baptiste Lupeni, jud. Hunedoara

Intre anii 1942-1944, din ordinul generalului Antonescu bisericiile baptiste din Romania au fost inchise, credinciosii sinceri adunandu-se prin case. Lacasul de inchinaciune a fost transformat de autoritati in dispensar de boli contagioase.
Bisericile au fost redeschise in 1944.

Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie

În 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).

Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria

Un aspect mai puțin cunoscut al istoriei recente este intenția Mareșalului Antonescu de a-i deporta pe creștinii evanghelici, considerași sectanți, la Bug, adică în Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug -vezi harta). Ordinul secret preciza fără echivoc dispoziția ca „toți membrii sectelor religioase să fie trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.” Menționăm faptul că baptiștii aveau statutul de asociație religioasă și au reușit în anul 1940, în ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe, să obțină statutul de cult religios. Dată fiind evoluția situației internaționale (ne aflăm în timpul celui de-al doilea război mondial -1939-1945-), a opoziției Bisericii Ortodoxe, a deselor schimbări la conducerea Ministerului Cultelor, precum și a faptului că recunoașterea nu s-a realizat prin intermediul unui decret regal, așa cum se va întâmpla în toamna anului 1944, baptiștilor li se va retrage recunoașterea oficială, bisericile lor fiind închise între 1942-1944.  Mai mult decât atât, alături de ceilalți creștini evanghelici (penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști), precum și de alte denominațiuni religioase încadrate în categoria sectelor, erau pasibili de deportare la Bug.
O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.
În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943

Biserica Baptistă Emanuel din Ploiești – scurt istoric

In anul 1940 s-au inchis si sigilat lacasurile de inchinare, iar Cultul Baptist a trecut in ilegalitate, nemaifiind recunoscut de Stat, ceea ce a condus la o scadere considerabila a nr de credinciosi, atit in Ploiesti cit si in celelalte biserici mai sus mentionate. In acelasi timp, s-a desfiintat si Comunitatea de Ploiesti.
Datorita acestui fapt, unii frati mai curajosi se adunau in casele unora dintre ei, prin rotatie, pentru rugaciune si mentinerea aprinsa a facliei Evangheliei.
Intre anii 1944-1945 s-a rupt sigiliul locasului de inchinare. Biserica si-a reluat activiatea cu un nr de 56 de credinciosi, nr redus fata de anii anteriori, cand in biserica se adunau intre 100-150 de credinciosi.
Obs. Nu stiu in baza carei legi din anul 1940 sau inchis si sigilat biserici.

 

 

 

Infernul unui om fericit – Nicolae Steinhardt (Documentar TVR)


Semnalat de către Liviu pe blogul Pro(-scris),  http://sldsjd.wordpress.com

Au ţiganii biserică?


http://www.adevarul.ro/actualitate

Un articol care exploatează mai degrabă istoria țiganilor decât să respecte titlul și să analizeze în ce mod putem vorbi de o biserică a țiganilor. Sunt prezentate informații istorice, cu precădere din Transilvania, precum și modul în care țiganii au fost percepuți de către cei în jurul cărora trăiau. Am observat că  articolul este scris de către doamna Lavinia Betea care îmi este cunoscută pentru cărțile sale de natură politică. Nu se pomenește nimic, sau nu am observat eu, despre bisericile evanghelice, precum cea penticostală de la Toflea formată în marea ei majoritate din țigani fiind exploatate stereotipurile referitoare la aceștia.

Şcoala Ardeleană s-a născut la Viena pe loc sfinţit de iezuiţi


„Şcoala ardeleană“, sculptură de Romul Ladea, amplasată în faţa Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca

 

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra  Şcolii Ardelene. Pe de-o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici de-a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare naţională transilvăneană. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a canonizat clericii şi monahii ce-au stârnit răzvrătiri contra uniţilor în acea vreme. La  21 octombrie sunt prăznuiţi cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie,  credinciosul Nicolae Oprea (toţi trei canonizaţi în 1955) şi sfinţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (canonizaţi în 1992).

Citește articolul integral pe site-ul http://www.adevarul.ro

„Biblia Baptistă” de la București – 1987


Prin intermediul acestui articol ofer răspunsul final la întrebarea lansată de Emanuel Conțac sub titlul Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”?. Despre problematica în discuție am mai scris doua articole. Primul dintre ele se intitulează

Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns, articol în care am preluat comentariile mele la articolul lui Emanuel Conțac la care am adăugat o mărturie a pastorului Vasile Talpoș despre modul în care a reușit să obțină acordul Departamentului Cultelor precum și al Societății Biblice Britanice.

Cel de-al doilea articol, Profesor Vasile Talpoș despre modul în care au reușit baptiștii români să tipărească în anii 80 Biblia Cornilescu, prezintă informații complementare celor la care am făcut referire anterior, informații pe care le-am regăsit în cadrul unui interviu al profesorului Vasile Talpoș.

Între timp am găsit printre cărțile primite de la un prieten și un exemplar din Biblia traducere Cornilescu tipărită la Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1987.

Iată mai jos câteva poze edificatoare.

Pagina de gardă a Bibliei de la București 1987

*

*

Comanda 72/1987 a Cultului Baptist din RSR

Teofil Stanciu despre Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt


 Jurnalul fericirii e un manual practic de gândire și viețuire creștină.

Teofil Stanciu

Programul ediţiei a VII-a a Simpozionului Internaţional de la Făgăraş – Sâmbăta de Sus: „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”


În perioada 1-3 August 2012 va avea loc la Făgăraş – Academia „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus, ediţia a VII-a Simpozionului Internaţional „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”.
Organizatorii evenimentului sunt: Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Memorialul Rezistenţei Anticomuniste „Ţara Făgăraşului”, Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, Universitatea „Transilvania” din Braşov.
Instituţii partenere în organizarea evenimentului sunt: Programul „Europe for Citizens”, Muzeul „Casa Mureşenilor”, Braşov, Universitatea „St. Cyril şi St. Methodius” (Facultatea de Istorie) din Veliko Tarnovo, Bulgaria, Universitatea „Carl Von Ossietzky” (Facultatea de Drept), Oldenburg, Germania, Institutul Federal pentru Cultura şi Istoria Germanilor din Europa de Est, Oldenburg, Germania, Muzeul „Emlekpont”, Hódmezővásárhely, Ungaria.
Sprijinul financiar pentru organizarea simpozionului este asigurat prin Proiectul OPENNESS, Programul „Europa pentru Cetăţeni” al Uniunii Europene, Consiliul Judeţean Braşov, Primăria şi Consiliului Local al Municipiului Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
*
VINERI, 3 August 2012
PRIMĂRIA ŞI ŞCOALA DIN DRĂGUŞ
9:00– 13:00 Atelier II – Memorie şi Istorie –  Generaţii în dialog
Atelierul, organizat în 3 sesiuni, sub formă de masă rotundă, dezbateri, vizite, comunicări, are ca obiective:
– o mai bună cunoaştere a perioadei staliniste de către tineri pentru a-i determina să reflecteze asupra caracterului ilegitim şi criminal al regimului comunist din spatiul est-european;
– cunoaşterea trecutului recent conduce la o înţelegere aprofundată a realităţilor prezente şi  necesităţii respectări drepturilor omului şi a statului de drept, a coeziunii sociale în condiţiile egalitaţii de şanse şi eliminării discriminărilor de orice natură pe criterii de naţionalitate, limbă, religie, sex, rasă şi handicap.
 *
AULA ACADEMIEI „BRÂNCOVEANU”
15:00 – 17:00 Sesiune de comunicări
Moderatori:  Com. Conf. univ. Olimpiu GLODARENCO, Cerc. Leontin NEGRU
15:00 – 15:20 Sergiu SOICA (Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj-Napoca) – Biserica Greco-Catolică din România –  diferite forme de rezistenţă anticomunistă
15:20 – 15:40Marius SILVEŞAN (Institutul Teologic Baptist Bucureşti) – Bisericile Baptiste din România sub persecuţia regimului comunist. Acţiuni de răspuns şi rezistentă
15:40 – 16:00 Romeo CEMÎRTAN (Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Chişinău) – Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe din R.S.S.M. şi politica religioasă sovietică în perioada anilor 1945-1962
16:00 – 16:20 Liliana CONDRATICOVA (Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) –Funcţionarea mănăstirilor de monahii Hirova şi Tabăra sub dominanţa ideologiei sovietice
16:40 – 17:00 Ion XENOFONTOV (Institutul de Studii Enciclopedice  al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) – Campania de închidere a mănăstirilor din Moldova Sovietică  ( 1944-1962)
Programul complet poate fi consultat pe blogul lui Cosmin Budeancă http://cosmin-budeanca.blogspot.ro
Articole relaționate

Poziția BOR față de situația evanghelicilor în anul 1943


O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.

În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943

Deși desființarea sectelor s’a făcut printr-un decret-lege la 29 Dec. 1942, au rămas destule uşi prin care aceşti nenorociţi îşi mai scoteau capul’. Monitorul Oficial Nr. 157 din 9 Iulie a. c. publică un decret-lege prin care sunt desfiinţate şi toate instituțiunile, şcolare, filantropice etc. Interesant e că decretul-lege, art. 3, are următorul conţinut:

„Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior (sublinierea e a noastră N. R.) sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desfiinţate de drept.”

O bună parte din decretul-lege se ocupă de procedura ce urmează a se aplica în legătură cu reluarea bunurilor de la sectanți de către Stat sau alte instituţiuni. Sperăm că de acum va înceta şi mărinimia unora din cadrele învățământului față de fiii sectarilor!

***, „Sectele desființate” în Foaia Diacezană, Organ oficial al eparhiei ortodoxe române a Cransebeșului, Anul LVI, Caransebeș 25 iulie 1943, Nr. 30, p. 7.

Sesiune de comunicări dedicată „Centenarului Nicolae Steinhardt (1912-1989)”


În 4 iulie, începand cu ora 10.00, la Academia Română, Calea Victoriei 125, va avea loc o sesiune de comunicări dedicată „Centenarului Nicolae Steinhardt (1912- 1989)”. Evenimentul este organizat de Fundaţia „Nicolae Steinhardt” şi Academia Română.

Sursa: Cosmin Budeancă

Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia


NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.

Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.

Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.

Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist[2].

Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)

Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].

Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor

[5].

Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.

În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].

Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.

Baptiștii

Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.

În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.

După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].

Adventiștii

Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.

Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.

În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă  a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].

Creștinii dupa Evanghelie

Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.

În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].

Penticostalii

Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.

Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].

În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].

Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.

În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă[14].

Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]

În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.

Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor[17].

În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor[26].

În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].

Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].

Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.

Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.


Bibliografie:

1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;

2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;

3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România


NOTE

[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;

[2] Ibidem;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem;

[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;

[6]ANIC, fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 29;

[7]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 34;

[8]Ibidem;

[9]Ibidem;

[10]Ibidem, f. 35;

[11]Ibidem;

[12]Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 358;

[13]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 46/1950, f. 1;

[14]Ibidem, f. 3

[15]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 35;

[16]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 468;

[17]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 15/1960, f. 3;

[18] Ibidem;

[19] Ibidem;

[20] Ibidem, f. 4;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem;

[24] Ibidem, f. 5;

[25] Ibidem;

[26] Ibidem;

[27] Ibidem, f. 7;

[28] Ibidem, f. 8;

Rezistenta bisericilor evanghelice în perioada comunistă (partea I)


Emisiunea Esențe – invitat Dr. Marius Silvesan, istoric.

Tema – Rezistenta bisericilor evanghelice in perioada comunista (partea I)

Realizator – Cătălin Dupu. Producția – Alege Viata

Prelat de la Mitropolia Moldovei raportează premierului Ponta: ‘Muncim ca domnul primar să iasă cu majoritate!’


Unul dintre cei mai influenţi clerici ai Bisericii Ortodoxe Române a făcut o declaraţie şocantă, din care reiese că este implicat, alături de alte feţe bisericeşti, în campania electorală a primarului USL de Iaşi, Gheorghe Nichita. Declaraţia îi aparţine preotului iconom stavrofor Florin Chirilă, şeful Corpului de Inspecţie şi Control din cadrul Centrului Eparhial Iaşi – precizează Adevărul.

 A fost făcută în data de 31 mai, în faţa primului ministru Victor Ponta, venit la Iaşi să inaugureze mall-ul ridicat ilegal în centrul Iaşiului de către omul de afaceri Iulian Dascălu.

Primul ministru, Victor Ponta, împreună cu primarul de Iaşi, Gheorghe Nichita, au ajuns la un moment dat la Catedrala Mitropolitană, unde urmau să se întâlnească cu ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Au fost întâmpinaţi la poartă de preotul Florin Chirilă şi de preotul Dosoftei Şcheul, Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane.
Ponta a întrebat într-un context protocolar ‘Ce mai faceţi?”, iar preotul Florin Chirilă s-a grăbit să răspundă: ‘Ce să facem? Muncim ca domnul primar (n.r. – moment în care a arătat cu mână înspre Gheorghe Nichita) să iasă cu majoritate!”. ‘Să iasă, să iasă! Şi după aia să muncească şi el”, a replicat primul ministru. Scena, surprinsă de o cameră de luat vederi, s-a încheiat în hohotele de râs ale celor trei protagonişti.

Sursa: Agerpres

Pamflet care circula printre functionarii Ministerului Cultelor în anul 1946


Un personaj central al primilor ani ai comunismului în zona cultelor este preotul Burducea. Fost legionar, acesta a îmbrăţişat noua ideologie foarte rapid, punându-se la dispoziţia noii puteri, ajungând Ministru al Cultelor.

Iată ce versificări circulau în epocă la adresa acestuia:

„Ce mai faci?” „Ce să fac, ca Burducea, / Şi cu steaua, şi cu crucea” sau „Când cu steaua, când cu crucea”.

Apoi, cu trimitere la trecutul său legionar: „Popa-i mare hoţ, licheaua, / Nu-i cu crucea, e cu steaua” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 16.)

De asemenea, circula şi următoarea ghicitoare:

„E unic în Europa, / Uite popa, nu e popa. / Poartă rasă, nu-i de rasă / Şi de cruce nu se lasă, / Dar la stea închină crucea. / Ăsta cine e? / Burducea” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 111).

Burducea a fost ţinut în funcţie şi pentru că era şantajabil, ştiindu-se că îndreptase spre parohia sa fonduri în mod nejustificat. Cu un asemenea reprezentant la culte, comuniştii nu aveau mari probleme.

SORIN BOCANCEA, „Dincolo de actualele mituri. Biserica Ortodoxă în primii ani ai regimului comunist din România”, în revista Sfera Politicii,  vol. XIX, nr. 16 (160), iunie 2011.

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/160/art14-Bocancea.php

Citește și

Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“

Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“


Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina

Constantin Burducea

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire

a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.

http://www.ziarullumina.ro/

Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)


Emy Răduț prezintă pe blogul său un document care atestă trecerea lui Simion Man de la confesiunea ortodoxă la cea baptistă. Nu știu dacă este aceiași persoană cu pionierul credinței penticostale despre care scrie Vasilică Croitor, când și cum a trecut la denominațiunea penticostală, însă consider acest document relevant pentru istoria comunităților evanghelice din România.

Indubitabil acest certificat este un document istoric care vorbește despre modalitatea în care o persoană putea trece de la un cult la altul, în speță de la cel ortodox la cel baptist în anii 40 ai secolului XX.

Certificatul este din 14 martie 1942, iar în partea de jos scrie Nagyvárad (Oradea). Aceste informații coroborate cu trimiterea la legislația religioasă maghiară (legile din 1868 și 1895) și la textul bilingv (maghiar-român) fac trimitere la situația Oradei în anul 1942 care a fost cedată Ungariei prin al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940.

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena. (Wikipedia)

Menționăm și faptul că denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada  septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.

Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.

Prezentăm mai jos documentul împreună cu comentariul lui Emy Răduț așa cum l-a publicat acesta.

Recent fratele Simion Man a trecut în veşnicie (13 mai 2012) la vârsta de 99 ani. Considerat cel mai bătrân pastor penticostal, prezentăm mai jos un document din 1944 cu ieşirea sa din cultul ortodox şi trecerea la cultul baptist:

Documentul mi-a fost oferit de pastorul Vasile Bel din Rohia (Maramureş)!

Sursa: http://emyradut.blogspot.com/2012/05/simion-man-baptist.html

Update

Conform informațiilor primite de la Emanuel Răduț (informații primite de la pastorul Vasile Bel), Simion Man la care face referire certificatul este una și aceiași persoană cu pastorul penticostal la care am făcut referire în articol.

Biserica Ortodoxă în anii prigoanei comuniste


Emisiunea ”De la + la infinit” cu tema ”Biserica ortodoxă în anii prigoanei”.

Difuzată la: TVR INFO în 9 martie 2012.

Invitați: Sorin Lavric (scriitor) și George Enache (istoric). Prin telefon dna Lidia Staniloae.

Realizator: Răzvan Bucuroiu.

%d blogeri au apreciat: