Arhive etichetă: Emanuel Conțac

Biblia la români – Sesiunea de întrebări și răspunsuri


Sesiunea de întrebări și răspunsuri despre Biblia la români în cadrul Serilor Dialogos cu Emanuel Conțac și Emil Bartoș.

Prelegerea lui Emanuel Conțac despre Biblia la români, în care acesta realizează o incursiune în istoria traducerii Bibliei în limba română, poate fi urmărită AICI

Urmărind prelegerea și apoi aceast dialog, în fapt unul care are la bază întrebările primite de la cei care au fost prezenți la prelegerea despre Biblia la români, vă veți îmbogății din punct vedere spiritual și intelectual.

Am și o observație, aceea că nu rezonez cu termenul neoprotestant în definirea, catalogarea baptiștilor, având în vedere accepțiunea acestui termen. Vezi o discuție privitoare la acest aspect AICI.

Cu toate acestea înțeleg condiționarea culturală și ceea ce acest termen a ajuns să semnifice, să definească în limba română.

Reclame

Serile Dialogos: Biblia la români – Prelegere Conf. univ. dr. Emanuel Conțac


Serile Dialogos ne propun o prelegere interesantă susținută de domnul Emanuel Conțac, biblist, cel care de peste zece ani se ocupă cu studierea contextului și cauzelor care au permis și cobdus la apariția traducerii Bibliei realizată de Dumitru Cornilescu. Versiune pe care noi astăzi o identificăm sub numele de versiunea Cornilescu.

De asemenea, acesta s-a ocupat de „tradiția biblică românească”, înțelegându-se prin aceasta totalitatea versiunilor totale sau parțiale ale Sfintei Scripturi.

Emanuel Conțac : Trecerea timpului aduce reconcilierea cu adevărul fundamental că timpul pe care îl trăim nu este al nostru


clepsidră, timp (codulluioreste.ro)

Trecerea timpului aduce reconcilierea cu adevărul fundamental că timpul pe care îl trăim nu este al nostru. Îl trăim pe credit, fie că ne place sau nu. Dacă suntem neînțelepți, îl risipim ca și când am dispune de rezerve nesfârșite, pe termen nelimitat.

Emanuel Conțac

Reforma Protestantă în Transilvania : cauze, evoluție și efecte (24.11.2015)


Reforma Protestantă în Transilvania

https://www.facebook.com/emanuel.contac

Emanuel Conțac – Însemnările unui cobai bibliofil (6). „Sfîntă tinerețe legionară”


coperta1

https://vaisamar.wordpress.com

Un punct de vedere al lui Emanuel Conțac despre viața politică în România interbelică bazat pe lectura cărții lui Roland Clark.

Apariții editoriale (27) Emanuel Conțac (ed), Cornilescu: din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi


Semnalez și eu la rubrica apariții editoriale lucrarea lui Emanuel Conțac.

Emanuel Contac (ed) , Cpornilescu - din culisele publicării celei mai citite traduceria Sfintei Scripturi

Până voi scrie un punct de vedere personal despre această lucrare, postez mai jos textul de pe coperta IV care este un extras din Prefața cărții scrisă de doamna Francisca Băltăceanu

Cartea lui Emanuel Conțac nu oferă doar amănunte biografice despre Dumitru Cornilescu, ci reconstruiește într-un fel o lume: pentru că raza de acțiune a Societății Biblice Britanice acoperea continentele. […] Și, dincolo de disensiunile uneori confesionale, adesea izvorâte doar din ambiții personale, ar trebui să fim mândri că a existat și în România această dragoste pentru Biblie care face să se dorească, să se întreprindă traducerea și răspândirea ei. Și, în acest context, elanul, stăruința, generozitatea, spiritul de jertfă cu care a lucrat Dumitru Cornilescu. Există în scrisori mai multe caracterizări pozitive ale persoanei lui, făcute de diverși oameni cu care a lucrat împreună, mai ales străini. Dar în special merită o reflecție aprofundată întrebarea: care i-au fost omeneștile satisfacții personale în această lucrare perseverentă, îndârjită, în condiții din ce în ce mai grele? Se zbate cu diferite dificultăți tehnice, trebuie să convingă diverși decidenți care nu-l cunosc personal și nici nu posedă limba română suficient ca să-i evalueze lucrarea, întâmpină opoziția unor autorități bisericești sau civile (până la interdicția de a i se colporta cartea la sate!), lipsa de bani, sărăcia tot mai mare, nevoia de a pleca din țară, boala între străini, editarea cărții fără numele celui care a tradus-o… Dar peste toate – un elan, aproape o încrâncenare de a face Biblia să ajungă la oameni, să fie accesibilă (iar dacă comparăm ediția din 1924 cu orice text biblic existent atunci în limba română, înțelegem mai bine entuziasmul celor care apreciau un text „în fine curgător”), de a face ca ea să fie iubită și trăită. […]

Era de multă vreme necesară o mai bună cunoaștere a istoriei acestei Biblii atât de răspândite, care a hrănit și hrănește viața atâtor oameni. Este un dar pentru noi și un fel de răsplată postumă pentru Dumitru Cornilescu faptul că acest studiu a fost realizat de un cercetător tânăr care știe să îmbine în chip rar întâlnit elanul și răbdarea în efortul de a săpa în biblioteci și arhive, acribia filologică, competența în domeniul complex al științelor biblice și un deosebit simț al limbii române, cum este Emanuel Conțac.

http://www.logos.ro

Cum se pronunță numele lui Dumnezeu? „Yahweh” sau „Iehova”? Notă la Exod 6:2


Emanuel Contact discută despre istoricul numelui lui Dumnezeu si pronunția acestuia.

Vaisamar

Am promis că revin cu o scurtă notă despre numele lui Dumnezeu.

În Exod 6:2 citim „Eu sunt Domnul”, adică în ebraică ’ănî YHWH.

E prima oară când Dumnezeu se prezintă astfel în această carte.

Cele patru litere pe care le-am transcris YHWH (Tetragramatonul sau Tetragrama) au fost scrise dintotdeauna fără vocalizare, ele fiind pronunțate prin convenție (qere perpetuum) „Adonai”.

Indicii despre această practică se întâlnesc în manuscrisele de la Qumran. De ex., în anumite versete din 1QIsaa în locul tetragramatonului pe care îl întâlnim în TM, găsim אדוני (3:17) și viceversa (7:14).

Postez mai jos textul ebraic din Is. 3:17 (1QIsaa), mai întâi transcris și apoi ca imagine din manuscris.

Isebraic

1QIsaa Secțiune din „Sulul cărții Isaia” (1QIsaa), expus la Muzeul Cărții din Ierusalim. Sursă: http://dss.collections.imj.org.il/isaiah#3:17

Câteva observații preliminare:

(1) Între cuvinte există spații. Manuscrisele ebraice se deosebesc de cele grecești (ale NT) prin faptul că au…

Vezi articolul original 420 de cuvinte mai mult

Lansarea cărții Istoria penticostalismului românesc la ITP București (14 nov 2012)


În data de 14 noiembrie 2012 la sediul Institutului Teologic Penticostal din București a avut loc lansarea cărții Istoria penticostalismului românesc  de dr. Valeriu Andreiescu. La eveniment au fost prezenți membri ai corpului academic al Institutului teologic penticostal, reprezentanți ai mass media, studenți și alte persoane interesate de subiect.

Prezentarea participanților și implicit deschiderea evenimentului a fost realizată de către Dr. Romulus Ganea, portretizat de către Emanuel Conțac ca fiind eminența cenușie a ITP.

Invitații au fost:

Lect. univ. dr. Valeriu Andreiescu,

Pastor Vasilică Croitor,

Vasile Gabrian, directorul Editurii Casa Cărții,

Asist drd. Ciprian Bălăban care a fost și moderatorul dezbaterii privind istoria penticostalismului românesc. Dat fiind faptul că auditorul a fost format în principal din studenți a avut loc și un mic „incident” atunci când a fost prezentat Ciprian. Incidentul a constat în faptul că Ciprian Bălăban a fost aplaudat timp de câteva zeci de secunde insistent de către studenți, mai mult decât l-au aplaudat pe Valeriu Andreiescu oaspetele principal al evenimentului. Semnalul pe care l-au transmis prin intermediul acestei acțiuni a fost unul de apreciere și simpatie pentru profesorul lor.

Ca reprezentanți ai mass media au fost prezenți Cristi Țepeș, realizator de programe TV la TVR și Cristi Pavel una din prezențele emblematice de la RVE București.

Dat fiind faptul că atunci când am fotografiat sala nu l-am surprins pe Cristi Pavel am preluat o fotografie de la Emanuel Conțac. Cristi Pavel se află pe rândul doi, partea dreaptă a sălii.

Așa cum am menționat anterior dezbaterile privind istoria penticostalismului românesc precum și cele referitoare la necesitatea consemnării în scris a evenimentelor care au modelat istoria confesiunii din care facem parte au fost moderate cu profesionalism de către Ciprian Bălăban.

Invitații au evidențiat rolul istoriei în viața unei comunități religioase.

Dr. Valeriu Andreiescu a accentuat pe parcursul intervențiilor sale rolul istoriei pentru comunitatea penticostală din România. Acesta a menționat și faptul că istoria pe care a scris-o este o istorie teologică și nu una laică, este una scrisă de un penticostal care dorește să evidențieze rolul și lucrarea Duhului Sfânt în apariția și dezvoltarea Bisericii Penticostale din România. Deși lucrarea se bazează foarte mult pe surse de natură orală, autorul a apelat și la surse editate tocmai din dorința de a da obiectivitate demersului său.

Pastorul Vasilică Croitor, autorul cărții Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă  a scos în evidență rolul pe care istoria îl poate avea pentru o comunitate religioasă precum și necesitatea cunoașterii acesteia. În cadrul intervențiilor sale, acesta a menționat faptul că istoria trebuie prezentată cu lumini și umbre tocmai pentru că prin cunoașterea adevărului vom deveni liberi.

Directorul Editurii Cartea Creștină, Vasile Gabrian a menționat contextul în care a editat și publicat această carte. În fapt, domnul Garbian l-a numit proiect, un proiect căruia i-a luat 3 ani ca să se materializeze.

la finalul evenimentului, Romulus Ganea a prezentat studenților una dintre instrumentele de lucru pe care aceștia îl pot folosi în activitatea lor educațională. Este vorba despre Manualul Biblic apărut nu cu mult timp în urmă la Editura Casa Cărții din Oradea.

Auditorul numeros a fost format în principal din studenții Institutului Teologic Penticostal. În partea dreaptă pe primul rând veți remarrca prezența Lect. univ. dr. Emanuel Conțac întors recent de pe meleagurile lui Shakespeare și Conf. univ. dr. Cornelui Constantineanu, rectorul ITP.

La final am primit un autorgraf de la autor, moment imortalizat de către Emanuel Conțac și făcut cunoscut publicului larg prin intermediul articolului Lansarea „Istoriei penticostalismului românesc”, la ITP București. Emanuel surprinde prin intermediul imaginilor lumea bună a „seratelor culturale” care se desfășoară sub egida ITP București. Vă veți convinge de acest lucru citind articolul menționat precum și pe celelalte care popularizează evenimentele culturale și religioase organizarte în ultimul timp de către ITP București.

Scrisoare deschisă către conducerea Bibliotecii Academiei Române


Semnalez aici un demers al lui Emanuel Conțac, un cercetător tânăr care și-a tocit coatele și în Biblioteca Academiei, instituție, care în loc să încurajeze cercetarea și valorificarea materialelor de care dispune are mai degrabă o atitudine de descurajare a cercetării și a punerii în circulația științifică a valorilor culturale. Consider că demersul lui Emanuel Conțac este binevenit și de dorit să nu rămână singular.

Vaisamar

Pățaniile mele la Biblioteca Academiei Române sunt fără număr, fără număr. (Detalii AICI despre paradisul de la BAR.)

Acum că aproape am isprăvit cercetarea la Biblioteca Universității din Cambridge, trag linie și socotesc.

Și decid că trebuie neapărat să-i scriu dlui director al BAR. Ceea ce am și făcut în dimineața asta.

O copie a scrisorii a fost trimisă și șefului serviciului „Manuscrise / Carte rară”.

Nu mă iluzionez că o picătură ar putea trece prin stâncă. Ar fi nevoie de multe picături (chinezești) pentru a schimba mentalitățile dinozauriene de la Biblioteca Academiei Române. Nu știu alții cum sunt, dar eu aleg să-mi fac datoria.

Mai jos textul scrisorii.

***

Acad. Florin Filip
Director General,
Biblioteca Academiei Române
Calea Victoriei, 125,
Sector 1, 010071,
Bucureşti

Stimate Domnule Director Florin Filip,

Dat fiind că în trecut m-am lovit în numeroase rânduri de tarifele excesive (de fapt, aberante) aplicate de Biblioteca…

Vezi articolul original 327 de cuvinte mai mult

Profesor Vasile Talpoș despre modul în care au reușit baptiștii români să tipărească în anii 80 Biblia Cornilescu


Pornind de la interesul pe care Emanuel Conțac îl arată față de Biblia Cornilescu am prezentat nu cu mult timp în urmă unele informații succinte despre tipărirea Bibliei Cornilescu în țară sub titlul Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns.

Între timp am găsit informații noi, conexe cu cele prezentate anterior, motiv pentru care în acest articol voi relua și o parte din cele publicate în articolul amintit pentru o mai bună înțelegere a subiectului și a cadrului în care se desfășurau evenimentele la care fac referire. Din motivele enunțate recomand pe lângă celelalte articole ale lui Emanuel Conțac, dintre care unul poate fi accesat aici și pe cel mai recent care tratează problema dreptului de autor asupra Bibliei Cornilescu. Titlul lui Emanuel este sugestiv: Cine deține copyrightul pentru Biblia Cornilescu? Noi și interesante evoluții…

Până vom reuși să dezlegăm toate ițele problemei reiau fragmentul menționat anterior la care aduc completări noi din cadrul unui interviu al Profesorului Vasile Talpoș.

În cadrul unui mesaj datorat atitudinii BOR față de vânzarea împreună cu ziarul Adevărul a „Bibliei neoprotestante” rostit în luna aprilie 2012 la Biserica Nădejdea, pastorul Vasile Talpoş a relatat succint despre modul în care a reușit să tipărească Biblia, Ediția Cornilescu în România.

Din ceea ce îmi aduc aminte, evenimentul la care făcea referire pastorul Vasile Talpoș a avut loc în preajma vizitei lui Billy Graham în România (1985) sau curând după aceea.  (Din interviu de mai jos rezultă ca acest lucru s-a petrecut la scurt timp după vizita lui Billy Graham în România și într-o anumită măsură a fost favorizat de aceasta).

Demersurile au fost inițiate înainte de vizita evanghelistului american tocmai pentru a folosi vizita acestuia ca pretext în obținerea aprobărilor necesare tipăririi Bibliei în România.  Astfel, după ce a apărut ideea tipăririi Bibliei în România, Vasile Talpoș s-a dus la Departamentul Cultelor împreună cu Mihai Hușanu, unde au avut o serie de discuții cu (sau și cu) directorul Roșianu (?) în cadrul cărora s-a menționat necesitatea tipăririi unei Biblii pe care să o folosească evanghelicii. Pentru a obține aprobarea acesta a invocat interese de stat menționând că în acest fel se dovedea libertatea religioasă pe care România o proclama iar oficialii veniți cu Billy Graham vor putea constata acest fapt.

Următoarea etapă după obținerea aprobării din partea autorităților române a fost aceea de a obține acordul părții engleze. În acest scop, pastorul Vasile Talpoș, care cred că la momentul respectiv era vicepreședinte al Federației Baptiste Europene (1985-1987), a zburat la Londra și a avut discuții cu oficialii Societății Biblice Britanice, instituție care deținea drepturile de autor asupra versiunii Cornilescu. După ce a primit dreptul de a tipări în țară Biblia, acesta a stat o zi pe la ușile funcționarilor de la Societatea Biblică pentru a obține filmele după care putea să o tipărească.

Întors în țară s-a confruntat cu o altă problemă, aceea că baptiştii şi nici ceilalţi evanghelici nu aveau o tipografie proprie, fapt pentru care cea mai bună soluție a fost să apeleze la tipografia Patriarhiei.

Astfel, baptiștii au reușit să-şi tipărească Biblia la ortodocși.

Mai jos un fragment din interviul Profesorului Talpoș

Ca urmare a vizitei fratelui Billy Graham în România (1985) „s-a aprobat, pentru prima dată, la cererea Uniunii Baptiste, tipărirea Bibliei Cornilescu în țară. Deși fostul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu, a declarat că această Biblie ar fi eretică și că niciodată nu va fi aprobată tipărirea ei în țară, interesant este faptul că, atunci când ni s-a dat aprobarea, ne-a fost permis să o tipărim la Institutul Biblic al Patriarhiei Române. Personal am adus, împreună cu fr. Hușanu, președintele Uniunii, filmul de la Societatea Misionară Britanică din Londra pentru tipărirea a cinci mii de biblii.”

Daniel Gherman, „Roade confirmate de timp în așteptarea veșniciei: Interviu cu profesor dr. Vasile Talpoș” în Jurnal Teologic, volum omagial Prof. dr. Vasile Talpoș, vol. 1, nr. 1, 2002, p. 15, editat de Centrul de Teologie Baptistă București al Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București și al Institutului Teologic Baptist București

Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer


Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt  copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.

După pierderea Primului Război Mondial – moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni. 
Antimodernism: o atitudine foarte răspândită, critică la adresa civilizaţiei, care s-a atins punctul culminant în primele trei decenii ale secolului XX. În urma Primului Război Mondial s-au petrecut schimbări sociale de proporţii. Secularizarea societăţii şi revoluţia industrială aflată în plin avânt au provocat desprinderea unor mici universuri personale, conducând spre individualizare. Acest proces a fost resimţit de oameni ca o criză a modernităţii. Ei şi-au pierdut reperele. Căutarea unui sens al vieţii se împarte însă între mişcarea pentru reformarea vieţii şi ideologii nazişti, cu ideea lor de comunizare populară.

Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.

Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă  atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.

Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului –  să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.

Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat – până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). ‚Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai‘ – cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la  Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.

Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.

Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului.
Gestapo: Die Geheime Staatspolizei – Poliţia Secretă de Stat – a fost poliţia politică a naziştilor şi instrumentul politic intern cel mai important al acestora. Cu ajutorul acesteia au fost persecutaţi oponenţii politici şi „de rasă” ai regimului totalitarist. Gestapo-ul acţiona într-un spaţiu aflat deasupra oricărei legi scrise. Privările arbitrare de libertate, torturile, trimiterile în lagărele de concentrare şi asasinatele erau metodele folosite de temuţii bărbaţi în haine de piele. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a declarat Gestapo-ul în anul 1946 „organizaţie criminală”.

În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.

Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang

Recomandări:

Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți

Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)

Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)

La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)

Dietrich Bonhoffer. Official homepage

http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.

http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.

http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse  pentru investigaţii online.

http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).

Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns


Emanuel Conțac lansa începutul lunii septembrie 2011 o întrebare la care voi încerca să răspund prin intermediul acestui articol. În prima parte se regăsește citat articolul lui Emanuel pe care îl puteți accesa apăsând pe link-ul de mai jos.

Nu mai ştiu dacă anul trecut am citit cartea Lidiei Stăniloae (Lumina faptei din lumina cuvântului) despre tatăl ei.

Mi-a rămas, în urma lecturii, o „aşchie mentală”. Prin „aşchie mentală” înţeleg o informaţie măruntă care te intrigă şi pe care ai vrea să o verifici.

Ce am citit atunci la p. 330?

Îmi aduc aminte cum odată [D. Stăniloae] a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. „Ia mai slăbeşte-mă!” i-a spus directorul de atunci, Verzan, al editurii. „Ia mai termină cu toate cărţile astea! Ce tot vrei să tipăreşti atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă pentru care iau valută. N-ai altă treabă?”

Ştiu că am citit undeva că Vasile Talpoş şi Ioan Bunaciu au făcut la un moment dat demersuri pentru tipărirea Bibliei Cornilescu în ţară. Au fost la Societatea Biblică Britanică şi au adus „filmele”. Dar oare unde am citit?

Îmi poate cineva confirma informaţia? Din păcate, Lidia Stăniloae nu prea datează evenimentele.

https://vaisamar.wordpress.com

La momentul respectiv i-am lăsat două comentarii:

Marius Silvesan Says:
2 septembrie 2011
Ioan Bunaciu vorbește de faptul că în timpul mandatului Hușanu-Talpoș (1984-1988) s-a reușit tipărirea Bibliei în țară. Justinian Marina a solicitat în 1969 (?) cu ocazia vizitei la Londra fonduri pentru tipărirea de biblii în țară. Informația este menționată de George Enache în cadrul unui articol din Ziarul Lumina.

Shifu Says:
3 septembrie 2011
Cine a făcut respectivele demersuri? Vasile Taloș sau Vasile Talpoș? Talpoș (și Bunaciu) e mult mai probabil să fi fost în relații cu Verzan decât Taloș. Greu de spus când s-ar fi putut petrece evenimentul cu “Biblia Baptistă” ținând cont că Sabin Verzan s-a ocupat de publicațiile oficiale ale Patriarhiei și ale Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române de prin anii 60 până când a murit în 1997 (dacă bine țin minte).

Cel de-al doilea comentariu vine ca răspuns la întrebarea lui Shiftu

Marius Silvesan Says:
4 septembrie 2011
Despre vizita Patriarhului Justinian la Londra în anul 1966, Adrian Nicolae Petcu scrie în articolul ,,Iunie 1966: Vizita patriarhului Justinian Marina în Anglia” publicat în Ziarul Lumina din 16 iunie 2011, următoarele:

„Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Faţă de gestul reginei, patriarhul i-a spus: “Majestate, vă mulţumesc. Sunteţi foarte generoasă, dar sunt informat că sunteţi preşedinta Societăţii Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele.

Eu am mai mult de 10 ani şi nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul maşinii, daţi-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări şi eu Biblia”. Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.”
http://www.ziarullumina.ro/articole;1699;0;58460;0;Iunie-1966-Vizita-patriarhului-Justinian-Marina-in-Anglia.html

În ceea ce priveste „Biblia baptistă” este vorba de tandemul Husanu -Talpos, respectiv presedinte, secretar general (1984-1988). O sa caut locul unde se vb de faptul ca acestia ar fi reusit sa obtina aprobare in anii 80 sa tipareasca Biblia versiunea Cornilescu în țară.

Nu am găsit pasajul din cartea lui Ioan Bunaciu unde se vorbește de faptul că în timpul mandatului Mihai Hușanu ca președinte al Cultului Baptist și Vasile Talpoș ca secretar general (1984-1988) aceștia ar fi reușit să tipărească Biblia în România. Cu toate acestea, văzând astăzi titlul articolului lui Emanuel Conțac, mi-am adus aminte că în cadrul unui mesaj datorat atitudinii BOR față de vânzarea împreună cu ziarul Adevărul a „Bibliei neoprotestante” rostit în luna aprilie 2012 la Biserica Nădejdea, pastorul Vasile Talpoş a relatat succint despre modul în care a reușit să tipărească Biblia, Ediția Cornilescu în România.

Din ceea ce îmi aduc aminte, evenimentul la care făcea referire pastorul Vasile Talpoș a avut loc în preajma vizitei lui Billy Graham în România (1985) sau curând după aceea. Cel puțin demersurile – din câte am înțeles eu – au fost inițiate înainte de vizita evanghelistului american tocmai pentru a folosi vizita acestuia ca pretext în obținerea aprobărilor necesare tipăririi Bibliei în România.  Astfel, după ce a apărut ideea tipăririi Bibliei în România, Vasile Talpoș s-a dus la Departamentul Cultelor împreună cu Mihai Hușanu (dacă am reținut bine), unde au avut o serie de discuții cu (sau și cu) directorul Roșianu (?) în cadrul cărora s-a menționat necesitatea tipăririi unei Biblii pe care să o folosească evanghelicii. Pentru a obține aprobarea acesta a invocat interese de stat menționând că în acest fel se dovedea libertatea religioasă pe care România o proclama iar oficialii veniți cu Billy Graham vor putea constata acest fapt.

Următoarea etapă după obținerea aprobării din partea autorităților române a fost aceea de a obține acordul părții engleze. În acest scop, pastorul Vasile Talpoș care cred că la momentul respectiv era vicepreședinte al Federației Baptiste Europene (1985-1987) a zburat la Londra și a avut discuții cu oficialii Societății Biblice Britanice (?), instituție care deținea drepturile de autor asupra versiunii Cornilescu. După ce a primit dreptul de a tipări în țară Biblia acesta a stat o zi pe la ușile funcționarilor de la Societatea Biblică pentru a obține filmele după care putea să o tipărească.

Întors în țară s-a confruntat cu o altă problemă, aceea că baptiştii şi nici ceilalţi evanghelici nu aveau o tipografie proprie, fapt pentru care cea mai bună soluție a fost să apeleze la tipografia Patriarhiei.

Astfel, baptiștii au reușit să-şi tipărească Biblia la ortodocși.

Voi reveni și cu alte informații despre acest subiect atunci când le voi avea..

Cititorii sunt rugați să completeze sau să corecteze informația.

Cum au ajuns Biblia și Adevărul să-i smintească pe credincioșii ortodocși


Ziarul Adevărul vinde începând de astăzi o „ediție revizuită a Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu, apărută anul acesta (2012) la Editura ”Orizonturi” din București.”

Față de acestă situație, Agenția de știri Basilica  a dat un comunicat critic care poate fi citit împreună cu un punct de vedere argumentat accesând link-ul de mai jos.

http://vaisamar.wordpress.com/2012/04/10/cum-a-ajuns-adevarul-sa-i-sminteasca-pe-credinciosii-ortodocsi/

Un punct de vedere similar și în link-ul de mai jos

http://emyradut.blogspot.com/2012/04/eveniment-idenit-biblia-cornilescu.html

„Ferigi și elefanții” − acum și pe site-ul Humanitas


 

http://vaisamar.wordpress.com

Ca să cântăm cu îngerii după moarte ….


Ca să cântăm cu îngerii după moarte trebuie să începem a cânta cu ei încă din viața aceasta…

Emanuel Conțac – comentariu la  “Count on me” – Whitney Houston & CeCe Winans

Puterea făgăduintei Domnului Isus Hristos – Institutul Teologic Penticostal din București


În cadrul emisiunii Mapamond Creștin, Alfa Omega TV a prezentat un material despre obiectivele Institutului teologic Penticostal din București. Obiectivul major este acela de a sluji comunitatea penticostală din România prin formarea lucrătorilor de care acestea au nevoie.

Materialul despre ITP, deși are numai 10 minute (min. 6-16) reușește să surprindă o parte din activitățile desfășurate în cadrul instituției amintite precum și accentul pus de aceasta pe rugăciune și pe misiune (internă și externă). În partea de început îl veți vedea pe Emanuel Conțac la catedra și la tablă predând și explicând studenților. Alături de alți colegi profesori ai lui Emanuel în cadrul materialului veți avea ocazia să-l vedeți și să-l ascultați și pe Corneliu Constantineanu, rectorul ITP.

Înregistrarea video a simpozionului “Sfânta Scriptură în context contemporan. Exigențe ale traducerii Bibliei pentru Biserica secolului XXI”


http://vaisamar.wordpress.com/

Dilemele Fidelitatii


 

http://vaisamar.wordpress.com/

Ce semnifică pelicanul de pe pagina de titlu a KJB?


Paul Siladi a oferit într-un comentariu la fotoghicitoarea despre KJB o referinţă care iluminează imaginea pelicanului de pe pagina de titlu a Bibliei KJB.

Pentru a vedea referința completă și a înțelege ce caută un pelican  pe coperta King James Bible (vezi medalionul din partea de jos a coperții) apăsați pe imaginea de mai jos.

http://vaisamar.wordpress.com/

Gordon Smith la capela FTB – 25 octombrie 2011


Gordon Smith

Gordon Smith și Sorin Bădrăgan

Gordon Smith

Teo Colda, Daniel Mariș, Corneliu Constantineanu

Studentii de la ITB si FTB la Conferinta lui Gordon Smith

Studentii de la ITB si FTB la Conferinta lui Gordon Smith

Gordon Smith tradus de Sorin Bădrăgan

Gordon Smith

Studentii de la ITB si FTB la Conferinta lui Gordon Smith. In plan apropiat Emanuel Contac iar in plan indepartat Sami Bîlc

Banca rectorilor. Corneliu Constantineanu - ITP Bucuresti, Daniel Mariș - ITB București

Dietrich Bonhoeffer -Tehnologia a ajuns un scop în sine.


Dietrich Bonhoeffer - http://news.bbc.co.uk

Tehnologia a ajuns un scop în sine. Are propriul ei suflet; simbolul ei este maşina, întruparea violării şi exploatării naturii. O credinţă naivă protestează, în mod lesne de înţeles, împotriva acestei tehnologii moderne.

Dietrich Bonhoeffer

Sursa: Emanuel Conțac

Care este diferenta dintre Bucuresti si Viena?


Diferenţa dintre Viena şi Bucureşti este că la Viena circarii rămân în afara primăriei!

Primăria orașului Viena Foto: Emanuel Conțac

Text și imagine http://vaisamar.wordpress.com

Versiunea Cornilescu va fi revizuita cu supervizarea SBIR si nu oprita de BOR


În chestiunea copyrightului pentru versiunea Cornilescu, Derek Hill, coordonatorul departamentului BFBS  care se ocupă de problema drepturilor de autor a recomandat SBIR următoarele:

BFBS(care are copyright pentru versiunea Cornilescu)va ajuta SBIR să revizuiască textul, ca parte a unui proces care să implice un consultant de traduceri şi un comitet de traduceri. Prin aceasta se doreşte crearea unei versiuni imparţiale.

Asta înseamnă că revizuirea textului lui Cornilescu, făcută până acum „la liber”, după inspiraţie şi la heirup, va fi supervizată de SBIR, organizaţie în care sunt reprezentate toate cultele evanghelice.

Aşadar, nici vorbă că BOR ar încerca să restrângă circulaţia versiunii Cornilescu. Ce se urmăreşte (în mod legitim, în opinia mea) este ieşirea din această situaţie nefirească, în care un text consacrat este „îmbunătăţit” în fel şi chip, în mod abuziv.

Emanuel Conțac, În chestiunea copyrightului pentru versiunea Cornilescu. Lămuriri suplimentare

Cum se reflectă evanghelicii în DEX-urile româneşti?


Noul Dicţionar Universal al Limbii române, ed. a 3-a, Bucureşti, Ed. Litera 2008

În cadrul articolului Cum se reflectă evanghelicii în DEX-urile româneşti?, redactat de către Emanuel Conțac, puteți citi despre următorii termeni:

penticostal = adept al unei secte creştine protestante, apărută la începutul sec. al XX-lea în SUA, de unde s-a răspîndit în Europa, America Latină şi Asia

misticism, (rar) misticisme m. 1. doctrină idealistă, de natură filozofică şi religioasă, care admite comunicarea (prin revelaţie, extaz, intuiţie) între om şi divinitate; (…)

Aham! Deci misticism înseamnă a admite că între om şi Dumnezeu este posibilă comunicarea (prin revelaţie, extaz sau intuiţie). Atunci nu înţeleg de ce Biserica Ortodoxă, judecată după această definiție, nu se face în egală măsură vinovată de promovarea „misticismului”. Mai ales că, ne spune definiţia, „misticismul a apărut în cele mai diverse culturi”. Deci probabil şi la noi, încă de la Sf. Andrei încoace, dacă nu cumva cu mult înainte de sosirea acestuia pe plaiuri dobrogene.

Analiza realizată de către Emanuel este una serioasă și profesionistă.

Lectură plăcută 🙂

Fotoghicitoare. Portretul celebrităţii la tinereţe


Ce personalitate marcantă a creştinismului de secol XX se ascunde în această fotografie?

Pentru detalii faceți click pe fotografie.

În chestiunea copyrightului pentru Biblia Cornilescu


Se zvoneşte pe bloguri şi prin emailuri că Biserica Ortodoxă Română intenționează să cumpere drepturile de publicare pentru Biblia Cornilescu, de la Societatea Biblică Britanică.  Citește mai mult …

Traducerea Bibliei nu este un proces încheiat.


„Fiecare generație trebuie să-şi retraducă Scriptura pe limba ei.”

Emanuel Conțac

Fără să părăsim Biserica (!) noastră (Ev. 10:25) via Vaisamar


Lucrând la traducerea cap. 10 din Evrei, Emanuel Conțac a găsit un exemplu interesant de „condiţionare” teologică, de factură eclesiologică, care este prezentat mai jos.

Textul grec spune

μὴ ἐγκαταλείποντες τὴν πισυναγωγν ἑαυτῶν, καθὼς ἔθος τισίν, ἀλλὰ παρακαλοῦντες, καὶ τοσούτῳ μᾶλλον ὅσῳ βλέπετε ἐγγίζουσαν τὴν ἡμέραν (Heb 10:25)

adică

„Fără a neglija/abandona adunarea laolaltă, după cum este obiceiul unora, ci îndemnându-ne [unii pe alţii] şi aceasta cu atât mai mult cu cât vedeţi că se apropie Ziua”.

Pentru a înțelege cum a fost tradus acest text în limba română și care au fost motivațiile/condiționările care au determinat acest fapt, citiți articolul integral aici:  http://vaisamar.wordpress.com/2011/08/16/fara-sa-parasim-biserica-noastra-ev-1025/

Programul colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”. Sâmbătă 4 iunie 2011


Sâmbătă 4 iunie
A treia secțiune de comunicări (9.00-13.30)
Moderator Cristian Bădiliță

Orele 9.00-9.30
Didier Rance
Persecuții împotriva creștinilor în lumea de azi

http://www.oglindanet.ro

Articole similare:

Martiriul creştin şi persecuţiile anticreştine în Antichitate şi în secolul XX: teme, dezbateri, personaje

Colocviul „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”.

Programul colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”. Vineri 3 iunie 2011

„Pe crestinii atasati de Cristos nu-i poti inregimenta in proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (2)


Otniel Vereş: Cum este organizat cultul penticostal din ţara noastră? V-aş ruga să ne vorbiţi puţin şi despre instituţiile de învăţământ pre sau universitar. Când s-a înfiinţat, de pildă, Institutul teologic penticostal din Bucureşti?

Emanuel Conţac: Conform statutului, Cultul Creştin Penticostal este alcătuit din bisericile locale (cu minimum 20 de membri) organizate sub forma comunităţilor regionale sau etnice. O comunitate regională ar fi, în limbaj ortodox, echivalentă cu o episcopie (sau eparhie). În afara comunităţilor din ţară, există câteva comunităţi penticostale în diaspora. Tot din Cultul Penticostal mai fac parte Institutul Teologic Penticostal şi Casa de Pensii şi Ajutoare. Organismele de conducere a Cultului sunt Adunarea generală, Consiliul bisericesc şi Comitetul executiv (alcătuit din nouă membri). Adunarea generală, care se reuneşte la fiecare patru ani, este alcătuită din toţi pastorii în exerciţiu şi din delegaţi (câte unul la 1.500 de membri), de preferinţă aleşi dintre prezbiteri şi diaconi. În opinia mea, acest algoritm de reprezentare face ca Adunarea Generală să fie un organism aproape exclusiv clerical, ceea ce nu mi se pare sănătos. Statutul adoptat în 2008 stipulează că numărul membrilor din Consiliul Bisericesc este de 31, dar numărul a crescut recent, pe fondul modificării regulamentului electoral. Comitetul executiv este alcătuit din nouă membri.
Învăţământul preuniversitar cuprinde şapte licee penticostale, în următoarele localităţi: Arad, Baia Mare, Bucureşti, Oradea, Piteşti, Suceava, Timişoara. Slujitorii cultului sunt pregătiţi prin Institutul Teologic Penticostal, înfiinţat în 1976 ca seminar, sub conducerea lui Trandafir Şandru. În 1992, Seminarul a fost recunoscut ca Institut Teologic de Grad Universitar, prin Hotărâre de Guvern. Procesul acreditării a fost unul îndelungat. Menţionez doar faptul că în 1998 Institutul a fost autorizat să funcţioneze provizoriu, iar după zece ani a obţinut acreditarea, prin Legea nr. 194 din 21 octombrie 2008. La Arad (în Universitatea „Aurel Vlaicu”), una dintre specializările Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale se intitulează „Teologie penticostală didactică” (3 ani/zi) şi este autorizată să funcţioneze provizoriu.

Care e numărul penticostalilor în România şi cum explicaţi creşterea rapidă şi diferenţa semnificativă faţă de baptişti, cu atât mai mult cu cât mişcarea penticostală a luat fiinţă la aproape 70 de ani după cea baptistă. Prima biserică baptistă – de limbă germană – din România a apărut în 1856 în Bucureşti?

Atunci când comentează creşterea rapidă a penticostalilor, membrii celorlalte confesiuni evanghelice fac îndeobşte referire, în mod maliţios, la sporul demografic. Nu contest acest gen de explicaţii (în definitiv, am doi fraţi şi cinci surori), dar cred că ea este parţială. Într-un articol despre confesiunile neoprotestante din România în perioada 1945–1965 cercetătorul Gheorghe Modoran arăta că penticostalii crescuseră de la 3.061 în 1948 la 53.691 în 1958, adică de peste 17 ori. Prin comparaţie, baptiştii au înregistrat o creştere modestă, de 1,7 ori. Vorbim aşadar de o dezvoltare spectaculoasă, într-o perioadă de restricţii severe, dacă facem abstracţie de scurtul „dezgheţ” înşelător din primii ani ai acestei perioade. Cred că rugăciunea intensă, practicarea harismelor şi zelul evanghelistic al multor membri ai mişcării au contribuit la creşterea mişcării penticostale. Nu ştiu dacă tendinţa va continua. La nivel global penticostalismul este încă dinamic, dar în România, aşa cum spuneam mai devreme, s-ar putea să asistăm la o „stabilizare”, fiindcă harismele par să piardă teren în faţa „autorităţii”.

Care sunt principalele provocări actuale ale bisericii penticostale în România? Mă gândesc în special la procesul de recuperare a istoriei netrunchiate a cultului din perioada comunistă. Cum a fost receptată în rândul membrilor obişnuiţi şi a conducerii cultului cartea lui Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei? Au existat ori se află în desfăşurare măsuri concrete în cadrul cultului după apariţia acestei cărţi?

Cred că în următorii 10-15 ani în biserica penticostală va trebui să răspundă mai multor provocări. Cea mai stringentă şi cea mai mare, în opinia mea, este examinarea critică a trecutului comunist. Am lucrat ca editor al cărţii Răscumpărarea memoriei şi în această calitate am cunoscut îndeaproape fiecare pas care a dus la publicarea şi discutarea ei în mass-media sau în blogosferă. Urmărind intervenţiile comentatorilor pe blogul dedicat cărţii, am descoperit că reacţiile sunt profund polarizate, între susţinere entuziastă şi critică vehementă. Mi s-a părut înspăimântător faptul că unii oameni care n-au citit cartea au fost din principiu împotriva publicării ei. Acest dogmatism feroce este semnul unui refuz îngrijorător de a gândi, de a reflecta, de a analiza, în condiţiile în care cartea a adunat în jurul ei un grup important de susţinători care au dat referinţe critice foarte entuziaste. Un personaj care în perioada comunistă a făcut parte din ierarhia superioară a cultului, un colaborator asiduu al regimului comunist, contesta recent, pe propriul blog, cartea de o manieră care cred că este reprezentativă pentru perspectiva foştilor „pioni” ai regimului comunist, a tuturor celor care au acceptat să devină şi să rămână instrumentele folosite de comunişti în planurile lor de distrugere a bisericii.
În altă ordine de idei, cartea a găsit susţinători febrili atât în rândul generaţiei vârstnice, cât şi în rândul tinerilor interesaţi de istorie şi de adevăr. Aşa cum spuneam cu altă ocazie, pentru mine şi pentru cei din generaţia mea nimic nu e mai otrăvitor decât senzaţia că suntem minţiţi în legătură cu propria noastră istorie. Peste 10-15 ani, cred că până şi cei mai aprigi contestatari ai cărţii, dacă sunt de bună credinţă, vor ajunge la concluzia că publicarea ei a fost un pas necesar pentru eliberarea de povara trecutului comunist.
Cu toată opoziţia unor pastori sau membri din conducerea Cultului (a căror opoziţie nu e tocmai dezinteresată!), cartea a generat efecte concrete în sânul mişcării penticostale româneşti. Aş menţiona în primul rând declaraţia Convenţiei Bisericilor Penticostale din SUA şi Canada, pe 5 septembrie 2010. Următorul paragraf ilustrează foarte bine spiritul declaraţiei: „Regretăm profund că, într-o perioadă în care curajul, jertfele şi suferinţele unora au adus cinste credinţei noastre, acestea au fost umbrite de compromisurile, lepădarea de credinţă şi vânzarea de fraţi a altora. Condamnăm în mod public şi fără echivoc orice colaborare cu regimul opresiv comunist.” Reacţia oficială a Cultului Penticostal a venit mai târziu, pe 8 octombrie, sub forma unui comunicat care se delimitează de carte, precizând că ea este o iniţiativă individuală, dar în acelaşi timp recunoaşte „faptele condamnabile” prezentate în paginile ei. Asumarea trecutului este timidă, dar cred că e un pas semnificativ în raport cu ceea ce s-a întâmplat până acum în spaţiul evanghelic românesc. Eu unul nu am ştire de existenţa unor reacţii similare. Tot între efectele pozitive generate de carte aş menţiona şi formarea unei comisii de analiză a dosarelor slujitorilor Cultului. Nu ştiu încă dacă membrii ei s-au acreditat şi dacă s-au apucat efectiv de treabă. Sper să nu fie o aplicare cinică a vorbei româneşti care spune: „Dacă vrei să îngropi o problemă, formează o comisie!” Tot ca urmare a apariţiei cărţii au fost deconspiraţi doi lideri penticostali, secretarul comunităţii regionale Suceava şi vicepreşedintele Cultului Penticostal. Pe fondul acestor evenimente, comunitatea regională Suceava a decis să le ceară tuturor pastorilor să dea declaraţii privind colaborarea sau necolaborarea cu Securitatea.
Nu vreau să mă arăt prea optimist în privinţa efectelor cărţii, fiindcă am semnale clare că CNSAS a început, mai nou, să obstrucţioneze cercetarea acolo unde este vorba de dosare sensibile. Unul dintre apropiaţii mei interesat de istoria mişcărilor evanghelice a studiat deja multe dosare pe această temă şi la scurtă vreme după lansarea cărţii Răscumpărarea memoriei n-a mai primit dosarele aşteptate. Iau un singur exemplu: a văzut dosarul unuia dintre foştii vicepreşedinţi ai Cultului Penticostal (din perioada comunistă) şi după un timp a cerut să-l revadă. I s-a spus că nu există niciun dosar pe numele persoanei respective, în condiţiile în care îl ţinuse cândva în mână! Fiindcă am avut eu însumi contact direct cu CNSAS, în calitate de cercetător acreditat, nu am niciun fel de reţineri în a afirma răspicat că structura de conducere a acestei instituţii moşteneşte parţial „sistemul ticăloşit”. Am fost foarte surprins să descopăr că, într-o perioadă în care tema cercetării mele la CNSAS nu era încă publicată pe site-ul CNSAS, Ioan Ceuţă, preşedintele Asociaţiei „Adunările lui Dumnezeu”, unul dintre contestatarii cei mai feroce ai Răscumpărării, cunoştea deja tema mea de cercetare şi făcea referire la ea într-o scrisoare publică injurioasă în care eram atacat „în solidar” cu autorul cărţii. De unde avea domnul Ceuţă această informaţie şi altele la care face referire? Nu putea şti decât de la unul dintre membrii colegiului CNSAS, fiindcă cererile de acreditare nu sunt văzute decât de aceştia.
Cu alt prilej, când acelaşi domn pomenit anterior s-a folosit de informaţii obţinute ca şi cercetător pentru a ataca virulent, printr-o scrisoare deschisă, pe un pastor penticostal, am făcut o sesizare către Colegiul CNSAS, atrăgând atenţia că, potrivit legislaţiei, acreditarea lui Ioan Ceuţă ar fi trebuit ridicată! Credeţi că s-au sinchisit? Domnul cu pricina are proptele prea solide în interiorul Colegiului, iar Colegiul nu se sinchiseşte de „legalitate” sau alte mofturi. La sesizarea mea am primit, în chip de răspuns, o mustrare părintească şi o predicuţă pioasă cu trimiteri biblice. Vă puteţi imagina funcţionari ai statului, plătiţi din banii noştri, care, în loc să aplice legea şi să pună capăt abuzurilor, vă ţin predici despre caracterul depăşit al Legii Talionului? Nu mai pun la socoteală că, uneori, cercetătorii „muritori de rând” aşteaptă şi un an de zile pentru a obţine copii după dosare. Prin comparaţie, cei care au cunoştinţe în interiorul Colegiului primesc copii în regim de urgenţă, uneori chiar de pe o zi pe alta. Există, aşadar, un „ecumenism de cumetrie” foarte solid între foşti „activişti” de vârf din spaţiul religios evanghelic (şi nu numai) şi „structurile ticăloşite” înfiltrate în chiar creierul instituţiei care ar fi trebuit să facă procesul de „decomunizare” unul rapid şi eficient. Din păcate, în unele cazuri, pentru a afla adevărul integral va trebuie să mai aşteptăm o vreme. E însă doar o chestiune de timp.

Care este relaţia dintre biserica penticostală şi statul român? Ce părere aveţi şi despre acceptarea salarizării de la bugetul de stat a pastorilor penticostali? Nu contravine acest fapt principiului biblic conform căruia cei ce slujesc la altar trebuie să trăiască de la altar?

Nu ştiu ce termeni ar trebui să folosesc pentru a descrie relaţia dintre biserica penticostală şi statul român. Ca dascăl la Institutul Teologic Penticostal sunt asimilat personalului clerical şi deci o parte din salariul meu (nu sunt sigur asupra procentajului) provine din subvenţiile acordate de Secretariatul de Stat pentru culte. În aceeaşi situaţie sunt mulţi pastori penticostali, dar practica nu este una uniformă, fiindcă există comunităţi regionale care nu acceptă această subvenţie acordată de stat. În privinţa a ceea ce spune Biblia despre remunerarea slujitorilor, da, într-adevăr, cei care propovăduiesc Evanghelia trebuie să trăiască din Evanghelie. Numai că relaţia dintre statul român şi credincioşi este mai complexă. Evanghelicii români plătesc taxe şi impozite la bugetul de stat. O parte din aceste taxe se întorc în beneficiul lor sub diferite forme. Dacă statul decide să sprijine bisericile şi cultele din buget, pe principiul reprezentativităţii, atunci nu văd nimic incorect aici. În acelaşi timp, sunt convins că în mâna unui stat ilegitim şi criminal, cum a fost cel comunist, aceste subvenţii pot fi o pârghie periculoasă. Statul român s-a folosit în trecut de această pârghie şi, judecând strict după istoria recentă, am avea motive să fim suspicioşi faţă de această practică. Actualmente nu văd un pericol real şi, în ce mă priveşte, îmi rezerv dreptul de a lua atitudine critică faţă de acele acţiuni ale statului care mi se par abuzive sau nedrepte. În ultimă instanţă, fie că ne place sau nu, suntem, evanghelici sau neevanghelici, parte a aceluiaşi „Leviathan” pe care îl susţinem cu taxele şi impozitele noastre. Îi dăm Cezarului ceea ce-i aparţine, dar trebuie să-i reamintim Cezarului, ori de câte ori e nevoie, că e pus de Dumnezeu ca „slujitor” al poporului şi al binelui şi ca apărător al dreptăţii, care dă fiecăruia ce i se cuvine: apreciere celor buni şi pedeapsă celor răi. Comuniştii au citat şi răscitat ad nauseam cuvintele apostolului Pavel din Romani 13 („Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”), dar au uitat că în acelaşi paragraf apostolul Pavel a definit foarte clar rolul guvernanţilor, într-un stat de drept.

Puteţi descrie, pe scurt, elementele dogmatice distinctive şi definitorii ale bisericii penticostale?

Prin tradiţie, penticostalii au avut aversiune faţă de „man-made creeds” şi de sistematizare. De fapt, însăşi amploarea mişcării, la nivel mondial, sfidează orice încercare de sistematizare. Dacă ar fi să folosesc trei concepte definitorii pentru a descrie penticostalismul în general, m-aş folosi de trei sintagme lansate de Harvey Cox, fost profesor la Harvard. În opinia lui, penticostalismul reprezintă încercarea de a recupera „primal speech”, „primal piety” şi „primal hope”. Cum să traduc „primal”? Prin „primordial”, „primar”, „de bază”? Urmând o sistematizare propusă de un teolog penticostal contemporan, Steven Land, aş spune că penticostalismul de început a promovat o „evanghelie deplină” cu cinci aspecte cardinale: 1) justificare prin credinţa în Cristos; 2) sfinţirea prin credinţă ca a doua lucrare a harului; 3) credinţa că moartea ispăşitoare a lui Cristos aduce nu doar vindecarea de păcat, ci şi vindecarea trupului; 4) credinţa (premilenistă) în revenirea iminentă a lui Cristos; 5) botezul în Duhul Sfânt pus în evidenţă de vorbirea în limbi.

Dincolo de încadrarea generală în tradiţia protestantă, care sunt rădăcinile istorice mai concrete ale penticostalismului? Putem vorbi de izvoare pietiste, wesleyene? Întorcându-ne mai mult în istoria bisericii, cum vedeţi raportarea actuală a învăţăturii penticostale la mişcarea timpurie a montanismului, de pildă? Asemănările trec dincolo de suprafaţă. Redau câteva descrieri ale montanismului de către Jaroslav Pelikan: „Montanismul îşi are originea în faptul că atunci când viziunea apocaliptică şi-a mai pierdut din strălucire, iar organizarea Bisericii a devenit mai rigidă, înfăptuirile extraordinare ale Duhului, specifice primilor ani ai Bisericii au scăzut atât în frecvenţă, cât şi în intensitate.” Şi mai relevant găsesc citatul următor: „Cu mult mai critică decât teoria montanistă a rolului Duhului Sfânt în cadrul Sfintei Treimi era concepţia montanistă asupra rolului Duhului Sfânt în cadrul Bisericii, aceasta fiind cauza principalei dispute doctrinare. Montanismul considera inspiraţia supranaturală a Duhului Sfânt drept sursă a profeţiei sale, iar declinul moral al Bisericii îl judeca răspunzător pentru pierderea acestei puteri a Duhului.”

Negreşit, „bunicul” penticostalilor este John Wesley, întemeietorul metodismului. Teologia lui stă la baza mişcărilor „Holiness” care au pregătit apariţia penticostalismului clasic. În afară de mişcările „Holiness”, care s-au manifestat mai ales pe continentul american, aş mai menţiona două mişcări britanice premergătoare penticostalismului, dar foarte similare acestuia, din perspectiva anumitor practici: mişcarea întemeiată de Edward Irving (The Catholic Apostolic Movement) şi mişcarea de la Keswick (Higher Life). Aşa cum spuneam la început, aceasta din urmă şi-a găsit apologeţi, pe teren american, în persoanele unor evanghelişti foarte populari, ca Dwight L. Moody şi Reuben A. Torrey, primul preşedinte al Institutului Biblic Moody din Chicago. La începutul secolului XX, o mişcare similară penticostalismului a avut loc în Ţara Galilor, fiind condusă de un tânăr de numai douăzeci şi şase de ani, Evan Roberts.
Este posibil ca unii montanişti să fi susţinut o cristologie naivă sau ca unii, în mod eretic, să-l fi pus pe Montanus în Treime, împreună cu Tatăl şi Fiul. Dar cred că aşteptarea eshatologică intensă nu-i face pe montanişti „mai eretici” decât era Pavel în vremea când scria că „vremea s-a scurtat”. Cine a crescut într-o biserică penticostală ştie că niciun profet care rosteşte un mesaj din partea lui Dumnezeu la persoana I nu îşi arogă, prin aceasta, un loc în Treime. Interesant este că Wesley, „bunicul” penticostalismului avea numai cuvinte de laudă pentru Montanus. Sigur, părerea lui Wesley este subiectivă, dar nu cred că îl putem acuza de ignoranţă. Pe ansamblu, aş spune că ceva din apocaliptismul şi rigorismul etic al montanismului se regăseşte în penticostalismul modern, deşi între cele două mişcări nu există nicio linie de filiaţie.

Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre penticostali şi mişcarea harismatică? Care sunt suprapunerile doctrinare şi de natură practică şi care sunt delimitările?

Fără a avea pretenţia că dau o definiţie de dicţionar, aş spune că mişcarea harismatică este o revărsare proaspătă de Duh şi de harisme în bisericile tradiţionale: catolică, anglicană (episcopaliană), luterană, prezbiteriană, metodistă, baptistă, menonită. Iau doar un exemplu: John Osteen, tatăl celebrului şi controversatului, Joel Osteen, a făcut parte din Convenţia Baptistă de Sud. În urma rugăciunilor pe care le-a făcut el însuşi pentru fiica sa, paralizată, aceasta a fost vindecată. Ca urmare, a ajuns să fie interesat de închegarea unor relaţii de prietenie cu pastori din „Assemblies of God”, o denominaţiune penticostală.
Fiind acuzat de erezie de către membrii propriei denominaţiuni, a sfârşit prin a întemeia o nouă biserică, evanghelică în sens larg, dar foarte deschisă faţă de harisme. Povestea lui este în esenţă povestea multor harismatici care au fost excluşi sau făcuţi să plece din bisericile-mamă fiindcă au îmbrăţişat practici şi învăţături considerate eretice. Spre deosebire de penticostalii tradiţionali (cu rădăcini în mişcările „Holiness”), harismaticii nu susţin că semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea în limbi sau că el este în vreun fel normativ pentru creştini. Catolicii harismatici consideră, ca toţi ceilalţi catolici, că Duhul Sfânt se primeşte prin sacramente (botez şi confirmare), dar această teologie nu-i împiedică să promoveze ceea ce în limbaj penticostal se numeşte „botezul Duhului”, denumire pe care catolicii o cam evită. Realitatea este că tradiţia teologică bogată a Bisericii catolice îi permite să-şi însuşească şi să păstreze fără mari dificultăţi o experienţă pe care confesiunile mici şi de dată mai recentă au exclus-o fără să clipească, din cauza unei miopii istorice şi dogmatice care, în opinia mea, se va dovedi păguboasă pe termen lung.

Cum se poate menţine, în ce priveşte aspectele teologice specific penticostale, o linie dogmatică echilibrată şi unitară având în vedere caracterul special al textelor din care teologia penticostală se alimentează? Să luăm ca exemplu doctrina penticostală a botezului cu Duhul Sfânt însoţit de vorbirea în limbi ca experienţă ulterioară convertirii, lipsită total de suportul epistolelor neo-testamentare, având ca sursă trei texte în cartea Faptele apostolilor, care devine astfel normativă pentru teologia şi practica penticostală. Dintre cele şapte cazuri din Noul Testament care vorbesc direct despre „botezul cu/în Duhul”, cinci se referă la acesta ca o perspectivă imediat apropiată – patru în Evanghelii, pe buzele lui Ioan Botezătorul, unul la începutul cărţii Fapte în promisiunea făcută ucenicilor – în timp ce al şaselea, tot în cartea Fapte, se referă la acest eveniment ca fiind împlinit la Rusalii. Rămâne un singur exemplu, în prima epistolă a lui Pavel către Corinteni, unde, indiferent de interpretarea pe care i-o dăm, apostolul aplică acest „botez” tuturor credincioşilor, nu doar unora cu o experienţă ulterioară a Duhului. Cum se poate evita influenţarea dogmatică în apropierea de aceste trei texte? Cum pot fi aceste texte paradigmatice sau normative când evidenţa neo-testamentară (inclusiv din restul cărţii Fapte) atârnă greu împotriva liniei penticostale de interpretare? În general, am observat o oarecare „duplicitate” exegetică în anumite argumentaţii ale unor teologi penticostali, în sensul că se face mare caz de caracterul normativ al textelor din Fapte însă, în susţinerea poziţiei lor teologice, ele sunt „suplimentate” nepermis de mult cu accente interpretative care nu se regăsesc în textele supuse analizei.

Sunt de acord că epistolele nou-testamentare nu vorbesc despre botezul cu Duhul Sfânt ca fiind ulterior convertirii şi însoţit de vorbirea în limbi, dar aş atrage atenţia că ele conţin o teologie harismatică explicită, fapt ignorat de mulţi critici ai penticostalismului, care, pe lângă faptul că strecoară cele trei texte „penticostale” din Fapte, ignoră cu seninătate şi „cămila harismatică” din Epistole. Voi reveni la textele din Fapte, dar permiteţi-mi să precizez deocamdată că epistolele lui Pavel, deşi nu sunt preocupate să ne explice foarte clar în ce fel se primeşte Duhul, conţin indicii importante că Duhul Sfânt era la lucru de o manieră vizibilă, identificabilă, supranaturală în viaţa comunităţilor creştine timpurii.
Nu de mult citeam, într-o scrisoare deschisă, foarte critică faţă de penticostali, că, potrivit Galateni 3:2, Duhul Sfânt se primeşte „prin auzirea credinţei”. Respectivul nu trecuse cu cititul dincolo de acest verset, ca să afle că primirea Duhului este pusă în contextul minunilor în Galateni 3:5. O altă epistolă timpurie, 1 Tesaloniceni, conţine îndemnuri ca „Nu stingeţi Duhul” şi „Nu dispreţuiţi profeţiile”. Asupra listelor ample de harisme din Romani şi 1 Corinteni nu cred că e cazul să insist, fiindcă sunt bine cunoscute şi ar necesita discuţii ample. Efeseni 5:18 le porunceşte credincioşilor să fie plini de Duh, iar despre hirotonirea lui Timotei în slujbă ştim că a fost însoţită de profeţii pe care Pavel le evocă pentru a-l motiva şi mai mult pe tânărul lucrător să lupte lupta cea bună (1 Tim. 1:18, 4:14). Epistola către Evrei le reaminteşte destinatarilor că mântuirea vestită lor a fost adeverită de Dumnezeu cu semne, minuni şi diverse puteri şi cu „împărţiri” ale Duhului Sfânt după voia sa (Evrei 2:4).
Înainte de a comenta pe scurt perspectiva lucană asupra Duhului Sfânt, aş mai spune că recunoaşterea de către Pavel a faptului că toţi credincioşii din Corint au fost botezaţi cu Duhul (12:13) este dublată de recomandările insistente ca „urmăriţi darurile cele mai bune” (12:31), „râvniţi după darurile duhovniceşti şi mai ales să profeţiţi” (14:1) sau „râvniţi după profeţie şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi” (interpretată în public sau exercitată în context personal). Aşadar, indiferent dacă Pavel credea sau nu că botezul Duhului este însoţit de vorbirea în limbi, teologia lui rămâne prin excelenţă harismatică. Pavel n-ar trebui să fie folosit ca argument împotriva lui însuşi, ca şi când 12:13 epuizează tot ce are de spus apostolul despre lucrarea Duhului în viaţa unui creştin. După cum reiese clar din primele capitole ale aceleiaşi epistole, există diverse niveluri de maturitate în viaţa unui creştin. Lipsa de maturitate era, de fapt, şi una dintre problemele corintenilor, ceea ce arată că (şi aici penticostalii şi harismaticii trebuie să ia aminte), prezenţa harismelor în sânul unei comunităţi nu este nicidecum garanţia unei înalte trăiri etice sau a maturităţii spirituale. Credincioşii pe care Pavel îi laudă la început (oare în mod ironic?) că nu duc lipsă de nicio harismă se dovedesc ulterior a fi o biserică plină de probleme.
În privinţa obiecţiei că textele din Fapte sunt prea puţine, aş spune că numărul este irelevant câtă vreme practica le-a dat dreptate penticostalilor şi aşteptările lor n-au fost înşelate. Precizez că nu toate credinţele de început ale penticostalilor au fost validate de experienţă. Charles Fox Parham credea că vorbirea în limbi manifestată în urma botezului cu Duhul urma să fie una inteligibilă (xenolalie, cum am spune astăzi). În opinia sa, vorbirea în limbi ar fi urmat să aibă rol evanghelistic, pentru a pregăti venirea Mântuitorului. Mulţi oameni au plecat în misiune aşteptând ca Duhul să-i facă să vorbească în mod supranatural limba ţinutului respectiv. Evident, s-au întors acasă dezamăgiţi că Duhul n-a lucrat potrivit cu aşteptările lor. Dacă baza biblică pentru doctrina penticostală ar fi fost realmente inadecvată, ar fi trebuit ca, supus testului falsificabilităţii, penticostalismul să-şi ajusteze teologia, aşa cum s-a întâmplat în alte privinţe. Aşteptarea penticostală ca Duhul să se manifeste vizibil şi auzibil este legitimă, fiindcă are la bază nu doar cele trei sau patru texte la care aţi făcut referire, ci o salbă mai vastă de versete sau pasaje care prezintă acţiunea dinamică a Duhului, atât în VT, cât şi în NT. Există tradiţii teologice care tratează aceste patru texte din Fapte ca şi când ele ar fi nişte excepţii de la ceea ce face în mod „obişnuit” Duhul. Sigur, ca penticostal mi-ar plăcea să văd o pneumatologie penticostală mai „rotundă” sau „holistică”, în care rolul Duhului să fie corelat cu dimensiunea comunitară a trăirii creştine (nu doar cea strict individuală), cu dragostea, adevărul şi dreptatea, cu înnoirea creaţiei şi cu mărturia puternică a credincioşilor în faţa ideologiilor totalitare, fundamental demonice, care au bântuit secolul XX. Nu ştiu niciun autor penticostal care să fi explorat, de pildă, implicaţiile textului din Matei 10:20 pentru viaţa creştinului confruntat cu sisteme totalitare. Or, penticostalii români au fost aproape sistematic persecutaţi în perioada 1924–1989, dar n-au accentuat în pneumatologia lor acest verset important care subliniază rolul Duhului de împuternicire a credinciosului în relaţiile cu autorităţile nedrepte şi abuzive.
În privinţa relaţiei dintre doctrine şi practică, în penticostalism circulă o butadă: „Omul care se bazează pe experienţe spirituale nu este niciodată la mila celui care se bazează numai pe doctrine.” Pentru penticostalii timpurii nu a contat numărul textelor, ci faptul că textele sunt dovezi incontestabile că ceva extraordinar s-a întâmplat la Cincizecime, în Samaria, în casa lui Corneliu şi în Efes. Sigur, judecând ca biblist aceste texte aş spune că interpretarea penticostală nu este singura posibilă, dar ea este plauzibilă, fiindcă nici cartea Fapte şi nici epistolele (nici măcar Romani) nu sunt tratate sistematice de doctrină. De altfel, ceea ce li se poate reproşa penticostalilor în materie de interpretare li se poate reproşa tuturor denominaţiunilor creştine. Iau doar exemplul botezului în apă. În cartea Fapte, paradigma este cât se poate de clară: botezul e administrat de îndată ce omul îşi mărturiseşte credinţa în Isus, ca parte a începutului vieţii de credinţă. Pelerinii veniţi la Ierusalim, la Cincizecime, samaritenii convertiţi de Filip, famenul etiopian, Pavel însuşi, Corneliu şi apropiaţii lui, Lidia şi casa ei, temnicerul din Filipi şi toţi ai lui, Crisp şi corintenii, toţi au fost botezaţi de îndată ce au crezut. Dar nicio biserică dintre cele cunoscute de mine nu procedează conform acestei paradigme care, ca să preiau sintagma pe care aţi folosit-o, „atârnă greu împotriva” practicii încetăţenite. Ce dovedesc cele două exemple: botezul în Duhul şi botezul în apă? Că unii cititori ai Scripturii văd o paradigmă acolo unde alţii văd nişte excepţii, şi toţi, sau aproape toţi, nu văd nicio paradigmă acolo unde ea există în mod cert sau, dacă o văd, o ignoră, fiindcă aşa le dictează tradiţia. Pentru mine, ca hermeneut, acesta este cel mai clar semn că (1) lectura Scripturii nu poate fi niciodată liberă de anumite preconcepţii şi (2) cele mai multe texte din Scriptură suportă interpretări alternative care sunt plauzibile. Pe măsură ce începem să ne angajăm în „dialog” cu Scriptura, ea ne atrage în interiorul ei şi ne modifică percepţiile astfel încât, urcând pe spirala cunoaşterii, eşafodajele exegetice la care lucrăm rămân în permanenţă „insuficient argumentate”.
Că sesizaţi o anumită „duplicitate” exegetică în argumentaţia unor teologi penticostali nu mă surprinde. Descrierea concordă perfect cu ceea ce îmi imaginez că se întâmplă ori de câte ori teologi dintr-o anumită tradiţie teologică citesc lucrări de exegeză sau de dogmatică scrise de teologi din altă tradiţie. Încerc uneori acest sentiment când citesc unele comentarii ale Părinţilor, texte scrise de teologi precum Calvin şi Luther ori de teologi moderni, inclusiv penticostali. O doză de suspiciune e sănătoasă atunci când îi citim pe „ceilalţi”, câtă vreme suntem dispuşi să interacţionăm cu ei şi să verificăm dacă „duplicitatea” este reală sau numai în mintea noastră. O serie de cărţi precum Counterpoints, de la Editura Zondervan, în care 3–5 teologi din tradiţii diferite scriu despre un anumit subiect, iar fiecare citeşte şi evaluează contribuţia celuilalt, ar contribui mult la diminuarea suspiciunilor că suntem „traşi pe sfoară” (exegetic vorbind) de către cei pe care îi citim şi care ajung la alte concluzii decât ale noastre.

Având în vedere credinţa în continuitatea neştirbită a harismelor, deci inclusiv a celor supranaturale în biserică, cum interpretează teologia penticostală darul apostoliei? Dacă acesta, în sensul unic şi primar al termenului, cel în care este legat de temelia Bisericii (vezi Efeseni 2:20) a încetat, concluzia logică presupune cel puţin posibilitatea încetării şi altor harisme.

Dacă prin „apostol” înţelegem „unul care l-a văzut pe Cristos şi care a primit de la El misiunea de a duce Evanghelia”, atunci devine clar că, începând cu sec. II d.Hr. nimeni nu mai poate emite pretenţia de a fi apostol, prin simplul fapt că nu poate întruni condiţia enunţată. Sigur, asta nu l-a împiedicat pe Edward Irving să pretindă (în mod nelegitim) acest statut, dar după moartea lui mişcarea întemeiată de el s-a stins tocmai fiindcă n-a mai fost niciun „candidat” la acest titlu.
Dacă, dimpotrivă, prin „apostol” înţelegem „trimis” al unei biserici, ca în 2 Corinteni 8:23 sau Filipeni 2:25, unde Epafrodit este numit apostol, atunci cred că putem admite posibilitatea ca un deschizător de drumuri – un „misionar”, în termeni moderni – să fie considerat apostol. Interesant este că în Fapte nu doar Pavel este numit „apostol”, ci şi Barnaba (14:14). Dacă citim cu atenţie Faptele apostolilor descoperim că cei doi au fost consacraţi ca misionari (apostoli?) în 13:2–3, în biserica din Antiohia. Avea Barnaba darul apostoliei? După criteriul enunţat la început (acela de a-l fi văzut pe Isus) s-ar spune că nu, fiindcă era originar din Cipru. După delegarea pe care a primit-o în Antiohia s-ar spune că da. Clément Le Cossec (1921–2001), pastor penticostal francez, precursorul unei mari treziri religioase între ţiganii din Europa, India, America de Nord şi de Sud, este numit „l’apôtre des Gitans”, fiindcă se estimează că prin acţiunile lui s-au convertit la creştinism câteva sute de mii de ţigani în întreaga lume, dintre care circa 100.000 în Franţa. Dacă definim „apostolia” în aceşti termeni, cred că ea mai există, dar constituie o chemare specială. În niciun caz însă acest statut nu are de-a face cu proclamaţii privitoare la dogmă.

În aceeaşi ordine de idei aş dori să vă întreb cu privire la interpretarea darului profeţiei. Putem vorbi astăzi – şi dacă da în ce sens – de noi revelaţii? În general, în mediile penticostale sunt acceptaţi oameni care pretind darul supranatural al profeţiei. Cunosc personal câteva cazuri. Care este dinamica şi relaţia profeţi – biserică locală/pastori în cultul penticostal din punct de vedere al autorităţii şi ordinii bisericeşti?

În sens absolut, nu putem vorbi de revelaţii „noi”. Dar, dacă prin „revelaţii noi” înţelegem „revelaţii proaspete”, atunci aş spune că penticostalismul a promovat existenţa lor, dar îndeosebi la nivel etic. Relaţia dintre profeţi şi biserici sau autorităţile bisericeşti depinde, evident, de ambele părţi implicate în această relaţie. Cred că în anumite biserici a existat ceea ce teologul german Gerd Theissen numea „tensiunea dintre harismă şi oficiu”. Cunosc biserici în care pastorii, pentru a preveni abuzurile în exercitarea darului profetic, au restricţionat a priori orice manifestare profetică în context comunitar. În alte biserici autoritatea dată de harismă şi cea „instituţională” coexistă fără dificultăţi. În principiu, fiecare biserică are libertatea de a se organiza şi de a-şi stabili propriile reguli. În biserica mea, de pildă, unele mesaje profetice au fost comunicate în scris pastorului, iar acesta, după ce le-a evaluat, le-a comunicat bisericii. Cred că procedura este în spiritul îndemnului paulin care cere evaluarea profeţiilor.

De ce se pune un accent atât de mare pe harismele „supranaturale” în biserica penticostală când ele sunt puţin amintite în cele patru liste de harisme puse la dispoziţie în epistolele Noului Testament, atenţia căzând în mod decisiv asupra harismelor care au de-a face cu învăţătura şi doctrina bisericii? Consideraţi, pe de altă parte, că „recuperarea” acestor harisme în învăţătura Bisericii este o nevoie fundamentală a ei astăzi?

Cred că împărţirea harismelor în două categorii (una, de harisme obişnuite şi alta, de harisme supranaturale) este contrară spiritului paulinic. Şi apoi, dacă luăm lista din 1 Cor. 12:7–10, ce descoperim? Înţelepciune, cunoaştere, credinţă, înţelepciune, daruri de vindecare, minuni, profeţie, deosebirea duhurilor, felurite limbi şi interpretarea limbilor. Este înţelepciunea o harismă „naturală” sau una „obişnuită”? Văzuţi din afară, penticostalii par să pună un mare accent pe harismele „supranaturale” fiindcă bisericile istorice, mai ales cele descendente din Reformă, au împărţit în mod arbitrar lista de harisme după care, din raţiuni polemice anticatolice, au ajuns la concluzia că harismele „extraordinare” au încetat. Pentru catolici şi ortodocşi harismele „extraordinare” n-au fost niciodată o problemă, fiindcă ele sunt recurente în tradiţiile monahale ale celor două biserici. De fapt, în discursul catolic, ele au fost folosite ca argument pentru a-i pune pe reformatori într-o poziţie de inferioritate („Voi n-aveţi harisme, nu aveţi marca de autenticitate supranaturală a Duhului”). Reamintesc aici ceea ce spunea Pelikan despre Hipolit, episcopul Romei, critic al montanismului: „Hipolit a zdruncinat din temelii mişcare montanistă. Dar prin aceasta, Hipolit şi teologii care i-au urmat au zdruncinat din temelii şi mişcarea creştină de dinaintea lor.” O opoziţie de principiu faţă de harisme într-o anumită perioadă se răsfrânge ca o critică implicită asupra altor perioade din istoria Bisericii, iar asta ridică imediat întrebarea de ce unele practici harismatice ar fi fost considerate legitime în alte perioade, dar nu şi în cea a lui Montanus. Cred că Bisericile care provin din Reformă trebuie să se deschidă către toate harismele Duhului, fiindcă altfel unii membri aparţinători ai acestor biserici ajung să se întrebe, cum se întreba un reputat biblist şi critic de text baptist, „Dacă Duhul Sfânt a murit în primul secol, oare cum lucrează în lume la ora actuală”?

Ce părere aveţi despre posibila apropiere doctrinară dintre teologia penticostală şi teologia ortodoxă răsăriteană, în special în antropologie şi spiritualitate? O astfel de analiză comparativă am găsit-o, cel mai recent, în cartea pastorului şi teologului penticostal Edmund J. Rybarczyk, Beyond Salvation. Eastern Orthodoxy and Classical Pentecostalism on Becoming Like Christ (2004).

Aşa cum spuneam în răspunsul la o altă întrebare, din punct de vedere pneumatologic penticostalii sunt mai apropiaţi de catolici şi ortodocşi decât de protestanţii clasici (luterani, reformaţi) sau baptişti. John Christopher Thomas, biblist american penticostal, îmi spunea recent că, la nivelul învăţăturii despre Duhul Sfânt, penticostalismul are mari afinităţi cu spaţiul răsăritean. Înclin să-i dau dreptate, deşi nu pot avea deocamdată pretenţii că judec lucrurile foarte în profunzime. Cartea lui Edmund J. Rybarczyk mi-e cunoscută, dar nu am citit-o. Acum câţiva ani unul dintre colegii mei a propus traducerea ei la Editura Institutului Teologic Penticostal, dar proiectul nu s-a mai realizat. Dacă planurile de traducere vor fi reluate de editura Institutului, sau de altă editură penticostală, atunci cred că apariţia unei astfel de cărţi va putea fi punctul de pornire pentru un dialog serios cu dogmaticienii ortodocşi români. Cu bibliştii ortodocşi ne întâlnim oricum în mod regulat la Uniunea Bibliştilor din România sau la simpozioanele organizate de Institutul Teologic Penticostal.

Interviu luat de Otniel Vereș Sursa: oglindanet.ro

 

%d blogeri au apreciat asta: