Arhive etichetă: Emanuel Conțac

Programul colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”. Sâmbătă 4 iunie 2011


Sâmbătă 4 iunie
A treia secțiune de comunicări (9.00-13.30)
Moderator Cristian Bădiliță

Orele 9.00-9.30
Didier Rance
Persecuții împotriva creștinilor în lumea de azi

http://www.oglindanet.ro

Articole similare:

Martiriul creştin şi persecuţiile anticreştine în Antichitate şi în secolul XX: teme, dezbateri, personaje

Colocviul „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”.

Programul colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”. Vineri 3 iunie 2011

„Pe crestinii atasati de Cristos nu-i poti inregimenta in proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (2)


Otniel Vereş: Cum este organizat cultul penticostal din ţara noastră? V-aş ruga să ne vorbiţi puţin şi despre instituţiile de învăţământ pre sau universitar. Când s-a înfiinţat, de pildă, Institutul teologic penticostal din Bucureşti?

Emanuel Conţac: Conform statutului, Cultul Creştin Penticostal este alcătuit din bisericile locale (cu minimum 20 de membri) organizate sub forma comunităţilor regionale sau etnice. O comunitate regională ar fi, în limbaj ortodox, echivalentă cu o episcopie (sau eparhie). În afara comunităţilor din ţară, există câteva comunităţi penticostale în diaspora. Tot din Cultul Penticostal mai fac parte Institutul Teologic Penticostal şi Casa de Pensii şi Ajutoare. Organismele de conducere a Cultului sunt Adunarea generală, Consiliul bisericesc şi Comitetul executiv (alcătuit din nouă membri). Adunarea generală, care se reuneşte la fiecare patru ani, este alcătuită din toţi pastorii în exerciţiu şi din delegaţi (câte unul la 1.500 de membri), de preferinţă aleşi dintre prezbiteri şi diaconi. În opinia mea, acest algoritm de reprezentare face ca Adunarea Generală să fie un organism aproape exclusiv clerical, ceea ce nu mi se pare sănătos. Statutul adoptat în 2008 stipulează că numărul membrilor din Consiliul Bisericesc este de 31, dar numărul a crescut recent, pe fondul modificării regulamentului electoral. Comitetul executiv este alcătuit din nouă membri.
Învăţământul preuniversitar cuprinde şapte licee penticostale, în următoarele localităţi: Arad, Baia Mare, Bucureşti, Oradea, Piteşti, Suceava, Timişoara. Slujitorii cultului sunt pregătiţi prin Institutul Teologic Penticostal, înfiinţat în 1976 ca seminar, sub conducerea lui Trandafir Şandru. În 1992, Seminarul a fost recunoscut ca Institut Teologic de Grad Universitar, prin Hotărâre de Guvern. Procesul acreditării a fost unul îndelungat. Menţionez doar faptul că în 1998 Institutul a fost autorizat să funcţioneze provizoriu, iar după zece ani a obţinut acreditarea, prin Legea nr. 194 din 21 octombrie 2008. La Arad (în Universitatea „Aurel Vlaicu”), una dintre specializările Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale se intitulează „Teologie penticostală didactică” (3 ani/zi) şi este autorizată să funcţioneze provizoriu.

Care e numărul penticostalilor în România şi cum explicaţi creşterea rapidă şi diferenţa semnificativă faţă de baptişti, cu atât mai mult cu cât mişcarea penticostală a luat fiinţă la aproape 70 de ani după cea baptistă. Prima biserică baptistă – de limbă germană – din România a apărut în 1856 în Bucureşti?

Atunci când comentează creşterea rapidă a penticostalilor, membrii celorlalte confesiuni evanghelice fac îndeobşte referire, în mod maliţios, la sporul demografic. Nu contest acest gen de explicaţii (în definitiv, am doi fraţi şi cinci surori), dar cred că ea este parţială. Într-un articol despre confesiunile neoprotestante din România în perioada 1945–1965 cercetătorul Gheorghe Modoran arăta că penticostalii crescuseră de la 3.061 în 1948 la 53.691 în 1958, adică de peste 17 ori. Prin comparaţie, baptiştii au înregistrat o creştere modestă, de 1,7 ori. Vorbim aşadar de o dezvoltare spectaculoasă, într-o perioadă de restricţii severe, dacă facem abstracţie de scurtul „dezgheţ” înşelător din primii ani ai acestei perioade. Cred că rugăciunea intensă, practicarea harismelor şi zelul evanghelistic al multor membri ai mişcării au contribuit la creşterea mişcării penticostale. Nu ştiu dacă tendinţa va continua. La nivel global penticostalismul este încă dinamic, dar în România, aşa cum spuneam mai devreme, s-ar putea să asistăm la o „stabilizare”, fiindcă harismele par să piardă teren în faţa „autorităţii”.

Care sunt principalele provocări actuale ale bisericii penticostale în România? Mă gândesc în special la procesul de recuperare a istoriei netrunchiate a cultului din perioada comunistă. Cum a fost receptată în rândul membrilor obişnuiţi şi a conducerii cultului cartea lui Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei? Au existat ori se află în desfăşurare măsuri concrete în cadrul cultului după apariţia acestei cărţi?

Cred că în următorii 10-15 ani în biserica penticostală va trebui să răspundă mai multor provocări. Cea mai stringentă şi cea mai mare, în opinia mea, este examinarea critică a trecutului comunist. Am lucrat ca editor al cărţii Răscumpărarea memoriei şi în această calitate am cunoscut îndeaproape fiecare pas care a dus la publicarea şi discutarea ei în mass-media sau în blogosferă. Urmărind intervenţiile comentatorilor pe blogul dedicat cărţii, am descoperit că reacţiile sunt profund polarizate, între susţinere entuziastă şi critică vehementă. Mi s-a părut înspăimântător faptul că unii oameni care n-au citit cartea au fost din principiu împotriva publicării ei. Acest dogmatism feroce este semnul unui refuz îngrijorător de a gândi, de a reflecta, de a analiza, în condiţiile în care cartea a adunat în jurul ei un grup important de susţinători care au dat referinţe critice foarte entuziaste. Un personaj care în perioada comunistă a făcut parte din ierarhia superioară a cultului, un colaborator asiduu al regimului comunist, contesta recent, pe propriul blog, cartea de o manieră care cred că este reprezentativă pentru perspectiva foştilor „pioni” ai regimului comunist, a tuturor celor care au acceptat să devină şi să rămână instrumentele folosite de comunişti în planurile lor de distrugere a bisericii.
În altă ordine de idei, cartea a găsit susţinători febrili atât în rândul generaţiei vârstnice, cât şi în rândul tinerilor interesaţi de istorie şi de adevăr. Aşa cum spuneam cu altă ocazie, pentru mine şi pentru cei din generaţia mea nimic nu e mai otrăvitor decât senzaţia că suntem minţiţi în legătură cu propria noastră istorie. Peste 10-15 ani, cred că până şi cei mai aprigi contestatari ai cărţii, dacă sunt de bună credinţă, vor ajunge la concluzia că publicarea ei a fost un pas necesar pentru eliberarea de povara trecutului comunist.
Cu toată opoziţia unor pastori sau membri din conducerea Cultului (a căror opoziţie nu e tocmai dezinteresată!), cartea a generat efecte concrete în sânul mişcării penticostale româneşti. Aş menţiona în primul rând declaraţia Convenţiei Bisericilor Penticostale din SUA şi Canada, pe 5 septembrie 2010. Următorul paragraf ilustrează foarte bine spiritul declaraţiei: „Regretăm profund că, într-o perioadă în care curajul, jertfele şi suferinţele unora au adus cinste credinţei noastre, acestea au fost umbrite de compromisurile, lepădarea de credinţă şi vânzarea de fraţi a altora. Condamnăm în mod public şi fără echivoc orice colaborare cu regimul opresiv comunist.” Reacţia oficială a Cultului Penticostal a venit mai târziu, pe 8 octombrie, sub forma unui comunicat care se delimitează de carte, precizând că ea este o iniţiativă individuală, dar în acelaşi timp recunoaşte „faptele condamnabile” prezentate în paginile ei. Asumarea trecutului este timidă, dar cred că e un pas semnificativ în raport cu ceea ce s-a întâmplat până acum în spaţiul evanghelic românesc. Eu unul nu am ştire de existenţa unor reacţii similare. Tot între efectele pozitive generate de carte aş menţiona şi formarea unei comisii de analiză a dosarelor slujitorilor Cultului. Nu ştiu încă dacă membrii ei s-au acreditat şi dacă s-au apucat efectiv de treabă. Sper să nu fie o aplicare cinică a vorbei româneşti care spune: „Dacă vrei să îngropi o problemă, formează o comisie!” Tot ca urmare a apariţiei cărţii au fost deconspiraţi doi lideri penticostali, secretarul comunităţii regionale Suceava şi vicepreşedintele Cultului Penticostal. Pe fondul acestor evenimente, comunitatea regională Suceava a decis să le ceară tuturor pastorilor să dea declaraţii privind colaborarea sau necolaborarea cu Securitatea.
Nu vreau să mă arăt prea optimist în privinţa efectelor cărţii, fiindcă am semnale clare că CNSAS a început, mai nou, să obstrucţioneze cercetarea acolo unde este vorba de dosare sensibile. Unul dintre apropiaţii mei interesat de istoria mişcărilor evanghelice a studiat deja multe dosare pe această temă şi la scurtă vreme după lansarea cărţii Răscumpărarea memoriei n-a mai primit dosarele aşteptate. Iau un singur exemplu: a văzut dosarul unuia dintre foştii vicepreşedinţi ai Cultului Penticostal (din perioada comunistă) şi după un timp a cerut să-l revadă. I s-a spus că nu există niciun dosar pe numele persoanei respective, în condiţiile în care îl ţinuse cândva în mână! Fiindcă am avut eu însumi contact direct cu CNSAS, în calitate de cercetător acreditat, nu am niciun fel de reţineri în a afirma răspicat că structura de conducere a acestei instituţii moşteneşte parţial „sistemul ticăloşit”. Am fost foarte surprins să descopăr că, într-o perioadă în care tema cercetării mele la CNSAS nu era încă publicată pe site-ul CNSAS, Ioan Ceuţă, preşedintele Asociaţiei „Adunările lui Dumnezeu”, unul dintre contestatarii cei mai feroce ai Răscumpărării, cunoştea deja tema mea de cercetare şi făcea referire la ea într-o scrisoare publică injurioasă în care eram atacat „în solidar” cu autorul cărţii. De unde avea domnul Ceuţă această informaţie şi altele la care face referire? Nu putea şti decât de la unul dintre membrii colegiului CNSAS, fiindcă cererile de acreditare nu sunt văzute decât de aceştia.
Cu alt prilej, când acelaşi domn pomenit anterior s-a folosit de informaţii obţinute ca şi cercetător pentru a ataca virulent, printr-o scrisoare deschisă, pe un pastor penticostal, am făcut o sesizare către Colegiul CNSAS, atrăgând atenţia că, potrivit legislaţiei, acreditarea lui Ioan Ceuţă ar fi trebuit ridicată! Credeţi că s-au sinchisit? Domnul cu pricina are proptele prea solide în interiorul Colegiului, iar Colegiul nu se sinchiseşte de „legalitate” sau alte mofturi. La sesizarea mea am primit, în chip de răspuns, o mustrare părintească şi o predicuţă pioasă cu trimiteri biblice. Vă puteţi imagina funcţionari ai statului, plătiţi din banii noştri, care, în loc să aplice legea şi să pună capăt abuzurilor, vă ţin predici despre caracterul depăşit al Legii Talionului? Nu mai pun la socoteală că, uneori, cercetătorii „muritori de rând” aşteaptă şi un an de zile pentru a obţine copii după dosare. Prin comparaţie, cei care au cunoştinţe în interiorul Colegiului primesc copii în regim de urgenţă, uneori chiar de pe o zi pe alta. Există, aşadar, un „ecumenism de cumetrie” foarte solid între foşti „activişti” de vârf din spaţiul religios evanghelic (şi nu numai) şi „structurile ticăloşite” înfiltrate în chiar creierul instituţiei care ar fi trebuit să facă procesul de „decomunizare” unul rapid şi eficient. Din păcate, în unele cazuri, pentru a afla adevărul integral va trebuie să mai aşteptăm o vreme. E însă doar o chestiune de timp.

Care este relaţia dintre biserica penticostală şi statul român? Ce părere aveţi şi despre acceptarea salarizării de la bugetul de stat a pastorilor penticostali? Nu contravine acest fapt principiului biblic conform căruia cei ce slujesc la altar trebuie să trăiască de la altar?

Nu ştiu ce termeni ar trebui să folosesc pentru a descrie relaţia dintre biserica penticostală şi statul român. Ca dascăl la Institutul Teologic Penticostal sunt asimilat personalului clerical şi deci o parte din salariul meu (nu sunt sigur asupra procentajului) provine din subvenţiile acordate de Secretariatul de Stat pentru culte. În aceeaşi situaţie sunt mulţi pastori penticostali, dar practica nu este una uniformă, fiindcă există comunităţi regionale care nu acceptă această subvenţie acordată de stat. În privinţa a ceea ce spune Biblia despre remunerarea slujitorilor, da, într-adevăr, cei care propovăduiesc Evanghelia trebuie să trăiască din Evanghelie. Numai că relaţia dintre statul român şi credincioşi este mai complexă. Evanghelicii români plătesc taxe şi impozite la bugetul de stat. O parte din aceste taxe se întorc în beneficiul lor sub diferite forme. Dacă statul decide să sprijine bisericile şi cultele din buget, pe principiul reprezentativităţii, atunci nu văd nimic incorect aici. În acelaşi timp, sunt convins că în mâna unui stat ilegitim şi criminal, cum a fost cel comunist, aceste subvenţii pot fi o pârghie periculoasă. Statul român s-a folosit în trecut de această pârghie şi, judecând strict după istoria recentă, am avea motive să fim suspicioşi faţă de această practică. Actualmente nu văd un pericol real şi, în ce mă priveşte, îmi rezerv dreptul de a lua atitudine critică faţă de acele acţiuni ale statului care mi se par abuzive sau nedrepte. În ultimă instanţă, fie că ne place sau nu, suntem, evanghelici sau neevanghelici, parte a aceluiaşi „Leviathan” pe care îl susţinem cu taxele şi impozitele noastre. Îi dăm Cezarului ceea ce-i aparţine, dar trebuie să-i reamintim Cezarului, ori de câte ori e nevoie, că e pus de Dumnezeu ca „slujitor” al poporului şi al binelui şi ca apărător al dreptăţii, care dă fiecăruia ce i se cuvine: apreciere celor buni şi pedeapsă celor răi. Comuniştii au citat şi răscitat ad nauseam cuvintele apostolului Pavel din Romani 13 („Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”), dar au uitat că în acelaşi paragraf apostolul Pavel a definit foarte clar rolul guvernanţilor, într-un stat de drept.

Puteţi descrie, pe scurt, elementele dogmatice distinctive şi definitorii ale bisericii penticostale?

Prin tradiţie, penticostalii au avut aversiune faţă de „man-made creeds” şi de sistematizare. De fapt, însăşi amploarea mişcării, la nivel mondial, sfidează orice încercare de sistematizare. Dacă ar fi să folosesc trei concepte definitorii pentru a descrie penticostalismul în general, m-aş folosi de trei sintagme lansate de Harvey Cox, fost profesor la Harvard. În opinia lui, penticostalismul reprezintă încercarea de a recupera „primal speech”, „primal piety” şi „primal hope”. Cum să traduc „primal”? Prin „primordial”, „primar”, „de bază”? Urmând o sistematizare propusă de un teolog penticostal contemporan, Steven Land, aş spune că penticostalismul de început a promovat o „evanghelie deplină” cu cinci aspecte cardinale: 1) justificare prin credinţa în Cristos; 2) sfinţirea prin credinţă ca a doua lucrare a harului; 3) credinţa că moartea ispăşitoare a lui Cristos aduce nu doar vindecarea de păcat, ci şi vindecarea trupului; 4) credinţa (premilenistă) în revenirea iminentă a lui Cristos; 5) botezul în Duhul Sfânt pus în evidenţă de vorbirea în limbi.

Dincolo de încadrarea generală în tradiţia protestantă, care sunt rădăcinile istorice mai concrete ale penticostalismului? Putem vorbi de izvoare pietiste, wesleyene? Întorcându-ne mai mult în istoria bisericii, cum vedeţi raportarea actuală a învăţăturii penticostale la mişcarea timpurie a montanismului, de pildă? Asemănările trec dincolo de suprafaţă. Redau câteva descrieri ale montanismului de către Jaroslav Pelikan: „Montanismul îşi are originea în faptul că atunci când viziunea apocaliptică şi-a mai pierdut din strălucire, iar organizarea Bisericii a devenit mai rigidă, înfăptuirile extraordinare ale Duhului, specifice primilor ani ai Bisericii au scăzut atât în frecvenţă, cât şi în intensitate.” Şi mai relevant găsesc citatul următor: „Cu mult mai critică decât teoria montanistă a rolului Duhului Sfânt în cadrul Sfintei Treimi era concepţia montanistă asupra rolului Duhului Sfânt în cadrul Bisericii, aceasta fiind cauza principalei dispute doctrinare. Montanismul considera inspiraţia supranaturală a Duhului Sfânt drept sursă a profeţiei sale, iar declinul moral al Bisericii îl judeca răspunzător pentru pierderea acestei puteri a Duhului.”

Negreşit, „bunicul” penticostalilor este John Wesley, întemeietorul metodismului. Teologia lui stă la baza mişcărilor „Holiness” care au pregătit apariţia penticostalismului clasic. În afară de mişcările „Holiness”, care s-au manifestat mai ales pe continentul american, aş mai menţiona două mişcări britanice premergătoare penticostalismului, dar foarte similare acestuia, din perspectiva anumitor practici: mişcarea întemeiată de Edward Irving (The Catholic Apostolic Movement) şi mişcarea de la Keswick (Higher Life). Aşa cum spuneam la început, aceasta din urmă şi-a găsit apologeţi, pe teren american, în persoanele unor evanghelişti foarte populari, ca Dwight L. Moody şi Reuben A. Torrey, primul preşedinte al Institutului Biblic Moody din Chicago. La începutul secolului XX, o mişcare similară penticostalismului a avut loc în Ţara Galilor, fiind condusă de un tânăr de numai douăzeci şi şase de ani, Evan Roberts.
Este posibil ca unii montanişti să fi susţinut o cristologie naivă sau ca unii, în mod eretic, să-l fi pus pe Montanus în Treime, împreună cu Tatăl şi Fiul. Dar cred că aşteptarea eshatologică intensă nu-i face pe montanişti „mai eretici” decât era Pavel în vremea când scria că „vremea s-a scurtat”. Cine a crescut într-o biserică penticostală ştie că niciun profet care rosteşte un mesaj din partea lui Dumnezeu la persoana I nu îşi arogă, prin aceasta, un loc în Treime. Interesant este că Wesley, „bunicul” penticostalismului avea numai cuvinte de laudă pentru Montanus. Sigur, părerea lui Wesley este subiectivă, dar nu cred că îl putem acuza de ignoranţă. Pe ansamblu, aş spune că ceva din apocaliptismul şi rigorismul etic al montanismului se regăseşte în penticostalismul modern, deşi între cele două mişcări nu există nicio linie de filiaţie.

Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre penticostali şi mişcarea harismatică? Care sunt suprapunerile doctrinare şi de natură practică şi care sunt delimitările?

Fără a avea pretenţia că dau o definiţie de dicţionar, aş spune că mişcarea harismatică este o revărsare proaspătă de Duh şi de harisme în bisericile tradiţionale: catolică, anglicană (episcopaliană), luterană, prezbiteriană, metodistă, baptistă, menonită. Iau doar un exemplu: John Osteen, tatăl celebrului şi controversatului, Joel Osteen, a făcut parte din Convenţia Baptistă de Sud. În urma rugăciunilor pe care le-a făcut el însuşi pentru fiica sa, paralizată, aceasta a fost vindecată. Ca urmare, a ajuns să fie interesat de închegarea unor relaţii de prietenie cu pastori din „Assemblies of God”, o denominaţiune penticostală.
Fiind acuzat de erezie de către membrii propriei denominaţiuni, a sfârşit prin a întemeia o nouă biserică, evanghelică în sens larg, dar foarte deschisă faţă de harisme. Povestea lui este în esenţă povestea multor harismatici care au fost excluşi sau făcuţi să plece din bisericile-mamă fiindcă au îmbrăţişat practici şi învăţături considerate eretice. Spre deosebire de penticostalii tradiţionali (cu rădăcini în mişcările „Holiness”), harismaticii nu susţin că semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea în limbi sau că el este în vreun fel normativ pentru creştini. Catolicii harismatici consideră, ca toţi ceilalţi catolici, că Duhul Sfânt se primeşte prin sacramente (botez şi confirmare), dar această teologie nu-i împiedică să promoveze ceea ce în limbaj penticostal se numeşte „botezul Duhului”, denumire pe care catolicii o cam evită. Realitatea este că tradiţia teologică bogată a Bisericii catolice îi permite să-şi însuşească şi să păstreze fără mari dificultăţi o experienţă pe care confesiunile mici şi de dată mai recentă au exclus-o fără să clipească, din cauza unei miopii istorice şi dogmatice care, în opinia mea, se va dovedi păguboasă pe termen lung.

Cum se poate menţine, în ce priveşte aspectele teologice specific penticostale, o linie dogmatică echilibrată şi unitară având în vedere caracterul special al textelor din care teologia penticostală se alimentează? Să luăm ca exemplu doctrina penticostală a botezului cu Duhul Sfânt însoţit de vorbirea în limbi ca experienţă ulterioară convertirii, lipsită total de suportul epistolelor neo-testamentare, având ca sursă trei texte în cartea Faptele apostolilor, care devine astfel normativă pentru teologia şi practica penticostală. Dintre cele şapte cazuri din Noul Testament care vorbesc direct despre „botezul cu/în Duhul”, cinci se referă la acesta ca o perspectivă imediat apropiată – patru în Evanghelii, pe buzele lui Ioan Botezătorul, unul la începutul cărţii Fapte în promisiunea făcută ucenicilor – în timp ce al şaselea, tot în cartea Fapte, se referă la acest eveniment ca fiind împlinit la Rusalii. Rămâne un singur exemplu, în prima epistolă a lui Pavel către Corinteni, unde, indiferent de interpretarea pe care i-o dăm, apostolul aplică acest „botez” tuturor credincioşilor, nu doar unora cu o experienţă ulterioară a Duhului. Cum se poate evita influenţarea dogmatică în apropierea de aceste trei texte? Cum pot fi aceste texte paradigmatice sau normative când evidenţa neo-testamentară (inclusiv din restul cărţii Fapte) atârnă greu împotriva liniei penticostale de interpretare? În general, am observat o oarecare „duplicitate” exegetică în anumite argumentaţii ale unor teologi penticostali, în sensul că se face mare caz de caracterul normativ al textelor din Fapte însă, în susţinerea poziţiei lor teologice, ele sunt „suplimentate” nepermis de mult cu accente interpretative care nu se regăsesc în textele supuse analizei.

Sunt de acord că epistolele nou-testamentare nu vorbesc despre botezul cu Duhul Sfânt ca fiind ulterior convertirii şi însoţit de vorbirea în limbi, dar aş atrage atenţia că ele conţin o teologie harismatică explicită, fapt ignorat de mulţi critici ai penticostalismului, care, pe lângă faptul că strecoară cele trei texte „penticostale” din Fapte, ignoră cu seninătate şi „cămila harismatică” din Epistole. Voi reveni la textele din Fapte, dar permiteţi-mi să precizez deocamdată că epistolele lui Pavel, deşi nu sunt preocupate să ne explice foarte clar în ce fel se primeşte Duhul, conţin indicii importante că Duhul Sfânt era la lucru de o manieră vizibilă, identificabilă, supranaturală în viaţa comunităţilor creştine timpurii.
Nu de mult citeam, într-o scrisoare deschisă, foarte critică faţă de penticostali, că, potrivit Galateni 3:2, Duhul Sfânt se primeşte „prin auzirea credinţei”. Respectivul nu trecuse cu cititul dincolo de acest verset, ca să afle că primirea Duhului este pusă în contextul minunilor în Galateni 3:5. O altă epistolă timpurie, 1 Tesaloniceni, conţine îndemnuri ca „Nu stingeţi Duhul” şi „Nu dispreţuiţi profeţiile”. Asupra listelor ample de harisme din Romani şi 1 Corinteni nu cred că e cazul să insist, fiindcă sunt bine cunoscute şi ar necesita discuţii ample. Efeseni 5:18 le porunceşte credincioşilor să fie plini de Duh, iar despre hirotonirea lui Timotei în slujbă ştim că a fost însoţită de profeţii pe care Pavel le evocă pentru a-l motiva şi mai mult pe tânărul lucrător să lupte lupta cea bună (1 Tim. 1:18, 4:14). Epistola către Evrei le reaminteşte destinatarilor că mântuirea vestită lor a fost adeverită de Dumnezeu cu semne, minuni şi diverse puteri şi cu „împărţiri” ale Duhului Sfânt după voia sa (Evrei 2:4).
Înainte de a comenta pe scurt perspectiva lucană asupra Duhului Sfânt, aş mai spune că recunoaşterea de către Pavel a faptului că toţi credincioşii din Corint au fost botezaţi cu Duhul (12:13) este dublată de recomandările insistente ca „urmăriţi darurile cele mai bune” (12:31), „râvniţi după darurile duhovniceşti şi mai ales să profeţiţi” (14:1) sau „râvniţi după profeţie şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi” (interpretată în public sau exercitată în context personal). Aşadar, indiferent dacă Pavel credea sau nu că botezul Duhului este însoţit de vorbirea în limbi, teologia lui rămâne prin excelenţă harismatică. Pavel n-ar trebui să fie folosit ca argument împotriva lui însuşi, ca şi când 12:13 epuizează tot ce are de spus apostolul despre lucrarea Duhului în viaţa unui creştin. După cum reiese clar din primele capitole ale aceleiaşi epistole, există diverse niveluri de maturitate în viaţa unui creştin. Lipsa de maturitate era, de fapt, şi una dintre problemele corintenilor, ceea ce arată că (şi aici penticostalii şi harismaticii trebuie să ia aminte), prezenţa harismelor în sânul unei comunităţi nu este nicidecum garanţia unei înalte trăiri etice sau a maturităţii spirituale. Credincioşii pe care Pavel îi laudă la început (oare în mod ironic?) că nu duc lipsă de nicio harismă se dovedesc ulterior a fi o biserică plină de probleme.
În privinţa obiecţiei că textele din Fapte sunt prea puţine, aş spune că numărul este irelevant câtă vreme practica le-a dat dreptate penticostalilor şi aşteptările lor n-au fost înşelate. Precizez că nu toate credinţele de început ale penticostalilor au fost validate de experienţă. Charles Fox Parham credea că vorbirea în limbi manifestată în urma botezului cu Duhul urma să fie una inteligibilă (xenolalie, cum am spune astăzi). În opinia sa, vorbirea în limbi ar fi urmat să aibă rol evanghelistic, pentru a pregăti venirea Mântuitorului. Mulţi oameni au plecat în misiune aşteptând ca Duhul să-i facă să vorbească în mod supranatural limba ţinutului respectiv. Evident, s-au întors acasă dezamăgiţi că Duhul n-a lucrat potrivit cu aşteptările lor. Dacă baza biblică pentru doctrina penticostală ar fi fost realmente inadecvată, ar fi trebuit ca, supus testului falsificabilităţii, penticostalismul să-şi ajusteze teologia, aşa cum s-a întâmplat în alte privinţe. Aşteptarea penticostală ca Duhul să se manifeste vizibil şi auzibil este legitimă, fiindcă are la bază nu doar cele trei sau patru texte la care aţi făcut referire, ci o salbă mai vastă de versete sau pasaje care prezintă acţiunea dinamică a Duhului, atât în VT, cât şi în NT. Există tradiţii teologice care tratează aceste patru texte din Fapte ca şi când ele ar fi nişte excepţii de la ceea ce face în mod „obişnuit” Duhul. Sigur, ca penticostal mi-ar plăcea să văd o pneumatologie penticostală mai „rotundă” sau „holistică”, în care rolul Duhului să fie corelat cu dimensiunea comunitară a trăirii creştine (nu doar cea strict individuală), cu dragostea, adevărul şi dreptatea, cu înnoirea creaţiei şi cu mărturia puternică a credincioşilor în faţa ideologiilor totalitare, fundamental demonice, care au bântuit secolul XX. Nu ştiu niciun autor penticostal care să fi explorat, de pildă, implicaţiile textului din Matei 10:20 pentru viaţa creştinului confruntat cu sisteme totalitare. Or, penticostalii români au fost aproape sistematic persecutaţi în perioada 1924–1989, dar n-au accentuat în pneumatologia lor acest verset important care subliniază rolul Duhului de împuternicire a credinciosului în relaţiile cu autorităţile nedrepte şi abuzive.
În privinţa relaţiei dintre doctrine şi practică, în penticostalism circulă o butadă: „Omul care se bazează pe experienţe spirituale nu este niciodată la mila celui care se bazează numai pe doctrine.” Pentru penticostalii timpurii nu a contat numărul textelor, ci faptul că textele sunt dovezi incontestabile că ceva extraordinar s-a întâmplat la Cincizecime, în Samaria, în casa lui Corneliu şi în Efes. Sigur, judecând ca biblist aceste texte aş spune că interpretarea penticostală nu este singura posibilă, dar ea este plauzibilă, fiindcă nici cartea Fapte şi nici epistolele (nici măcar Romani) nu sunt tratate sistematice de doctrină. De altfel, ceea ce li se poate reproşa penticostalilor în materie de interpretare li se poate reproşa tuturor denominaţiunilor creştine. Iau doar exemplul botezului în apă. În cartea Fapte, paradigma este cât se poate de clară: botezul e administrat de îndată ce omul îşi mărturiseşte credinţa în Isus, ca parte a începutului vieţii de credinţă. Pelerinii veniţi la Ierusalim, la Cincizecime, samaritenii convertiţi de Filip, famenul etiopian, Pavel însuşi, Corneliu şi apropiaţii lui, Lidia şi casa ei, temnicerul din Filipi şi toţi ai lui, Crisp şi corintenii, toţi au fost botezaţi de îndată ce au crezut. Dar nicio biserică dintre cele cunoscute de mine nu procedează conform acestei paradigme care, ca să preiau sintagma pe care aţi folosit-o, „atârnă greu împotriva” practicii încetăţenite. Ce dovedesc cele două exemple: botezul în Duhul şi botezul în apă? Că unii cititori ai Scripturii văd o paradigmă acolo unde alţii văd nişte excepţii, şi toţi, sau aproape toţi, nu văd nicio paradigmă acolo unde ea există în mod cert sau, dacă o văd, o ignoră, fiindcă aşa le dictează tradiţia. Pentru mine, ca hermeneut, acesta este cel mai clar semn că (1) lectura Scripturii nu poate fi niciodată liberă de anumite preconcepţii şi (2) cele mai multe texte din Scriptură suportă interpretări alternative care sunt plauzibile. Pe măsură ce începem să ne angajăm în „dialog” cu Scriptura, ea ne atrage în interiorul ei şi ne modifică percepţiile astfel încât, urcând pe spirala cunoaşterii, eşafodajele exegetice la care lucrăm rămân în permanenţă „insuficient argumentate”.
Că sesizaţi o anumită „duplicitate” exegetică în argumentaţia unor teologi penticostali nu mă surprinde. Descrierea concordă perfect cu ceea ce îmi imaginez că se întâmplă ori de câte ori teologi dintr-o anumită tradiţie teologică citesc lucrări de exegeză sau de dogmatică scrise de teologi din altă tradiţie. Încerc uneori acest sentiment când citesc unele comentarii ale Părinţilor, texte scrise de teologi precum Calvin şi Luther ori de teologi moderni, inclusiv penticostali. O doză de suspiciune e sănătoasă atunci când îi citim pe „ceilalţi”, câtă vreme suntem dispuşi să interacţionăm cu ei şi să verificăm dacă „duplicitatea” este reală sau numai în mintea noastră. O serie de cărţi precum Counterpoints, de la Editura Zondervan, în care 3–5 teologi din tradiţii diferite scriu despre un anumit subiect, iar fiecare citeşte şi evaluează contribuţia celuilalt, ar contribui mult la diminuarea suspiciunilor că suntem „traşi pe sfoară” (exegetic vorbind) de către cei pe care îi citim şi care ajung la alte concluzii decât ale noastre.

Având în vedere credinţa în continuitatea neştirbită a harismelor, deci inclusiv a celor supranaturale în biserică, cum interpretează teologia penticostală darul apostoliei? Dacă acesta, în sensul unic şi primar al termenului, cel în care este legat de temelia Bisericii (vezi Efeseni 2:20) a încetat, concluzia logică presupune cel puţin posibilitatea încetării şi altor harisme.

Dacă prin „apostol” înţelegem „unul care l-a văzut pe Cristos şi care a primit de la El misiunea de a duce Evanghelia”, atunci devine clar că, începând cu sec. II d.Hr. nimeni nu mai poate emite pretenţia de a fi apostol, prin simplul fapt că nu poate întruni condiţia enunţată. Sigur, asta nu l-a împiedicat pe Edward Irving să pretindă (în mod nelegitim) acest statut, dar după moartea lui mişcarea întemeiată de el s-a stins tocmai fiindcă n-a mai fost niciun „candidat” la acest titlu.
Dacă, dimpotrivă, prin „apostol” înţelegem „trimis” al unei biserici, ca în 2 Corinteni 8:23 sau Filipeni 2:25, unde Epafrodit este numit apostol, atunci cred că putem admite posibilitatea ca un deschizător de drumuri – un „misionar”, în termeni moderni – să fie considerat apostol. Interesant este că în Fapte nu doar Pavel este numit „apostol”, ci şi Barnaba (14:14). Dacă citim cu atenţie Faptele apostolilor descoperim că cei doi au fost consacraţi ca misionari (apostoli?) în 13:2–3, în biserica din Antiohia. Avea Barnaba darul apostoliei? După criteriul enunţat la început (acela de a-l fi văzut pe Isus) s-ar spune că nu, fiindcă era originar din Cipru. După delegarea pe care a primit-o în Antiohia s-ar spune că da. Clément Le Cossec (1921–2001), pastor penticostal francez, precursorul unei mari treziri religioase între ţiganii din Europa, India, America de Nord şi de Sud, este numit „l’apôtre des Gitans”, fiindcă se estimează că prin acţiunile lui s-au convertit la creştinism câteva sute de mii de ţigani în întreaga lume, dintre care circa 100.000 în Franţa. Dacă definim „apostolia” în aceşti termeni, cred că ea mai există, dar constituie o chemare specială. În niciun caz însă acest statut nu are de-a face cu proclamaţii privitoare la dogmă.

În aceeaşi ordine de idei aş dori să vă întreb cu privire la interpretarea darului profeţiei. Putem vorbi astăzi – şi dacă da în ce sens – de noi revelaţii? În general, în mediile penticostale sunt acceptaţi oameni care pretind darul supranatural al profeţiei. Cunosc personal câteva cazuri. Care este dinamica şi relaţia profeţi – biserică locală/pastori în cultul penticostal din punct de vedere al autorităţii şi ordinii bisericeşti?

În sens absolut, nu putem vorbi de revelaţii „noi”. Dar, dacă prin „revelaţii noi” înţelegem „revelaţii proaspete”, atunci aş spune că penticostalismul a promovat existenţa lor, dar îndeosebi la nivel etic. Relaţia dintre profeţi şi biserici sau autorităţile bisericeşti depinde, evident, de ambele părţi implicate în această relaţie. Cred că în anumite biserici a existat ceea ce teologul german Gerd Theissen numea „tensiunea dintre harismă şi oficiu”. Cunosc biserici în care pastorii, pentru a preveni abuzurile în exercitarea darului profetic, au restricţionat a priori orice manifestare profetică în context comunitar. În alte biserici autoritatea dată de harismă şi cea „instituţională” coexistă fără dificultăţi. În principiu, fiecare biserică are libertatea de a se organiza şi de a-şi stabili propriile reguli. În biserica mea, de pildă, unele mesaje profetice au fost comunicate în scris pastorului, iar acesta, după ce le-a evaluat, le-a comunicat bisericii. Cred că procedura este în spiritul îndemnului paulin care cere evaluarea profeţiilor.

De ce se pune un accent atât de mare pe harismele „supranaturale” în biserica penticostală când ele sunt puţin amintite în cele patru liste de harisme puse la dispoziţie în epistolele Noului Testament, atenţia căzând în mod decisiv asupra harismelor care au de-a face cu învăţătura şi doctrina bisericii? Consideraţi, pe de altă parte, că „recuperarea” acestor harisme în învăţătura Bisericii este o nevoie fundamentală a ei astăzi?

Cred că împărţirea harismelor în două categorii (una, de harisme obişnuite şi alta, de harisme supranaturale) este contrară spiritului paulinic. Şi apoi, dacă luăm lista din 1 Cor. 12:7–10, ce descoperim? Înţelepciune, cunoaştere, credinţă, înţelepciune, daruri de vindecare, minuni, profeţie, deosebirea duhurilor, felurite limbi şi interpretarea limbilor. Este înţelepciunea o harismă „naturală” sau una „obişnuită”? Văzuţi din afară, penticostalii par să pună un mare accent pe harismele „supranaturale” fiindcă bisericile istorice, mai ales cele descendente din Reformă, au împărţit în mod arbitrar lista de harisme după care, din raţiuni polemice anticatolice, au ajuns la concluzia că harismele „extraordinare” au încetat. Pentru catolici şi ortodocşi harismele „extraordinare” n-au fost niciodată o problemă, fiindcă ele sunt recurente în tradiţiile monahale ale celor două biserici. De fapt, în discursul catolic, ele au fost folosite ca argument pentru a-i pune pe reformatori într-o poziţie de inferioritate („Voi n-aveţi harisme, nu aveţi marca de autenticitate supranaturală a Duhului”). Reamintesc aici ceea ce spunea Pelikan despre Hipolit, episcopul Romei, critic al montanismului: „Hipolit a zdruncinat din temelii mişcare montanistă. Dar prin aceasta, Hipolit şi teologii care i-au urmat au zdruncinat din temelii şi mişcarea creştină de dinaintea lor.” O opoziţie de principiu faţă de harisme într-o anumită perioadă se răsfrânge ca o critică implicită asupra altor perioade din istoria Bisericii, iar asta ridică imediat întrebarea de ce unele practici harismatice ar fi fost considerate legitime în alte perioade, dar nu şi în cea a lui Montanus. Cred că Bisericile care provin din Reformă trebuie să se deschidă către toate harismele Duhului, fiindcă altfel unii membri aparţinători ai acestor biserici ajung să se întrebe, cum se întreba un reputat biblist şi critic de text baptist, „Dacă Duhul Sfânt a murit în primul secol, oare cum lucrează în lume la ora actuală”?

Ce părere aveţi despre posibila apropiere doctrinară dintre teologia penticostală şi teologia ortodoxă răsăriteană, în special în antropologie şi spiritualitate? O astfel de analiză comparativă am găsit-o, cel mai recent, în cartea pastorului şi teologului penticostal Edmund J. Rybarczyk, Beyond Salvation. Eastern Orthodoxy and Classical Pentecostalism on Becoming Like Christ (2004).

Aşa cum spuneam în răspunsul la o altă întrebare, din punct de vedere pneumatologic penticostalii sunt mai apropiaţi de catolici şi ortodocşi decât de protestanţii clasici (luterani, reformaţi) sau baptişti. John Christopher Thomas, biblist american penticostal, îmi spunea recent că, la nivelul învăţăturii despre Duhul Sfânt, penticostalismul are mari afinităţi cu spaţiul răsăritean. Înclin să-i dau dreptate, deşi nu pot avea deocamdată pretenţii că judec lucrurile foarte în profunzime. Cartea lui Edmund J. Rybarczyk mi-e cunoscută, dar nu am citit-o. Acum câţiva ani unul dintre colegii mei a propus traducerea ei la Editura Institutului Teologic Penticostal, dar proiectul nu s-a mai realizat. Dacă planurile de traducere vor fi reluate de editura Institutului, sau de altă editură penticostală, atunci cred că apariţia unei astfel de cărţi va putea fi punctul de pornire pentru un dialog serios cu dogmaticienii ortodocşi români. Cu bibliştii ortodocşi ne întâlnim oricum în mod regulat la Uniunea Bibliştilor din România sau la simpozioanele organizate de Institutul Teologic Penticostal.

Interviu luat de Otniel Vereș Sursa: oglindanet.ro

 

„Pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (1)


oglindanet.ro (Interviu cu Emanuel Conţac realizat de Otniel Vereş)

Emanuel Conțac

Emanuel Conţac (n. 1981) este licenţiat al Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti (2004), unde lucrează în prezent ca lector la catedra de Noul Testament şi ca secretar general de redacţie al jurnalului teologic Plērōma. A obţinut titlul de master în Studii Clasice (Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti, 2005) şi este doctor în Filologie al Universităţii din Bucureşti (2010), cu o teză despre condiţionările teologice ale traducerilor Noului Testament în limba română.
Din anul 2003 colaborează cu o importantă editură evanghelică românească (
www.logos.ro), pentru care a tradus sau editat următoarele cărţi: John Stott, Puterea predicării (2004); Stanley Grenz et al., Dicţionar de termeni teologici (2005); Moisés Silva şi Walter Kaiser, Introducere în hermeneutica biblică (2006); Gordon Fee, Exegeza Noului Testament (2006); Douglas Stuart, Exegeza Vechiului Testament (2006); Arthur G. Patzia şi Anthony J. Petrotta, Dicţionar de studii biblice (2007); Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei (2009). Colaborator al editurii Humanitas pentru două traduceri din C. S. Lewis: Surprins de Bucurie, 2008 şi Ferigi şi elefanţi (colecţie de eseuri, în curs de publicare).
Domenii academice de interes: istoria traducerii Bibliei în limba română, condiţionări teologice ale traducerii Bibliei în limba română, probleme de traducere a Noului Testament. Articole de specialitate publicate în Plērōma, Studii şi cercetări lingvistice, Studii clasice, Biblicum Jassyense.

Otniel Vereş: Stimate domnule Conţac, aş dori să împletim în acest interviu întrebările şi informaţiile cu caracter istoric cu observaţiile ce ţin de specificitatea dogmatică a tradiţiei penticostale. În primul rând, cum, când şi unde au apărut prima dată efectiv penticostalii? Am spus „efectiv” pentru că, anticipez, de rădăcinile istorico-dogmatice mai îndepărtate ne vom ocupa mai jos.

Emanuel Conţac: Cu rolul de fondator al penticostalismului modern este creditat îndeobşte Charles Fox Parham, născut pe 4 iunie 1873, al treilea dintre cei cinci fii ai familiei Parham. Cred că ar fi util să dau câteva detalii biografice despre el, fiindcă sunt importante pentru înţelegerea evoluţiei sale teologice. Prima parte a vieţii a fost marcată intermitent de boală. O infecţie virală contractată pe când avea doar 6 luni l-a urmărit până la vârsta de 5 ani. A doua boală, mai gravă, a fost febra reumatică, foarte dureroasă, care l-a afectat de la vârsta de 9 ani. Chiar dacă în anumite perioade această maladie regresează, pe termen lung ea slăbeşte valvele inimii şi inflamează miocardul, provocând insuficienţă cardiacă. Nu întâmplător, ca urmare a acestor suferinţe (şi a altora) Parham a pus un mare accent, în teologia şi slujirea sa, pe vindecarea bolilor. Încă de la vârsta de 9 ani, când a survenit primul puseu de febră reumatică, Parham a crezut că Dumnezeu îl cheamă să fie un slujitor al său. Convertirea a avut loc la 13 ani. La 15 ani ţinea deja primele întâlniri evanghelistice, iar la 17 ani a început să studieze pentru a deveni pastor metodist. În 1891, febra reumatică a revenit atât de puternic, încât luni de zile a zăcut în dureri intense pe care nici morfina nu le-a putut alina. În acea perioadă de chin, Parham a început să rememoreze promisiunile biblice cu privire la vindecare şi s-a rugat să fie vindecat. A avut parte de o însănătoşire în mai multe etape care i-a întărit credinţa că Dumnezeu continuă să lucreze nu doar la nivel spiritual, ci şi la nivel fizic. În anii 1893–1900 a desfăşurat o activitate predicatoricească intensă şi s-a apropiat treptat de teologia mişcărilor „Holiness”. În 1898 a început să pună un accent deosebit pe vindecarea divină, propovăduind acest mesaj cu mult zel. S-au păstrat multe mărturii ale celor vindecaţi în urma rugăciunilor. Cred că este important să se ştie că, înainte de a-şi pune problema teologică a botezului cu Duhul Sfânt şi a vorbirii în limbi, Parham avea deja o teologie tipic penticostală, cu privire la boală. Evident, nimeni, la vremea aceea, n-ar fi caracterizat-o în aceşti termeni.
Tot în 1898 s-a mutat în Topeka, capitala statului Kansas, şi a întemeiat Casa de Vindecare Beth-el, un soi de „minisanatoriu” unde oamenii bolnavi puteau veni să primească asistenţa spirituală necesară dobândirii credinţei că pot fi vindecaţi. Trebuie subliniat că Parham n-a pretins niciodată că are puterea de a face vindecări, ci doar a proclamat că vindecarea este posibilă prin credinţă. În următorii doi ani (1898–1900) convingerile lui teologice au fost influenţate de diferite mişcări cu care a venit în contact. Era perioada în care vindecătorul australian John Alexander Dowie proclama intens în America mesajul de vindecare fizică şi implicare socială, iar armatele sale de voluntari luau cu asalt slum-urile din Chicago. Mişcarea Keswick, promovată, între alţii, de D. L. Moody şi R. A. Torrey, propovăduia „botezul Duhului” şi o „viaţă mai înaltă” (Higher Life), iar Benjamin Hardin Irwin, fost pastor baptist, vestea „botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc”.
O influenţă semnificativă asupra lui Parham a avut şi Frank W. Sandford, care ajunsese la convingerea că înainte de eschaton, creştinii trebuie să fie împuterniciţi de Duhul Sfânt pentru a face „ultima strigare” misionară în toată lumea. În 1895, Sandford întemeiase comunitatea de la Shiloh, cu scopul de a pregăti misionari şi evanghelişti. Parham însuşi a plecat să vadă această şcoală în iunie 1900. A rămas acolo şase săptămâni, iar apoi l-a însoţit pe Sandford într-un turneu de evanghelizare care l-a purtat până în Canada (Winnipeg, Manitoba). Motivat de exemplul celor de la Shiloh, s-a întors la Topeka şi, la mijlocul lunii octombrie, a închiriat „Stone’s Folly”, un conac cu cincisprezece camere, la marginea oraşului Topeka. Acolo a început o şcoală de studiu biblic cu 34 de studenţi. Principalele accente ale teologiei lui Parham erau, pe atunci, trăirea prin credinţă şi botezul Duhului, în vederea evanghelizării lumii. În decembrie, Parham şi studenţii au început să studieze în amănunt tema „botezului cu Duhul Sfânt”. Parham povesteşte că le-a dat studenţilor ca temă de studiu să afle ce spune Biblia despre botezul cu Duhul Sfânt şi dovada primirii lui, după care a plecat în Kansas City timp de trei zile. La întoarcere, în dimineaţa zilei de 31 decembrie, studenţii i-au raportat în unanimitate că semnul botezului cu Duhul este vorbirea în limbi. În seara aceleiaşi zile, mai spune el, studenta Agnes N. Ozman (devenită, prin căsătorie, La Berge) i-a cerut să se roage pentru ea, ca să primească Duhul Sfânt, în vederea misiunii într-o altă ţară. Deşi Parham a ezitat, în final şi-a pus mâinile peste ea şi s-a rugat, iar studenta a început să vorbească în limbi.
Agnes Ozman prezintă o versiune a evenimentului care conţine două discrepanţe în raport cu aceea a lui Parham. Potrivit studentei, experienţa glosolalică a avut loc în seara zilei de 1 ianuarie 1901, nu în ajun de An Nou. În plus, Ozman susţine că n-a existat un consens prealabil între studenţi cu privire la semnul iniţial al botezului. Ea însăşi a fost surprinsă de manifestare şi a început un studiu detaliat cu privire la această experienţă. În orice caz, evenimentele de la şcoala lui Parham sunt considerate începutul penticostalismului clasic, iar el este considerat fondator, însă nu în sensul că scrierile lui ar fi fost canonizate sau studiate şi considerate normative de către penticostali, ci în sensul că la Topeka a fost articulată prima dată una dintre învăţăturile de bază ale penticostalismului. Lui Parham i se recunoaşte şi influenţa teologică directă asupra predicatorului de culoare Joseph Seymour, fondatorul mişcării de pe Strada Azusa nr. 312, din Los Angeles, a cărei apariţie, în aprilie 1906, a propulsat penticostalismul pe prima pagină a ziarelor locale şi apoi în lumea întreagă.

Ce s-a scris atunci în presă?

Primul articol despre întâlnirile din strada Azusa (Los Angeles Daily Times, 18 aprilie) nu era deloc binevoitor, ci foarte ostil, vorbind despre „o stranie babilonie de limbi” (“a weird babel of tongues”). În ciuda imaginii negative, sau poate tocmai de aceea, mişcarea a cunoscut două perioade de maximă intensitate: 1906–1909 şi 1911–1912, cu servicii divine care începeau la 10 dimineaţa şi continuau pe tot parcursul zilei, până aproape de miezul nopţii. Între zecile de mii de curioşi, simpatizanţi sau sceptici, care au vizitat modesta clădire de pe Azusa (demolată la sfârşitul anilor ’30) au fost şi mulţi lideri ai unor denominaţiuni deja existente. Aceştia au preluat mesajul penticostal şi l-au dus în comunităţile lor, în America sau în Europa. Cel puţin câteva denominaţiuni „Holiness” au adoptat imediat teologia propovăduită de Joseph Seymour, devenind deci penticostale. Menţionez doar două: „Church of God in Christ” şi „Church of God” din Cleveland, Tennessee.

Cum au apărut penticostalii în România? Unde şi când au fost atestaţi pentru prima dată?

Răspunsul la această întrebare e mai dificil şi mă simt dator să precizez că nu sunt de formaţie istoric, prin urmare nu am pretenţia de a răspunde cu instrumentarul istoricului de profesie.
Deşi există tradiţii orale despre diverse manifestări penticostale (în speţă, glosolalie) în zona Mediaş (Dârlos) sau în zona Bucovinei (Vicovu de Sus) înainte de Primul Război Mondial, nu avem informaţii scrise cu privire la ele, deci nu le putem lua în calcul atunci când trebuie să stabilim în mod riguros cronologia penticostalismului românesc. Făcând, aşadar, abstracţie de aceste informaţii imposibil de verificat, aş spune că personajul fondator al penticostalismului românesc este Gheorghe Bradin din Cuvin, Arad. Deşi Bradin n-a fost un om educat, a ţinut un jurnal (rămas până astăzi inedit, probabil din nişte „cuvioase pricini”, ca să folosesc expresia lui Samuil Micu) în care a notat informaţii extrem de utile. Acolo citim, de pildă, că la 19 ani Bradin a aflat prima dată de existenţa unor denominaţiuni „neoprotestante” (ştiu că nu agreaţi termenul, dar îl folosesc totuşi), în speţă, adventiştii de ziua a şaptea şi baptiştii. În 1914, avea 19 ani pe atunci, a intrat, mânat de curiozitate, într-o biserică baptistă şi acolo a rămas.

Se născuse ortodox?

Da, ortodox. A început să citească Biblia şi a continuat să frecventeze întrunirile ei. La scurt timp a trecut prin experienţa inumană a războiului, s-a căsătorit pe 21 septembrie 1918, în timpul unei permisii mai lungi (o lună), iar apoi a revenit pe front. O boală căpătată la scurtă vreme l-a scutit de „frontul italian” şi astfel a revenit acasă. Anii care au urmat au fost foarte dificili, în principal din cauza pleureziei de care suferea Persida, soţia lui. Pe atunci cei doi locuiau în Păuliş. În 1921 un credincios baptist din sat, Constantin Sida, a primit din America o scrisoare de la Petru Pernevan care pomenea vindecările făcute prin evanghelista Aimee Semple McPherson, foarte celebră în America anilor ’20. Această scrisoare le-a aprins soţilor Bradin speranţa că Persida poate fi vindecată. În primăvara anului 1922 cei doi s-au mutat în Cuvin, satul natal al lui Gheorghe Bradin. În vara acelui an Persida Bradin a fost vindecată, în urma unei rugăciuni personale, fapt care a avut consecinţe serioase asupra teologiei celor doi, convinşi că Dumnezeu face minuni şi botează cu Duhul Sfânt conform evenimentelor descrise în Faptele Apostolilor. Legătura cu rude mai îndepărtate ale soţiei, români emigraţi în America, de confesiune penticostală, şi cu Pavel Budeanu, penticostal român aflat în America, a consolidat credinţa acestora, astfel încât la 10 septembrie 1922 Bradin a deschis prima casă de rugăciune penticostală din România, la Păuliş, renunţând să mai frecventeze biserica baptistă. La scurtă vreme li s-au alăturat alţi credincioşi baptişti, astfel încât pe la sfârşitul anului 1922, relatează Bradin, adunarea lor număra circa 30 de persoane. Pe 3 iunie 1923 au avut loc primele experienţe tipic penticostale ale acestui grup: 8 persoane au fost botezate cu Duhul Sfânt.

Cum au fost acceptaţi de ortodocşi?

Aşa cum vă imaginaţi, persecuţiile nu au întârziat să apară. Primul prigonitor a fost chiar preotul ortodox din Păuliş, Cornel Popescu. Un oponent mult mai influent şi mai înverşunat a fost viitorul episcop al Aradului, Grigore Comşa, care îi detesta în egală măsură pe baptişti şi pe penticostali. Acesta din urmă a lăsat în urmă o bogată colecţie de scrieri „antisectare”, în care îi menţionează, desigur, şi pe penticostali. Îmi aduc aminte că, parcurgând cu mai mulţi ani în urmă sertarul cu fişe privind „scrierile antisectare” de la Biblioteca Academiei din Bucureşti, am rămas surprins să văd câte de numeroase au fost în perioada interbelică broşurile polemice împotriva confesiunilor „neoprotestante”, unele recunoscute legal, dar, cu toate acestea, hărţuite aproape sistematic, iar altele persecutate şi reprimate violent. Multe dintre aceste broşuri îl au ca autor pe episcopul Aradului. Ca o ironie a istoriei (Dumnezeu are şi simţul umorului!), trebuie menţionat că autorul Noii călăuze pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor se arăta încrezător că în afară de cele două biserici deschise (la Păuliş şi Cuvin) penticostalii nu vor mai creşte numeric.

Da, istoria penticostalilor în România a fost tumultoasă şi tulburată. De exemplu, în ce priveşte relaţiile cu statul, în ciuda numeroaselor persecuţii suferite, baptiştii au primit recunoaştere confesională mult mai uşor decât cultul penticostal, în Transilvania chiar din 1905. Pe de altă parte, cultul penticostal a fost recunoscut ca atare mult mai greu, fiind în mod repetat trecut în rândul sectelor sau asociaţiilor religioase interzise. Astfel, decizia 5734 din 29 ianuarie 1925 a Ministerului cultelor declară la art. 1: „Sunt cu desăvârşire oprite asociaţiile cu caracter religios/secte religioase: 1. nazarinenii/pocăiţii/, 2. asociaţia internaţională a studenţilor în Biblie /milenişti, 3. adventiştii reformişti, 4. secerătorii, 5. penticostaliştii, 6. inochentiştii, întrucât doctrinele pe care le propagă sunt de natură a aduce atingere legilor şi instrucţiunilor statului şi prin practicile lor contravin ordinii publice”. La fel, regulamentul sectelor religioase din 11 iunie 1938 trece cultul penticostal în rândul asociaţilor religioase interzise. Care a fost în opinia dumneavoastră motivul exact pentru această situaţie şi ce credeţi că se avea în vedere prin interzicerea acestor asociaţii?

Nu cunosc în detalii istoria recunoaşterii cultelor neoprotestante în România, dar, la o evaluare generală, aş spune că foarte puţine au primit recunoaştere în perioada interbelică. Impresia mea este că cele mai multe au moştenit recunoaşterea pe care au avut-o în Transilvania, în perioada când aceasta a fost parte din Imperiul Austro-Ungar. Cred că motivele interzicerii penticostalilor au fost mai multe. În primul rând, România n-a avut o tradiţie a pluralismului religios, ca alte state europene. Constituţia din 1923 pare foarte generoasă la acest capitol. Există multe articole referitoare la domeniul religios şi par să promoveze libertatea religioasă. Art. 5, de pildă, preciza că românii, indiferent de originea etnică, limbă sau religie, se bucură de libertatea de conştiinţă, de libertatea întrunirilor sau libertatea de asociaţie. Potrivit art. 7, credinţa sau confesiunea religioasă nu constituie piedici în calea dobândirii drepturilor civile şi politice. Art. 8 spunea că toţi românii, indiferent de origine etnică, limbă sau religie, sunt egali înaintea legii. Dar să nu uităm, prin art. 22, care garanta tuturor cultelor (celor recunoscute, evident) libertate şi protecţie, se stabilea şi faptul că Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti, iar Biserica ortodoxă era definită ca „biserică dominantă în statul român”, iar celei greco-catolice i se recunoştea întâietatea faţă de celelalte culte. Acelaşi articol preciza că „raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege”. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că în Senatul României intrau de drept mitropolitul şi episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, constatăm că, în fapt, Biserica ortodoxă avea o influenţă considerabilă, care i-ar fi permis să facă dificilă sau chiar imposibilă obţinerea recunoaşterii legale de către unele asociaţii religioase.
De remarcat că decizia ministerială din ianuarie 1925 nu spune concret care sunt „ilegalităţile” de care se fac vinovaţi penticostalii sau celelalte asociaţii religioase. Despre unele ştim că erau pacifiste, fapt intolerabil pentru statul român. Aceeaşi constituţie din 1923 afirma, în art. 119, că „tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale”. Deşi penticostalii americani au fost pacifişti în perioada lor de început, şi chiar au fost anchetaţi de statul american în preajma declanşării Primului Război Mondial, nu am informaţii că mica grupare penticostală care a căutat recunoaşterea statului român ar fi menţionat pacifismul ca element definitoriu al identităţii sale religioase (în cazul improbabil în care el ar fi fost parte din etosul ei).
Probabil penticostalii au fost percepuţi ca o intruziune străină în „corpul social al României” sau în „sufletul românesc”. Uneori au fost acuzaţi de simpatii comuniste, deşi nu am motive să cred că penticostalii, cu aşteptarea lor eshatologică intensă, ar fi putut fi seduşi, în anii 1920, de „raiul” pe care îl promiteau vestitorii „omului nou”. În plus, cu viitorul episcop Grigore Comşa ca subdirector în Ministerul Cultelor în perioada 1920–1925, nu ştiu ce nouă grupare religioasă ar fi putut obţine recunoaştere? Cei care au studiat perioada interbelică ştiu că episcopul Comşa a fost un adevărat „bici al sectelor” şi că i-a detestat în mod deosebit pe adventişti şi pe baptişti, împotriva cărora a scris câteva broşuri.

În detalierea deciziei din 1925, decizia ministerială adaugă următoarele. Textul este cam incoerent: „[Este interzisă] Secta penticostaliştilor, având aderenţi exclusiv în comuna Păuliş şi Cuvin, judeţul Arad, sub conducerea lui Gheorghe Bradin. Doctrina este tipărită în broşură de 14 pagini; declararea fundamentului adevărat; este oprită fiindcă doctrina nu reprezintă tuturor aderenţilor, ci numai anumitor persoane iniţiate; nu oferă garanţie suficientă de întrunirea condiţiunilor prevăzute în art. 22 din constituţie”. Ce părere aveţi despre aceste afirmaţii? La ce credeţi că fac ele referire?

Din această decizie înţeleg că penticostalii au fost interzişi fiindcă au fost consideraţi prea puţini (în doar două comune). Din nefericire, broşura românească nu s-a păstrat, prin urmare nu ştim la ce elemente de doctrină se face referire atunci când se afirmă că ea nu este reprezentativă pentru toţi aderenţii. Cred  că broşura de 14 pagini a fost o traducere după Statement of Fundamental Truths („Declaraţia Adevărurilor Fundamentale”), publicată în 1916 de Consiliul General al Assemblies of God (importantă denominaţiune penticostală). Dacă versiunea românească este cât de cât fidelă originalului, atunci poate că în ochii autorităţilor a părut suspect punctul 15, referitor la venirea iminentă, premilenistă, a lui Cristos.
Judecând strict după titlul românesc al broşurii, aş spune că traducătorul ei n-a fost prea competent, accentuând în mod suplimentar impresia negativă pe care autorităţile o aveau deja. Arhiereul Grigore Leu Botoşăneanul spunea într-o lucrare de-a sa (Confesiuni şi secte), citându-i pe V. Ispir şi pe Grigore Comşa, că această broşură a fost publicată de Pavel Budean „într-o limbă încurcată”. În orice caz, referirea la art. 22 din Constituţie este „praf în ochii lumii”, fiindcă respectivul articol spune: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.” Statul român, în loc să dovedească fără echivoc că noua mişcare încalcă art. 22 din Constituţie, mai exact ordinea publică, bunele moravuri sau legile de organizare ale statului, cere „garanţii” suplimentare. Tare aş fi interesat să ştiu în ce formă ar fi putut să fie oferite aceste garanţii? De fapt, statul prezumă din start o vinovăţie. Perspectiva este aberantă şi sugerează că în firava democraţie interbelică libertatea religioasă era tratată de funcţionarii ministeriali, mulţi dintre ei recrutaţi din rândul clerului ortodox, ca pe un moft.
Cealaltă constituţie, din vremea lui Carol al II-lea, a avut o perspectivă şi mai aberantă, fiindcă a aşezat statul (mă rog, patria!) în locul pe care, din punct de vedere creştin, îl poate ocupa numai Dumnezeu. Citez din art. 4: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la împlinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa Statului nu poate vieţui.” Pretenţia statului ca oamenii să facă din patrie „cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă” este în mod clar totalitară. Creştinii sunt datori să plătească taxele şi impozitele, să respecte legile ţării şi să lucreze pentru propăşirea ei, să se roage pentru conducători, dar nu să facă din asta „cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă”. Ataşarea lor de Cristos este mai puternică decât legăturile de sânge şi cred că în principal din acest motiv dictatorii şi regimurile totalitare în general i-au urât pe creştinii evanghelici. Au ştiut că pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice. Acestui mod de gândire totalitar i-au căzut victimă mulţi penticostali către sfârşitul perioadei interbelice, când unii dintre ei au fost bătuţi, arestaţi şi condamnaţi de tribunalele militare. Din nefericire, legalizarea oferită de comunism a fost un cadou otrăvit, fiindcă a încercat un alt fel de anexare ideologică, mai perfidă şi cu efecte mult mai toxice pe termen lung.

Dar în celelalte ţări europene de ce statut s-au bucurat penticostalii în perioada interbelică? Au fost trataţi mai tolerant?

Nu. Penticostalii din Italia, ale căror începuturi sunt mai timpurii (1908), au avut o soartă similară. Între 1935 şi 1958 (!) mişcarea a fost supusă unor persecuţii dure. Întâlnirile lor „indiferent sub ce formă” au fost cu desăvârşire interzise în timpul lui Buffarini-Guidi, ministrul de interne al lui Mussolini. A fost o perioadă de hărţuiri, arestări, exilări, bătăi şi chiar martiraj. Intensificarea persecuţiei a coincis, deloc surprinzător, cu izbucnirea războiului cu Abisinia. Abia în 1954, aşa-numitul Consiglio Federale delle Chiese Evangeliche a reuşit, în urma unui apel către Consiliul de Stat, să obţină o decizie prin care persecuţia împotriva penticostalilor era declarată ilegală. Ceea ce nu înseamnă că organizaţia Assemblies of God n-a avut şi ulterior procese care au ajuns până la cele mai înalte tribunale de la Roma, fiind câştigate cu ajutorul unor avocaţi nepenticostali. Mai dau un exemplu interesant: în 1952, Curci Michele, prezbiter penticostal italian, a murit asfixiat în timp ce încerca să-l scoată pe un tovarăş de lucru dintr-o fântână. Preotul catolic din localitate a refuzat să accepte îngroparea lui în cimitirul localităţii, deşi acesta nu aparţinea bisericii. Menţionez incidentul doar fiindcă este similar unuia care despre care am informaţii de mâna întâi. În martie 1997, preotul ortodox din Iacobeni (Botoşani) a refuzat cu îndârjire cererea tatălui meu de a îngropa în cimitirul satului un penticostal (singurul din sat), pe motiv că „se spurcă locul”!

Care este relaţia dintre cultul baptist şi cel penticostal în România? La început a existat o relaţie foarte tensionată, mai ales având în vedere şi faptul că penticostalismul a fost o mişcare apărută în sânul bisericii baptiste în România. S-a ajuns chiar la conflicte deschise care au implicat măsuri venite din partea conducerii cultului baptist. Care au fost cauzele acestor conflicte şi credeţi că într-o anumită măsură ele s-au născut şi pe un anumit fond de nesiguranţă izvorât din faptul că nici biserica baptistă nu era încă puternic fixată în spaţiul autohton?

Într-adevăr, atât în Statele Unite, cât şi în România învăţătura şi practicile penticostale au găsit sprijin îndeosebi în rândul baptiştilor. Fiind penticostal la a treia generaţie, nu am informaţii directe de la martorii care au trăit disputele dintre cele două culte, în primele decenii ale penticostalismului românesc. Interesant este că într-un articol din 17 ianuarie 1925, publicat în The Pentecostal Evangel, Pavel Budean, român penticostal din America, spunea că a vizitat România şi că a aranjat întâlniri bisericeşti în satul lui natal, în clădirile bisericilor baptiste. Dacă este să dăm crezare materialului său, la vremea aceea, când penticostalii erau numai 50 la număr, unele biserici baptiste îşi deschideau larg uşile pentru predicarea „Evangheliei Depline” (cum era numit mesajul penticostal la început). Apoi lucrurile s-au tensionat, în sensul că mulţi baptişti au adoptat învăţătura penticostală, fapt care a atras atenţia oponenţilor. Scrierile lui Grigore Comşa şi publicaţiile interbelice (penticostale sau nu) sunt mărturie în acest sens. Uneori s-a întâmplat ca nu doar credincioşi individuali, ci întregi comunităţi baptiste să adopte învăţătura penticostală. Nu am informaţii privind caracteristicile bisericilor baptiste din acea perioadă, de aceea aş fi rezervat cu evaluările. Ceea ce ştiu sigur este că în unele situaţii credincioşii baptişti care au avut parte de experienţe penticostale au fost excluşi din bisericile lor şi s-au văzut nevoiţi să înfiinţeze comunităţi penticostale. Râvna unora dintre neofiţi a fost mai mare decât înţelepciunea lor, drept care şi-au promovat destul de agresiv crezul şi experienţele. În ultimii ani relaţia a devenit mai bună şi înclin să atribui Alianţei Evanghelice un oarecare rol în această schimbare, deşi instituţia are mai degrabă valoare simbolică sau decorativă. Cu alte cuvinte, deşi nu a făcut prea multe isprăvi, Alianţa Evanghelică ne-a dat, cel puţin unora dintre noi, un minim confort psihologic că putem colabora.

În general, baptiştii şi penticostalii sunt adesea confundaţi în ţara noastră sau integraţi toţi în categoria „pocăiţilor”, aplicată în decizia ministerială amintită mai sus „nazarinenilor”. Cum se particularizează biserica penticostală în spaţiul protestant în general?

Eticheta „pocăit” n-a fost rezervată, în România, numai adepţilor Bisericii Apostolice Creştine (Nazarinene), fondată de elveţianul Samuel Heinrich Fröhlich în sec. XIX. Presa interbelică şi materialele „antisectare” sugerează că orice denominaţiune (neo)protestantă minoritară putea fi denumită cu acest titlu. Oamenii de rând au fost prea puţin sensibili la diferenţele confesionale dintre aceste mişcări şi au avut tendinţa de a-l eticheta pe celălalt după ceea ce li s-a părut definitoriu la nivelul trăirii practice. Or, sub raport etic, toate grupările religioase descinzând din Reformă puteau fi percepute ca „pocăite”, fiindcă erau rigoriste (interziceau consumul băuturilor alcoolice şi fumatul, criticau sudălmile, promovau îmbrăcămintea modestă, lipsa podoabelor etc.). Nu cred că nazarinenii au fost atât de cunoscuţi la nivelul societăţii încât să genereze, numai ei, o astfel de „confuzie”.
În clasele I-IV, de pildă, învăţătoarea mea ne numea „pocăiţi” pe mine, pe sora mea şi pe o colegă baptistă. Numindu-ne astfel, sau în alte feluri, mai puţin onorabile, „tovarăşa învăţătoare” folosea pur şi simplu un stereotip generalizator convenabil menit să ne insulte. Ca penticostal, mi-e greu să-mi dau seama de modul în care se particularizează biserica penticostală în spaţiul protestant în general, fiindcă penticostalismul este destul de eterogen. Am în vedere atât penticostalismul la nivel global, cât şi penticostalismul românesc. Cred că principalul element definitoriu este aşteptarea ca Dumnezeu să lucreze şi astăzi în mod miraculos, făcând lucruri care sfidează logica umană şi care ne scot din zona noastră de confort. Sub raport dogmatic, aş spune că domeniul definitoriu este pneumatologia, învăţătura despre Duhul Sfânt şi despre harisme. Potrivit acesteia, botezul Duhului este evidenţiat de semnul exterior (audibil) al vorbirii în limbi, iar harismele considerate îndeobşte „extraordinare” sunt încă valabile şi necesare în viaţa Bisericii. Din alt punct de vedere, cred că penticostalismul este rezultatul unei căutări asidue după Dumnezeu. Este drept, în ultimii ani penticostalismul s-a „îmburghezit” (să citez un teolog penticostal american), s-a „instalat” în societate şi a pierdut mult din fervoarea primelor decenii.

(va urma)

„Pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (1)

from Oglindanet.ro by admin@oglindanet.ro (Interviu cu Emanuel Conţac realizat de Otniel Vereş) (27.02.2011)

Fidela tipărită: jumătăţi de adevăr, erori, nepricepere şi amatorism via Vaismar


Despre traducerea „Fidela” am scris şi voi mai scrie. Nu fiindcă sunt cusurgiul de serviciu, ci fiindcă discrepanţa dintre prefaţa ediţiei tipărite şi realitatea dintre coperţile versiunii mi se pare inacceptabilă. Textul miroase a dezinformare şi a impostură.

Nu e în sine o problemă că cineva şi-a propus să traducă KJV în româneşte! Problema e când traduci KJV în româneşte şi pretinzi că faci o traducere după Textus Receptus!

Dacă traducătorii ar fi luat una dintre ediţiile lui Erasmus, Robert Estienne, Theodore Beza ori Elzevir (toate în tradiţia „Textus Receptus”) şi s-ar fi apucat să o traducă în româneşte, fără intermediar, n-aş fi avut nicio problemă. Dar din păcate nu asta au făcut, de aceea trebuie să fie confruntaţi cu adevărul şi să dea detalii despre metoda de lucru. Mai ales în cazul traducerii Bibliei scopul nu scuză mijloacele.Read more about Fidela tipărită

Via Vaismar

Premiile Tymos pentru bloguri evanghelice (2010)


Sursa: PREMIILE THYMOS pentru blogosfera evanghelică.

Declarații si reacții în mediul evanghelic față de cazul Iosif Țon – Străjerii (XIV) Scrisorele


Agora evanghelică este un termen care vrea să desemneze ceea ce generic denumim cu termenul de blogosfera evanghelică. Un spațiu de discuții și dezbateri precum sunt cele referitoare la cazul Iosif Țon, ajuns acum la numărul XIV pe blogul Istorie evanghelică, plus câteva ,,studii de caz” cum ar fi Cazul Iosif Țon în dezbaterile evanghelicilor români,  Iosif Țon-AGA RVE 1,2,3, sau Iosif Țon- Societatea Misionară Română. Dezbaterile care se poartă în agora evanghelică au ca și subiect central problema cesaționistă, precum și relațiile baptiști-penticostali. Dincolo de poziția față de cazul Iosif Țon, scrisoarea  pastorului Adrian-Mihai Mateaş aduce în discuție și aspecte doctrinare și de relaționare baptiști -penticostali, fapt care a generat o serie de răspunsuri dintre care amintesc cele două articole ale lui Emanuel Conțac, precum și  Scrisoarea lui Gavrilă de Petru Lascău. Așa cum am menționat și în sinteza anterioară (Nr.XIII), Emanuel Conțac răspunde prin intermediul a două posturi (articole) scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş deoarece acesta a  ”făcut în mod generos  referire la mișcarea penticostală”. Marius Cruceru răspunde la rândul său articolelor lui Emanuel Conțac prin intermediul unui post în care susține ideea că, cazul Iosif Țon – Străjerii este unul periferic. Cu toate divergențele și punctele de vedere pro și contra lui Iosif Țon, se poate observa faptul că popularitatea acestuia nu a fost afectată de deciziile luate la sfârșitul anului 2010. O analiză a dezbaterilor din ultima vreme din agora evanghelică este realizată de către Dyo prin intermediul articolului În săbii să ne luptăm sau în scrisorele să ne denigrăm?. Poate datorită faptului că dezbaterile se îndreptau într-o direcție greșită, Marius Cruceru a decis să-și prezinte scuze publice pentru găzduirea scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş.

 

Scrisoarea lui Gavrilă from Paşi spre lumină by Petru Lascău (04.01.2011)

Am primit mai deunăzi o scrisoare de la prietenul meu Găvrilă Penticostalu, cioban în Poiana Sibiului. Amu că-s la modă scrisorile deschise (ca aceea a Mateiaşului căruia i-a sărit ţandura), m-am gândit s-o deschid şi eu pe a lui Gavrilă şi s-o împărtăşesc cu dumneavoastră. Că amu aşa se face, publici scrisori aşa de la talpa ţării, scrise de oameni din popor, care ştiu să scrie din topor.
Gavrilă are şi el lăptop de ştie tare multe de furtuna asta de vorbe care s-a iscat acuma cu Iosif Ţon. El scrie ca la ei la stână, interpretând evenimentele în graiul şi lumina obiceiurilor lui. Vă dăruiesc şi dumeavoastră spre delectare scrierea lui Gavrilă. Domnul să-l alduiască pe el şi oile sale! Mă tare tem să n-o facă de oaie cu scrierea lui. Dar cine face oare mai mare brânză astăzi cu scisul? Că tot scriem noi, dar oare cine ne-o fi citind?

 

În săbii să ne luptăm sau în scrisorele să ne denigrăm? from Frică şi cutremur by Dyo (04.01.2011)

Se încetăţeneşte tot mai mult un stil, un model dezonorant de a lupta pe câmpul minat al apologeticii confesionale. A început prin guest-posturi, timide, încă deficitar calibrate în raport cu dimensiunea duşmanilor atacaţi, după care s-a trecut la misive întinse pe câte douăsprezece pagini, sau porţionate pe episoade. Vorbesc binenţeles despre războiul scrisorelelor deschise, în toi pe blogosfera evanghelică românească, un război care modelează tot mai radical taberele combatante înspre idealul drăcesc al dezbinării totale.

Fără îndoială, acest mod de întreţinere a unei dispute şi de decontare a poliţelor restante oferă nişte avantaje celor ce recurg la el. În primul rând, îl pune pe găzduitor la adăpostul disclaimerelor şi al neasumării în totalitate a afirmaţiilor din scrisoarea găzduită. Convenabilă manevră de eschivare de la asumarea unei poziţii clare, bărbăteşti, într-o dispută … Spune că scrisoarea nu îl reprezintă, însă o publică, strecurând dacă se poate şi câteva finuţe tuşeuri de marketing (ex. precizia de diamant a afirmaţiilor autorului, bunul său simţ, coerenţa şi, nu în ultimul rând, titlurile acestuia)  Spune că nu este în totalitate de acord cu ea, dar numai bunul nostru Dumnezeu ştie ce aprobă el acolo şi ce nu; se aşteaptă însă de la cititori să facă distincţia asta, să citească printre rânduri şi să fie de acord cu el în ceea ce susţine împreună cu autorul scrisorii şi să treacă cu vederea derapajele acestuia, neglijabile în raport cu scopul nobil al mesajului transmis.

 

Scuze publice from Marius Cruceru by Marius David (04.01.2011)

Doresc să prezint scuzele mele publice faţă de fraţii penticostali răniţi sau întristaţi, prin ricoşeu, de remarcile dure din scrisoarea publică a pastorului Mateaş, scrisoare pe care am găzduit-o pe blogul meu.

Aşa cum am precizat, intenţia mea a fost cu totul alta decît de a-mi răni fraţii şi/sau rudeniile (reamintesc faptul că bunicul din partea mamei a făcut parte dintr-o biserică penticostală). Exerciţiul s-a vrut cu totul altul, dar … fiecare mai avem de învăţat. (…)

 

Scuze publice (via Marius Cruceru) from Vaisamar by Vaisamar (04.01.2011)

Preiau acest semnal nu pentru că am socotit că suntem îndreptăţiţi să primim scuze publice, ci pentru că mi se pare imperativ necesar să ne reconsiderăm fiecare poziţia de pe care îi privim pe fraţii noştri în credinţă. Experimentul hermeneutic al fr. Marius Cruceru şi răspunsul meu au scos la iveală un trecut dureros. În faţa unei asemenea crize n-aş vrea să flutur în faţa cititorilor o lozincă de tipul “Isus este soluţia”, fiindcă Isus nu este un soi de soluţie cu care stropim peste probleme, făcându-le să dispară ca prin farmec; Isus lucrează în noi şi prin noi în măsura în care avem urechi de auzit şi inimi sensibile la vocea Lui.

Isus este rezolvarea pentru situaţiile tensionate în măsura în care înţelegem că El ne adună în jurul Lui şi că nimic din ceea ce adesea folosim ca marcă identitară (pentru a ne lăuda) nu ne aparţine. Ce avem care să nu fi fost un dar de la El?

Declarații si reacții în mediul evanghelic față de cazul Iosif Țon – Străjerii (XIII)


Începutul de an este dominat în ,,agora evanghelică” de cazul Iosif Țon -Străjerii. Discuțiile se concentrează în jurul scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş care a primit un răspuns prin intermediul a două articole scrise de Emanuel Conțac dar și prin Scrisoarea lui Gavrilă de Petru Lascău. Așa cum am menționat, Emanuel Conțac răspunde prin intermediul a două posturi (articole) scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş deoarece acesta a  ”făcut în mod generos  referire la mișcarea penticostală”. Marius Cruceru răspunde la rândul său articolelor lui Emanuel Conțac, prin intermediul unui post în care susține ideea că, cazul Iosif Țon – Străjerii este unul periferic. Cu toate acestea pastorul Iosif Țon, a predicat în două biserici penticostale din SUA și se află în continuare în topul preferințelor cititorilor, sau a unei părți din cititorii blogosferei evanghelice după cum o dovedește și rezultatele sondajului Omul anului 2010 la evanghelicii din România publicat la sfârșitul acestei sinteze. Alături de sondajul propus de Alin Cristea la finalul acestei postări se regăsesc și rezultatele parțiale a  unui sondaj de opinie este propus de Vasilică Croitor având ca subiect decizia AGA RVE de interzicere alui Iosif Țon la postul Radio Vocea Evangheliei.

Un răspuns pastorului Adrian-Mihai Mateaş (1) from Vaisamar by Vaisamar (02.01.2011)

Disclaimer: Nu aş fi răspuns scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş dacă (1) autorul ei n-ar fi făcut în mod generos referire la mişcarea penticostală (văzută ca sursa celei „mai active şi mai masive erezii actuale – mişcarea carismatică”), dacă (2) autorul ei n-ar fi fost licenţiat şi dacă (3) scrisoarea n-ar fi beneficiat de „timp de antenă” pe unul dintre cele mai citite bloguri evanghelice. Am mulţi prieteni între baptişti şi sper ca prietenia cu ei să reziste în ciuda momentului dificil creat de această scrisoare. Severitatea intervenţiei mele este cerută atât de multele nonsensurile răspândite pe cele douăsprezece pagini, cât şi de atitudinea care stă în spatele ei.

 

Un răspuns pastorului Adrian-Mihai Mateaş (2) from Vaisamar by Vaisamar

Prima partea a textului AICI.

Ne considerăm fraţi, dar ne tolerăm şi convieţuim vrând-nevrând

Pentru Adrian Mateaş, cea mai masivă erezie din creştinismul actual este mişcarea carismatică, ai cărei „părinţi fondatori” sunt penticostalii. Secţiunea care tratează acest subiect se întinde pe 3 pagini şi dă la iveală o rană care în aparenţă încă nu s-a vindecat. „Probabil că cei mai afectaţi de penticostalism au fost baptiştii, în România acest lucru fiind de notorietate”. „Vrând-nevrând, noi baptiştii convieţuim cu ei şi, mai mult sa mai puţin, ne tolerăm reciproc şi ne considerăm fraţi creştini”.

Afirmaţia de mai sus spune că pe de o parte ne tolerăm (deh, ce să facem, n-avem de ales) şi pe de altă parte că „ne considerăm fraţi”. Dacă ne tolerăm şi convieţuim „vrând-nevrând”, înseamnă că „înfrăţirea” de care vorbim e de paradă. Nu cunosc decât un singur factor care îi face pe oameni să se tolereze reciproc şi să convieţuiască „vrând-nevrând” – politica. Adică tocmai factorul deplâns mai sus de preopinentul meu. Citatul arată că, dacă e adevărat că „politica nu garantează acurateţe religioasă”, nu e mai puţin adevărat că politica nu garantează nici „înfrăţire religioasă”.

 

În virtutea dreptului la replică… Emanuel Contac despre scrisoarea pastorului Mateas from Marius Cruceru by Marius David (03.01.2011)

Cred că este onest, deşi aşteptările mi-au fost înşelate în privinţa acestui tip de postare, să prezint reacţiile dr. Emanuel Contac faţă de scrisoarea pastorului Mateaş de Bratca.

Prezint legăturile spre textului dr. Contac şi din pricina disclaimerului din faţă. Cred că este onest ca ambele tipuri de texte (cel “submediocru” al pastorului Mateaş) şi textul dr. Contac, care, după părerea mea, face risipă de academism şi timp vrednic de cauze mai bune şi ratează tocmai esenţa “nemulţumirilor lui Mateaş”, să se bucure de acelaşi tip de vizibilitate. Dar … ce să spun… a fost o încercare din care cred că avem de învăţat cu toţii.


MĂ TEM CĂ AM AVUT DREPTATE from Popas pentru suflet by cristianionescu (02.01.2011)

Am atras atenția destul de devreme că dacă nu vom fi atenți, problema mișcării de trezire a Străjerilor va deveni o confruntare doctrinară între baptiști și penticostali. Am avertizat că prea se face caz și se batjocoresc niște principii și practici care seamănă foarte mult cu cele penticostale! Era o problemă de timp până cineva […]

Iosif Ton in Seattle from PERSPECTIVE CRESTINE by Ted (03.01.2011)

Pastorul Iosif Ton a predicat in seara de Revelion la Biserica Penticostala din Kenmore, WA.  Aici aveti inregistrarea mesajului.

Warning:

Sondaj despre interzicerea lui Iosif Țon pe postul Radio Vocea Evangheliei (03.01.2011) from România Evanghelică by Alin Cristea

http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/2010/12/29/sondaj-decizia-aga (03.01.2011)

Dintre cele 400 de voturi exprimate pînă acum, 79% consideră decizia ca fiind incorectă și imorală, iar 12% o consideră corectă statutar, dar imorală.

 

Votați Omul Anului 2010 la evanghelicii din România – 3 ianuarie 2010 from România Evanghelică by Alin Cristea

http://romaniaevanghelica.wordpress.com/2010/12/28/sondaj-omul-anului-la-evanghelicii-din-romania

După 350 de voturi:

Iosif Țon – 142
Vasilică Croitor – 74
Vladimir Pustan – 50
Ionatan Piroșca – 19
Bodo – 14
Liviu Mocan – 6

Declarații si reacții în mediul evanghelic față de cazul Iosif Țon – Străjerii (XII)


Orice Iosif Ţon are pace! from Beni Cruceru by beniamincruceru

Dacă Iosif Ţon are pace, nu ştiu. Dacă liderii noştri au pace, iar nu ştiu. Tot ce ştiu este că orice oaie adăugată la turma lui Hristos are pace. Asta înseamnă de fapt în ebraică Iosif Ţon:צֹאן yasap – adăugă oile sau a adăuga turma. În cazul particular, numai Dumnezeu ştie unde vrea să-l adauge la vârsta dânsului.

În sensul acesta vă doresc tuturor să fiţi oi adăugate la turma lui Hristos, având pacea pe care numai El o poate oferi. Pacea o putem avea doar dacă îl urmăm pe Păstorul Nostru ascultându-i glasul (Ioan 10:4-5)

Stând cu un picior în pragul anului, doresc să vă dedic tuturor acest cântec deoarece am fost mulţi tulburaţi de toate mişcările realizate la nivel de Ţon, adică de turmă. Mesajul cântecului şi contextul în care a fost scris este unul special. Doamne dă pace tuermei Tale!

 

Iosif Ţon – Evanghelia Domnului Isus from Paşi spre lumină by Petru Lascău

Evanghelia Domnului Isus

Iubiți frați și prieteni,

În ultimele două luni s-a pornit o furtună neașteptat de puternică în jurul teologiei mele. Constat cu durere că pentru mulți această furtună este devastatoare. Unii mă consideră și mă prezintă ca pe un căzut de la credință. Alții mă declară eretic. Mulți dintre cei care s-au hrănit ani de zile cu predicile, cu cursurile și cu cărțile mele nu mai știu ce să creadă: Să le arunce la coș? Și ce să facă cu atâtea învățături prin care și-au format credința și gândirea? Unii chiar și-au exprimat teama că vor cădea de la credință.

 

Fratele Iosif încearcă să se explice from B a r z i l a i – e n – D a n by barzilaiendan

(contextul dialogului se găsește la pagina doctrinară)

A aparut primul eseu in care fratele Iosif Țon caută să-si justifice deruta teologica in care se afla.
Este suficient sa va spun ca Scot McKnight este unul din promotorii miscarii aiurite „emergent Church“, care sustine ca Biblia este o istorie despre adevar, dar nu Adevarul …  pe acesta trebuind să-L căutăm și să-L găsim fiecare dintre noi în parte, prin specificul experienței noastre personale. Deși spune că nu împărtășește învățătura acestui McKnight, dânsul pleacă de la o premiză care-l caracterizează pe acest om și care caracterizează mișcarea emergentă, premiză neîmpărtășită de crezurile evanghelice de până acum.
Așa cum v-am spus deja, o controversă cu fratele Iosif Țon este o ocazie de a învăța lucruri noi, chiar dacă nu suntem de aceeași părere. Profităm de ocazie pentru a învăța câte ceva și despre această înșelare modernă (sau post-modernă).

 

Nevoia anului 2010 from PERSPECTIVE CRESTINE by Ted (31.12.2010)

Este vorba despre nevoia de trezire spirituală!

Dorinţa după trezire spirituală cred eu stă atât la baza recursului la asanare morală şi spirituală al lui Vasilică Croitor în cartea sa „Răscumpararea Memoriei„ cât si la baza deciziei lui Iosif Ţon de a se alătura unei mişcări ca aceea a „Străjerilor”.

 

De ce cred că nici Cultul Baptist, nici AGA RVE n-au fost suficient de „inchizitoriali” cu Iosif Ţon from Vaisamar by Vaisamar (31.12.2010)

Am început de curând să audiez un curs audio despre inchiziţie. Ceea ce poate multă lume nu ştie este că numele temutei inchiziţii vine de la latinescul inquisitio, care înseamnă „cercetare”, „investigare”, „examinare”. Inchiziţia le oferea oamenilor şansa de a avea parte de un proces în care se puteau apăra.

În sens etimologic, aş spune că nici Cultul Baptist şi nici AGA RVE n-au fost suficient de inchizitoriali cu Iosif Ţon. Inchizitoriali au fost prezbiterienii din ani ’70 de care vorbeam recent într-o postare.

 

De ce cred că nici Cultul Baptist, nici AGA RVE n-au fost suficient de „inchizitoriali” cu Iosif Ţon « Methoughts, mefeats and medefeats from Persona by DanutM

Excelent argumentat, Emanuel. Si, repet, sa-l arda odata pe rug, ca sa stim o treaba.

 

Sondaj despre interzicerea lui Iosif Țon pe postul Radio Vocea Evangheliei (01.01.2011) from România Evanghelică by Alin Cristea

http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/2010/12/29/sondaj-decizia-aga

Dintre cele 350 de voturi exprimate pînă acum, 79% consideră decizia ca fiind incorectă și imorală, iar 12% o consideră corectă statutar, dar imorală.

 

Iosif Ţon în Ţara Minunilor from Vaisamar by Vaisamar (31.12.2010)

S-ar spune că de când a trecut la carismatici Iosif Ţon a intrat cu adevărat în Ţara Minunilor.

Se încheie un an. N-am reuşit să fac retrospectiva lui, aşa cum mi-aş fi dorit. Îmi rămâne ca sarcină pentru începutul celui viitor.

Afacerea „Iosif Ţon şi Străjerii” încă vremuieşte în blogosferă. Şi asta în principal din cauza lipsei unor lucruri care mi se par de bun simţ: comunicate oficiale judicios argumentate şi corect scrise.

Cei care mi-au urmărit blogul ştiu că am luat în trecut poziţii critice faţă de Iosif Ţon. Dacă scriu acum despre acest caz nu o fac fiindcă sunt îndrăgostit isteric de Iosif Ţon şi de teologia lui, ci fiindcă aşa îmi dictează principiile. Iosif Ţon nu este penticostal, deci nu scriu din solidaritate confesională. Nu e suficient de exact în ce scrie (iar lipsa acribiei mi se pare extrem de gravă), dar asta nu are importanţă aici.

 

Emanuel Conțac: Iosif Țon în Țara Minunilor from România Evanghelică by Alin Cristea

“Modul în care a fost tratat nu arată bine şi nici nu miroase bine. Toată situaţia îmi aduce aminte de un episod din Alice în Ţara Minunilor.

 

Ce-au făcut catolicii în ani ’70, când „i-a lovit” valul carismatic? from Vaisamar by Vaisamar

Citesc cu mult interes fragmente din cartea Perspectives on Spirit Baptism

Care este ideea cărţii?

Cinci teologi din cinci tradiţii diferite (baptistă, penticostală, carismatică, wesleyană, catolică) discută conceptul de „Spirit Baptism” (pe care îl las netradus).

Am citit introducere cărţii şi jumătate din expunerea teologului catolic. Sunt uluit de măiestria cu care au navigat catolicii chestiunea spinoasă a integrării acestei experienţe în complexa lor teologie!

 

 

Ce-au făcut catolicii în ani ’70, când „i-a lovit” valul carismatic? « Methoughts, mefeats and medefeats. from Persona by DanutM

Emanuel Contac ne ofera un alt exemplu recent de raportare coerenta la manifertarile carismatice – de data aceasta din spatiul catolic.

Ce ar fi sa mai invatam si noi, macar din cind in cind, de la altii. caci smerenia este semnul spiritelor mari.

 

De reflectat (27) – FOARTE IMPORTANT from România Evanghelică by Alin Cristea

Shifu (comentariu pe blogul lui Marius Cruceru în 31 decembrie 2010): “Erezia se stabilește în funcție de aspectele fundamentale ale unei dogme, nu în funcție de chestiunile de importanță secundară.”

Teofil Stanciu (comentariul pe blogul său în 29 noiembrie 2010): “Nu cred (…) că e neapărată nevoie să existe un singur punct de vedere, ci o viziune unitară (în care încap și opinii contradictorii) de ansamblu. La ortodocși există dogma (incontestabilă), teologumene (unde se negociază) și opinii teologice (de obicei individuale). Deci măcar în aspectele fundamentale ce țin de dogmă, cred că ar trebui să existe unitate, altfel nu se justifică apartenența la același cult.

 

Cîteva observaţii despre acţiunea “inchizitorială” de la RVE cu privire la Iosif Ţon şi scrisoarea deschisă a pastorului Mateaş de Bratca from Marius Cruceru by Marius David

Am observat că în ultimul timp blogosfera românească s-a inflamat puternic pornind de la o acţiune a AGA (Adunarea Generală a Acţionarilor) de la Radio Vocea Evangheliei.

S-au spus tot felul de lucruri, unii îi plîng de milă lui Iosif Ţon cum că suferă “iar” pentru Cristos (asta mi se pare la limita invectivei faţă de cei care au suferit în puşcăriile comuniste pentru credinţa lor…. dar n-am avut nici cu alte ocazii aşteptări mai mari de la cel care afirmă chestiunea că tot vorbim despre hermenutică ideologiza(n)tă), alţii, sub capacul ironiei de prost gust şi vrednică de idealuri mai înalte, propun arderea cărţilor lui Iosif Ton şi alte asemenea acţiuni. Simplă joacă de condei. Ştiu cum se face!

 

Reacții la Scrisoarea lui Mateaș Zidarul from România Evanghelică by Alin Cristea

Emanuel Conțac: “Am citit (deocamdată) scrisoarea în diagonală şi, ca regina Victoria, n-am putut spune la final decât „We are not amused”. […] Asupra scrisorii pastorului Mateaş sper să pot reveni într-una din zilele următoare.”

Alin Cristea: “Ce ne-am face dacă cel puțin JUMĂTATE dintre foștii studenți ai Universității Emanuel s-ar trezi să scrie o scrisoare deschisă cică “într-o atitudine deschisă, polemică și principială”?

Deschisă? Polemică? Principială?

OF, OF!

Om mai vedea dacă așa e…”

 

Joacă din condei la cumpăna dintre ani. Una simplă, cum ar zice Marius Cruceru … from Frică şi cutremur by Dyo

Marius Cruceru cataloghează într-o postare pe blogul său reacţiile unora, între care cu delicateţe îl viza şi pe subsemnatul, drept “simplă joacă de condei” ( O puteţi citi AICI. ). Se înţelege, este vorba de reacţiile care nu îi conveneau domniei sale, cele care nu aplaudă cu simţ de răspundere tot ce iese din condeiul liderilor baptişti împotriva lui Iosif Ţon. Naivităţile unui păstoraş de ţară – alminteri poate fi o persoana cat se poate de onorabila, nu il cunosc – sunt recomandabile, sunt coerente, gândite şi de bun gust, doar pentru că, în spiritul vremilor de mult apuse, înfierează cu indignare derapajul marelui duşman al baptismului românesc.

Da, Iosif Ţon este un duşman; la fel şi carismaticii. Să ne fie clar. Iată ce spune Adrian Mihai Mateaş în scrisoarea sa, negru pe alb (sublinierea îmi aparţine):

În cartea mai recenta, „Misticism si crestinism autentic” de care se plânge Ton, pe care recunosc ca n-am citit-o înca, dar o voi procura cât de repede, însa citind si alte carti ale lui Pop si cunoscându-i deci stilul, cred ca Timotei Pop face ce stie el mai bine, trage cu „mitraliera” în toti dusmanii baptistilor, recte crestinilor autentici.

 

Declaraţie de uimire a baptiştilor români faţă de (aparent) fraţii lor penticostali from Frică şi cutremur by Dyo

Adevărul a ieşit în sfârşit la lumină. Necosmetizat, limpede ca cristalul, rece, nemilos. Iată cum este văzută relaţia dintre baptişti şi penticostali de către un pastor de la ţară din România. Nu-l învinovăţiţi: el a avut curajul să spună tuturor, cu sinceritate, ceea ce destui lideri baptişti doar cugetă în taină …

Este vorba, din nou, despre acea scrisoare a pastorului Mateaş, pe care Marius Cruceru o cadoriseşte prietenilor săi penticostali, în prag de An Nou. Luaţi de aici (sublinierile îmi aparţin):

Perfidia acestei erezii crestine (cea carismatică, nota mea), consta în faptul ca miscarea penticostala a început în biserici neoprotestante foarte bune si sanatoase din punct de vedere doctrinar. Probabil ca cei mai afectati de penticostalism au fost baptistii, în România acest lucru fiind de notorietate. Deoarece penticostalii se aseamana foarte mult cu baptistii, împrumutând de la acestia doctrina si sistemul de închinare aproape integral, ei au aparenta unui cult evanghelic sanatos. Dupa circa un secol de existenta (în România au cu ceva mai putin de un secol) penticostalii formeaza un cult si biserici recunoscute si respectate în plan social. Vrând-nevrând, noi baptistii convietuim cu ei si, mai mult sau mai putin, ne toleram reciproc si ne consideram frati crestini.

 

2010 – UN AN FIERBINTE: IOSIF ȚON ȘI STRĂJERII from Popas pentru suflet by cristianionescu

Când credeam că ne-ajunge o pacoste, a venit una mai mare. Chiar la sfârșitul anului. Dacă în primul caz, m-a deranjat lipsa de atitudine responsabilă din partea celor demascați în ”Răscumpărarea memoriei”, de data aceasta am fost revoltat de atacurile nemiloase, lipsite de orice fel de rezerve împotriva Străjerilor și, mai ales, împotriva pastorului Iosif […]

 

Istoria evanghelică necosmetizată (9) from România Evanghelică by Alin Cristea

Petru Lascău: “Pentru că nu am acceptat să plătesc câte $60.00 pentru fiecare predică am fost scos din program [RVE]. Predică altcineva care are şi poate să dea banii aceştia. Nu este vorba de nici un atac împotriva nimănui, şi nici de egalitate de participare între cele trei culte, şi nici de democraţia uzitată de acest comitet local. Alte interese decât cele ale Alianţei sunt la mijloc, şi ele au funcţionat şi în decizia de la Suceava. Păcat!

 

Ce învățăm din experiența fraților din America?

from B a r z i l a i – e n – D a n by barzilaiendan

(contextul dialogului se găsește la pagina doctrinară)

În urma evenimentelor dela sfârșitul anului trecut, preocupările baptiștilor din Romania trebuie să acopere și studierea unor precedente din experiența fraților lor din alte țări. Iată o foarte interesantă relatare despre relațiile baptiștilor(din Southern Baptist Convention, cu care se aseamănă și asociază foarte mult baptiștii români)cu bisericile pentecostale

 

Declarații și reacții în mediul evanghelic față de cazul Iosif Țon – Străjerii (VIII) AGA(1)


Tocmai când lucrurile păreau că s-au mai liniștit în ceea ce-l privește pe Iosif Țon, decizia Adunării Generale a Acționarilor (AGA) a RVE (Radio Vocea Evangheliei) a dinamitat din nou blogosfera evanghelică.  Pentru o mai bună gestionare și înțelegere a reacțiilor față de decizia AGA a RVE am decis să împart acest subiect în mai multe postări. În cadrul acestei postări veți găsi puncte de vedere exprimate în scris de către Alin Cristea, Dănuț Mănăstireanu, Dyo Bodiu, Emanuel Conțac,Vasilică Croitor.


27 decembrie 2010

Iosif Ton interzis la Radio Vocea Evangheliei from Suceava Evanghelică by suceavaevanghelica

Pastorul Iosif Ton unul dintre cei care au pus bazele postului de radio Vocea Evangheliei a ajuns să fie interzis la acest post printr-o decizie AGA (Adunarea Generală a Acţionarilor). Poziţional Iosif Ţon se află în afara cultelor care sunt de drept proprietarele postului de radio.  Deoarece în urma ultimelor declaraţii Iosif Ţon se află mai aproape de penticostali acesta poate fi din nou prezent pe frecvenţa Vocea Evangheliei doar dacă aderă la acest cult. Până vor fi clarificate lucrurile se pare ca Iosif Ţon nu se va mai auzi la Suceava pe frecvenţa Vocea Evangheliei.

 

Iosif Ton interzis la RVE from Istorie Evanghelica by Marius Silvesan (27.12.2010)

”Suceava citește” dar Suceava nu mai asucultă

Pastorul Iosif Ton unul dintre cei care au pus bazele postului de radio Vocea Evangheliei a ajuns să fie interzis la acest post printr-o decizie AGA (Adunarea Generală a Acţionarilor). … Read more on Suceava Evanghelică

 

28 decembrie 2010

Soluţia finală în “cazul” Ţon întârzie. Sugestii? from Frică şi cutremur by Dyo

Uite aşa, ca s-o ştie tot neamul încă de la început, iar o să îi iau apărarea lui Iosif Ţon! Nu că ar cântări prea mult acest lucru în influenţarea deciziilor acestor veritabili moguli ai evanghelismului românesc, dar ca să nu vă obosiţi să citiţi întreaga postare degeaba. Decizia stupefiantă a interzicerii difuzării predicilor lui Ţon la Radio Vocea Evangheliei nu face altceva decât să-mi spulbere şi ultimele iluzii cu privire la existenţa unui dram de înţelepciune între cei meţionaţi mai sus. Este un om de ucis, un simbol de demolat, o practică baptistă de păzit cu străşnicie, aşa că nici o metodă nu este prea dezonorantă când vine vorba de a mazili pe cineva, şi de a plăti cu vârf şi îndesat un afront adus onoarei imposibil de reperat a dreptei credinţe baptiste româneşti. (…)

Probabil că nici una din soluţiile de mai sus nu va funcţiona. Mai rămâne una, cea radicală, care a eşuat în cazul Mântuitorului dar care ar putea avea şanse de reuşită în privinta lui Iosif Ţon, fiindcă totuşi vorbim despre un simplu om: RĂSTIGNIŢI-L!

Soluţia finală în “cazul” Ţon întârzie. Sugestii? « Frică şi cutremur from Persona by DanutM

Doamne, cite dreptate are, Dyo. Din pacate.

Se vede Marele Inchizitor nu si-a luat vacanta nici macar de Craciun. Cred ca innebunit de tot. Asta este Inchizitie in toata regula. Si, da, sa-l arda pe rug, desigur, dupa ce-l rastignesc. Sa se invete minte, sa nu mai sfudeze orgoliul nemasurat al profetului de Burzuc.

 

Decizia AGA pre-mortem: Ne lepădăm de Țon! from Răscumpărarea memoriei by Vasilică Croitor

Tocmai după ce i-am scris unui comentator că „a pus capac” la mulțimea de acuzații penibile, prin faptul că l-a acuzat pe Țon că ar fi adeptul teologiei lui Nietzsche, am primit un telefon de la cineva care îmi spunea că AGA (Adunarea Generală a Acționarilor) din RVE a decis să interzică difuzarea predicilor lui Iosif Țon la toate posturile RVE din țară. Mărturisesc că această veste m-a luat pe nepregătite. Am crezut că n-am auzit bine. Încă nu s-a pus „capacul” la povestea cu Țon. Ce mai urmează? Arderea casetelor lui? Distrugerea cărților lui? Arderea lui pe rug? Comitete care să voteze așa ceva sigur s-ar găsi, spiritele sunt încă încinse, iar argumente căutăm după aceea…

Îmi amintesc discuțiile de după Revoluție despre necesitatea unui post de radio creștin. Am fost mobilizați atunci să ne rugăm pentru aceasta, și am făcut-o! Țon s-a luptat pentru a mobiliza resurse și a aduce oameni în jurul acestui proiect. Negocierile pentru a obține licența (intervențiile făcute de Ioan Alexandu pe lângă Patriarh) au fost anevoioase, dar au adus rezultate. Era limpede pentru toată lumea că motorul proiectului RVE fusese Iosif Țon. (…)


Decizia AGA pre-mortem: Ne lepădăm de Țon! (via Răscumpărarea memoriei) from Vaisamar by Vaisamar

Despre Iosif Ţon am scris în câteva rânduri.

Am fost mustrat părinteşte pentru că am taxat inexactităţile lui despre Biblia Cornilescu 1921.

Când am sesizat nişte inexactităţi în ieşirile sale publice recente, am fost probozit că mă fac coadă de topor în mâna celor care îi vor răul (în scandalul Străjerilor).

Iaca, mă fac şi halebardă în mâna celor care sar să-l apere, acum când a fost pus la Index de către RVE.

Încerc să fiu drept (şi imparţial) ca o muschetă.

Care este componenţa “AGA” a postului RVE? from Vaisamar by Vaisamar

Sunt extrem de curios cine intră în componenţa acestui for despre care aud că l-a interzis pe Iosif Ţon!

Site-ul RVE este destul de enigmatic în această privinţă. Citez:

Activitatea Sediului Central este coordonata de Directorul general al RVE. Acesta sta sub autoritatea Adunarii Generale a Asociatilor (AGA) a radio ‘Vocea Evangheliei’ , for care reprezinta proprietarii radioului si instanta suprema decizionala in RVE. AGA este alcatuita din cite trei reprezentanti ai fiecaruia din cele trei culte evanghelice asociate.

 

Silviu Tatu: “Ce avem printre noi astăzi prin mişcarea Străjerilor sunt semnele unei influenţe noi teologice, dar nu ale unei treziri autentice” from România Evanghelică by Alin Cristea

“Oricât de trist este acest adevăr, deocamdată îmi lipsesc dovezile care să confirme începutul unei treziri spirituale în România.

 

Vasilică Croitor despre interzicerea lui Iosif Țon pe postul Radio Vocea Evangheliei from România Evanghelică by Alin Cristea

“La 16 ani după înființarea RVE, Iosif Țon a fost în mod oficial interzis pe undele RVE. Solicitarea a venit din partea Cultului Baptist, pe motiv că Țon nu mai reprezintă vreun cult evanghelic. Am înţeles că nici reprezentanţii celorlalte culte nu au avut ceva de obiectat, aşa că această propunere a fost adoptată şi a devenit decizie AGA. Trec peste faptul că, din câte ştiu, reprezentanții Cultului Baptist au cerut aceasta mai înainte cu o zi de a fi judecat cazul Ţon/Străjerii.

– Or fi avut un mandat, totuşi, pentru a solicita aceasta, înainte de a fi sancţionat Ţon?
– Sau au avut pentru un scurt moment o revelaţie că „mâine va fi mazilit Ţon”?
– Sau aveau ceva deprinderi din sistemul de tristă amintire, în care deciziile precedau deliberarea?”

rascumparareamemoriei.wordpress.com

Nu e nimeni care să-și fi prezentat demisia de la RVE ca semn de protest față de această… soluție imorală?

Întrebări întrebăcioase (21) from România Evanghelică by Alin Cristea

Emanuel Conțac: “Ştie cineva componenţa “agiei” care l-a pus la popreală pe Iosif Ţon?”


Declarația zilei – 28 decembrie 2010 from Istorie Evanghelica by Marius Silvesan

Chestiunea importantă nu este cea de sprijinire a lui Iosif Țon sau a altcuiva. Chestiunea importantă este Adevărul! Care nu doar că nu ne face liberi (în sensul banal al cuvântului), ci ne încarcă cu responsabilitate.

Alin Cristea, comentariu la Decizia AGA pre-mortem: Ne lepădăm de Țon! pe blogul Răscumpărarea memoriei

Pentru documentare citește și….

Comunicatul Consiliului Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România în cazul Iosif Țon-străjerii

Raspunsul lui Iosif Ton la Comunicatul Uniunii Baptiste

Ecoul comunicatului UBCBR refritor la ”retragerea ordinării pentru slujire” pastorului Iosif Țon (I)

Declarații și reacții față de decizia Consiliului Uniunii Baptiste de ”retragere a ordinării pentru slujire” pastorului Iosif Țon (II)

Comunicatul Uniunii Baptiste și reacțiile mediului evanghelic față de cazul Iosif Țon-Străjerii (III)

Declarații și reacții în mediului evanghelic față de cazul Iosif Țon-Străjerii (IV)

Declarații și reacții în mediului evanghelic față de cazul Iosif Țon-Străjerii (V)

Cazul Iosif Țon în dezbaterile evanghelicilor români

Ce este cesaționismul?

Iosif Țon ”Foștilor mei studenți și tineri teologi ”

Declarații și reacții în mediul evanghelic față de cazul Iosif Țon-Străjerii (VI)

Declarații și reacții în mediul evanghelic față de cazul Iosif Țon- Srtrăjerii (VII)

Cazul Iosif Țon în dezbaterile evanghelicilor români


Iosif Țon este o personalitate a baptiștilor români și totodată o persoană controversată despre care încă se pot scrie multe pagini. Ceea ce l-a readus în atenția mediului evanghelic românesc este controversata sa asociere cu mișcarea străjerilor și retragerea ordinării de către Consiliul Uniunii Baptiste. Acestea sunt motivele pentru care subiectul Iosif Țon a explodat în blogosfera evanghelică, apărând cel puțin o referire la persoana sa pe majoritatea blogurilor importante de pe platforma wordpress. Pentru o informare curentă a  cititorilor blogului Istorie Evanghelică asupra acestui subiect am început să realizez un fel de  ”revistă a blogurilor evanghelice”  despre cazul Iosif Țon-Străjerii-Uniunea Baptistă. Deși termenul de revistă a blogurilor derivat din revista presei nu este poate cel mai potrivit, cititorii vor înțelege prin această asociere de cuvinte ceea ce am dorit să transmit. Pentru documentare am parcurs parțial sau integral articolele care au legătură cu cazul Iosif Țon și decizia Consiliului Uniunii Baptiste. În acest context am remarcat faptul că principalele dezbateri în blogosfera evanghelică s-au referit la decizia administrativă a Consiliului Uniunii Baptiste din România de ,,retragerea ordinarii pentru slujire a fratelui în bisericile baptiste din Uniunea Baptistă din România, până la o vreme de îndreptare și pocăință” și mai puțin la partea doctrinară a chestiunii în dezbatere, parte care observ că a început să fie valorizată în ultimul timp (17-18 decembrie 2010). Unii au considerat decizia Consiliului Uniunii Baptite ca fiind una corectă, justă, alții dimpotrivă s-au situat la polul opus, considerând că s-a făcut o nedreptate sau că nu putem vorbi în acest caz de abateri doctrinare. Personal am remarcat punctele de vedere exprimate de Emanuel Conțac aici și aici (traducerea pe blogul Persona) precum și de Alin Cristea aici și aici care au venit cu  analize și interpretări  interesante ale Comunicatului Uniunii Baptiste și problemei aflată în dezbatere. Interesant este și articolul lui Dionis Bodiu intitulat Beni Fărăgău şi Iosif Ţon, faţă în faţă cu duhurile necurate, în care prezintă comparativ două puncte de vedere asupra aceleiași probleme: duhurile necurate.
Andrei Croitoru prezintă în cadrul articolului său un punct de vedere legat de cesaționism, subiect abordat și de către Alin Cristea aici. Justețea și oportunitatea deciziei Consiliului Uniunii Baptiste în cazul Iosif Țon au constituit și subiectul  unui sondaj de opinie realizat de către Dănuț Mănăstireanu pe site-ul Persona. Alin Cristea ”recidivează” în acest caz și face notă contrastantă  cu dezbaterile care în unele cazuri nu au nici o substanță aducând  în prim plan întrebarea lui  Ciprian Simuț de pe blogul lui Petru Lascău legată de diferența doctrinară dintre penticostali, carismatici și străjeri. Am remarcat de asemenea și discuția referitoare la existența sau inexistența unei  ierarhiei bisericești în cadrul cultului baptist. Prin intermediul dezbaterii despre ierarhie Alin Cristea și Beniamin Cruceru exprimă două puncte de vedere referitoare la folosirea termenului ”ierarhie bisericească” atunci când ne referim la structura administrativă existentă în cadrul cultului baptist. Alin Cristea  tratează acest subiect această sub titlul Au baptiștii ierarhie?, iar Beniamin Cruceru răspunde că putem vorbi de ierarhie, o ierarhie înțeleasă ca o structură de conducere diferită de cea a bisericilor istorice (Ortodoxă și Catolică). ”Ierarhia bisericească” este în opinia personală o temă care merită dezbătută într-un context mai larg în care să fie incluse și celelalte culte evanghelice.

Comunicatul Uniunii Baptiste și reacțiile mediului evanghelic față de cazul Iosif Țon-Străjerii (III)


Ca urmare a comunicatului Uniunii Baptiste prin care se menționează poziția publică a acestei instituții față de cazul Iosif Țon – Străjerii  , au apărut o serie de reacții în mediul on-line. Unele pro, altele contra deciziei Consiliului UBCBR.  Din câte am observat discuțiile se centrează pe cazul Iosif Țon cu atât mai mult cu cât acesta a și dat un răspuns la comunicatul Uniunii Baptiste pe care l-am publicat și eu aici.  Postul de față reprezintă partea a III a grupajului de declarații și reacții apărute în mediul on-line, în principal pe platforma wordpress, față de  Comunicatul  Consiliului Uniunii Baptiste și deciziile luate de acest for în cazul Iosif Țon&Co. În plus față de cele publicate voi prezenta și câteva opinii mai vechi depsre cazul Iosif Țon Străjerii.

 

Paul Negrut despre Iosif Ton si Strajerii, pe blogul crestinulazi.ro. Comunicat preluat de pe negrutpaul.wordpress.com

Paul Negrut si Iosif Ton

Aderarea lui Iosif Ton la miscarea religioasa Strajerii reprezinta o lepadare de invatatura si practica baptista cu privire la Persoana si lucrarea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. De fapt, Iosif Ton imbratiseaza invatatura si practicile carismatice si, prin urmare,  nu mai este un credincios baptist.Prin harul lui Dumnezeu, credinta baptista nu a inceput si nu se sfarseste cu Iosif Ton. De la inceput si pana in prezent, bisericile baptiste din Romania au fost plantate si pastorite de oameni ai lui

Dumnezeu care au primit mantuirea prin pocainta si credinta in jertfa Domnului Isus Hristos, au fost nascuti din nou, pecetluiti, umpluti si calauziti de Duhul Sfant in conformitate cu invatatura Scripturii. Credinciosii baptisti stiu in Cine cred si stiu ce cred! Ei calca pe urmele inaintasilor lor care mergand pe urmele Mantuitorului au platit cu suferinta si jertfa credinta in Domnul Isus si nu s-au lepadat de credinta lor pana la moarte.

Din pricina faptului ca respect libertatea religioasa a fiecarui om, respect si dreptul lui Iosif Ton de a-si alege religia  pe care o doreste. In acelasi spirit, insa, ii cer lui Iosif Ton sa respecte credinta si practica bisericilor baptiste din Romania. Dansul nu reprezinta bisericile baptiste din Romania sau alte organizatii baptiste internationale din care face parte Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania si, prin urmare, nu are calitatea de a vorbi in numele baptistilor.

Iosif Ţon şi “Străjerii”de Dan Barcian pe radiounison.ro

Fotografie realizată de Alin Cristea

Mediul evanghelic din România este în fierbere de când Iosif Ţon, cel mai cunoscut slujitor din ultimele decade ridicat dintre credincioşii baptişti, acceptat chiar şi de celelalte culte evanghelice şi chiar apreciat şi citat, a mărturisit public că urmează să aibă în viitor o colaborare cu mişcarea “Străjerii”, o mişcare care a apărut în cadrul cultului baptist şi care s-a apropiat până la identificare cu mişcarea carismatică mondială. Evident că părerile sunt pro şi contra. Unii salută această decizie a lui Iosif Ţon şi jubilează alţii deja l-au executat considerându-l un eretic. Cred că şi unii şi alţii greşesc. A surprins rapiditatea cu care cei ce până la anunţul cu pricina îi spuneau lui Iosif Ţon “frate”, au schimbat tonul şi l-au numit eretic. Nu am de unde să ştiu, doar am un sentiment şi s-ar putea să mă înşel, dar cred că niciodată nu a fost o frăţie în adevăratul sens al cuvântului între Iosif Ţon şi cei ce l-au lepădat cu rapiditate şi cu răutate. Sigur că toate s-au făcut în numele dreptei credinţe şi cu elan patriotic dar unde este dragostea lui Isus pentru oaia cea pierdută?

 

 

La ce v-aţi aşteptat oameni buni?, de Dionis Bodiu pe blogul Frică și cutremur

Comunicatul Consiliului Uniunii Baptiste din România cu privire la Iosif Ţon şi Străjeri pare să fi surprins pe mulţi. Nu înţeleg de ce. La ce altceva ne-am fi putut aştepta? Să spună că aprobă gestul lui Iosif Ţon şi că, eventual, îi încurajează şi pe alţii să îl facă? Să nu îi aplice acestuia o corecţie numărul unu, mai grea decât lui Ioan Peia şi Ilie Popa, care sunt doar suspendaţi, în timp ce fostei embleme a baptismului românesc i se retrage ordinarea pentru slujire? Să se delimiteze de atitudinile excesiv beligerante ale unor apologeţi ai baptismului necarismatic? Să ceară moderaţie în combaterea “învăţăturilor nebiblice şi străine de practica şi învăţătura bisericilor baptiste”? Oare chiar s-a aşteptat cineva la altceva decât la ce se scrie în acel comunicat, adică o frazeologie  seacă, chiar stângace din punct de vedere lingvistic, şi la o punere la punct exemplară a aceluia care într-o singură scrisoare a discreditat cu o imperială siguranţă de sine o întreagă pleiadă de teologi baptişti, tineri şi vârstnici?

 

 

Uniunea Baptistă intră în acțiune față de mișcarea „străjerii”,  pe blogul Trezire spirituală

Mai jos se află comunicatul Uniunii Baptiste legat de Iosif Țon și liderii mișcării străjerilor. (…)

În calitate de credincioși suntem chemați la veghere în viața personală, în viața de familie și în viața bisericii. Având în vedere avertizarea Mântuitorului și a apostolilor asupra apariției învățăturilor false și a prorocilor mincinoși (Matei 7, Faptele Apostolilor 20, 1 Ioan 4), chemăm toți credincioșii și toți slujitorii bisericilor sa fie treji, să vestească în puterea Duhului o Evanghelie întreagă și curată.

Membrii Consiliului Uniunii se roagă ca frații mai sus menționați și cei care urmează asemenea practici și învățături să înțeleagă din prezentul comunicat că dorim ca viața bisericilor baptiste din România să fie animată de prezența Duhului Sfânt într-un spirit de unitate și mărturie a Domnului Isus Hristos așa cum ni-l prezintă Sfânta Scriptură.

Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze bisericile baptiste cu părtășie unitate în sezonul în care îngerii au venit cu minunata cântare : “Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”.

 

 

UBR-Comunicat privind Iosif Ton si “Strajerii” de Daniel Lucescu pe blogul Daniel Lucescu

Fratele Iosif Ton se declara “baptist carismatic” si se alatura la Miscarea Strajerilor. Aceasta mutare il pune clar in opozitie cu marturisirea de credinta si cu doctrina baptistilor. Mie mi se pare normal in acest context sa apara aceasta declaratie-comunicat din partea Uniunii Baptiste din Romania.

Ca răspuns la cele afirmate Daniel Lucescu, Alin Cristea a făcut următoarele precizări pe România Evanghelică

Încă nimeni nu a zis CUM asocierea lui Iosif Țon îl “pune clar în opoziție cu mărturisirea de credință și cu doctrina baptiștilor”.

În Comunicatul Uniunii Baptiste nu este menționată… Mărturisirea de credință a Cultului Baptist.

În Comunicatul Uniunii Baptiste apare o singură dată cuvîntul “doctrina” și nu se referă la Mișcarea Străjerii sau la Iosif Țon.

În schimb apare expresia “Consiliul Uniunii consideră că…” (care se aseamănă cu cunoscuta expresie folosită de Comitetele bisericilor locale: “Comitetul a hotărît că…”).

 


ELIMINAREA STRĂJERILOR, de Cristian Ionescu pe blogul Popas pentru suflet

UN COMUNICAT PREVIZIBIL

Cum era de așteptat, Conducerea Uniunii Baptiste din România, a reacționat cu fermitate:

IOSIF ȚON – retragerea ordinării

IOAN PEIA și ILIE POPA – suspendare

IOAN DEMETER – excludere

Bineînțeles, toate acestea în vederea și până la ”îndreptarea” susnumiților.

Mie nu mi se par surprinzătoare aceste decizii. Uniunea Baptistă din România are o doctrină. În fața acestei mișcări de trezire spirituală, perfectă sau nu, conducerea acestei instituții a avut de ales între a-și schimba punctele de vedere cu privire la Persoana și Lucrarea Duhului Sfânt, sau să rămână la cele pe care și le-a stabilit dintotdeauna.

Nu este prima oară când frații baptiști au fost puși într-o asemenea situație. În urmă cu aproximativ 90 de ani, primii penticostali au apărut în sânul Cultului Baptist. De atunci, mișcarea penticostală a luat amploare, câștigând adepți pe trei fronturi: noi convertiți, număr mare de copii, atașarea unui număr relevant de credincioși baptiști care au primit experiența botezului cu Duhul Sfânt și vorbirea în limbi. Acestea sunt adevăruri istorice, pe care Cultul Penticostal nu a avut niciodată intenția să le conteste. De altfel, ele au fost prezentate destul de clar, deși pe alocuri tendențios, în cărțile documentare ale istoriei baptiste din România.

 

 

Ce-au făcut prezbiterienii americani în 1970, când au fost în situaţia baptiştilor români de astăzi?, de Emanuel Conțac pe blogul Vaisamar

În anii precedenţi Biserica Prezbiteriană fusese frământată de apariţia practicilor harismatice: unii pastori implicaţi au fost scoşi din funcţie, iar laicii au ajuns să se simtă destul de izolaţi de comunităţile din care făceau parte.

Comisia de evaluare a avut în componenţă 11 membri: trei pastori, un medic, un psiholog, un capelan al Marinei, doi laici (foarte important!) şi doi cercetători biblici (unul dintre ei fiind, evident, Bruce M. Metzger). De precizat că doi dintre membrii comisiei avuseseră experienţe harismatice şi vorbiseră în limbi!

Comisia s-a întâlnit în mai multe rânduri, cerând un an de prelungire pentru a putea depune raportul final. Membrii comisiei au invitat la audieri diverse persoane din afara Bisericii Prezbiteriene, de ex. Thomas F. Zimmermann, supraveghetorul Assemblies of God, David du Plessis etc. Unii dintre cei invitaţi la discuţii au declarat ferm că vorbirea în limbi nu este prezbiteriană şi că toţi cei care vorbesc în limbi ar trebui invitaţi să părăsească biserica!

În 1970, la A 182-a Adunare Generală, comisia a depus un raport final, alcătuit din patru secţiuni: 1) O secţiune exegetică despre Duhul Sfânt şi darurile sale; 2) Consideraţii teologice; 3) Aspecte psihologice; 4) Recomandări.

STRĂJERI: QUO VADIS?, de Cristian Ionescu pe blogul Popas pentru suflet

ÎNTRE MIȘCARE ȘI INSTITUȚIE
Mi-a rămas în minte un fragment din cartea Quo Vadis. În imaginația lui Sienkiewicz, bătrânul împărat Tiberiu, prezice viitorul creștinismului printr-o analogie demnă de ”zicerile clasice”, parafrazez: ”Când creștinismul va ajunge călare pe situație, vor avea și creștinii probleme. Acum sunt uniți, devotați și credincioși pentru că sunt amenințați. Nu sunt călare pe situație. Când vor avea libertate, proprietăți, funcții, atunci vor începe luptele interne, invidia, ura și toate relele pe care acum le acuză la noi.”

Câtă dreptate avea Tiberius (sau, cum spuneam, Sienkiewicz, nu contează).

Pentru o vreme, ca mișcare, ”Străjerii” s-au bucurat de părtășie, au experimentat prezența lui Dumnezeu, au mai și trecut ”dincolo” ici și colo, dar, în mare, nu au avut probleme. Până acum, când mâna le este forțată spre o decizie radicală. Vor rămâne o mișcare sau vor deveni o instituție. Avantajele de a fi mișcare sunt că la întrunirile lor, atunci, când și unde au loc, se completează bine în slujire, fiecare are ceva de făcut, fiecare zice ce are de zis, oameni vin, se bucură și toată lumea pleacă acasă fericită. Nu tot așa este într-o instituție. Acolo trebuiesc organizate lucrurile, menajate orgoliile, ocupate funcțiile, elaborate principiile, înființate și repartizate departamentele, ce mai, ca în orice Cult respectabil

 

 

Ţon vs. Uniunea – un duel inegal, de Dionis Bodiu pe blogul Frică și cutremur
De ce este o luptă inegală? Păi haideţi să inventariem puţin situaţia.1. Numele puse la bătaie
Iosif Ţon are un nume cu o puternică rezonanţă mediatică. Fie că este văzut ca sfânt, fie ca apostat, numele lui incită, atrage, stârneşte pasiuni. (…)
Consiliul Uniunii? Am văzut pe pagina lor de internet câteva nume din componenţa acestuia. Sunt vreo douăzeci şi patru de persoane, dacă am numărat bine, dintre care nominal avem listate doar vreo şapte. Îmi închipui că cei mai mulţi sunt oameni care au făcut câte ceva pentru baptismul românesc. (…)
2. Abilitatea de a manipula prin media Şi aici Iosif Ţon dă clasă inamicilor săi. În timp ce baptiştii pur-sânge s-au spart în filmuleţe hazlii, în scrisori defăimătoare şi comunicate seci, Ţon a atacat predicând despre bunătate, după care, la decizia de “retragere a ordinării pentru slujire” – un superb model de disciplinare, aplicabil în cadrul unei gădiniţe cu program normal – ne trimite o misivă înduioşătoare, dorindu-le în funal celor din Uniune “belşugul bunătăţii lui Dumnezeu”. Cum să poţi face faţă la aşa ceva?3. Capacitatea de reacţie rapidă, coerentă şi clară
La capitolul “claritate” nici Iosif Ţon nu a excelat. Totuşi, el a dovedit mai mult dinamism, a fost mai prompt în reacţii; deşi s-au găsit destule greşeli de exprimare şi în scrisorile sale ele au contat mai puţin faţă de faptul că vreo douăzeci şi patru de capete luminate nu au fost în stare să să fie prompţi în decizii şi să emită un comunicat într-o românească impecabilă. (…)
4. Complexul Băsescu
Noi românii am mai trăit experienţa asta, când complexul “singur împotriva tuturor” ni l-a dat preşedinte pe Băsescu, anul trecut. (…)
Iosif Ţon, acest veritabil Băsescu al evanghelismului românesc, ştie să impresioneze şi chiar să inspire milă. (…)
Fraţilor, Consiliul Uniunii este în inferioritate! Are nevoie de ajutor; sunt peste două duzini de oameni acolo, dar nu ajung. Poate le oferim nişte asistenţă de specialitate. Au nevoie de un filolog, de un specialist în comunicare, de o echipă operativă mai flexibilă. (…)
Au baptiștii ierarhie?, de Alin Cristea pe  blogul România Evanghelică

Beniamin Cruceru (pe blogul lui Emanuel Adrian Sârbu): “Fie că ne place sau nu, avem o ierarhie și conducătorii baptiști au vorbit în numele tuturor baptiștilor. Consider a fi aceasta o minimă normalitate (mă refer la existența unei conduceri indiferent de felul în care o face).”

Consider neinspirată folosirea cuvîntului “ierarhie”.

Ar putea fi considerată o instigare la încălcarea Mărturisirii de credință a Cultului Creștin Baptist din România, care precizează, la secțiunea “Despre biserică”:

“Nu recunoștem grade ierarhice.”

Statutul de organizare și funcționare a Cultului Creștin Baptist din România precizează la Articolul 1 principiile după care se organizează Cultul Creștin Baptist din România:

a) Principiul autorității spirituale
b) Principiul asocierii
c) Principiul autonomiei
d) Principiul apostoliei
e) Principiul preoției universale
f) Principiul libertății religioase
g) Principiul egalității cultelor

Iosif Țon: Omul instituție, de Cristian Ionescu pe blogul Popas pentru suflet (16.dec.2010)

Iosif Țon, Foto de Alin Cristea

STRĂJERII LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

Oricât de legat sunt prin experiența mea de viață de sistemul centralizat (cu toate că îi detest profund abuzurile) și oricât de bine am crezut că știu ce înseamnă, trebuie să recunosc ceea ce observă o lume întreagă în zilele acestea: Iosif Țon este o instituție în sine. Nu că i-am subestimat popularitatea (pentru unii notorietatea), dar l-am perceput ca fiind parte dintr-o organizație. Retragerea ordinării sale în cadrul Uniunii Baptiste, a reprezentat nici mai mult nici mai puțin decât un suspin al neputinței.

Declarații și reacții față de decizia Consiliului Uniunii Baptiste de ”retragere a ordinării pentru slujire” pastorului Iosif Țon (II)


Acuzat fiindca doresc sfintenie – Iosif Ton

Ca urmare a comunicatului Uniunii Baptiste prin care se menționează poziția publică a acestei instituții față de cazul Iosif Țon – Străjerii și se iau următoarele decizii (1) „retragerea ordinării” pentru Iosif Ţon; (2) suspendare temporară din slujire pentru pastorii Ioan Peia şi Ilie Popa; (3) cerere de excludere pentru Nelu Demeter” (vaisamar.wordpress.com), au apărut o serie de reacții în mediul on-line. Unele pro, altele contra deciziei Consiliului UBCBR. Am publicat prima parte a reacțiilor aici, iar în cadrul acestui post voi prezenta reacțiile care au apărut între timp sau de care am luat eu cunoștință după realizarea grupajului anterior de declarații și reacții.

 

Comunicatul din partea Consiliului Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România – UPDATE, de Marius Cruceru pe blogul Marius Cruceru

Vă transmitem salutări sfinte și pline de dragoste în numele Domnului Isus Hristos care s-a născut în ieslea din Betleem! Convinși, pe baza Scripturii, că Isus Hristos, Capul Bisericii „este același, ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8), vă îndemnăm să sărbătorim nașterea Mântuitorului într-o atitudine de smerenie și de recunoștință pentru Darul lui Dumnezeu nespus de mare pentru toți oamenii.

 

Reacția Uniunii Baptiste la declarațiile dr. Iosif Ton și la Mișcarea “Străjerilor” – un demers ferm, dar necesar, de Adrian Sârbu pe blogul J u r n a l u l s â r b u l u i

Fara indoiala, lumea virtuala a protestantismului evanghelic romanesc a fost caracterizata de indelungi framantari in ultima perioada, numele dr. Iosif Ton si al Miscarii Strajerilor fiind “auzite” extrem de frecvent. As indrazni chiar sa afirm, datorita amplorii pe care au luat-o discutiile in mediul online, pe diversele liste de discutii si in blogosfera, ca a marcat in mod categoric sfarsitul de an al nisei evanghelice.

Desigur, nu au lipsit abordarile extreme nici dintr-o parte, nici dintr-alta. Voci care s-au erijat fie in aparatori ai dr. Iosif Ton, fie in crestini care, cand e vorba sa dea, dau cu sete (nu de alta, dar n-au mai dat demult… nu neaparat ca le-ar fi lipsit ocaziile, ci pentru ca au trebuit sa isi reprime aceste porniri de ochii si de gura fratietatii… dar, deh… acum tot e pe val aruncatu’ cu piatra in erezia tonista…) au starnit numeroase pasiuni, dar si pozitii mai echilibrate care m-au facut sa mai trag nadejde in viitorul crestinesc, biblic, nou-testamentar, al bisericilor romanesti. Da, am citit atat glosari care-l puneau pe dr. Ton in acelasi taler cu profetii lui Baal, cat si unele abordari pastorale, care vizau mai degraba interesul pentru recuperarea domniei sale pentru o cauza mai buna decat cea pe care, si in opinia subsemnatului, domnia sa a imbratisat-o deschis in ultima perioada.

 

Atribuțiile Consiliului Uniunii Baptiste, de Alin Cristea pe blogul  România Evanghelică

Art. 93. – (1) Consiliul Uniunii coordonează activitatea Uniunii Baptiste între conferințele naționale și duce la îndeplinire hotărârile Congresului și ale Conferinței naționale.

(2) Consiliul Uniunii îndeplinește următoarele atribuții:

a) convoacă Conferința națională, stabilește ordinea de zi și pregătește lucrările acesteia;

b) stabilește strategia și obiectivele pentru activitatea Uniunii Baptiste, pe care le supune aprobării Conferinței naționale;

c) îndrumă și controlează activitatea Comitetului executiv al Uniunii, a Comisiei pastorale, a Comisiei de educație biblică, a Departamentului de misiune și a celorlalte departamente;

 

Comunicatul Uniunii Baptiste referitor la “Străjeri”, de Adrian Condrea pe blogul Ambasadorul

Iubiți frați și surori în Domnul Isus Hristos,

Vă transmitem salutări sfinte și pline de dragoste în numele Domnului Isus Hristos care s-a născut în ieslea din Betleem! Convinși, pe baza Scripturii, că Isus Hristos, Capul Bisericii „este același, ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8), vă îndemnăm să sărbătorim nașterea Mântuitorului într-o atitudine de smerenie și de recunoștință pentru Darul lui Dumnezeu nespus de mare pentru toți oamenii. Prin îndurarea lui Dumnezeu, bisericile creștine baptiste s-au bucurat și în anul acesta de harul Său pentru creștere spirituală și pentru mântuirea multora. Suntem mulțumitori lui Dumnezeu pentru libertatea religioasă din țară și pentru dedicarea slujitorilor și a bisericilor noastre în slujirea încredințată și în dorința de a rămâne neclintite lângă Domnul, păstrând curată „credinta care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3).

 

Răspunsul lui Iosif Ţon la Comunicatul Uniunii Baptiste, de Petru Lascău pe blogul Pași spre Lumină

Preaiubiţii mei fraţi din Consiliul de conducere al Uniunii Baptiste din România:

Cu respect față de voi toți și cu multă dragoste izvorâtă din Domnul Isus și din Duhul Sfânt, vă trimit reacțiile mele imediate la comunicatul dumneavoastră că ați ”decis retragerea ordinarii pentru slujire a fratelui  (Iosif Țon) în bisericile baptiste din Uniunea Baptistă din România, până la o vreme de îndreptare și pocăință.”

Mă voi referi întâi la decizia dumneavoastră exprimată în aceste cuvinte:

”Consiliul Uniunii Baptiste din România se delimitează de practicile și învățăturile nebiblice și străine de practica și învățătura bisericilor baptiste promovate de cei care se numesc ”Strajerii” (de exemplu: predicarea evangheliei prosperității, practicarea profețiilor nebiblice, practica condiționării prezenței Duhului Sfânt de vorbirea în limbi, practica vindecărilor la comanda unei persoane, promovarea învățăturilor grupării din Africa condusă de Chris, asocierea cu ”Şcoala de vindecare”).

Vă anunț că și eu mă delimitez de aceste practici,  pentru simplu faptul ca practicile mai sus numite nu sunt sustinute de Strajeri, cu exceptia “Scolii de vindecare”, care nu are scopul de a-i învăța pe alții să fie ”vindecători”, ci este o școală în care oamenii învață cum să primească vindecarea.

 

Raspunsul lui Iosif Ton la Comunicatul Uniunii Baptiste, pe blogul crestinulazi.ro, preluare  de pe  blogul lascaupetru.wordpress.com

Acuzat fiindca doresc sfintenie – Iosif Ton

Preaiubitii mei frati din Consiliul de conducere al Uniunii Baptiste din Romania:
Cu respect fata de voi toti si cu multa dragoste izvorata din Domnul Isus si din Duhul Sfant, va trimit reactiile mele imediate la comunicatul dumneavoastra ca ati ”decis retragerea ordinarii pentru slujire a fratelui  (Iosif Ton) in bisericile baptiste din Uniunea Baptista din Romania, pana la o vreme de indreptare si pocainta.”

Ma voi referi intai la decizia dumneavoastra exprimata in aceste cuvinte:

”Consiliul Uniunii Baptiste din Romania se delimiteaza de practicile si invataturile nebiblice si straine de practica si invatatura bisericilor baptiste promovate de cei care se numesc ”Strajerii” (de exemplu: predicarea evangheliei prosperitatii, practicarea profetiilor nebiblice, practica conditionarii prezentei Duhului Sfant de vorbirea in limbi, practica vindecarilor la comanda unei persoane, promovarea invataturilor gruparii din Africa condusa de Chris, asocierea cu ”Scoala de vindecare”).

 

De ce Comunicatul Consiliului Uniunii Baptiste este nul, de Alin Cristea pe blogul România Evanghelică

Comunicatul Uniunii Baptiste este nul, la fel ca și deciziile menționate, întrucît nu are la bază documentele Uniunii Baptiste.

Consiliul Uniunii nu are vreo bază juridică prin care poate “considera” ceva, Consiliul Uniunii trebuie să-și legitimeze deciziile pe baza votului care are loc pe baza documentelor de organizare a Cultului Baptist: Mărturisirea de credință și Statutul.

Conferința Uniunii Baptiste din 25-26 martie 2010 a fost convocată astfel:

“În conformitate cu articolul 93 coroborat cu art. 105 al (3) din Statutul de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist din România, Consiliul Uniunii Baptiste a hotărât convocarea Conferinţei Naţionale a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România…”site-ul Uniunii Baptiste.

Cu altă ocazie am afirmat că Florin Negruț, președintele Comunității Baptiste din Oradea, nu cunoaște Statutul Cultului Baptist.

 

Raspunsul lui Iosif Ton la Comunicatul Uniunii Baptiste, de Marius Silveșan pe blogul istorieevanghelica.ro, preluare   lascaupetru.wordpress.com

Preaiubitii mei frati din Consiliul de conducere al Uniunii Baptiste din Romania:

Acuzat fiindca doresc sfintenie – Iosif Ton

Cu respect fata de voi toti si cu multa dragoste izvorata din Domnul Isus si din Duhul Sfant, va trimit reactiile mele imediate la comunicatul dumneavoastra ca ati ”decis retragerea ordinarii pentru slujire a fratelui  (Iosif Ton) in bisericile baptiste din Uniunea Baptista din Romania, pana la o vreme de indreptare si pocainta.”

Ma voi referi intai la decizia dumneavoastra exprimata in aceste cuvinte:

”Consiliul Uniunii Baptiste din Romania se delimiteaza de practicile si invataturile nebiblice si straine de practica si invatatura bisericilor baptiste promovate de cei care se numesc ”Strajerii” (de exemplu: predicarea evangheliei prosperitatii, practicarea profetiilor nebiblice, practica conditionarii prezentei Duhului Sfant de vorbirea in limbi, practica vindecarilor la comanda unei persoane, promovarea invataturilor gruparii din Africa condusa de Chris, asocierea cu ”Scoala de vindecare”).

Va anunt ca si eu ma delimitez de aceste practici,  pentru simplu faptul ca practicile mai sus numite nu sunt sustinute de Strajeri, cu exceptia “Scolii de vindecare”, care nu are scopul de a-i invata pe altii sa fie ”vindecatori”, ci este o scoala in care oamenii invata cum sa primeasca vindecarea.

Pledoarie pentru limba greacă


Comentariile unor cititori la postările mele despre cazul „Iosif Ţon şi Străjerii”[scrie Emanuel Conțac], mi-au întărit convingerea că studierea limbilor biblice (ebraică şi greacă) rămâne o necesitate stringentă la 21 de ani după căderea comunismului şi liberalizarea învăţământului teologic (N.B. Termenul „liberalizare” nu are nimic de-a face cu liberalismul teologic).

Nu ştiu câţi clasicişti a câştigat spaţiul evanghelic românesc în această perioadă. Eu am cunoştinţă numai de Marius Cruceru (1994), Daniel Fărcaş şi Florentina Gheorghiaş-Pali (în cazul acestora din urmă nu cunosc anul absolvirii), toţi trei din mediul baptist. Probabil mai există şi alţii, despre care nu am informaţii. În tot cazul, situaţia nu se prezintă bine. Cu asta, evanghelicii se înscriu „în trend”, fiindcă studiile clasice sunt în declin în România (vezi suplimentul Dilema dedicat acestui subiect).

Deşi nu sunt clasicist cu acte în regulă, sunt convins de necesitatea studierii scrierilor clasice, biblice şi patristice în original. Din păcate, în această privinţă sunt o voce care strigă în pustiu. Mi-aş dori să ştiu că Domnul mai are 7.000 de evanghelici care gândesc ca mine.

Cei interesați de studiul limbilor clasice, în cazul de fața fiind vorba de limba greacă veche, pot lua legătura cu Emanuel Conțac prin intermediul blogului său vaisamar.wordpress.com. Doritorii pot participa și  la „clubul de limbă greacă”:

Această stare de lucruri (limbile biblice – cenușăresele curriculei teologice românești) m-a determinat să formez un „club de limbă greacă” în care studenții interesați să lucreze efectiv pe textul unei cărți biblice, două ore în fiecare săptămână.

Atenție însă,

„Clubul de greacă” se desfășoară sub deviza Junimii: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

Continuarea o puteți citi aici.

TVR1 difuzează în cadrul emisiunii ”Reportajele jurnalului” documentarul despre vizita lui Billy Graham în România.


Am publicat aici anunțul despre documentarul TVR realizat de către Camelia Csiki , având ca subiect vizita lui Billy Graham în România (1985). Ideea realizării documentarului a apărut ca urmare a lansării cărții ,,Afacerea Evanghelistul ” Vizita lui Billy Graham în România pe care am anunțat-o și eu pe site la momentul respectiv. Între timp, am primit confirmarea finalizării acestui documentar și difuzarea lui, astăzi Duminică 28 noiembrie 2010. Informația este confirmată de către doamna Camelia Csiki care mi-a lăsat următorul comentariu:

Reportajul va fi difuzat duminică, 28 noiembrie, la TVR1, imediat după jurnalul de știri la “Reportajele Jurnalului”, în jurul de ora 20.30, ora depinde de cum se încheie jurnalul și câte evenimente sunt în aceea zi. Materialul are 10 minute, nu putea fi difuzat la știri, dar nu e nici la Tema Zilei.
Și tot nu consider că mi-au ajuns minutele să refac povestea :) . Sper să vă placă.

Aștept cu interes materialul cu atât mai mult cu cât Emanuel Conțac vorbea  de faptul că ,,producătorii vizitează bisericile în care a predicat Billy Graham și iau interviuri.”  Emanuel merge mai departe în cadrul articolului la care am făcut referire, presupunând că că echipa de realizatori vor lua și interviuri personajelor chei în organizarea și desfășurarea vizitei.

Probabil vor lua interviuri şi personajelor-cheie care au participat la organizarea acestei vizite, oamenilor din diferite culte care într-un fel sau altul au avut un aport.
Emanuel Conțac, Afacerea “Evanghelistul”, subiect de film documentar la TVR

Denisa Bodeanu, editoarea volumului de documente despre vizita lui Billy Graham în România îmi spunea că se intenționează contactarea printre alții a pastorilor Talpoș Vasile, Taloș Vasile și Ioachim Țunea. Până la momentul scrierii acestui articol nu am informații care să confirme contactarea acestor persoane. În urma unei discuții purtate cu pastorul Vasile Talpoș după apariția informațiilor referitoare la finalizarea documentarului,  am fost informat că nu a fost contactat de nimeni din echipa redacțională a TVR în legătură cu acest subiect. Nu l-am contactat încă pe pastorul Vasile Taloș în a cărui biserică a predicat fiul lui Billy Graham, dar ne vom lămuri în această seară asupra tuturor acestor aspecte.

La vremuri noi, tot noi, dar cu noua conducerea a Cultului Penticostal


După zbateri și dezbateri penticostalii și-au ales o nouă conducere după zicala: La vremuri noi, tot noi. Anunțul este adus la cunoștința publicului  printre alții și de către Emanuel Conțac care, ca și lingvist , prezintă noua conducere a Cultului Penticostal printr-un titlu interesant ,,Habemus papam!”. Am spus interesant, deoarece acesta face trimitere la un alt registru al relațiilor administrative, precum cele din interiorul Bisericii Catolice. Pentru detalii vezi și comentariile la articolul Habemus papam! precum și cele de pe Suceava Evanghelică. Personal am remarcat punctul de vedere al lui Alin Cristea referitor la utilizarea noilor mijloace informatice în procesul alegerilor, însă nedorind să influențez opinia dumneavoastră vă las plăcerea de a descoperii sau comenta singuri ceea ce vă interesează. Cât privește alegerile, de parcă până acum discutasem despre altceva :), anunțul de pe site-ul Vaisiamar sună astfel:

În urma alegerilor desfășurate la Congresul Național al Cultului organizat la Bistriţa [vineri 19.11.10], au fost desemnate persoanele care vor ocupa funcțiile de președinte (Pavel Riviş Tipei), vicepreședinte (Ioan Gurău), respectiv secretar (Romu Mocan).
În Consiliul Bisericesc apar nume noi: Ioan Filip şi Florin Ianovici.

Sursa Vaisiamar

Iată și o poză cu noua conducere a Cultului Penticostal

Componenta noii conduceri a Cultului Penticostal nov. 2010

 

 

Conducerea Cultului Penticostal aleasă la Congresul Național de la Bistrița 19 nov. 2010

Suceava Evanghelică via România Evanghelică

Vorbe care contează: instituțiile publice și hermeneutica biblică


O autoritate finanțată din bani publici este datoare să aplice legea, lăsând hermeneutica biblică în seama celor care se pricep mai bine la asta. Nu plătim taxe şi impozite ca să fim consolați cu predicuţe atunci când mergem să depunem jalbe la instituțiile statului, ci ca aceste instituții să-şi facă datoria. Dăm Cezarului birul pentru ca el să-şi împlinească datoria de Cezar, nu ca să ne bată părintește obrazul cu versete răstălmăcite, atunci când venim la el cu petiții.

Emanuel Conțac în cadrul articolului Mustrare părintesc-duhovnicească de la CNSAS, publicat pe blogul Vasiamar în data de 13 noiembrie 2010

Memorie și reconciliere. Biserica și asumarea trecutului


Trecutul cu bune și rele este parte integrantă a fiecărui individ și a ficărei instituții, inclusiv al Bisericii. În ceea ce privește asumarea greșelilor trecutului, Emanuel Conțac pune la dispoziția celor interesați un document al Bisericii Romano-Catolice. Studiul temei ,,Biserica și greșelile trecutiului” la care face referință documentul, a fost propus de către cardinalul Joseph Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea.

“Memory and Reconciliation: The Church and the Faults of the Past” este un document publicat în decembrie 1999 de către o comisie a Bisericii Romano-Catolice. […]

Textul documentului, în engleză AICI.

În finalul articolului autorul lasă cititorului o întrebare provocatoare referitoare la relația Bisericii cu trecutul și disponibilitatea asumării acestuia.

Dacă nici bisericile istorice nu se consideră infailibile, ci au curajul să-şi privească în faţă trecutul, cu cât mai mult bisericile evanghelice ar trebui să facă dovada acestei disponibilităţi?

Până la un comunicat similar referitor la asumarea trecutului de către BOR și bisericile evanghelice vă invit să citiți articolul integral pe blogul Vaisiamar

 

%d blogeri au apreciat: