Credinţa noastră este centrul ţintei spre care ţinteşte Dumnezeu când ne testează, şi dacă vreun dar scapă netestat, cu siguranţă acesta nu va fi credinţa noastră. Nu este nimic care să străpungă credinţa până în măduva ei – ca să vadă dacă este sau nu credinţa celor nemuritori – ca aruncarea săgeţii sentimentului că eşti părăsit. Şi numai credinţa autentică va scăpa nevătămată din mijlocul bătăliei după ce a fost dezbrăcată de armura bucuriei ei pământeşti şi după ce a îndurat împrejurările potrivnice pe care le-a îngăduit mâna puternică a lui Dumnezeu.

Credinţa trebuie să fie încercată, şi sensul sentimentului că eşti părăsit este cuptorul încălzit „de şapte ori mai mult … de cum se cădea să-l încălzească” (Daniel 3:19) în care poate fi aruncată. Binecuvântat este omul care îndură o încercare atât de grea! Charles H. Spurgeon

Pavel a spus: „Am păzit credinţa” (2 Timotei 4:7), dar capul lui a fost luat! Ei i l-au tăiat, dar n-au putut să se atingă de credinţa lui. Acest mare apostol al neamurilor s-a bucurat de trei lucruri: el s-a „luptat lupta cea bună”, a „isprăvit alergarea”, şi a „păzit credinţa”. Deci care era valoarea tuturor celorlalte lucruri? Apostolul Pavel a câştigat cursa şi a obţinut marele premiu – el n-a câştigat numai admiraţia celor de pe pământ de astăzi, ci şi admiraţia cerului. Atunci de ce nu trăim ca şi cum merită să pierdem „toate … ca să pe Hristos” (Filipeni 3:8)? De ce nu suntem fideli adevărului cum a fost Pavel? Pentru că matematica noastră este diferită – el socotea altfel decât noi. Ceea ce noi socotim câştig, el socotea pierdere. Dacă dorim ca în final să purtăm aceeaşi cunună, trebuie să avem credinţa lui şi s-o trăim.