Pagina spirituală


Toma, zis Geamăn…(Ioan 20:24/a)

Din însemnătatea numelui ce-l poartă, reiese clar că Toma a mai avut un frate geamăn, dar nu se ştie sigur cine a fost acesta. Nici o problemă. Vom afla când ne vom întâlni cu Toma acolo sus în veşnicie. Poate că va fi şi fratele lui geamăn acolo şi-l vom putea întâlni personal. Dar de ce oare a ascuns Duhul Sfânt acest amănunt de noi, cei din vremurile viitoare ? Poate ar trebui să ne punem noi alte întrebări, şi anume : Nu cumva eu sunt fratele geamăn al lui Toma ? Sau : Aş dori eu să devin frate geamăn al lui Toma ? Prin ascunderea numelui acestuia, locul rămâne liber. Ocupă-l tu. O zicală veche spune astfel: „ Prietenii ţi-i alegi tu singur, dar fraţii ţi-i dă Dumnezeu”. Eu cred că Toma din Scripturi este, sau dacă nu încă, poate deveni fratele meu şi al tău, frate geamăn. Iată ce apreciază Scriptura (Duhul Sfânt) la fratele nostru geamăn, Toma:

1. Este gata să meargă cu Domnul său în Iudeea să moară împreună cu El (Ioan 11:16).

Lazăr murise, surorile acestuia, Maria şi Marta, au trimis vestea aceasta tristă Domnului Isus chemându-L în ajutor, Domnul mai zăboveşte două zile, apoi se hotărăşte să meargă în Betania să săvârşească minunea învierii din morţi a lui Lazăr. Ucenicii Săi protestează ştiind despre intenţia iudeilor de a-L omorî pe Domnul, iar Toma intervine chemându-i pe toţi să-L urmeze pe Domnul Isus, chiar şi în moarte. Ca să ai parte cu Domnul Isus şi aici şi-n veşnicie trebuie să accepţi moartea Sa în locul tău şi să fii gata să te identifici cu Hristos Domnul în moartea Sa şi în învierea Sa. „ Şi Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia Suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui ;”(Filipeni 3:10). Tu dragul meu creştin, în ce stare te afli ?

2. Este sincer, mărturisind că nu înţelege unde se va duce Domnul Isus şi nici calea într-acolo (Ioan 14:6).

Înainte de moartea Sa pe Golgota, Domnul promite ucenicilor Săi că se va duce să pregătească un loc minunat în Casa Tatălui pentru ei, spunându-le : „Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo”. Intervenţia promtă a lui Toma este: Doamne, nu ştim… cum putem şti ? El „ştia” dar nu „înţelegea”. Şi noi ştim multe din Scripturi dar nu avem pretenţia că le înţelegem pe toate… Doamne, ajută-ne să credem şi să pricepem prin Duhul Sfânt tot ce ne este necesar pentru mântuirea sufletului, iar celelalte, ascunse de ochii noştri, ştim că Îţi aparţin numai Ţie ( Deut. 29:29).

3. Este unicul mărturisitor în felul lui, faţă de Domnul Isus Cel înviat din morţi (Ioan 20:28).

„Domnul meu şi Dumnezeul meu” a zis Toma privind cu uimire la mâinile Domnului ce purtau semnele răstignirii pe cruce. Nici unul dintre ucenici nu a mai depus o astfel de mărturie. Mărturia lui Toma a rămas peste veacuri, pentru noi, ca o lecţie minunată de teologie practică. Tu ce mărturie ai depus în faţa Celui înviat din morţi şi viu în vecii vecilor ?

Pastor, Elisei Pecheanu

Gânduri despre credință…

Cel mai probabil că dictonul „Spune-mi ce crezi ca să-ți spun cine ești” este unul adevărat. La baza tiparurilor comportamentale, a mentalităților, obiceiurilor, tradițiilor etc., se află un sistem de credințe, de convingeri. Ceea ce face un om cât trăiește pe pământ și ceea ce se întâmplă cu el dincolo de moarte depinde în mare măsură de nucleul credinței sale. De aici, și diversitatea amețitoare cu care ne confruntăm: unul stă turcește și se consideră o ridiche, altul crede că într-o viață anterioară a fost o bufniță, altul crede că piatra are suflet, altul crede că vaca-i sfântă ș.a.m.d.

Cine are dreptate? De aici se vede că există o legătură directă între credință și adevăr. Dar, în „cercul nostru strâmt” fiecare consideră că are adevărul și tocmai din acest motiv a fost necesar ca Cineva să intervină de sus și să ne descopere adevărul: pe Domnul Isus Hristos. Prin urmare, El devine arbitru în materie de credință și adevăr și Cuvântul Său devine reper pentru întreaga umanitate. Iată spre ce concluzii ne îndreptăm:

1. Credința bună este cea care descoperă adevărul.

Nu este important doar să credem ceva ci și ceea ce credem! Conținutul credinței noastre este important. Miza poate fi chiar veșnicia. Nu degeaba spune Pavel: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8). Da, când vorbim despre credința adevărată ne referim și la un set de învățături, de doctrine care au rolul de a descrie realitatea revelată în Domnul Isus (Ioan 14:6, Evrei 1:1,2). Cuvântul lui Dumnezeu arată ce mare responsabilitate au cei care dau învățături în materie de credință atunci când spune: „Frații mei, să nu fiți mulți învățători, căci știți că vom primi o judecată mai aspră.” (Iacov 3:1).

2. Credința bună este cea care interiorizează adevărul.

O cunoaștere pur intelectuală a adevărului nu este suficientă pentru că și „dracii cred și se înfioară” (Iacov 2:19). Cineva poate cunoște toate învățăturile și doctrinele corecte dar nu este suficient. Nu trebuie doar să descoperim realitatea prezentată de Domnul Isus ci să ne-o și însușim, să o interiorizăm. În consecință, vedem și partea cealaltă a monedei: de la cunoașterea adevărurilor, la trăirea lor; de la descoperire, la interiorizare; de la credință, la încredere, de la ceva ce ține de minte la ceva ce ține de inimă. Concret, de la a ști că Isus a murit pentru tine, la a te încrede cu toată inima în jertfa Sa ca mijloc de salvare. Prima parte o poate realiza oricine prin forțele proprii însă cea de-a doua o realizează doar Duhul Sfânt prin regenerare spirituală sau „naștere din nou”. Deci, doar oamenii născuți din nou au credința bună. Această credință te face să spui ca Toma, și cu mintea dar și cu inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Pastor, Costel Ghioancă

Mesajul vremii actuale

„Este vremea să căutaţi pe Domnul … !” (Osea 10:12)

Proorocul Osea, om simplu, fără pregătire teologică în şcoala profeţilor, dar ridicat de Dumnezeu din mijlocul poporului său, şi folosit cu mare putere dumnezeiască, transmite acest mesaj contemporanilor săi într-o vreme destul de grea din punct de vedere spiritual. Mesajul lui, deşi transmis cu mai mult de două mii şapte sute de ani înaintea noastră, este de actualitate.

Acest mesaj este o telegramă duhovnicească, o atenţionare urgentă şi convingătoare. Contemporanii lui erau infideli faţă de Dumnezeul lor, şi al părinţilor lor. Trăiau în adulter spiritual. Orice păcat, cât de mic şi neînsemnat, lovind în autoritatea şi în inima lui Dumnezeu, este o cursă pentru suflet şi o poartă spre marea apostazie. Orice păcătos este în pericol de rătăcire totală fată de Dumnezeu. De aceea Osea spune : „Este vremea să căutaţi pe Domnul !” Doamne, fă să audă acest mesaj toţi păcătoşii din Biserica noastră şi din vremea noastră !

Acest mesaj este aducător de speranţă. În vremea lui Osea evenimentele se precipitau înspre rău. Chiar împăraţii de pe vremea aceea nu mai aşteptau ungerea Domnului ci prin lovituri de Stat, şi asasinări ale înaintaşilor lor, puneau mâna pe putere. În astfel de vremuri speranţa în linişte, în bine, în progres material şi spiritual, aproape dispăruse. Cine oare va putea reînvia vremurile de bine de odinioară ? Proorocul Osea se ridică şi vorbeşte astfel : „Este vremea să căutaţi pe Domnul !” Numai El, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul imposibilului, Dumnezeul făgăduinţelor făcute părinţilor lor, le putea aduce vremea de linişte, pace şi prosperitate.

Doamne, fă să audă acest mesaj toţi cei disperaţi, fără pic de speranţă, din vremea noastră !

Acest mesaj este o chemare la pocăinţă. Este vremea acum. Nu mâine. Vremea potrivită de întoarcere cu căinţă profundă la Dumnezeu a sosit. Ea se cheamă AZI (Evrei 4:7). Singura motivaţie determinantă pentru ca cel păcătos să se întoarcă cu căinţă la Dumnezeu este, şi va rămânea, dragostea lui Dumnezeu. „Cum să te dau Efraime ? Cum să te predau Israele ? Cum să-Ţi fac ca Admei ? Cum să te fac ca Ţeboimul ?  Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă în Mine !” (Osea 11:8).

Dragi fraţi creştini,  se apropie sărbătoarea Paştelui, a anului de graţie 2010. Este sărbătoarea în care dragostea lui Dumnezeu faţa de noi păcătoşii s-a materializat prin faptul morţii pe Golgota a Fiului Său, Domnul Isus Hristos, Mielul lui Dumnezeu fără cusur şi fără prihană. Puteam fi daţi la moarte toţi. Puteam fi în iad pentru veşnicie împreună cu diavolul. Dar Dumnezeu în dragostea Sa L-a dat pe singurul Său Fiu să moară în locul nostru. El a înviat din morţi şi este viu în vecii vecilor. Pentru noi este vremea trezirii spirituale, a pocăinţei sincere şi a speranţei noastre !

Veniţi Biserica Domnului, să umblăm în lumina Domnului !

Pastor, Elisei Pecheanu

Vechea, tristă cruce!

Ascultam aseară melodia  “Voi iubi vechea, tristă, cruce…” cântată de un grup vocal american, profesionist. Armonia era perfectă, interpretarea la fel, iar cuvintele cântării pătrundeau până în adâncul sufletului. Dintr-o dată mi-a venit în minte o întrebare: “Oare de ce este crucea tristă?”…Și parcă vedeam deja înaintea ochilor mei o cruce personificată, veche și posomorâtă, sub praful veacurilor. “De ce este oare tristă?” mă gândeam din nou…Imediat au început să vină și răspunsurile: Crucea este tristă pentru că pe ea muri Isus Hristos, Mântuitorul. Acolo a fost răstignit Cel prin care au fost făcute cerurile și pământul. Crucea începu să mi se confeseze: “Sunt tristă și mâhnită! Nu am avut ce face. Soldații romani m-au obligat să-L atârn deasupra pământului pe Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor! Nici nu-ți imaginezi cât de greu mi-a fost! Când pe mine curgea sângele tâlharilor nu mă deranja atât de tare pentru că știam că își primeau plata pentru toate relele făcute. Dar acest Isus…, acest Fiu de Dumnezeu! Să-I fi văzut blândețea ochilor…Și să fi simțit cum cad cele mai pure picături de sânge. El a fost nevinovat și plin de dragoste. De fapt, murea pentru alții. De aceea sunt atât de tristă…Isus murea ca un tâlhar, țintuit de mine!” Până să continue, am simțit nevoia să încurajez crucea și m-am grăbit să-i spun: “Hei, stai un pic! Nu mai fi tristă! Știi că acest Isus Hristos a înviat? El este acum în cer la Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” “Știu!, mă oprise crucea, crezi că nu am auzit glasul îngerilor în dimineața învierii și crezi că nu am văzut bucuria Mariei, a lui Ioan, Petru și a celorlalți ucenici?”

“Atunci…de ce mai ești tristă?”, murmuram eu deja confuz. “Sunt tristă pentru că nu mai are cine să mă poarte”, zise crucea. “Vezi tu, Isus Hristos spusese urmașilor Săi că, dacă vrea cineva să vină după El, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Îl urmeze.” (Matei 16:24)

Apoi crucea adăugă: “Astăzi nimeni nu vrea să mă mai poarte. Nimeni nu mai vrea să agnonizeze în rugăciune, nimeni nu mai vrea să trudească citind Scriptura, oamenii nu se mai obosesc să meargă la biserică, nici să-i ierte pe vrăjmașii lor, nici să accepte voia Lui Dumnezeu fără cârtire, nici să lucreze pe ogorul Domnului…și multe altele! Pur și simplu, parcă nimeni nu mai vrea să mă mai poarte.” Rămăsesem uimit și mustrat în același timp. Aproape că mi se părea că visam, dar crucea mai spuse cu multă durere în glas: “Și acum, chiar după două mii de ani sunt atât de tristă, și mi-e frică, mi-e tare frică!” “De ce?” am întrebat-o eu în grabă. “Mi-e frică să nu vină Isus și să poarte crucea din nou! N-aș mai vrea pentru nimic în lume să trec prin ce-am trecut. Mi-e teamă să nu fie unii care să Îl răstignească a doua oară și a treia oară și a patra oară…” Crucea zise aceste cuvinte și eu eram din nou atent la refrenul cântat de corul american: “Voi iubi vechea tristă cruce…”. Am rămas atunci doar cu o singură întrebare: Ce fac eu cu crucea mea?

Pastor, Costel Ghioancă

Volan, sau roată de rezervă?

Vinerea trecută un pic peste douăzeci de credincioși au petrecut întreaga noapte în Casa Domnului pe genunchi de rugăciune. A fost un timp înălțător! Mărturiile celor care au participat la acest eveniment confirmă acest lucru. Am atacat crizele, ca să nu ne mai atace ele pe noi. Aproape zilnic suntem încolțiți de diferite crize dar vineri noaptea am mijlocit înaintea Domnului să ne ferească de o viață creștină trăită sub spectrul crizei.
Nu au stat toți până dimineața, ci fiecare atât cât a putut și i-a permis sănătatea. Oricum în zori de zi, în acompaniamentul picurilor de ploaie tomnatică, șaisprezece suflete care iubesc rugăciunea încă se luptau înaintea Domnului pentru un ultim subiect care viza relațiile frățești mai stânse și mai armonioase. A fost un har greu de descris prin cuvinte.

Și totuși, mă frământă o întrebare: dar ceilalți oare, unde sunt? Nu încape îndoială că mai sunt mulți care ar fi dorit să vină măcar pentru un singur ceas și nu au putut- sănătatea precară sau alte limitări i-au împiedicat să facă acest lucru. Dar tot așa, mai sunt mulți alții, sănătoși tun, fără responsabilități de neclintit la domiciliu și care nici la lucru nu trebuia să meargă și nu au venit. Îmi dau seama că răspunsul la întrebarea care încă îmi sună în minte poate fi explicat folosind o altă întrebare propusă de Corrie Ten Boom: „Este rugăciunea volanul tău sau roata de rezervă?” Ideea este că în zilele noastre creștinii modernizați folosesc rugăciunea dora ca pe o roată de rezervă, adică numai atunci când au nevoie: când vine o boală, o încercare, diverse lipsuri. Alții folosesc rugăciunea ca pe un volan care le conduce întreaga viață. Totul este făcut și ghidat prin rugăciune.

Cele două modele sunt atât de evidente și astăzi și uneori ne ispitesc și pe noi. Ne vine uneori să ne rugăm doar atunci când facem pană și nu mai putem înainta nici un pas.  Atunci scoatem roata de rezervă a rugăciunii din portbagajul religiozității, o ștergem bine de praf și o montăm tacticos la locul potrivit ca să ne scoată din groapă…Să nu facem așa, iubiți cititori! Mai bine să facem din rugăciune volanul vieții noastre în umblarea cu Domnul. Să o folosim și atunci când gonim pe culmi sau înaintăm agale prin vale și atunci când drumul este drept sau plin de curbe și prăpăstios. Rugăciunea nu trebuie să fie în portbagaj ci mereu în mâinile noastre. Deci, volan sau roată de rezevă?!

Pastor, Costel Ghioancă

Despre binefaceri

Unul dintre cele mai interesante versete din Scripturi este cel din Iacov 4:17 , unde citim: “Deci cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Stai şi te întrebi: de ce spune cine ştie să facă în loc să spună cine poate să facă ? Te aştepţi ca atunci când un om poate să facă un bine şi nu îl face, să săvârşească un păcat! Degeaba ştie să facă un bine, dacă nu poate să îl facă!

Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Citind ce spunea Seneca despre binefaceri, am înţeles versetul de mai sus într-o nouă lumină. El zicea: „Binefacerea nu constă în ceea ce se face sau este dăruit, ci chiar în starea de spirit a celui care dăruieşte şi care făptuieşte”.

Adică, adevărata binefacere nu este obiectul (sau materialul binefacerii), ci însăşi voinţa aceluia care face binefacerea. Nu putem confunda binefacerea cu instrumentul binefacerii! De exemplu, dacă cineva îmi dă o sumă de bani de care am mare nevoie, putem spune că a făcut o binefacere. Dar după ce cheltui banii respectivi, înseamnă că binefacerea a dispărut? Nu! Ea rămâne! Binefacrea a constat în voinţa aceluia care mi-a dat banii şi nu în obiectul însuşi (adică în banii respectivi).

De aici tragem concluzia că faptul de a vrea să faci bine cuiva chiar dacă nu poţi constituie adevărata binefacere. Astfel avem şi noi zicala “Intenţia contează!”. Acum înţelegem ce spune Iacov mult mai bine. Deci, dacă cineva nu arată voinţa de a face un bine săvârşeşte un păcat!

În schimb, dacă ştii că cineva, de era în putinţa sa, ar fi făcut imposibilul pentru a-ţi face un bine, deşi nu poate, este ca şi cum binefacerea ar fi fost deja făcută.

Preferi să ai lâgă tine pe cineva care nu îţi dă nimic (deşi ar fi vrut să o facă din toată inima) decât să ai pe cineva care îţi dă de silă, fortuit sau ca să aibă cu ce se lăuda. Aceea nu este binefacere!

Acum, două aplicaţii:

1. La Domnul Isus vedem şi voinţa şi obiectul binefacerii. El a vrut să moară pentru noi şi a şi făcut-o! El spunea „…Vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Ev. 10:7). La Hristos descoperim cea mai mare binefacere în toate dimensiunile ei!

2.  Când mai facem o binefacere, să ne întrebăm: cu ce atitudine o fac? Dacă nu o faci cu o atitudine potrivită, mai bine nu o faci deloc. Domnul nu ţine seama de ea!

Aceste gânduri ne cheamă să redescoperim atitudinile iubirii şi binefaceri care se fac într-un spirit al unei voinţe binecuvântate şi nu al unui obiect blestemat!  Doamne ajută!

Pastor, Costel Ghioancă

Adunarea Generală

Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. și a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieții. și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.” (Apocalipsa 20:12)

Astăzi, în biserica noastră are loc adunarea generală anuală. Cam toții știm la ce să ne așteptăm: o parte a ordinii de zi care ține de retrospectivă și alta care ține de perspectivă, adică, privim înspre trecut și viitor.

Se vor face rapoarte și evaluari și apoi, planuri și îndemnuri pentru viitor. Până aici nimic nu este nou și nu divulg nici un fel de secret. Cam toate bisericile baptiste, și nu numai, urmează același tipar al adunărilor generale.

O observație la care poate nu ne gândim întotdeauna foarte mult ține de orizontul la care se referă adunarea generală. Deși pot exista și anumite excepții, mare parte din ceea ce înseamnă o adunare generală se concentrează asupra a doi ani: anul care a trecut (2009) și anul în curs (2010).

A doua observație: La adunările generale, unii dintre membri stau liniștiți în bancă, fără emoții, crezând că ei nu au nici un motiv de îngrijorare sau teamă- eventual asta ar fi valabil doar pentru cei care dau raport în fața bisericii. Dar nu este așa! Toți membrii dau un raport: unii în fața bisericii și toți înaintea Lui Dumnezeu. Dăm un raport în fața Domnului în funcție de cum am slujit, cum am venit la biserică, ce fel de relații am avut cu semenii, cum stăm cu dărnicia etc. Acestea sunt valabile pentru toți membrii!

A treia observație, care rezultă din primele două este următoarea: există o stare de liniște când trecem cu bine de adunarea generală. Ceva de genul, “A trecut și adunarea asta!” Și totul pare simplu pentru că presiunea a doi ani (anul care a trecut și cel în curs) nu este prea grea. Dar ce facem când se adună toți anii? Când mergem din adunare generală în adunare generală, astfel: 2010, 2011, 2012…2020…2035…Dar până când? Până la ultima MAREA ADUNARE GENERALĂ prezidată de Însuși Dumnezeu. Atunci orizontul nu va mai fi format din doi ani ci din două vieți: viața pământească și viața veșnică. Acolo se va vedea de fapt că niciunul nu scapă de raport! Și, cam raportul pe care îl dăm la adunările generale de pe pământ (cum este astăzi) îl vom da și acolo. Nu prea poți spune altceva…Dacă vrem consitență acolo, trebuie să avem consistență aici. Dacă vrem liniște acolo, trebuie să avem liniște aici. Dacă vrem sinceritate acolo trebuie să avem sinceritate aici. Nimeni să nu se înșele singur…ar fi prea trist! Cel mai important lucru nu este să spui aici pe pământ, ci să poți spune sus în ceruri, “A trecut și adunarea asta!”

Pastor, Costel Ghioancă

Atenţie la creştinismul „schizofrenic”!

Ca slujitori ai Lui Dumnezeu avem datoria să tragem semnale de alarmă atunci când este necesar pentru ca biserica să cunoască realitatea în care trăim. Aşadar, acum, semnalizez pericolul unui creştinism „schizofrenic”.

DEX-ul defineşte termenul „schizofrenie” prin „boală mintală cronică caracterizată prin slăbirea și destrămarea progresivă a funcțiilor psihice și prin pierderea contactului cu realitatea.” Aici este pericolul: să ne confruntăm cu un creştinism care slăbeşte şi pierde contactul cu realitatea. Mai exact, când ne referim la realitate avem în vedere dimensiunea practică (a trăirii, a faptelor) a creştinismului. Tributari unei filosofii postmoderniste care interiorizează excesiv de mult fenomenul religios (în care tot ceea ce conteză este ce experimentez sau ce simt eu), fără să-şi dea seama tot mai mulţi creştini ajung să creadă că totul este în regulă chiar dacă nu există roade vrednice de pocăinţă în viaţa lor. Are loc un fel de scindare („schizofrenie”) între doctrină (teorie) şi trăire (practică). Păcăleala este „Ştiu eu şi simt eu cum este relaţia mea cu Domnul chiar dacă ceilalţi nu văd lucrul acesta!” Dar ce spune Biblia?

„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate  aşezată pe un munte nu poate (subl. mea) să rămână ascunsă. ” (Matei 5:14)

„Tot aşa şi credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2:17)

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10)

Exemplele sunt numeroase şi ar putea continua…Concluzia este că Biblia nu susţine un creştinism teoretic separat de unul practic. Doctrina merge întotdeauna împreună cu trăirea. Subrefugiul „ce-i în inimă contează”, deşi exprimă o parte mare de adevăr poate fi periculos la diagnosticare; adică se poate ajunge ca cineva să nu se mai pocăiască de trăirea sa minimalizând importanţa faptelor sau a ceea ce facem zi de zi. Faptele vorbesc despre caracterul nostru!

Probabil că secoul XXI va fi un secol al creştinismului „schizofrenic” mai mult decât oricare altul din istorie. Ceea ce îmi doresc sincer pentru noi toţi, este să continuăm (sau să începem) să trăim în creştinismul lăsat de Domnul Isus şi de apostoli: un creştinism al harului, credinţei, al sârguinţei, al seriozităţii, al hărniciei în slujire, al sacrificiului până la moarte, al iubirii necondiţionate, al facerii de bine, al sfinţirii şi al pocăinţei continue etc.

În cazul în care convingerile tale nu sunt dublate de fapte corespunzătoare, trezeşte-te cât mai este timp! Valabil pentru noi toţi.

Pastor, Costel Ghioancă


Un avertisment de actualitate

“Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina  oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.” (Coloseni 2:8)

Apostolul Pavel era preocupat de soarta credincioşilor din Colose, ca să nu fie „furaţi” cu filosofia şi cu o amăgire deşartă. Este aici singurul loc din Noul Testament în care se foloseşte cuvântul „filosofie”, şi care înseamnă „iubire de înţelepciune” (gr. filo-sophia). Dar, cu siguranţă, apostolul nu pune sub semnul întrebării întreaga filosofie, prezentând-o ca fiind periculoasă. Ci el punctează aici filosofia falsă, arătând că aceasta este o amăgire deşartă, goală, bazată pe datina oamenilor şi nu pe Hristos. Un mare pericol îi ameninţa deci pe acei credincioşi din Biserica Colose, cărora apostolul le spunea să fie în gardă („luaţi seama”).

Adevărata filosofie creştină face ca „orice gând să devină rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5), deoarece în Hristos „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3).

Aşa dar, dragi creştini, atenţie mare la tot ce înseamnă şi azi „filosofie deşartă” şi „învăţături începătoare ale lumii”, cu care suntem momiţi la tot pasul ca să fim „furaţi” de lângă Hristos. Prea multe sunt şi azi chemările cu care suntem asaltaţi. „Veniţi la noi”, „Staţi cu noi”, „Rămâneţi ancoraţi în noi”, „Nu vă depărtaţi de noi”, „Faceţi ce vă spunem noi”, etc.

Nimeni nu merită atenţia necesară în afară de Hristos, care acum două mii de ani a spus: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine , căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30)

El, Hristos Domnul n-a înşelat aşteptările niciunui om, care prin pocăinţă şi credinţă personală a venit la ascultarea de Evanghelia Sa.

Orice „chemare” care trece peste chemarea Domnului Isus este o erezie şi să nu uităm : Hristos a triumfat asupra tuturor ereziilor şi filosofiilor deşarte. (2 Corinteni 4:3-4; Efeseni 6:11-12)

Mă rog lui Dumnezeu să ne ajute să mergem împreună pe urmele Domnului Isus Hristos, şi să nu ne lăsăm furaţi de nimeni cu filosofiile şi amăgirile deşarte ale acestei lumi.

pastor, Elisei Pecheanu

Râul harului divin

“ În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna.” (Zaharia 14:8)

Ziua mântuirii noastre, „ziua aceea”,  în viziunea profetică a lui Zaharia,  a început la Golgota, din momentul în care Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, a strigat de pe cruce cu glas tare: „ S-a isprăvit !” (Ioan 19:30), ca apoi să-Şi plece capul şi să-Şi dea duhul în mâna binecuvântată a Tatălui ceresc.

Dumnezeul  întrupat, Isus Hristos,  îşi sfârşise lucrarea pentru care venise pe pământul nostru, şi anume plata pentru păcatele noastre prin moartea Sa ispăşitoare şi înlocuitoare. De atunci încoace, de la Calvar, din Ierusalim,  a început să curgă Râul harului divin spre mântuirea tuturor celor ce cred.

Râul harului divin ne aminteşte permanent de credincioşia lui Dumnezeu faţă de noi. Dacă toată lumea ce ne înconjoară este într-o continuă schimbare, Domnul nostru rămâne acelaşi „ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8). Izvoarele dragostei Lui faţă de noi sunt aceleaşi, adânci, limpezi şi îmbelşugate. 

Râul harului divin are în el  „ape vii”, proaspete, aducătoare de viaţă. La fântâna lui Iacov, Domnul Isus i-a spus femeii din Samaria: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice : „Dă-Mi să beau !”, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10).

Râul harului divin este gata să ude întreg pământul fără discriminare. „…vor curge jumătate spre marea de răsărit, şi jumătate spre marea de apus”. „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” a zis Domnul Isus, având în vedere pe toţi trudiţii şi împovăraţii de pe tot pământul şi din toate timpurile (Matei 11:28).

Râul harului divin oferă asistenţă neîntreruptă. „…aşa va fi şi vara şi iarna.” Nu seacă  în timpul marilor călduri ale verii, şi nici nu îngheaţă în timpul marilor geruri ale iernii. Curge permanent spre binecuvântarea tuturor celor ce cred în Domnul Isus ca Mântuitor al lor personal. De aceea, dragul meu cititor al acestor rânduri, dacă eşti însetat, te invit să te apropii cu toată încrederea de malurile acestui râu al harului divin, să-ţi apleci fiinţa în faţa lui Dumnezeu şi să bei din apa vieții, darul fără plată oferit sufletului tău. Nu te depărta de el, ci rămâi aproape ca să fii şi tu fericit. „El (omul fericit) este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe duce la bun sfârșit” (Psalmul 1:3).

Aşa să ne ajute Dumnezeu !

pastor, Elisei Pecheanu

Anunțuri

Un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: