Suntem foarte aproape de sfârșitul anului. Mai pe toți din jurul meu – ca și pe mine, de altfel – îi aud spunând: „Ce repede a trecut și anul acesta!”. Într-adevăr, parcă s-a schimbat ceva, parcă timpul aleargă ca o fiară sălbatică, lăsând în urma lui riduri, păr grizonant și nostalgii dulci. Așa cum este de așteptat, la sfârșitul anului, filmul vieții noastre este pus pe replay, făcând să treacă prin fața ochilor noștri cele mai importante momente pe care le-am trăit. Și totuși, nimeni nu așteaptă sfârșitul  filmului, privim mai degrabă la „începutul din sfârșit”.

            Nici bine nu se termină anul că lumea și începe să se gândească la un nou început, la anul următor. Retrospectiva pare să fie legată organic de perspectivă și, pe cât ne gândim la ce a fost, pe atât mintea noastră zburdă spre „începutul din sfârșit”, spre planurile și visele care vrem să ni se împlinească în anul următor. Până și cei care au o filosofie strict materialistă asupra vieții se așteaptă la  o perpetuare a existenței, la un soare care va continua să răsară. Să nu mai vorbim despre cei ce așteaptă sfârșitul lumii achiziționând buncăre în care să poată trăi după acest sfârșit. Se pare că ceva din noi refuză să accepte un sfârșit absolut, implacabil…

            Cred că Biblia are ceva de spus în această privință. Ne gândim mereu la „începutul din sfârșit” deoarece „orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11).

            Există „ceva” în noi ce ne face să ne gândim la pasul următor, la un perpetuum mobile spre veșnicie. Prin urmare, acum când facem un popas al aducerii aminte la sfârșit de an, scrutând cu inima și gândul „un nou început” să îndrăznim să schimbăm punctul de referință: să ne „planificăm” viața având ca reper nu sfârșitul anului următor, ci însăși veșnicia, cel mai mare „început al sfârșitului”.