„Fericirea nu există în sine, ci este o relaţie între un ideal de „viaţă împlinită“ şi experienţa trăită a vieţii. Ea este deci totdeauna relativă, istorică şi culturală şi depinde de ce aştepţi de la fericire. Iar aici, ăi bătrîni aveau dreptate: nu există fericire în afara îngrădirii dorinţelor. Aşa se explică, de pildă, de ce America Latină este mult mai „fericită“ decît Occidentul, care, tocmai pentru că este mult mai prosper, are şi mult mai multe dorinţe şi plăceri greu de satisfăcut în întregime. Şi o concluzie particulară, care ne priveşte. Sîntem, se pare, printre cele mai nefericite ţări din lume. Înseamnă asta că „Românu’ are vocaţia nefericirii“? Nu m-aş grăbi cu o asemenea concluzie. Să amintim că tipul „continuu nemulţumit“ (e rău şi va fi la fel sau mai rău) reprezenta, în 2011, 51% din populaţia ţării, faţă de 19% în UE (Dumitru Sandu). Aş zice astfel că…