Biserica Ortodoxă în timpul comunismului


Articol de Mihaela Mihăilescu   • 6 June 2013, publicat pe http://istoriesicultura.ro

Vorbim frecvent despre moştenirea perioadei comuniste. Dar va exista şi o moştenire tranziţiei, care va structura, în mod previzibil, statutul social şi legal al Bisericii şi al religieiîn România. Statul comunist limitase modalităţile de exprimare ale Bisericilor la ceea ce mai mulţi ierarhi, teologi şi intelectuali ortodocşi au numit mai târziu “gheto-ul liturgic”. Spaţiul controlat al momentelor cultului, o contractare a structurii instituţionale a Bisericii, o excludere a ei din viaţa cetăţii, cu tolerarea unor manifestări foarte limitate şi marginale (de exemplu, o presă bisericească de circulaţie restrânsă şi strict controlată) erau principalele date ale situaţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Române în România regimului comunist. Relaţiile sale cu statul erau marcate de dominaţia pe care acesta încerca să o exercite şi o exercita, de facto, asupra tuturor cultelor recunoscute. Care ar fi elementele de continuitate şi ruptură, așadar  în postcomunism, faţă de perioada comunistă, în structura instituţională şi în relaţiile B.O.R. cu sfera publică?

În exprimările publice ale ierarhilor, momentul căderii regimului comunist din România apare ca unul de eliberare de sub opresiune, de transformare radicală, de regenerare a societății. Dat fiind că nu există o nouă Lege a Cultelor după 1989, regimul cultelor din România este însă, în continuare, încadrat prin Legea din 1948. [Există o nouă Legea a Cultelor din 2006, Legea Nr. 489/2006)] Statutul Bisericii Ortodoxe Române a cunoscut modificări succesive începând cu 1990, în sensul îndepărtării controlului direct al Ministerului Cultelor asupra deciziilor de administrare internă a Bisericii şi al autonomizării de către Stat a organismelor ecleziastice. Dar însuşi procedeul adaptării prin revizuire al Statutului la situaţia actuală trădează continuitatea faţă de perioada comunistă, înciuda încercărilor autorităţilor ecleziastice de a acredita teza “parantezei istorice”, pe care ar fi constituit-o comunismul în istoria românească şi bisericească.

Este interesant de urmărit în ce măsură analiza lui Teitel se aplică situaţiei de facto a Bisericii Ortodoxe Române.Cultele recunoscute din România beneficiază de o sumă de avantaje din partea Statului: acesta are o contribuţie semnificativă la salariile clerului/personalului de cult; acordă subvenţii pentru restaurarea de lăcaşe de cult, pentru construirea unora noi; integrează învăţământul religios sistemului de învăţământ public; facilitează şi susţine financiar asistenţa religioasă în instituţii publice precum armata, penitenciarele, sistemul de sănătate; acordăcultelor diverse scutiri, sau reduceri de taxe şi impozite, precum şi monopolul produceriiobiectelor de cult.

De asemenea, cultele au acces la televiziunea naţională. Dacă regimul cultelor se doreşte a fi egal pentru toate cultele recunoscute, aplicându-se principiul proporţionalităţii ajutorului statal cu numărul de credincioşi declaraţi, Biserica Ortodoxă este, desigur, principalul beneficiar al acestor ajutoare. S-ar putea vorbi aşadar de un regim de partial establishment, de care beneficiază cultele recunoscute (deci îndeosebi cele tradiţionale). Putem considera că principala transformare pe care o aduce sfârşitul lui 1989 statutului în societate al Bisericii Ortodoxe Române constă în (re)instalarea ei în mai toate sferele vieţii publice. Aceasta îşi redobândeşte (ca şi în cazul celorlalte culte recunoscute, dar mai vizibil) accesul la principalele instituţii publice (în şcoală, prin educaţia religioasă şi reintegrarea învăţământului religios în cel public; în spitale, orfelinate, penitenciare, armată etc., prin asistenţa socială şi religioasă pe care o asigură în televiziune şi radio, prin spaţiul de antenă care se acordă emisiunilor religioase), mai puţin în cele explicit politice (din care tinde să se retragă); îşi restabileşte o sumă de drepturi simbolice (reinstaurarea jurământului legal pe Cruce şi pe Evanghelie, instalarea de icoane în şcolile publice şi în alte instituţii de stat, restabilirea denumirilor religioase pentru străzi, oraşe şi unele instituţii de asistenţă socială,asocierea la aproape toate celebrările publice cu semnificaţie oficială (prezenţa la deschiderea lucrărilor Parlamentului, la învestitura Guvernului şi a Preşedintelui, la sărbătorile naţionale).
Controlul statal instituţionalizat asupra Bisericii dispare de facto (deşi nu şi de iure, prin menţinerea Legii cultelor din 1948), după cum dispare şi adversitatea funciară a regimului politic faţă de instituţia religioasă, prin evacuarea ideologiei atee. Biserica este, dimpotrivă, reinvestită de către actorii publici statali cu legimitatea morală a unui partener de dialog, în timp ce (în ciuda contestărilor unora dintre acţiunile bisericeşti de către unii din membrii societăţii civile) încrederea socială în Biserică la modul general (cu toate precauţiile metodologice de rigoare) rămâne foarte ridicată.
Totuşi, schimbarea atitudinii faţă de Biserică a actorilor politici nu este lipsită de ambiguitate. Dacă în regimul comunist imaginea Bisericiiera instrumentalizată în folosul regimului partidului-stat, după 1989, deținătorii puterii politice perpetuează, la nivel informal, instrumentalizarea religiei (sau cel puţin a legitimității instituției ecleziastice) în beneficiu personal: întrucât credinţa în Dumnezeu a devenit, după1989, noua normă socială (într-o societate în care ateii declarați sunt, la recensământul din1992 ca şi la cel din 2002, mai puţin de 1% din populaţie), toţi liderii politici s-au grăbit să îşi exprime ataşamentul faţă de Biserică şi mai ales faţă de cea ortodoxă, atitudine abia recent sancţionată de autorităţile ecleziastice. Iar acest lucru s-a petrecut de-a lungul întregii perioade postcomuniste, în timp ce instituţia Bisericii însăşi încerca să se retragă în sfera proprie, prin separarea progresivă unilaterală a clerului ortodox de viaţa politică.
Abia acest gest marchează o ruptură în raport cu tradiţia istorică bisericească (şi nu doar cu situaţia sa din perioada comunistă, dar şi cu tradiţia interbelică a Bisericii Ortodoxe). Viitorul statutului Bisericii în societatea românească este deschis, datorită absenţei legii cultelor. Noul proiectde Lege a cultelor nu aduce o mutaţie majoră în regimul cultelor, iar adeziunea la U.E. nu presupune o astfel de transformare (art. 52 Constituţie). Cel mai probabil, formula găsită va fi (pe termen mediu) cea a susţinerii cultelor recunoscute de către Stat. Cu atât mai mult cu cât ea nu este incompatibilă cu situaţia din alte ţări ale Uniunii. Însă, ca în întreaga societateromânească, lipseşte în Biserică asumarea integrală a responsabilităţii pentru aspectele negative ale propriei moşteniri istorice. Lipseşte un vizibil proces al comunismului. Încep să iasă la iveală martirii, dar nu şi vinovaţii.
Conform tipologiei stabilite de Daniel Barbu şi care se aplică întregii societăţi româneşti postcomuniste, dar şi membrilor Bisericii în particular , culpa politică a pasivităţii, culpa morală a supunerii “active”, sunt aspecte aproape invizibile în discursul oficial (ultima, cu mici excepţii), ocultate prin refuzul publicizării dosarelor clerului. În concluzie, putem spune că, în ciuda transformărilor semnificative alestatutului şi ale rolului public al Bisericii Ortodoxe Române, moştenirea instituţională şi discursivă din perioada regimului comunist face încă parte integrantă din situaţia postcomunistă a acesteia (şi a religiei în general). Cum s-a întâmplat în întreaga societateromânească, despărţirea de comunism s-a făcut prin declaraţii solemne mai degrabă decât printr-o autoexaminare critică. A fost preferată recuperarea idealizată, la nivel discursiv, amemoriei şi a tradiţiilor instituţionale interbelice. Astfel, această dinamică între elementele decontinuitate şi cele de ruptură (în raport cu perioada regimului comunist) face din evoluţia postcomunistă a Bisericii mai degrabă o oglindă decât un model al transformării societăţii româneşti.

Spiritualitatea ca formă de rezistenţă

Una din problemele esenţiale ale ideologiei comuniste era religia. Un marxist moderat, precum Georg Lukács afirma distanţa uriaşă dintre lumea religiei şi lumea construită pe baze filosofico–ştiinţifice: ”Filosofia şi religia merg pe căi principial opuse în constituirea ontologiei”; ”Astfel, religia conturează o imagine a lumii în cadrul căreia <<dorinţele nesatisfăcute în viaţa cotidiană, care transced existenţa cotidiană a oamenilor, dobândesc perspectiva împlinirii într–o altă lume, instituită cu pretenţii ontologice>>. Dimpotrivă, ontologia filosofico–ştiinţifică <<Cercetează  realitatea obiectivă pentru a descoperi spaţiul de mişcare real al practicii reale (de la muncă la etică)>>”. Doctrina comunistă, construită pe fundamentele ştiinţei (de aici numele de socialism ştiinţific) se proclamă ca adevărata cunoaştere, singura care instituie o lume reală din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu bună ştiinţă de o autoritate malefică, similară demiurgului cel rău, pe care revoluţia comunistă are dreptul să o exorcizeze, arzându–se tot ce este fals şi ambiguu. Tot Lukács consideră că orice demers ontologic îşi are originea în acele grupuri sociale a căror sarcină specială este să ofere societăţii din care fac parte  o interpretare a lumii. Oferind viziuni radical  diferite, în mod normal  statul  comunist  şi biserica se exclud .

Din această perspectivă pe tot parcursul perioadei comuniste între statul comunist şi  B.O.R. a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmării a două viziuni radicale despre lume. B.O.R. şi-a originat discursul  în mod consecvent în revelaţia hristică şi nu pe materialismul comunist, întâlnirea dintre cele două instituţii venind pe tărâmul concret al  binelui poporului. Patriarhul Justinian a afirmat permanent că credinţa în Dumnezeu este necesară, dându-i omului acea putere de a merge mai departe. Biserica nu aprobă ideologia marxistă, dar dacă punerea ei în aplicare poate aduce rezultate benefice oamenilor, atunci Biserica tolerează coexistenţa . Statul comunist a dorit o colaborare cu B.O.R., dar o colaborare absolut specială, în sensul că nu se dorea decât păstrarea unei efigii, a unei mumii, prin care să păcălească pe cei care aveau încredere în biserică. Lupta principală, de bază a preoţilor şi ierarhilor ortodocşi a fost tocmai păstrarea sâmburelui viu al credinţei. Documentele Securităţii arată că  şi simpla rugăciune, slujba duminicală, erau văzute ca forme  de subversiune a puterii comuniste. Cu toate că prin Constituţie libertatea credinţei era garantată,  „cei prea religioşi” erau atenţi supravegheaţi. Prima formă de rezistenţă, cea de zi cu zi, a constat într-o exercitare corectă a slujbei religioase şi oferirea unui cuvânt de învăţătură adecvat credincioşilor. Cei care nu luau în seamă adăugirile formale, neesenţiale despre „binele adus de comunism”, puteau recepta mesajul lui Iisus Hristos care îi îndepărta cel puţin în conştiinţă de ideologia comunistă. Ori statul comunist avea nevoie de un control total şi asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte mulţi preoţi, care nu au făcut altceva decât să se exercite conştiincios misiunea preoţească au fost arestaţi, suferind ani grei de închisoare. Exemplul cel mai revelant în acest sens este „Rugul Aprins al Maicii Domnului”.

Ceea ce au făcut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş,  şi alţii, nu era altceva decât o aplicare a învăţăturii mistice a rugăciunii inimii. Această activitate nu avea în mod manifest nici o conotaţie politică, însă Securitatea a interpretat această activitate ca o uneltire împotriva statului comunist. Extrem de relevante sunt următoarele afirmaţii pe care unul din arestaţii în cazul „Rugul Aprins” este obligat să le facă:  Rugăciunea inimii  ”reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică şi dăunătoare actualului regim, prin aceea că  cei ce ajungeau să practice această rugăciune în mod corect, trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune. Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim şi chiar de orice activitate în special de cea politică, pentru ca pentru început să avem la dispoziţie cât mai mult timp liber. În afară de aceasta treptat, treptat deveneam nişte fanatici într-ale credinţei, fiind neapărat siliţi să ne retragem la mănăstire. Sandu Tudor ne-a cerut să şi propovăduim această rugăciune a inimii în rândul celorlalţi  studenţi, lucru pe care eu l-am şi făcut, cum ar fi de exemplu cu Rodica Săulescu   şi alţii de ale căror  nume nu-mi mai reamintesc momentan… Aceasta este  activitatea  duşmănoasă desfăşurată de mine şi celelalte elemente împotriva actualului regim în perioada anilor 1955-1956” . Această formă de rezistenţă fie s-a realizat la modul individual, aproape instinctiv, al preoţilor care intuiau că totul ar fi fost pierdut fără o asemenea activitate, fie a căpătat un caracter organizat, sistematic, de organizare de centre de excelenţă spirituală cu rolul de a aglutina în jurul lor pe cei care nu credeau în ideologia comunistă. Pentru început Sandu Tudor dorea ca la Schitul Crasna de Gorj să strângă mai mulţi intelectuali aplecaţi spre monahism, cu binecuvântarea Mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei. Iniţiativa eşuând, s-a continuat cu mişcarea „Rugului Aprins” cu o largă cuprindere în orizontul monahal românesc (a implicat călugări de la mănăstirile Antim, Rarău, Plumbuita, Căldăruşani, Sihăstria, Putna), experienţa de la mănăstirea Vladimireşti, mănăstiri precum Vâforâta, Tismana, Polovragi .

Rapoartele Securităţii arată că la mănăstiri era un aflux enorm de credincioşi 18, fapt de natură să neliniştească autorităţile comuniste  şi care a fost un motiv pentru declanşarea unei represiuni ample prin aplicarea decretului 410/1959. Raportul înaintat de Alexandru Drăghici, publicat de către Constantin Aioanei, este confirmat în dosarele de urmărire întocmite de către Securitate. Din ele rezultă că această rezistenţă, iniţiată  şi înfăptuită în mare parte de preoţii  şi călugării simpli, era cunoscută  şi chiar sprijinită de înalţii ierarhi ai Bisericii printre care cităm pe Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, pe Antim Nica sau de apropiaţi ai acestora ca Bartolomeu  Valeriu Anania . Un caz ce poate fi citat este cel al cursurilor de îndrumare spirituală, care de fapt aveau drept scop o educaţie în spirit marxist a preoţilor. Patriarhul Justinian a dat dispoziţii ca să se insiste mai puţin pe partea teoretică, în bună parte marxistă, şi se facă mai multe slujbe care nu puteau fi afectate de ideologie. Prin urmare orice manifestare religioasă corectă era descurajată de organele represive ale statului, Biserica trebuia să lupte zi de zi  pentru a-şi realiza atribuţiile minime, nemaipunând la socoteală aspectele mai delicate, cu tentă politică clară, pe care statul comunist nici nu concepea să le scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenţă trebuie apreciat la adevărata lui valoare şi menţionat fiecare preot care a încercat să-şi facă datoria, ei fiind eroii mărunţi ce au întreprins o rezistenţă tenace şi cea mai eficientă în ultima instanţă. De la acest nivel se pot analiza formele mai explicite de rezistenţă anticomunistă.

Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă

Un alt nivel al rezistenţei preoţilor ortodocşi a constat în organizarea lor în grupuri  de ajutor reciproc care aveau drept scop sprijinirea morală şi materială a membrilor lor. Se viza îndeosebi ajutorul celor aflaţi în închisoare, iar aceste grupuri au funcţionat la diferite nivele. Un astfel de caz este cel preoţilor arădeni Ilarion Felea, Ageu Ion, Teodor Damian şi alţii, care sprijiniţi de Episcopul Andrei Magieru, organizau întruniri în care discutau viitorul Bisericii şi încercau să ajute familia lui Ageu Ion aflată în închisoare .La un nivel mai înalt Patriarhul Justinian Marina a încercat „recuperarea”  şi ajutorarea preoţilor rămaşi ieşiţi din închisoare. Alţi preoţi s-au apropiat de grupurile de rezistenţă armată. Celebre cazuri sunt cele al lui Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana care a colaborat cu gruparea generalului Ioan Carlaonţ ; călugării Teodosie Filimon, Evghenie Hulea  şi preotul  Ştefan Marcu, ultimul fiind  şi duhovnicul fraţilor Paragină care au condus rezistenţa din munţii Vrancei; stareţul Paulian de la Putna care a cutezat să o ajute pe soţia luptătorului anticomunist Constantin Cenuşă, ieromonahul Filaret Gămălău de la schitul Rarău care a susţinut sistemul de legături   şi aprovizionare al organizaţiei „Gărzile lui Decebal”; părintele Nicolae Donescu din Şuici, ucis de securişti pentru că botezase copilul, născut în pădure, al familiei de luptători Silişteanu din munţii Făgăraşului; ieromonahul Ioasaf de la schitul Pahomie care a susţinut grupurile de luptători de zona Arnota, fapt care a primejduit chiar fiinţa aşezământului monahal amintit ; sau colonelul Gheorghe Arsenescu  care a primit binecuvântarea în mănăstirea Cetăţuia, din zona Câmpulung-Muscel, iar stareţul Pimen Bărbieru l-a spijinit moral  şi material . Alţi preoţi  şi călugări au sprijinit activ cu alimente  şi adăpost membrii acestor mişcări. De altfel mănăstirile erau locul de refugiu preferat al tuturor celor urmăriţi de Securitate. Dacă erau prinşi, călugării erau aspru pedepsiţi. Aşa s-a întâmplat la mănăstirea Polovragi unde era ascuns colonelul Iulian Popescu, comandant la Odessa, în anii războiului. Fiind descoperit,toţi călugării din mănăstire au fost arestaţi .

Încercări ale Bisericii Ortodoxe Române de colaborare cu diferitele culte

Potrivnic opiniei încetăţenite că Biserica Ortodoxă Română s-a izolat de celelalte culte şi a colaborat cu statul comunist pentru eliminarea altor culte, dosarele Securităţii păstrează în paginile lor mărturii despre anumite încercări de creare a unei mişcări comune a cultelor creştine îndreptată împotriva statului comunist. Am identificat deocamdată trei asemenea proiecte: colaborarea dintre anumiţi ierarhi ortodocşi cu Mişcarea Ecumenică Internaţională şi Biserica Protestantă Norvegiană;  cel propus de Visarion Puiu şi de legionarii rezidenţi la Vatican; proiectul Benedict Ghiuş de colaborare al ortodocşilor cu catolicii. Un document referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arată următoarele: pastorul Richard Wurmbrand,  şef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a înfiinţat  şi organizat  în anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Braşov. La ceste reuniuni participau  şi preoţii Gâldău Florian (ulterior plecat în Anglia unde a  ţinut conferinţe la Radio Londra), Gagiu Ion, Drăgulescu Toma  şi episcopul Antim Nica (aflat în anul 1947 în fruntea eparhiei Dunării de Jos, în calitate de locotenent).

Durata acestor întruniri era de  două săptămâni zi la zi consecutiv şi au avut loc două asemenea serii. Mai lămuritoare sunt notele făcute de ofiţeri de Securitate în  „planul de acţiune informativă Antim Nica”, „ceea ce este mai important din activitatea lui, după 23 august 1944, este faptul că s-a stabilit informativ că Antim Nica a făcut parte din grupul de clerici ortodocşi români care erau în legătură cu organizaţia religioasă <<Mişcarea ecumenică internaţională>> demascată ca oficină de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducătorii clericilor români care era în legătură cu această mişcare. De asemenea, s-a mai stabilit că Antim Nica era în foarte bune relaţii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care iniţiase şi la noi în ţară, după 23 august 1944, o organizaţie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica în anul 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocşi de către această organizaţie a lui Solheim. Şi această organizaţie a fost demascată ca oficină de spionaj a anglo – americanilor. Important[ă] este participarea lui Antim Nica în fruntea clericilor ortodocşi ce erau în legătură cu Mişcarea ecumenică internaţională precum  şi faptul că nu întâmplător era în bune relaţii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american”.

Securitatea se arăta foarte interesată de activitatea mişcării ecumenice internaţionale şi de activitatea misiunii norvegiene, încercând blocarea colaborării Bisericii Ortodoxe Române cu aceste instituţii considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost obligată să părăsească mişcarea ecumenică internaţională în anul 1948. Deoarece Securitatea considera colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu respectiva instituţie o cale de evaziune, care împiedica controlul strict al statului comunist asupra instituţiei eclesiastice în discuţie. La fel colaborarea cu alte culte cum  este cazul Bisericii norvegiene a fost şi el interzis, Biserica fiind izolată, evenimentele din toamna anului 1948 când Biserica Ortodoxă Română a „acceptat” să participe la desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, rupând în mare parte punţile cu alte culte religioase. Acest eveniment al colaborării dintre ierarhii ortodocşi şi slujitorii cultelor protestante arată, cu tot caracterul ei limitat, disponibilitatea ortodocşilor, cel puţin în perioada de început a comunismului, la păstrarea vechilor relaţii de prietenie cu celelalte culte religioase. Repetăm, acest lucru îngrijora foarte mult puterea comunistă care era conştientă de pericolul unei unităţi a cultelor religioase împotriva ei.

Un caz mult mai interesant este cel al mitropolitului Visarion Puiu. După cum se ştie, acesta a  fost  şeful Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, cu rangul de mitropolit de Odessa, în perioada 1 decembrie 1942 – 1 decembrie 1943 30. Şansa lui a fost că în luna august anul 1944 a fost trimis cu o delegaţie în Croaţia de către Patriarhie, pentru înscăunarea unui ierarh 31. Evenimentele de după 23 august i-au făcut imposibilă întoarcerea în ţară. Acest lucru l-a salvat de condamnarea la moarte, de către Tribunalul Poporului din Bucureşti prin sentinţa nr. 11 din 21 februarie 1946, pentru activitatea sa desfăşurată în Transnistria, considerată ca o contribuţie la dezastrul  ţării, infracţiune prevăzută de art. 2, lit. j şi pedepsită de art. 3 din legea 312 din 1945. După mai multe peregrinări, el se stabileşte la Lonato, lângă Brescia (Italia). De aici el trimite un memoriu organelor de stat, datat 30 ianuarie 1947, prin care justifica toate activităţile sale şi respingea punct cu punct acuzaţiile ce i se aduceau . El se declara gata să se întoarcă în  ţară pentru a participa la judecarea recursului. Acesta a fost judecat în lipsă, deoarece Visarion Puiu nu s-a mai întors în ţară, iar pe 7 aprilie 1948 recursul a fost respins 34. Activitatea mitropolitului exilat a fost permanent supravegheată de către Securitate, deoarece se considera că desfăşura în Italia o activitate ostilă statului comunist.

Din documentele Securităţii rezultă că Visarion Puiu a fost implicat într-un proiect care relua o idee mai veche de secolul XIX şi reiterată şi în perioada interbelică, cea a trecerii întregului popor român la catolicism. Această idee pornea de la premisa latinităţii funciare a poporului român, care în consecinţă nu poate fi decât de religie catolică, spre deosebire de ortodoxie, care ar fi apanajul slavilor. În volumul XII al dosarului  penal nr. 24.541, la fila 229 există un raport al Inspectoratului Regional de Siguranţă Cluj, datând din 12 noiembrie 1947 în care se citează revista italiană Unita, în care se spunea că Visarion Puiu „care după ce s-a catolicizat în cursul lunei decembrie 1947, urmează a fi sfinţit drept cardinal al Vaticanului. Este primul cardinal de origine română pe care catolicismul îl va utiliza în proiectele de catolicizare a întregii Românii. Această temă s-a discutat în fond de către fostul vicepreşedinte al guvernului antonescian Mihail Antonescu şi papa Pius, cu prilejul vizitei făcute de Antoneşti în Italia în cursul anului 1943. Pamfil Şeicaru a fost câştigat pe acel timp şi el pentru acest plan, dar n-a fost pus în aplicare, deoarece s-a socotit atunci necesar pregătirii opiniei publice printr-o intensă propagandă în acest sens. Teza susţinătorilor catolicizării noastre integrale era: numai renunţând definitiv la ortodoxie vom putea nădăjdui să ieşim din orbita de înrâurire spirituală  şi politică a Moscovei.

Catolicismul ne va fi prieten efectiv în faţa opiniei publice mondiale şi va sălta câteva veacuri într-un răstimp scurt spiritualitatea românească. După cum suntem informaţi Puiu Visarion nu este singur la Vatican, ci mai are pe lângă el pe Alexandru Gregorian, fostul director al ziarului <<Sfarmă Piatră>>, apoi Vintilă Horia, poet , scriitor şi fostul director al revistei <<Meşterul Manole>>, care a fost ataşat de presă la consulatul român din Viena şi care astăzi este bibliotecar la Vatican. Toţi aceştia întreţin o activă de propagandă împotriva actualului regim din România, precum  şi pentru catolicizarea poporului român, publicând prin presa catolică din Italia diferite articole care au atingere cu aceste chestiuni”. Din alte documente rezultă că exista un curent de opinie care promova această idee alături de cei menţionaţi în citatul de mai sus, mai ales că în timpul războiului apăruse  şi o dispută catolico-ortodoxă, care a fost aplanată, se pare, în favoarea părţii catolice şi din interese politice. Mai exact este vorba de publicarea unui articol anonim, provocator, la adresa profesorului Teodor M. Popescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, în revista  Unirea de la Blaj. Disputa a fost aplanată politic  şi în favoarea părţii catolice, deoarece articolul de răspuns, denumit Papolatria, al profesorului ortodox, a fost interzis de la publicare de cenzura politică, în anul 1942, pentru ca relaţiile diplomatice cu Italia lui Mussolini şi Vatican să nu fie afectate.

Pe de altă parte, ziarul Curentul, al cărui director era Pamfil Şeicaru, publică începând cu anul 1943 mai multe articole referitoare la trecutul Bisericii greco-catolice din Trasilvania, prezentări detaliate cu privire la lăcaşurile catolice, mai ales cele din Italia, afectate de război, sau pastorale rostite de prelaţi romano-catolici. Revenind la persoanele amintite în documentul citat, îi precizăm şi pe Horia Cosmovici şi Danciu Agenor, legionari,  care s-au convertit la catolicism şi au încercat să răspândească ideea unei catolicizări generale a românilor. După cum se vede, toţi cei menţionaţi de partea catolică au antecedente legionare clare. Putem explica această atitudine a lor prin dimensiunea religioasă pe care o impusese Legiunea „Arhanghelului Mihail”, membrii ei considerând religia o valoare fundamentală a spiritului uman. Nemulţumiţi de anumite acţiuni de după război ale B.O.R., ei au văzut în catolicism soluţia salvatoare. De altfel Danciu Agenor se referea în felul următor la mişcarea legionară  şi la catolicism: „mişcarea legionară ca bază ideologică este sau era complet greşită, bazându-se pe Biserica Ortodoxă, o Biserică fără perspectivă filosofică. Singurul care a văzut just a fost Moţa, care indignat că se trage cu mitralierele în obrazul lui Dumnezeu, a plecat în Spania,  ţara care a dat un număr atât de mare de sfinţi”. Amintindu-i-se că Spania a dat printre altele  şi Inchiziţia, Danciu Agenor afirma că  „Inchiziţia era o instituţie necesară pe atunci, [care a] salvat multe suflete de decădere. Moţa s-ar fi catolicizat dacă nu murea  şi atunci poate totul ar fi decurs altfel. Mişcarea legionară nu a putut fi adevărată, deoarece nu era catolică, nu cunoştea adevărul absolut al Bisericii Catolice şi de aceea s-a dărâmat, căci Ortodoxia nu poate da nici sfinţi nici eroi, căci aceasta trebuie să aibă har (?!).

După cum se poate observa multe din cele ce se spun astăzi despre Biserica Ortodoxă au o vechime respectabilă de cel puţin 50 ani. Ceea ce ne face să bănuim că disputa ortodoxie-catolicism ce durează de mai bine de o mie de ani cu unele aspecte specifice în ultimii două sute de ani este de fapt fundamentul în care cele întâmplate în epoca comunistă nu este decât un moment între altele. Revenind la activitatea lui Visarion Puiu, rezultă că el se folosea de nunţiul papal de la Bucureşti pentru a ţine legătura cu Eugeniu Suceveanu Laiu, fostlocotenent de arhiepiscop de Craiova sau diaconul Ionescu de la catedrala din Craiova. De asemenea ieromonahul Damian Pânzaru, un apropiat al lui Visarion Puiu era bănuit de către Securitate că întreţinea legături cu cercurile catolice. Numit intendent la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, după fixarea domiciliului obligatoriu la această vilă a episcopilor greco-catolici, Damian era bănuit că oferea informaţii nunţiaturii despre situaţia celor închişi 38. Acest proiect se pare că era destul de serios, mai ales că în acelaşi dosar există două note informative, din 8 iunie 1949: „Faţă de această situaţie ortodocşii din R.P.R.  se pregătesc şi ei pentru a se apăra şi ei împotriva catolicismului.

Astfel Părintele Profesor Dumitru Stăniloae de la Institutul Teologic Bucureşti, cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut, având spijinul Mitropolitului Bălan Nicolae al Ardealului, pregăteşte o mişcare ortodoxă de mase pentru ca cu ocazia <<viitoarelor schimbări politice>> credincioşii ortodocşi din ţară să nu rămână la discreţia Vaticanului. Până în prezent la planul domnului (?!) Stăniloae au aderat  şi îşi dau concursul următorii: Lazăr Iacob, profesor universitar pensionar, Căciulă Olimp, bibliotecar la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, diaconul Ion Lăncrăjeanu de la biserica Flămânda din Bucureşti, Aurel Popa, fost secretar general la Ministerul Cultelor, şi profesorul  pensionar Nedrea Constantin, urmând a se sta de vorbă cu profesorii Tudor Popescu, de la Institutul Teologic, Cojocaru Haralambie şi arhimandritul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus” . Astfel reapare profesorul Teodor M. Popescu ca apărător al ortodoxiei, alături de celelalte personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române. El fusese un susţinător al Bisericii Ortodoxe prin studii  şi articole care demonstrau autenticitatea acesteia, scrise atât înainte de anul 1944, cât  şi după această dată. De menţionat este  şi faptul că toţi cei vizaţi, pentru tabăra ortodoxă, luaseră diferite poziţii strict ortodoxe  şi anticatolice, în diverse studii sau conferinţe.

Toate faptele semnalate în acest caz merită studiate mult mai atent deoarece dacă ele sunt confirmate  şi de alte surse  şi au avut un caracter real fără a fi fost o manipulare a Securităţii, ar arăta contradicţiile profunde dintre catolici şi ortodocşi, care au fost incapabili să se unească într-o luptă comună împotriva comunismului. Din aceste materiale, rezultă că Biserica catolică a menţinut mesajul ei de prozelitism  şi de condiţionare a ajutorului de o eventuală trecere a ortodocşilor la catolicism, iar ortodocşii nu au putut primi oferta Bisericii Apusului. Această situaţie  aminteşte de momentul 1453, când creştinătatea nu a putut să se apropie prin respect reciproc într-o coaliţie împotriva Semilunei. De altfel această imposibilitate istorică, a apropierii a acestor culte, a fost semnalată şi de arhimandritul Benedict Ghiuş. În câteva menţiuni pasagere existente în dosarul de anchetă a „Rugului Aprins” se aminteşte că Benedict Ghiuş era preocupat de o apropiere, fără a se da amănunte. Însă a renunţat la idee deoarece considera că sunt prea mulţi factori care s-ar pune stavilă acestui proiect . Trebuie precizat faptul că, prin aceste aspecte prezentate aici, B.O.R în frunte cu Patriarhul Nicodim Munteanu, apoi cu Justinian Marina, care a reuşit, printr-o abilă diplomaţie să se apere în faţa tendinţelor de acaparare canonică a Bisericii Ruse, susţinută de statul sovietic, în interesele sale politice, dar  şi din orgolii ale ierarhiei slave, reuşind totodată să nu se izoleze de Occident.

Tot o problemă controversată a istoriei bisericeşti postbelice este cea a înglobării Bisericii greco-catolice de către B.O.R. Act politic clar iniţiat de către P.C.R. la sugestia „fratelui mai mare”, el a venit, este adevărat, pe fondul unei dorinţe mai vechi a Bisericii Ortodoxe de reintegrare a „oilor rătăcite”. Mai departe  încep însă problemele, deoarece încă nu se poate stabili cât entuziasm a depus Biserica Ortodoxă în realizarea misiunii încredinţate de către partid. Chiar şi unii istorici procatolici au subliniat că ierarhii ortodocşi au manifestat anumite reticenţe faţă de un asemenea act de forţă, care nu rezolva nimic într-un mod durabil. Dosarul penal al profesorului Alexandru Filipaşcu, greco-catolic „revenit” la ortodoxie în mod formal, ne arată care era atmosfera la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, care înglobase şi o parte a cadrelor didactice greco-catolice.

Rezultă că atât timp cât nu se trecea la o manifestare deschisă, foştilor greco-catolici le era tolerată de către Nicolae Colan, arhiepiscopul Vadului, Feleacului  şi Clujului, o activitate  „underground” greco-catolică, acesta fiind conştient că majoritatea preoţilor greco-catolici trecuseră la ortodoxie formal, cazul lui Filipaşcu fiind exemplar din acest punct de vedere. El chiar menţionează în mod expres că Patriarhul Justinian  Marina şi Mitropolitul Nicolae Bălan nu au avut nici o contribuţie la actul de unire, acesta fiind inspirat de Partidul Comunist. Ceea ce am dorit să semnalăm prin cele de mai sus este o nuanţare a imaginii de Biserică lipită strâns de aspiraţiile partidului comunist, aşa cum este acreditată de către anumiţi istorici. Au existat curente de gândire alternativă care, chiar dacă au fost minore  şi cu un impact relativ mic, relevă totuşi o căutare de soluţii alternative în faţa agresiunii comuniste. Ele aparţin unor ortodocşi  şi credem că acest lucru arată că atunci când abordăm problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist trebuie să avem în vedere persoanele  şi nu instituţia ca atare. Greşelile unor ierarhi nu trebuie să impieteze asupra Bisericii, care este veşnică. Afirmaţii precum cele lansate de Danciu Agenor nu credem că pot fi luate în discuţie la modul serios.

Câteva aspecte din rezistenţa ierarhilor ortodocşi

Principala  critică care este adusă B.O.R. în perioada comunistă priveşte atitudinea ierarhiei acesteia, considerată excesiv de obedientă şi care a acceptat cu uşurinţă colaborarea cu puterea comunistă. Se consideră că atitudinea nevertebrată a ierarhiei a influenţat în mod decisiv atitudinea întregii Biserici, turma urmându-şi cu fidelitate păstorii obedienţi. Ori, acest lucru nu este adevărat, preoţii simpli ignorând adesea semnalele oficiale date de ierarhie. Sub acest aspect al ierarhiei se poate constata cea mai spectaculoasă diferenţă între cultul ortodox şi cultele romano şi greco-catolic. Dacă în cazul ultimilor aproape toată ierarhia a fost arestată, mulţi pierind în închisoare, în cazul ortodox acest lucru nu a existat. Acest lucru creează un serios handicap, când se discută meritele diferitelor culte în rezistenţa anticomunistă. Fără a minimaliza câtuşi de puţin meritele ierarhilor martiri ai celorlalte culte, încercăm să oferim o interpretare a cazului ortodox care să depăşească un pic tradiţionala idee a supunerii tradiţionale a B.O.R. faţă de stat, reală, dar care trebuie nuanţată.

Trebuie amintit că organizarea B.O.R. în anul 1948 dă seama de evoluţia istorică îndelungată care începe cu Alexandru Ioan Cuza, de instrumentalizare a B.O.R. într-un simplu instrument al statului, tendinţă sprijinită din timp de factorii de putere  şi de intelectualitatea laică a epocii. Bisericii Ortodoxe Române i s-au retezat toate acele mijloace prin care se putea manifesta ca o voce distinctă în spaţiul social românesc. Perioada interbelică a fost un moment important de renaştere spirituală în care numeroşi membrii ai Bisericii au cerut o mai mare libertate faţă de stat. În acest sens trebuie interpretate lupta împotriva concordatului din anul 1927, nu ca o încercare de stopare a influenţei catolice, ci mai mult ca o dorinţă a B.O.R. de a căpăta o libertate de mişcare similară Bisericii patronate de Vatican. Timpul scurt nu a permis însă o  realizare a acestor planuri, puterea comunistă găsind o Biserică Ortodoxă slabă aflată încă în căutarea identităţii. De aceea  şi  ţinând cont de faptul că era Biserică majoritară, puterea comunistă a dorit instrumentalizarea acesteia în folosul ei, deoarece era conştientă că nu era deloc uşor să smulgi brusc sentimentul religios din sufletul poporului. Relaţia dintre statul omunist  şi Biserica Ortodoxă a luat cel puţin, aparent, formele unui pact prin care, în schimbul sprijinirii puterii comuniste,  B.O.R. ar fi primit în schimb dreptul de a-şi exercita liber cultul. Cel puţin teoretic, Bisericii îi erau cenzurate manifestările temporale, nefiindu-i afectate aspectele strict religioase. În cazul Bisericilor catolice se intervenea cu brutalitate în însăşi dogma acestora (primatul papal) , ceea ce însemna modificarea fundamentului acesteia.

În acest sens este cât se poate de firească reacţia ierarhilor acestor culte în condiţiile radicalismului cerinţelor puterii comuniste. Trebuie amintit că în cazul Bisericii Ortodoxe din Bizanţ, dar şi mai târziu, de câte ori a fost pusă în discuţie dogma reprezentanţii clerului s-a revoltat. În schimb au fost mult mai flexibili în ceea ce priveşte aspecte de ordin politic, ajungându-se de multe ori la un aranjament. Un asemenea aranjament a fost făcut şi de P.C.R. cu noul Patriarh Justinian, sprijinit de acesta, aranjament care reprezintă în mod evident un regres faţă de situaţia anterioară. Această opţiune a fost criticată cu asprime, mai ales de diaspora care l-a considerat pe Justinian un trădător. Evident, se poate discuta dacă ceea ce a ales să facă avea alternativă sau nu. Ceea ce vrem să arătăm noi aici este că odată stabilite cadrele colaborării cu statul comunist, Justinian a încercat din toate puterile să menţină cadrul iniţial şi să evite noi abuzuri ale puterii comuniste. În acest sens din documentele Securităţii rezultă că a fost un partener incomod pe care Securitatea a încercat chiar să-l înlăture. Singurul document care demonstra o atitudine ostilă a Patriarhului Justinian faţă de regimul comunist era cel publicat în  Cartea  Albă  a  Securităţii, vol. II, p. 172, în care Patriarhul îşi exprima credinţa că  comunismul nu va dura mai mult de 50 de ani. Numai pe acest document s-ar putea interpreta că aceasta a fost o răbufnire singulară a „patriarhului roşu”.

Iată câteva documente care  arată conştiinţa ierarhilor ortodocşi în faţa situaţiei care se aflau şi atitudinea patriarhului Justinian în faţa încercărilor puterii comuniste de a modifica statu-quo-ul  şi de a impune Bisericii noi cedări.  Un exemplu deosebit este dat de analiza  lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, care face o radiografie completă asupra situaţiei Bisericii. El afirmă  <<că Biserica trece prin momente destul de dificile şi că se cere o abilitate şi o diplomaţie extraordinară pentru a face faţă tuturor cerinţelor de ordin politic>>, <<că slujbele solemne cu episcop sunt considerate şi privite defavorabil de stăpânirea lumească>>, <<că lumea inteligentă şi credincioasă îşi dă seama de poziţia actuală a Bisericii şi înţelege toate restricţiile la care este supusă>>. Ca  să pătrundă mai adânc în conţinutul adevărat al părerilor episcopului, sursa a încercat să aducă <<elogii>> conducerii Bisericii, care cu toată propaganda antireligioasă a reuşit să menţină bisericile deschise, la care Antim a răspuns <<că meritele acestea se bazează pe mari sacrificii>>, <<că Biserica a trebuit să cedeze complet poziţiile ei ce le–a avut  şi să se înregimenteze în opera de sprijinire a unui regim ce luptă pentru distrugerea ei>>, <<că clerul de astăzi duce o dublă existenţă, pe de o parte vorbeşte de Iisus Hristos şi de Sfânta Evanghelie şi pe de altă parte se roagă pentru mântuirea duşmanilor săi şi ai lui Iisus Hristos>>, <<că are însă convingerea că sentimentul religios trăieşte astăzi mai intens în oameni de cum trăia înainte>>, <<că Biserica creştină ca să poată exista trebuie să evadeze din sistemul dogmatic în care a trăit  şi să fie mai elastică>>, <<că e nevoie de multă înţelepciune  şi tăcere, fiindcă nu i–ar conveni nici unei stăpâniri atee să intre în război cu sentimentul religios al popoarelor datorită faptului că nu se poate preciza cine va fi învingătorul>>, <<că istoria este plină de exemple când în luptele religioase aproape întotdeauna religia a învins  şi că un sistem mondial religios cu o existenţă de 2000 de ani nu poate fi distrus cu uşurinţă>>. Antim a continuat << că i se pare că şi comunismul s–a convins de aceste adevăruri, fiindcă caută să limiteze sfera de activitate a Bisericii şi s–o dirijeze pe un alt făgaş decât cel iniţial, adică s–o facă aparent colaboratoare, dar nu îndrăzneşte să treacă la desfiinţarea ei>>, <<că a încercat Stalin în anul 1930 să dărâme  şi să transforme bisericile în hambar, să deporteze pe preoţi în Krikovka, dar până la urmă a revenit asupra măsurii, deoarece conflictul religios făcea imposibilă înfăptuirea colhozurilor>>” şi  „că astăzi viaţa spirituală a dispărut; că materialismul a covârşit toate şi că toată civilizaţia aparentă nu este decât un mare regres moral şi spiritual în care omul nu are altceva de făcut decât să mănânce şi să muncească, să asculte şi să facă propagandă, pentru o idee al cărei adevăr nu se vrea confirmat de realitate şi pe care nu-l simpatizează, dar pe care îl tolerează forţat”.

Un document foarte interesant este cel în care patriarhul Justinian are o atitudine extrem de critică faţă de situaţia Bisericii din Basarabia. „De o vreme încoace, este bântuit de rele gânduri patriarhul. Este supărat foc pe toată lumea şi ar vrea să facă totul aşa cum a făcut acum 10 ani, fără nici o împotrivire. Când vede că se loveşte de împotriviri, vorbeşte fără măsură şi zice că se retrage din scaun. Îşi  tot face bilanţul activităţii şi se vaită că i se năruie opera. Vorbind  deunăzi în prezenţa lui Justin Moisescu, a lui Firmilian Marin şi a sa Antim Nica, patriarhul spunea nişte lucruri atât de necontrolate, încât toţi au îngheţat. Astfel, zicea că el a discutat cu Alexei (Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii) şi cu Carpov (fostul preşedinte al Com[itetului] de Culte la Moscova, chestia Basarabiei) şi le–a spus că Biserica rusă duce acţiune de deznaţionalizare a românilor din Basarabia, fiindcă nu–i lasă să folosească limba română în Biserică, ci numai cea slavo–rusă. Le–a mai spus că el va ridica problema aceasta în for interortodox, căci se procedează necanonic. Carpov care asculta atent, l–a felicitat în mod discret printr–o strângere de mână pe la spate. Trecând apoi în grădina mănăstirii Antim, şi acolo fiind de faţă  şi Episcopul vicar Teoctist [Arăpaşu], Episcopul Antim [Nica] a continuat: Pe patriarh l–a intrigat şi l–a preocupat chestiunea Bisericii din Basarabia, fiindcă a primit scrisori de acolo şi chiar o telegramă din partea arhimandritului Varlaam Chiriţă, prin care acesta declara că nu este canonică jurisdicţia lui Alexei asupra Bisericii din Basarabia şi cerea ca el să fie primit sub jurisdicţia lui Justinian Marina. Aceeaşi telegramă o trimisese Chiriţă şi lui Alexei. Ca urmare, Alexei l–a socotit ieşit din clerul Bisericii ruse şi nu i–a mai dat nici o ascultare, iar după aceea a ajuns mai rău”.

Decretul 410/1959 a produs ample tulburări în rândul Bisericii. Desfiinţarea multor mănăstiri  şi instituirea de criterii extrem de restrictive pentru intrarea în monahism a stârnit reacţia Patriarhului Justinian, care prin diferite mijloace a încercat să salveze cât mai multe dintre lăcaşurile monahale. Astfel „În ziua de 14 octombrie, patriarhul a vizitat mănăstirea Ciorogârla. El a venit la mănăstirea Ciorogârla ca să ia parte la slujbă şi în acelaşi timp să încurajeze călugăriţele care au mai rămas în această mănăstire, ca să nu părăsească mănăstirea. La întoarcere spre Bucureşti, patriarhul a spus sursei: <<Când în ţară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desfiinţa şi eu mănăstirile Ciorogârla şi Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în fiinţă.

Trebuie să avem şi aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta şi eu străinilor când ne vizitează ţara. N-am ce arăta la Pasărea şi la Ţigăneşti, care sunt ca nişte sate fără frumuseţe. Dacă Departamentul Cultelor nu este în stare să rezolve această problemă, mă voi duce la primul-ministru şi-l voi aduce aici. Să vadă şi el ce am făcut noi şi de ce cerem ca să fie mănăstire la Ciorogârla. Dacă Mitropolia Moldovei are dreptul să-şi menţină patru mănăstiri mari şi diferite schituri, eu am dreptul să am până la 10 mănăstiri. Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi vicari  şi am  şi un număr mai mare de credincioşi. Vom fixa numărul călugăriţelor pentru mănăstirile ce voi cere  să ne dea autorizaţie. La Pasărea şi Ţigăneşti vom fixa câte 120 de călugăriţe. La Ciorogârla şi la Ghighiu vom fixa câte 60 de călugăriţe, iar la Suzana 50 de călugăriţe. De la Pasărea vom aduce la Ciorogârla, iar de la Ţigăneşti şi Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la mănăstirea Cernica să lucreze cu atelajele lor – maşini – pământul de la mănăstirea Pasărea, iar cei de la mănăstirea Căldăruşani să lucreze cu maşinile lor pământul de la Ţigăneşti şi Ghighiu>>”. Alte surse ne confirmă diplomaţia de care a dat dovadă Patriarhul Justinian în chestiunea  monahală din Republica Populară Română (R.P.R.) într-o notă informativă din 12 august 1960: „În primul rând trebuie să părăsească mănăstirile cei care au făcut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totuşi sunt încă în mănăstiri. După aceasta trebuie să plece toţi aceia care n-au vârsta legală  şi n-au studii corespunzătoare (…).

Patriarhul stă însă pe aceeaşi poziţie în legătură cu tineretul din mănăstiri care are şcoala monahală. Ori de câte ori are ocazie, asigură şi încurajează pe călugăriţele tinere, cu şcoli monahale sau seminar, să stea în mănăstiri că are el grijă de ele. Aşa i-a spus călugăriţei Heruvima Pica, de la mănăstirea  Ţigăneşti, absolventă a seminarului de la mănăstireaHorezu: <<Să staţi liniştite acolo. Am eu grijă de voi. Chiar dacă vin unii şi încearcă să vă tulbure, nu le daţi nici un fel de ascultare>>”.

Documentele studiate ne conturează imaginea unei situaţii apropiată de ceea ce s-a petrecut în cadrul relaţiilor dintre sultanul otoman şi patriarhul de Constantinopol: o înţelegere tacită între cele două puteri dintre care prima a avut permanent tendinţa să încalce hotarul celeilalte. Acceptând anumite compromisuri printre care credea că salvează fundamentele Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Justinian s-a văzut confruntat pe parcursul îndelungatei sale păstoriri cu încălcări repetate ale statu-quo-lui stabilit iniţial. Spre cinstea lui, el s-a opus, după cum s-a văzut, unor noi limitări ale drepturilor Bisericii. Şi rezistenţa Bisericii la nivel înalt a căpătat înfăţişarea sinuoasă a rezistenţei creştinilor din Imperiul otoman, neexistând o confruntare directă pe baza principiilor de drept. Soluţia puterii comuniste a fost  şi ea tipic otomană: promovarea în fruntea ierarhiei a unor oameni mult mai flexibili. Patriarhul Justinian Marina a murit din cauza supărării provocate de demolarea Bisericii Enei.

Patriarhul Justin Moisescu, calificat în unele cercuri eclesiastice drept politrucul comuniştilor, a fost mult mai elastic decât Justinian Marina, fiind dispus la mai multe compromisuri. Dar şi el a avut o limită în faţa presiunilor comuniste, peste care nu a putut trece. După cum se vehiculează în unele cercuri bisericeşti, moartea i s-ar fi tras şi lui de la supărarea provocată de intenţia lui Nicolae Ceauşescu de a demola mai multe biserici din Bucureşti. Evenimentele din anul 1989 a rezolvat din exterior o situaţie ce părea tot mai compromisă. Din documentele cercetate rezultă că ierarhii ortodocşi din anul 1948 considerau instaurarea comunismului ca foarte scurtă, iar compromisurile făcute erau de moment. În cei 50 de ani de comunism s-a intrat într-o spirală a compromisurilor care au limitat tot mai mult rezistenţa Bisericii. Ceea ce nouă ne pare o atitudine realistă în condiţiile cumplite ale anilor 1950, ridică semne de întrebare în anii 1980, când tot sistemul comunist scârţâia din toate încheieturile. Comunismul a reprezentat cea mai grea perioadă din istoria B.O.R. Ea în primul rând trebuie luată ca prilej de învăţătură din care Biserica să tragă concluzii necesare, să-şi precizeze mai bine scopurile în societatea românească şi să-şi creeze mijloacele pentru a şi le îndeplini.

”Fenomenul Pitești” a reprezentat un experiment de reeducare ce consta în distrugerea psihică a individului. Această „operațiune” a început în 1949, la închisoarea de la Pitești. Securitatea a pus la cale un plan pentru lichidarea rezistenței morale a deținuților politici, după modelul lui Anton Makarenko. Experimentul a încetat în anul 1952.

Acest plan presupunea reeducarea tuturor opozanților politici în spiritul comunist, prin ștergerea vechii identități a fiecăruia și înlocuirea ei cu una nouă, tipic bolșevică. Deținutul nu trebuia să se „vindece” după eliberare, urmând a-și însuși un comportament comunist. Planul va fi posibil doar cu ajutorul torturii neîntrerupte și a sistemului torționar, când cel ce tortura stătea în aceeași celulă cu victima, până la îndeplinirea obiectivului propus. Suferința continuă făcea ca deținutul să își piardă personalitatea și demnitatea umană, ajungând la slăbiciune interioară, fapt ce favoriza implementarea în psihicul deținutului a unei conştiinţe sociale tipic comunistă. Astfel, tortura deţinuţilor era un mijloc, și nu un scop. Prin denunțare, datorită torturii neîntrerupte, cei chinuiți ofereau și numele altor așa-ziși „colaboratori” ai fostelor partide, mai ales ai Gărzii de Fier. Astfel, cei denunțați erau arestați la rândul lor de către Securitate și trimiși la Pitești, pentru reeducare. O parte din deținuți, deveneau din victime „călăi” (torționari).

În acea perioadă, șeful Securității era cunoscutul Nikolski, acesta fiind sprijinit de colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu. La penitenciarul din Pitești, director era căpitanul Dumitrescu Alexandru. Acesta va fi transferat la închisoarea de la Mărgineni imediat după ce va lua sfârșit experimentul de la Pitești. Mâna dreaptă a căpitanului Dumitrescu era locotenentul Marina, un comunist convins ce împărtășea idei anticreștine. Printre gardieni, care la rândul lor fuseseră foști deținuți, cel mai de seamă a fost Eugen Țurcanu. Acesta a făcut parte din Frățiile de Cruce ale legionarilor, în perioada anilor 1940-1941, urmând a părăsi Mișcarea Legionară după rebeliunea din ianuarie 1941 și a se înscrie în Partidul Comunist Român. Mai târziu, Țurcanu va deveni membru în Biroul Județean de Partid din Iași.

Unul dintre foștii camarazi legionari ai lui Țurcanu, din anturajul lui Alexandru Bogdanovici (șef legionar), îl va denunța pe acesta în 1948 după o anchetă a Securității. Țurcanu va fi condamnat la 7 ani de închisoare corecțională, urmând a fi trimis la Pitești, unde va ajunge torționar și va tortura sute de prizonieri, răzbunându-se pe Bogdanovici sub pretextul că acesta „aranjase” denunțarea lui. Dumitru Bacu explică motivele pentru care a fost aleasă închisoarea de la Pitești pentru acest teribil experiment. Penitenciarul se află lângă municipiul Pitești, în direcția N-V, în apropierea unui pârâu. Lângă complexul respectiv nu se afla nici o locuință, fapt ce a permis o bună desfășurare a ostilităților față de deținuți, în incinta penitenciarului. Tot Bacu ne mai relatează că studenții din penitenciar erau împărțiți în patru categorii:

În prima categorie intrau cei reținuți fără sentință judecătorească. În a doua categorie se aflau cei condamnați pentru delicte minore. În cea de-a treia se găseau deținuții ce reprezentau „dușmanii mai mici ai regimului”. În fine, în cea de-a patra categorie intrau opozanții convinși ai regimului, fie din vreun partid sau pur și simplu regaliști ori anticomuniști. Această împărțire avea ca scop bine definit izolarea „șefilor” față de categoriile minore, pentru a împiedica o eventuală comunicare între deținuți și astfel, a crea o stare de incertitudine în psihicul fiecărui deținut. Corespondența cu familiile prizonierilor și rudele acestora vă fi suprimată. Procesul reeducării de la Pitești avea patru faze:

  1. „Demascarea externă” unde deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea față de partid, ideologia comunistă și față de Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.). Deținutul trebuia să mărturisească orice informație care putea ajuta la anchetă și să denunțe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din considerente politice sau sociale. Declarațiile erau făcute întâi verbal, în plină tortură, urmând a fi verificate de cineva din Comitetul de Reeducare, apoi notate în scris, semnate cu forța de către cel anchetat și trimise la Interne.
  2. Demascarea internă” presupunea denunțarea oricărui coleg de celulă sau din penitenciar, ce dăduse ajutor altui deținut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse afirmații defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Țurcanu sau altor torționari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a deținutului și distrugerea personalității și caracterului acestuia.
  3. Demascarea publică” făcea referire la faptul că deținutul trebuia să renunțe la orice pasiuni și dorinţe, precum și la orice ideal propriu, începând cu familia, rudele, prietenii și terminând cu credința în Dumnezeu.
  4. În ultima fază, deținutul este silit să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, devenind torționarul acestuia.

Tortură nu consta numai în forța fizică, ci era în primul rând o tortură psihică ce făcea deținutul să cedeze psihic și să asculte necondiționat de torționarii săi, măcar pentru o clipă de liniște. După oprirea experimentului, se va organiza un așa-zis proces ce avea ca scop unic găsirea vinovaților pentru aceste evenimente fară precedent în istoria României. Comuniștii vor da vina pe legionari, prin persoana lui Horia Sima. Ei vor susține că acesta a dat ordin unor legionari ce se aflau în penitenciarul de la Pitești, să recurgă la un regim de teroare față de toți prizonierii, inclusiv față de camarazii lor gardiști. Cel mai bun exemplu era oferit prin persoana fostului legionar Eugen Țurcanu, care va ajunge gardian în penitenciar și va aborda un comportament brutal față de prizonieri. Acest eveniment s-ar fi produs datorită lipsei de vigilență a administrației închisorii, urmând ca Securitatea să demaște acest plan “legionar” și să treacă la măsuri dure. Bineînţeles că aceste afirmații ale regimului comunist de la București erau niște aberații. Măsurile de securitate de la penitenciar erau foarte drastice, astfel că un asemenea plan era practic imposibil de realizat. Fiecare mișcare a deținuților era controlată cu strictețe.

Majoritatea deținuților din penitenciarul de la Pitești erau legionari. Alături de ei se găseau și naţional-ţărănişti, liberali sau evrei sioniști ce fuseseră reținuți de către Securitate. Membrii O.D.C.C. în frunte cu Țurcanu vor fi judecați și condamnați la moarte pentru torturile acestora față de prizonieri. Acest proces va fi secret, la el neputând participa decât organele comuniste. Printre deținuți, se găsesc persoane precum Alexandru Todea, Dumitru Bordeianu, Corneliu Coposu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Eugen Măgirescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Oprişan, Mihai Iosub, Ioan Pintilie sau preotul Roman Braga.

Nici măcar în Gulagurile sovietice nu vom întâlni asemenea metode. Singurul stat unde vom putea observa procese similare de reeducare va fi China Maoistă, unde există un experiment asemănător în închisorile de la Pekin. Acolo, toți deținuții erau reeducați printr-un proces similar, urmând a deveni comuniști convinși. La Pitești și Pekin, sistemul de reeducare avea aceleași planuri, și anume transformarea deținuților în torționari și folosirea lor împotriva altor deținuți, până la atingerea scopului propus: reeducarea în spiritul comunist. Fenomenul Pitești va depăși în oroare, și nu în durată, reeducarea maoistă din închisorile de la Pekin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: