„Să dee Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine…” 11 februarie 1866 – abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

La 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza, domnitor (1859-1866) al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, România din 1862, este forțat să abdice de către Monstruoasa Coaliție, o coaliție formată din liberali radicali și conservatori. Cuza, cel care a realizat Unirea Principatelor, nu doar prin dubla sa alegere din 5 si 24 ianuarie 1859, ci mai ales prin reformele inițiate (unificarea administrativă, guvern unic, Parlament unic, Legea secularizării averilor mănăstirești, Reforma agrară, Legea instrucțiunii publice) a fost determinat să semneze actul de abdicare într-o zi de februarie. Se punea astfel capăt celor 7 ani de când acesta se afla la conducerea Principatelor Unite în urma alegerilor din ianuarie 1859. Motivele erau multiple: nemulțumirea conservatorilor față de Reforma agrară, domnia autoritară a acestuia din ultimii doi ani de domniei (1864-1866), dar şi faptul că ritmul reformelor nu a fost accelerat, un reproş venit din partea liberalilor.
După un scurt interludiu cu Locotenența domnească, la 10 mai 1866 principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depune jurământul în calitate de domn al Principatelor Unite şi va domni 48 de ani sub numele de Carol I (1866-1914).

Ca o ironie a istoriei, monarhia constituțională din România începe cu o abdicare forțată, cea de la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, şi se încheie tot cu o abdicare forțată, cea a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947.