Iosif Ton – 56. De ce m-am asociat cu ”Strajerii”


În cartea mea ”Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt,” am inclus o lungă introducere cu titlul ”Bazele teologice ale vieții spirtituale”. În această introducere, discut starea spiritulă a bisericilor evanghelice din România. Consider că este important să vă semnalez aici câteva dintre observațiile făcute acolo. Iată o observație de principiu:
”În întreaga mea carieră de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, un scop principal al predicilor mele a fost acela de a produce oameni de caracter! Acum când am văzut că toată Biblia este doar istoria modului în care Sfânta Treime lucrează să formeze oameni după chipul şi asemănarea Lor, am început să lucrez şi mai sistematic la lecţii despre transformarea caracterului şi despre schimbarea comportamentului.” (pag.27)
Când vorbesc despre caracter și comportament, am în gând persoane cu pasiune pentru integritate și cu aversiune față de păcat. Dar, iată ce am constatat în bisericile noastre din România.

Citez din nou din ”Introducere”:

”Când vine cineva din lume într-o biserică evanghelică (baptistă, creştin după Evanghelie sau penticostală) şi vede că toată lumea cântă şi aude rugăciuni înflăcărate ale unor credincioşi şi apoi aude predica, are impresia că a intrat într-un colţ de cer. El sau ea înţelege lucrarea de mântuire a Domnului Isus, Îl primeşte pe Domnul Isus în inimă şi trăieşte o adevărată convertire şi naştere din nou. Consecinţa imediată este bucuria mântuirii, dragostea dintâi şi o viaţă curată, plăcută Domnului. Dar, ceva mai târziu, persoana aceasta observă că şi cei credincioşi, adică membrii acelei biserici pe care îi credea sfinţi, se vorbesc de rău, sau se ceartă, sau mint, sau înşeală. Lucrul acesta o şochează şi îl întreabă pe un credincios: „Dar, cum, şi între pocăiţi se întâmplă asemenea lucruri?”  La care, cel credincios răspunde pios. „Dragă, dar nimeni nu poate fi sfânt în lumea aceasta! Toţi avem defecte şi toţi greşim. Dar, dacă ne cerem iertare, Domnul este bun şi ne iartă.”
Persoana de curând întoarsă la Domnul trăieşte un şoc. Unii sunt atât de dezamăgiţi, sau chiar scandalizaţi, încât se întorc înapoi în lume. Alţii, însă, îşi pierd doar pasiunea pentru o viaţă curată şi acceptă că nu-i o tragedie prea mare dacă încep şi ei din nou să mintă, să înşele, să se certe, etc., numai să aibă grijă ”să mărturisească”, „să se pocăiască”, în sensul de a-și cere formal iertare printr-o rugăciune, pentru ca apoi să continue în practici păcătoase. Desigur, ei continuă apoi să vină la adunare şi să participe la toate activităţile din adunare.
Să ne oprim şi să căutăm să înţelegem ce se întâmplă pe plan spiritual în această persoană. Lucrul pe care l-a primit această persoană când s-a convertit a fost relaţia sau părtăşia personală cu Dumnezeu. Bucuria mântuirii îi venea din această relaţie vie, reală cu Dumnezeu. Această relaţie cu Dumnezeu dădea conţinut nou vieţii ei spirituale. Dar noi am citit deja că avem părtăşie cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt numai câtă vreme umblăm în lumină! În momentul în care începem să minţim, să înşelăm, să vorbim de rău, Îl întristăm pe Duhul Sfânt (Efeseni 4:25-32 şi 5:1-6). Păcatul ne separă de Dumnezeu şi înainte şi după convertire! Persoana aceasta care „s-a dat pe brazdă”, a învăţat să facă compromisuri, să tolereze păcatul în propria viaţă, L-a supărat pe Duhul Sfânt şi şi-a pierdut părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Pierzând această părtăşie, care dădea conţinut şi plinătate vieţii, persoana aceea intră din nou în golul spiritual pe care îl avea înainte de convertire! Dragostea dintâi dispare. Bucuria mântuirii nu mai este. Citirea Cuvântului şi rugăciunea nu mai sunt atrăgătoare, fiindcă părtăşia cu Dumnezeu este blocată. Persoana aceasta trăieşte o panică, dar repede învaţă să accepte golul acesta, fără însă să spună cuiva – poate nu-şi spune nici ei însăşi – că îl are. Ea continuă să vorbească evlavios, participă la tot ce se întâmplă în adunare, dar toate acestea sunt acum forme goale de conţinut.
Acesta este golul spiritual din multe biserici evanghelice. Viaţa abundentă, clocotitoare şi împlinitoare a dispărut şi au rămas doar formele fără conţinut.                                                                                  Astăzi, când atâţia credincioşi – şi chiar şi pastori – au intrat in diferite afaceri şi în diferite forme de corupţie. Iată de ce viaţa adevărată din biserici s-a stins și totul este rece, fără putere, fără lumină.
Un credincios aflat într-o astfel de stare şi o biserică ajunsă în situaţia aceasta are nevoie de ceea ce noi numim trezire spirituală. În limba engleză i se spune revival, care se poate traduce prin „reînviere”, sau „revitalizare.” Întotdeauna o trezire, sau o reînviere sau revitalizare, începe prin recunoaşterea că păcatele niciodata nu sunt după voia lui Dumnezeu, și că nu sunt tolerabile în viața credinciosului; dar de la acestea se trece imediat și categoric la ruperea categorică cu orice păcat din propria viaţă, însoțită de o nouă predare totală Domnului şi  de o dorinţă şi hotărâre răvăşitoare după sfinţenie.” (Pag. 30-32)
Repet apoi întrebarea, pentru mine obsedantă și chinuitoare:
„Pentru mine personal, aceasta a fost multă vreme o întrebare chinuitoare: De ce nu producem noi oameni de mare caracter? Este adevărat că eu am văzut legătura dintre relaţia personală cu Dumnezeu şi trăirea în lumină, adică trăirea unei vieţi morale, dar am ajuns să văd şi faptul că eu sunt o voce singulară în a predica acest lucru. Am văzut că majoritatea teologilor şi a predicatorilor evanghelici se limitează în mare măsură la predici despre răscumpărare, despre iertare, despre dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu şi nu trec de la acestea, printr-o legătură logică, la formarea caracterului cristic şi la trăirea morală.
Semnificativ pentru mine a fost faptul că acum vreo cinci ani am predicat într-o biserică baptistă şi am explicat marea noastră deficienţă că noi ne concentrăm pe iertare şi nu trecem de la aceasta la transformare şi am repetat de mai multe ori că noi vrem iertare fără transformare. Pastorul bisericii este, după părerea mea, unul dintre cei mai buni şi mai spirituali pastori baptişti din ţară. Am fost surprins că după ce am încheiat eu, s-a ridicat şi a spus bisericii cu mare mirare dar cu totală acceptare că într-adevăr noi ne limităm la iertare şi nu punem accentul necesar pe transformare. Desigur că   m-a bucurat faptul că el a acceptat aşa de total afirmaţia mea, dar m-a întristat faptul că această lipsă a accentului necesar pe transformare venea pentru el ca o noutate!
Realitatea este că marea majoritate a teologilor evanghelici fac din răscumpărare centrul teologiei lor şi au mare dificultate în a include în mod logic şi structural în sistemul lor teologic a lucrării de sfinţire a vieţii, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, transformarea caracterului şi moralitatea vieţii.
De ce-i aşa? De unde vine această limitare la lucrarea de mântuire de păcate, fără a o lega organic şi logic de lucrarea de sfinţire a vieţii?” (Pag. 34-35)
Pot să rezum totul spunând că  întristarea mea venea din faptul că vedeam că o mare parte a credincioșilor evanghelici nu se lasă convinși să o rupă cu păcatul și să urmărească cu pasiune o trăire în sfințenie.
Pe fundalul acestei întristări am ajuns să fac cunoștință cu mișcarea ”Străjerilor”.
Lucrarea lor principală a căpătat numele de ”vindecare prin eliberare”. Ea a început prin doi predicatori englezi, Derek Prince și Peter Horobin. Acesta din urmă a descris această lucrare într-un volum masiv, întitulat chiar așa: ”Vindecare prin eliberare” (publicat și în românește la Oradea în 2009).
Iată ideile teologice principale ale mișcării ”Străjerilor”:
1. În spatele fiecărui păcat stă un duh necurat: duh de minciună, duh de mânie, duh de curvie, duh de ceartă, duh de gelozie, etc..
2. Când o persoană, care este deja întoarsă la Dumnezeu, comite un păcat, duhul acelui păcat capătă ”un prilej” (Efeseni 4:27), o intrare, un cap de pod în acea persoană. Principiul spiritual fundamental în acest domeniu este formulat de Pavel în Romani 6:16 (adresat credincioșilor!): ”Nu știți că dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați?” Când credinciosul comite păcate, el se dăruiește duhurilor acelor păcate, care pun stăpânire pe el. Ilustrația cea mai clară este în cuvintele apostolului Petru adresate lui Anania: ”Pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sânt?” (Fapte 5:3).
3. Duhurile necurate intrate în cel credincios, în cele din urmă, rup legătura credinciosului cu Domnul Isus și Îl scot afară pe Duhul Sfânt. Aceasta este partea teologică cea mai contestată a acestui sistem de gândire teologică, dar ea poate fi clar argumentată biblic și o vom face în altă parte.
4. Duhurile necurate intrate în cel credincios pot produce și adeseori produc boli. Între textele folosite pentru justificarea acestei afirmații sunt: ”Din pricina aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și nu puțini dorm” (1 Corinteni 11:30) și ”Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5:14).
5. Când un credincios a ajuns în situația să fie bolnav datorită duhurilor rele care au intrat în el prin păcate (nu toate bolile sunt produse astfel!), atunci se poate reversa situația: când păcatele sunt identificate și se produce adevărata pocăință, când se obține spălarea lor prin sângele Domnului Isus, când duhurile rele sunt alungate afară și este readusă în lăuntru prezența Duhului Sfânt, are loc și vindecarea de boala (sau bolile) produsă (sau produse) prin păcate și prin duhurile rele.
6. Un credincios bine informat despre aceste lucruri poate să se pocăiască, să se elibereze și să se vindece direct, prin dialog cu Domnul Isus și prin puterea Duhului Sfânt. Dar, în cele mai multe cazuri este nevoie de un consilier spiritual care să-l ajute pe credincios în tot procesul acesta. Uneori se organizează ”școli de vindecare” de câteva zile, în care unui număr de bolnavi li se explică toate aceste fenomene și în final sunt ajutați, fie individual, fie în grup, să facă pașii necesari pentru a ajunge la vindecare prin eliberare.
7. La sfârșitul procesului și după obținerea eliberării și a vindecării, consilierii îi spun celui vindecat: ”Du-te și să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple mai rău”. Există multe cazuri în care cel vindecat se întoarce, după o vreme, la vechile păcate și… își pierde vindecarea, îi revine boala!
Aceasta este Credința și practica ”Străjerilor” din România.
Gândiți-vă că eu eram preocupat de fenomenul trăirii în păcat a multor credincioși din bisericile noastre și nu știam cum să-i conving să se oprească din a nu mai păcătui!  Și iată că, prin ceea ce făceau ”Străjerii”, descopeream cel mai puternic argument împotriva ”jocului” cu păcatul!                                                                    Iată de ce m-am asociat cu această mișcare!
Încerc aici să mă exprim cât mai clar cu putință. Întreg procesul acesta de consiliere, de pocăință, de eliberare și de vindecare este important în sine însuși, deoarece în bisericile noastre sunt foarte mulți credincioși care sunt ”apăsați de diavolul” (Fapte 10:38). Iată de ce consider că ceea ce fac ”Străjerii” pentru eliberarea credincioșilor evanghelici de păcate și de duhurile acestor păcate este o acțiune necesară și binevenită.
Aici este necesară o precizare foarte importantă. ”Străjerii” nu afirmă că toate bolile ar fi produse de păcate. În expunerile lor, ei arată că unele boli au cauze fizice, cum ar fi lipsa unor substanțe în organism (iod, calciu, etc.), sau intrarea unor microbi sau viruși în organism; alte boli sunt produce de păcate sau vicii (alcoolism, vrăjitorie, etc.) ale înaintașilor (părinți, bunici, străbunici); alte boli sau handicapuri au fost permise de Dumnezeu ca prin ele ”să se arate lucrările lui Dumnezeu” (cazul orbului din naștere, Ioan 9: 1-3); dar medicii în general spun că o mare parte dintre boli nu au cauze fizice, ci ”psihice” , ceea ce înseamnă de fapt ”spirituale.”
Afirmația că ”străjerii” ar spune că toate bolile sau handicapurile s-ar datora unui păcat sau unor păcate specifice în viața bolnavului sunt făcute de cei care nu ascultă cu atenție ce se spune și care au intenția să blămeze și să discrediteze cu orice preț această mișcare.
Conducătorii acestei mișcări nu sunt oameni perfecți. Ei fac și greșeli. Dar, a scoate în evidență greșelile lor ca indivizi și a le trâmbița pe bloguri și apoi a spune că aceste greșeli  definesc și compromit întreaga mișcare este o metodă de discreditare care poate fi folosită împortiva oricărei mișcări, ba chiar și împotriva oricărui cult religios. Cei care o folosesc ar trebui să știe că ea este ca un bumerang: se întoarce spre cel ce-l aruncă.

Citeste mai departe…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: