Apostolul Petru scria în prima sa epistolă: „În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare, să fiți pălmuiți când ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Cristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui.” (1 Petru 2:20,21).
Despre suferință se vorbește mult – mai ales din cauza „ghimpilor” ei ce nu pot fi ignorați – dar adesea sub aspect retributiv: Dumnezeu îi pedepsește pe oameni pentru păcatele lor. Totuși, există alte valențe ale suferinței care arată că aceasta este o „chemare” și o „pildă” pentru cei care sunt ucenicii lui Hristos. Cei ce ascultă de Dumnezeu ajung să sufere, după cum și Hristos a ascultat și a suferit. Este suferință pentru un lucru bun, nu o pedeapsă pentru păcat.
Axa ascultare-suferință-exemplu ne duce cu gândul la jertfa Domnului Isus. El a vrut să se facă „voia Tatălui și nu voia Sa”, a fost gata să moară pentru păcătoși iar acum rămâne un exemplu pentru ucenicii Săi. Tot astfel, când credincioșii sunt în părtășie la un memento important al suferinței – Cina Domnului – ar trebui să vadă mai multe aspecte ale suferinței Mântuitorului.
Suferința Domnului Isus este o „amintire” dar și un exemplu de urmat. Cina Domnului nu este un spectacol la care să stai să privești… nu este un simplu exercițiu de contemplare ci este un angajament în a urma exemplul lui Isus, până la capăt. Când luăm parte la Cină „vestim moartea Domnului până va veni El” (1 Cor. 11:26b) și vestim și „moartea noastră” întrucât „am fost răstigniți împreună cu Hristos” (Gal. 2:20).
Cu alte cuvinte, când se frânge pâinea și se împarte vinul, nu încape îndoială că actul indică spre Golgota, spre Hristos, însă cu bucățica de pâine și paharul în mână, nu putem evada nici noi din „vestirea morții noastre”. Textul din 1 Corinteni nu lasă să se înțeleagă că cei care iau Cina, cei „vrednici”, ar trebui să fie oameni perfecți (lucru cu neputință) ci să realizeze că fac parte dintr-o comuniutate a celor învredniciți de Hristos prin moartea și învierea Sa. Desigur, această observație nu exclude nicidecum imperativul sfințirii continue a celor credincioși.
În sfârșit, când se cere ca „fiecare să se cerceteze pe sine însuși” poate că ar trebui să se înțeleagă, pe lângă comemorare christică și introspecție etică, și o investigare a disponibilității noastre de a continua să semnalăm în „vestirea morții Lui”, o vestire a morții noastre.

________
Pastor, COSTEL GHIOANCA
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro