Bartolomeu Anania despre Toma și credința pură


The Incredulity of Saint Thomas, 1603 by Caravaggio

Isus Îşi deschide braţele şi-l îndeamnă, aproape poruncitor, să-i atingă rănile din palme şi din coastă. Dar o spune cu atâta fermitate şi siguranţă de Sine, încât Toma nu mai simte nevoia s-o facă, ci I se aruncă la picioare exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Spun asta pentru acei tineri din vremea noastră care socotesc că o credinţă religioasă se obţine doar prin experienţă. În cazul lui Toma, experimentul nu i-ar fi fost de nici un folos. Toţi ucenicii, inclusiv el, porneau de la premisa că fiinţa aceasta care li se arăta dându-se drept Iisus era de fapt o nălucă, o entitate acorporală, şi nicidecum una şi aceeaşi persoană cu Isus Cel răstignit pe cruce. De aici, dilema lui Toma devenea insolubilă: dacă „acest” Isus este real, cum de a pătruns în casă prin uşile încuiate? Iar dacă este nălucă, cum de se lasă pipăit? Aşadar, singura soluţie era credinţa pură, adică nu o relaţie logică între subiect şi obiect (cum ar fi, de pildă: „Cred în constelaţia Orion”, în care constelaţia rămâne exterioară celui ce crede), ci relaţia duhovnicească prin care subiectul îşi încorporează obiectul.
(Bartolomeu Anania) via Ghiță Mocan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: