Arhive etichetă: Costel Ghioancă

Un sfat bun

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Dacă înțelepciunea ar lua cuvântul în vremurile tulburi pe care le trăim, ar zice cu siguranță: „Fiule, nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele!Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce multă pace” (Proverbele 3:1,2). Ce mare binecuvântare să poți primi sfaturi bune, înțelepte!  Dar unde poți găsi un sfat bun?
Nu aș vrea ca în cele ce urmează să o iau pe o traiectorie instituțională, făcând referiri la „sfătuitorii” profesioniști și la consilieri calificați (deși, în principiu, nu am nimic împotriva lor), dimpotrivă, aș apela la micro-consilierea familială. În alte cuvinte, membrii unei familii, dincolo de terțe persoane, ar trebui să fie în stare să se sfătuiască bine unii pe alții, să își protejeze căminul lor și să acționeze cu înțelepciune în toate deciziile importante ale vieții.
În 1 Samuel 25 există o soție care reușește să-și salveze întreaga familie și averea ei, datorită unui sfat bun pe care i-l dă, de această dată, nu soțului ei pe nume Nabal (nebun) ci lui David. Pe scurt, cel de pe urmă prestează, împreună cu oamenii săi, servicii de pază și protecție pentru turmele lui Nabal, iar când își cere drepturile este tratat cu asprime și dispreț. Drept urmare, David este hotărât să ucidă toată casa lui Nabal, acțiune oprită în ultimul moment de mijlocirea și sfătuirea plină de înțelepciune a Abigail, soția „nebunului rău-platnic”.
Întâmplarea ar fi trecută ușor cu vederea dacă sfaturile date de Abigail lui David nu ascund în spatele lor câteva repere de mare preț, utile și pentru noi atunci când dorim să dăm sfaturi bune celor dragi nouă ori celor din afara familiei noastre:
1.      Repararea greșelilor făcute (1 Sam. 25:18) – Abigail îi face un dar lui David și oamenilor săi spre a repara „opera” soțului ei… Sfaturile bune sunt însoțite întotdeauna de atitudini și acțiuni de îndreptare a unor posibile greșeli făcute.
2.      Solicitarea iertării (1 Sam 25:28) – în lumea noastră în care se recomandă atât de mult ideea durității și a răzbunării, exemplele biblice de sfaturi bune sunt asociate cu iertarea. Conform spiritului Scripturii, să recomanzi cuiva să-și ceară iertare nu este niciodată un sfat rău.
3.       Cunoașterea planurilor lui Dumnezeu (1 Sam 25:30) – Abigail știa că Dumnezeu îl va înălța pe David și îl va pune într-o poziție de mare demnitate. Astfel, ea îl îndeamnă pe David să nu facă acțiuni pripite pe care le va regreta mai târziu. Mă gândesc la faptul că și în familiile noastre ar exista mai multe sfaturi bune dacă am cunoaște, atât cât se poate, planurile lui Dumnezeu. Aici, recomandăm Scriptura!
4.      Încrederea în dreptatea lui Dumnezeu  (1 Sam 25:31) – chiar dacă David avea motive să-și facă singur dreptate, Abigail îi amintește că până la urmă, Judecător este Dumnezeu.  El va face dreptate aleșilor săi la timpul și în modul hotărât de El.
        Cred că cele de mai sus pot constitui câteva semințe valoroase din care vor rodi sfaturi bune atunci când avem nevoie de ele: când omul este însoțit de o atitudine de pocăință și îndreptare a greșelilor, când în  baza Scripturii avem o cunoaște cât mai bună a planurilor lui Dumnezeu și când încrederea noastră va fi tot mai mare în dreptatea lui Dumnezeu și capacitatea sa de a coordona viețile noastre, sfaturile ocazionale pe care le vom oferi altora vor avea cu siguranță scilipri de înțelpciune sfântă.
________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro
Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Virtutea răbdării

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Sub imperiul viciilor care terorizează lumea noastră, copiii lui Dumnezeu au nobila și dificila slujbă de a contrabalansa grotescul degradării prin virtuți sfinte. Una din ele, la care ne vom opri astăzi, este răbdarea.
          Nu că „răbdarea” nu ar fi fost o problemă a umanității în întreaga sa existență de după Cădere, dar societatea în care trăim accelerează ritmul vieții cu o forță amețitoare și nu de puține ori, cu efecte dezastruoase pentru cei care au avut curajul să se urce înmontagne russe-ul pragmatismului, al gratificării imediate, al ispitiorului Carpe diem, quam minimum credula postero (Bucură-te de ziua de azi și încrede-te prea puțin în cea de mâine; Horațiu, „Ode”, I. 2, 8).
          Marea problemă cu lipsa răbdării constă în „nebunia deciziilor” care se iau. Testul se face foarte ușor… nu este nevoie decât de o simplă aminitre a ultimului moment în care am luat o decizie „la repezeală”. Aproape unanim, cei care iau „decizii nebune” se trezesc reflectând în stil filosofico-contemplativ: „…de-aș putea să dau timpul înapoi!…”
          Un exemplu îl putem găsi la Saul, primul împărat al lui Israel și primul ratat în ceea ce privea statutul și responsabilitățile regești. Când răbdarea „i-a fost pusă la încercare”, intrând în „criză de timp” Saul a adus el jertfa pe care trebuia să o aducă profetul Samuel, fapt care a dus la o evaluare directă și înfiorătoare: „…ai lucrat ca un nebun și n-ai păzit porunca pe care ți-o dăduse Domnul…” (1 Sam. 13:13).
          Cum ne putem feri de astfel de situații, dezvoltând în schimb, virtutea răbdării? Fără a intra în detalii, aș menționa că dincolo de anumite trăsături temperamentale (care îi fac pe anumiți oameni să pară mai calmi, mai răbdători), adevărata virtute a răbdării este o roadă a Duhului Sfânt (Gal. 5:22,23), o lucrare a Sa. Și oamenii „calmi din fire” își pierd răbdarea în situații de criză. Numai cei plini de roada Duhului pot face față cu brio la momentele grele. De fapt, lipsa răbdării derivă din centrarea pe sine: noi trebuie să rezolvăm problemele rapid, să fim împliniți, se ne satisfacem plăcerile, să ne atingem scopurile, să câștigăm disputele etc. Cel care are răbdare se încrede mai mult în Domnul decât în sine însuși. Știe că Dumnezeu este suveran și va lucra, iar ce se cere de la noi este credincioșie și ascultare. Ei bine, tocmai această răbdare ca „încredere în Dumnezeu” este roada Duhului Sfânt.
________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro
Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Nunta eternității

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Printre evenimentele care stârnesc curiozitate în trecerea noastră grăbită prin această lume, se numără și nunta. Oamenii sunt interesații de detalii (dacă se poate, cât mai multe), de culise, de picanterii, răsturnări de situație etc. Tocmai din acest motiv, când titlurile ziarelor sau afișajele de pe ecranele TV vorbesc despre „Nunta anului” sau, și mai și, „Nunta secolului”, cititorii (privitorii) sunt vrăjiți cât a-i clipi… Eu îmi propun să-i bat pe stimații mei concurenți jurnaliști și să vorbesc despre „Nunta eternității”. Textul biblic la care voi apela este Apocalipsa 19:6-10.
1. Nunta eternității este împărătească (19:6): „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărățească.” Specificul nunții din eternitate este că ea are loc între Biserică (mireasa) și Hristos (Mirele, Împăratul). Este o nuntă în care Hristos își exercită domnia. Tot astfel și familiile noastre (cu nunțile lor cu tot) ar trebui să fie caracterizate de stăpânirea Împăratului.
2. Nunta eternității impune pregătire (19:7-8): „…a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit…” În mod cert la nunta eternității pot participa doar cei pregătiți. În Efeseni 5:26,27 se spune că Hristos își pregătește mireasa și totuși chiar și ea, ca soție, are partea sa de pregătire. Tot așa, Mirele veghează asupra familiilor noastre fără ca aceasta să însemne o lipsă de responsabilitate din partea membrilor ei.
3. Nunta eternității aduce adevărata fericire (19:9): „…Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului…” Când va sosi marea nuntă nu va mai fi loc pentru „lacrimi și suspine”. Acolo, la nunta eternă, va fi adevărata fericire căutată de oameni cu atât de multă ardoare. Necazurile și frământările din sânul unei familii pot fi depășite cu bine numai în perspectiva nunții cu Mirele Hristos.
4. Nunta eternității impune slujire (19:10): „… eu sunt slujitor împreună cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!” La nunta eternă nu este loc pentru alt devotament și altă slujire decât cele față de Domnul Isus Hristos. El este Dumnezeu vrednic de închinare. Așadar, dincolo de orice vise ale familiilor noastre este important să nu uităm că soț, soție și copii, suntem în slujba Domnului.
În încheiere aș semnala că spre deosebire de alte nunți la care suntem spectatori (și la care poate, ne uităm cu jind), nunta eternității este una la care poți participa și tu – poate fi chiar nunta ta. Trebuie doar să fii parte din „mireasa” Domnului Isus. Când Hristos ne este Domn și Salvator avem programată o nuntă eternă!

________
Pastor, COSTEL GHIOANCA
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro

Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Vorbește Doamne…

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Cuvintele sunt de prisos atunci când trebuie să vorbim despre importanța comunicării cu Dumnezeu. Avem nevoie mereu și mereu de o viziune proaspătă de la Domnul deoarece, așa cum citim în cartea Proverbelor 29:18, „Când nu este nicio descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu; dar ferice de poporul care păzește Legea!”
Adesea, viziunea (sau „descoperirea”) din partea Domnului este, cred eu, confundată cu formulări de tipul misiunii și viziunii ONG-urilor pe când, versetul din Proverbe, citat mai sus, indică în paralelismul său că „descoperirile” rezidă în abilitatea poporului de a „păzi Legea”. Viziunea (sau vorbirea, dacă vreți) din partea Domnului ar trebui să o percepem în termenii unei relații dinamice cu Dumnezeu, a unei părtășii zilnice cu El. Concret, cred că avem nevoie de viziune de la Domnul nu doar în a formula trei propoziții pe care să le scriem pe un perete ci în a ne trăi viața de credință: să știm ce și cum să vorbim, cum să gândim, cum să acționăm, ce decizii să luăm, cum să ne înfrânăm, cum să ne răstignim firea, cum să iubim, cum să iertăm, cum să dăruim etc.
Nu este de mirare atunci că Samuel, unul din cei care au auzit vorbirea Domnului pe când „vedeniile nu erau dese”, era „culcat în Templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu.” (1 Sam. 3:3b). Sigur, făcând o paralelă care are limitele ei, ar trebui să conștientizăm încă odată provocarea de a locui în prezența Domnului. Hristos este în noi și noi în El dar relația trebuie îngrijită și crescută prin sfinițire continuă, lepădare de sine, post și rugăciune, citirea Cuvântului, implicare în slujire și alte aspecte care țin de viața de credință.
În lumea agitată în care trăim este imperios necesar să ne „facem timp” pentru Domnul, să stăm acolo unde este chivotul. Doar așa Dumnezeu ne vorbește, îl simțim aproape chiar și în deciziile mărunte, trăim fără frică, ieșim din labirintul confuziei și știm încotro să mergem: atât la nivel individual cât și la nivel comunitar.
Provocările societății în care trăim sunt mari și determină ca bătăliile spirituale să fie pierdute, adesea, nu la nivelul declarațiilor sau acțiunilor corporative ci la nivelul micro-cosmosului uman, la nivel personal. Dumnezeu nu vorbește și oamenii nu știu ce au de făcut din cauză că mulți credincioși sunt mai preocupați de „politicile comunitare” decât de „cercetarea de sine”. Suntem ispitiți să judecăm și să evaluăm pe alții mai repede decât să privim în propriile noastre inimi.
Cert este că avem nevoie ca Dumnezeu să ne vorbească și cred că o va face cu atât mai repede cu cât avem curajul să punem în lumina reflectoarelor însăși propria noastră ființă.
________
Pastor, COSTEL GHIOANCA
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro

Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Pilda suferinței

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Apostolul Petru scria în prima sa epistolă: „În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare, să fiți pălmuiți când ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Cristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui.” (1 Petru 2:20,21).
Despre suferință se vorbește mult – mai ales din cauza „ghimpilor” ei ce nu pot fi ignorați – dar adesea sub aspect retributiv: Dumnezeu îi pedepsește pe oameni pentru păcatele lor. Totuși, există alte valențe ale suferinței care arată că aceasta este o „chemare” și o „pildă” pentru cei care sunt ucenicii lui Hristos. Cei ce ascultă de Dumnezeu ajung să sufere, după cum și Hristos a ascultat și a suferit. Este suferință pentru un lucru bun, nu o pedeapsă pentru păcat.
Axa ascultare-suferință-exemplu ne duce cu gândul la jertfa Domnului Isus. El a vrut să se facă „voia Tatălui și nu voia Sa”, a fost gata să moară pentru păcătoși iar acum rămâne un exemplu pentru ucenicii Săi. Tot astfel, când credincioșii sunt în părtășie la un memento important al suferinței – Cina Domnului – ar trebui să vadă mai multe aspecte ale suferinței Mântuitorului.
Suferința Domnului Isus este o „amintire” dar și un exemplu de urmat. Cina Domnului nu este un spectacol la care să stai să privești… nu este un simplu exercițiu de contemplare ci este un angajament în a urma exemplul lui Isus, până la capăt. Când luăm parte la Cină „vestim moartea Domnului până va veni El” (1 Cor. 11:26b) și vestim și „moartea noastră” întrucât „am fost răstigniți împreună cu Hristos” (Gal. 2:20).
Cu alte cuvinte, când se frânge pâinea și se împarte vinul, nu încape îndoială că actul indică spre Golgota, spre Hristos, însă cu bucățica de pâine și paharul în mână, nu putem evada nici noi din „vestirea morții noastre”. Textul din 1 Corinteni nu lasă să se înțeleagă că cei care iau Cina, cei „vrednici”, ar trebui să fie oameni perfecți (lucru cu neputință) ci să realizeze că fac parte dintr-o comuniutate a celor învredniciți de Hristos prin moartea și învierea Sa. Desigur, această observație nu exclude nicidecum imperativul sfințirii continue a celor credincioși.
În sfârșit, când se cere ca „fiecare să se cerceteze pe sine însuși” poate că ar trebui să se înțeleagă, pe lângă comemorare christică și introspecție etică, și o investigare a disponibilității noastre de a continua să semnalăm în „vestirea morții Lui”, o vestire a morții noastre.

________
Pastor, COSTEL GHIOANCA
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro

Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Hristos și cultura

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Zicem că vrem ca Domnul Isus să fie Modelul nostru în toate împrejurările… aspect bun și de dorit. Ne poate sluji El atunci ca Model și în relație cu lumea în care trăim, cu cultura?
Trebuie să notăm chiar de la început un paradox care există în multe biserici evanghelice românești: își pun mereu problema evanghelizării, că nu reușesc să iasă dintre cele patru ziduri ale bisericii, că nu există o viziune pentru cei pierduți etc. și aceiași oameni – când sunt între cele patru ziduri – recomandă cu stăruință ca cei credincioși să se ferească de lume, să nu aibă a face cu ea, să nu-i permită lumii să intre în biserică… Nu e de mirare că mulți creștini se găsesc prinși într-o tensiune spirituală greu de gestionat.
Fără a intra în studii complexe pe această temă (de genul, R. Niebuhr, Christ and Culture), prefer să rămân la o rugăciune a Mântuitorului: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). Motivul pentru care creștinii au nevoie să fie păziți de cel rău este că „lumea” și spiritul ei sunt afectate de păcat. Dar „lumea” nu este totuna cu cultura. „Lumea” se referă la toți cei neregenerați spiritual, cei care își cârmuiesc viața după alte principii decât după cele ale Scripturii, cei în inima cărora nu locuiește Hristos. Această „lume” se găsește în orice cultură și chiar și la unii din cei ce sunt „între patru ziduri”. Păzirea de „lume” este o păzire de păcat nu de cultură. Unul din motivele pentru care credincioșii nu merg cu Evanghelia afară din biserică este că fac o confuzie între lume și cultură. Este foarte greu să mergi într-un loc de care trebuie să fugi…
Este adevărat și că în cadrul culturii – mai precis în diverse subculturi – există spirit „lumesc”, dar nu tot ceea ce este în afara celor patru ziduri este păcat… În cultură sunt lucruri morale, imorale și amorale fapt care ne obligă să facem o distincție între principii și forme: principiile biblice sunt absoluturi nenegociabile pe când formele culturale sunt adaptabile și în continuă mișcare.
Deci când trebuie să ne păzim de „lume” nu trebuie să ne păzim de cultură, la pachet, cu tot ce conține… ci doar de acele aspecte din cultură care contravin principiilor Scripturii. Isus este Model și în această privință: nu a acceptat ca Templul „să fie schimbat într-o peșteră de tâlhari”, fapt ce contrazice ceea ce „este scris” dar a stat la masă cu diverse categorii de oameni, i-a iubit pe cei străini, s-a născut într-o cultură iudaică și a participat la tot ceea ce însemna acesata, a folosit limbajul și iamginile familiare ascultătorilor etc.
Problema este că unele persoane fac lucruri „sfinte” din preferințele lor culturale și „păcate” din preferințele culturale ale altora. Corect este să facem sfinte principiile Scripturii și să negociem preferințele culturale, într-un spirit al iubirii și sacrificiului, că doar acestea de pe urmă sunt principii biblice, nu-i așa?

________
Pastor, COSTEL GHIOANCA
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro

Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Cum să cucereşti o cetate

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Dacă într-o bună dimineaţă te-ai trezi cu un gând…Să cucereşti o cetate? Şi, de ce nu, să fie chiar cetatea în care locuieşti tu! Ce şanse ai avea? Vei spune, „depinde de ce fel de cucerire vorbim…”. Evident, mă refer la o cucerire spirituală! Nu la o cucerire economică, fiindcă, „banii nu aduc fericirea” – chiar dacă unii încă nu sunt convinşi de asta –, nici la o cucerire a culmilor popularităţii, că doar, în zilele noastre, cu greu faci faţă la tot felul de „apariţii care au talent” si, mai ales, nu mă refer la cuceriri politice ori administrativ-teritoriale pentru că baia de sânge în care se scaldă părţi din  lumea noastră şi copiii mutilaţi de arsenalul unor „oameni” care vieţuiesc de mult în grotele sub-umanităţii, dovedesc că asemenea „cuceriri” sunt, dintru început, eşecul existenţial de care am fi vrut să ne dezicem. Atunci, cum poţi cuceri o cetate, din punct de vedere spiritual?
Datorită spaţiului restrâns voi face doar  câteva referiri-fulger la un personaj din Biblie, pe nume Daniel. Cunoaştem din Scripturi că el a fost un tinerel evreu, dus rob în marele imperiu Babilonian. Fiindcă Dumnezeu era cu Daniel, acesta ajunge printre demnitarii imperiului, dar marea cucerire nu fusese încă realizată. Văd la Daniel 3 lucruri care te pot ajuta să cucereşti o cetate:
1.     Credincioşia – la Daniel nimeni nu a putut găsi „niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios…” (Daniel 6:4). El se ţinea cu toată inima de Cuvântul Domnului şi se ruga la fel cum a făcut-o întotdeauana (6:10). Aici este vorba de mărturie, de seriozitate în umblarea cu Domnul… Indiferent de mediul în care trăieşti, fii credincios!
2.     Groapa cu lei ­– cucerirea spirituală nu s-ar fi realizat fără o groapă cu lei (în cazul lui Daniel, în sensul propriu; 6:16). Şi acolo a rămas credincios şi a arătat că nu se dezice de Dumnezeul lui. Pentru noi, încercările de orice fel – tu ştii prin ce treci – sunt o „groapă cu lei”. Cum ne purtăm acolo? Sunt multe persoane care aşteaptă să vadă ce s-a întâmplat cu noi după ce piatra de pe groapă este dată la o parte!
3.     Intervenţia şi puterea lui Dumnezeu – Dumnezeu onorează credincioşia lui Daniel şi intervine, făcând o minune şi arătându-şi puterea (6:22). Cuceririle spirituale au loc doar atunci când Dumnezeu îşi manifestă puterea Sa.
          Care a fost rezultatul? Împăratul Babilonului spune: „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuieşte veşnic; Împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor! ” (6:26,27).
          Fii o persoană credincioasă, păstrează-şi mărturia curată (mai ales în „groapa cu lei”) şi Dumnezeu poate, prin tine, să cucerească o cetate! Începe chiar acum…
________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro
Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Scriptura și Experiența

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Am găsit un pasaj interesant, în Scriptură, care poate fi angajat în discuția privitoare la dimensiunea experiențelor spirituale omenești. Textul este din Deuteronom 13: 1-3:
Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ți va vesti un semn sau o minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea de care ți-a vorbit el zicând: «Haide după alți dumnezei»  –  dumnezei pe care tu nu-i cunoști – «și să le slujim!» să n-asculți cuvintele acelui prooroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să știe dacă iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru, din toată inima voastră și din tot sufletul vostru.
Deci, ce avem în acest text?
1.      Un prooroc sau visător de vise care se ridică din mijlocul poporului Israelși nu dintre niște neamuri păgâne;
2.      Proorocul îndeamnă poporul să meargă după dumnezei falși!
3.      Îndemnul proorocului este verificat printr-un semn (sau o minune) care se împlinește exact după cuvintele sale.
Toată lumea vedea semnul: „minunea s-a împlinit cum a spus proorocul!” „Am văzut cu ochii noștri… deci să ascultăm de prooroc.” Cam aceasta ar fi logica! Totuși poporul știa ce spune Legea (Cuvântul) lui Dumnezeu: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine!” (Exodul 20:3). Avem, se pare, un conflict între ceea ce poporul știa (din Scripturi) și ceea ce vedea (din semnul împlinit conform cu prezicerile proorocului), sau, să zicem altfel, avem un conflict între Scriptură și Experiență.
Principul pe care Domnul vrea să-l învățăm este că „Scriptura bate experiența”, sau putem da crezare experiențelor noastre numai și numai dacă ele sunt susținute de Scriptură, de Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărul este cu două tăișuri: pe unii îi trezește la realitate iar pe alții îi încurajează!
Sunt oameni care trăiesc în păcat, în nelegiure, își justifică atitudinile pe baza a tot felul de criterii și refuză pocăința! Ei spun: „Eu am o experiență cu Dumnezeu! Știu eu care este relația mea cu El.” Dar, „Scriptura bate experiența”… Nu contează cum „se simte” o persoană, dacă ceea ce gândște și ce face nu este după Biblie este nevoie de trezire și pocăință cât mai urgent! Alții, sunt născuți din nou, cred în Domnul Isus ca Salvator și Mântuitor, dar trec prin momente grele în viață: au un necaz, o boală, o descurajare, un păcat pentru care și-au cerut iertere însă față de care creștinul „nu simte” că iertarea chiar a avut loc. Încă odată, acelșai principiu: „Scriptura bate experiența!”. Trebuie să fim încurajați, să ne bazăm pe ce spune Biblia nu pe ce experimentăm noi. Poate nu simțim că Dumnezeu ne iubește dar nu înseamnă că este așa! Poate nu simțim că am fost iertați dar nu înseamnă că este așa!
În concluzie, indiferent de „semnele și minunile” care au loc în jurul nostru, dacă ceva contrazice Biblia să nu dăm crezare. Ele pot fi teste pentru noi ca Dumnezeu să vadă „dacă – L iubim din toată inima și din tot sufletul nostru”.
________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro
Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Mai mult decât biruitori!

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Cui nu-i place să fie biruitor? Spiritul combativ care sălășluiește în fiecare din noi, ne mână spre biruință… Ne place să câștigăm în competițiile sportive — mai nou, în jocurile pe calculator — în educația școlară, în multele probleme ale vieții, dar mai ales, în dispute și polemici diversificate. Nu acceptăm, cu ușurință, înfrângerea și nici nu dorim să punem, cu resemnare, armele jos.
Contrastul situației de mai sus, se ivește, îndeosebi, în lumea spirituală; foarte ușor, creștini de felurite calibre spirituale, sunt gata să soarbă, până la capăt, paharul autocompătimirii, renunțând să mai spere la o viață de biruință. Grozăvia păcatului, presiunea anturajului lumesc, pretențiile imperialiste ale firii pământești și urletul înfricoșător al celui rău, ne pot face să credem că biruința pe tărmâm spiritual este o vehementă utopie.
În ciuda tuturor „evidențelor” indicate anterior, Biblia confirmă că cel credincios poate fi, nu doar biruitor, ci chiar „mai mult decât biruitor”: „Totuși, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37). Contextul în care apostolul Pavel face o asemenea afirmație, să-i zicem, „mai mult decât îndrăzneață” este cel al suferințelor pentru Numele lui Hristos. Amenințările și prigonirile torționarilor nu vor fi capabile să frângă legătura de dragoste, tainică, dintre Mântuitorul Hristos și copiii Lui (vezi, Romani 8:35-39).
 Explicația „se ascunde” în expresia „Acela care ne-a iubit”. Biruința este reală, numai și numai prin Acela care ne-a iubit, dar o atare iubire este la rândul ei, legată organic de sacrificiul de la Calvar: „Dar Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8).
Așadar biruința este, de fapt, în jertfa Mielului divin. Prin moartea Sa pe cruce și prin sângele vărsat, Domnul Hristos a pus bazele unui legământ nou, între Dumnezeu și omul păcătos, astfel încât cel de pe urmă să aibă harul de a se adăposti, prin credință, la umbra legământului christic, la poalele crucii Celui biruitor, spre a gusta și dânsul măcar o picătură din glorioasa victorie a Stăpânului său.
__
Pastor, COSTEL GHIOANCA 
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro
Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat:

Interesat de detalii?

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Biblia nu este la fel ca oricare altă carte. Este Cuvântul lui Dumnezeu, valabil pentru toate timpurile și toate națiunile. Nu are nevoie de ajustări de vreun fel. Aceasta înseamnă că tot ce scrie în Sfânta Scriptură este cântărit cu mare precizie. Când ai de scris o Carte pentru „toate timpurile și toți oamenii” nu poți face risipă nici măcar de un singur cuvânt. Spațiul trebuie folosit la maxim, în cel mai util mod posibil.
Cu toate acestea, de curând, mi-a fost atrastă atenția de un aspect specific Bibliei. Multe lucruri se repetă. În mod special, această trăsătură se întâlnește atunci când Dumnezeu proiectează ceva (în detaliu), când poruncește sau profețește, Scriptura dovedind că lucrurile s-au întâmplat exact așa cum au fost intenționate de Dumnezeu.
De exemplu, începând din Exodul 25, Dumnezeu îi dă lui Moise instrucțiuni detaliate și precise pentru facerea Cortului Întâlnirii: dimensiuni, materiale, strategie de lucru, poziționarea obiectelor etc. Pentru toate, Biblia alocă mai multe capitole. Apoi, după ce au fost făcute lucrările, în loc să existe o remarcă de genul: „Și toate au fost făcute exact așa după cum a poruncit Domnul”, are loc o descriere amănunțită, care nu este altceva decât o repetare a proiectului pe care îl prezentase Dumnezeu încă de la început. Să fie oare o „risipă de text” sau un mesaj pe care trebuie să-l reținem?
Este Dumnezeu interesat de detalii, mai mult decât ne dăm noi seama? Nu puțini sunt oamenii care au o percepție spațială foarte distantă în ceea ce-l privește pe Dumnezeu. El trebuie să fie undeva, extrem de departe, ascuns de vălul transcedentului și preocupat cu menținea în echilibru a legilor Universului, cu hrănirea copiilor din lumea a treia, cu vindecarea celor mai cumplite boli, cu pacea mondială și altele asemenea.
Multora dintre noi, ne vine greu să credem că în „job description-ul” lui Dumnezeu intră și elemente de genul: cum ne rugăm zilnic, cum citim Biblia, cum ne îmbrăcăm, cum ne purtăm în trafic, cum cheltuim banii, cum ne purtăm la școală sau la locul de muncă, cum ne ținem de cuvânt atunci când promitem ceva, cum ne îndeplinim responsabilitățile de soț sau de soție, cum petrecem timp cu copii noștri etc.
Cu siguranță, Dumnezeu vrea să-l implicăm mai mult în viețile noastre. Nu vrea să ne purtăm cu El ca și cum l-am invita la o conferință săptămânală sau lunară în care vrem să discutăm lucruri foarte complicate și spirituale. Dimpotrivă, dorește să ne însoțească pe drumul vieții la fiecare pas. Dorește să vorbim cu El și să ne consultăm înainte de fiecare decizie. Și mai ales, vrea să ascultăm de El și de voia Lui în tot ceea ce facem. Nu înseamnă că suntem roboți, că nu mai gândim, că suntem depersonalizați și facem doar ce vrea Altcineva. Nu așa trebuie privită problema. Când Dumnezeu „umblă cu noi” nu ne tratează ca pe niște „carcase”, ci ca pe niște ființe dragi, ca pe copiii Săi, în inima cărora lucrează, în așa fel încât să se realizeze o armonie între voia noastră și voia Lui. Ajungem să ne desfătăm în voia Lui și să nu ne mai placă să facem nimic fără ca, mai întâi, să-l întrebăm pe Domnul. Poate că și asta vrea Biblia să ne învețe atunci când se repetă, în anumite relatări ale ei.

________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 
Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel” 
DEJ (ROMANIA)
http://www.emanueldej.ro
Publicat în: Mesajul spiritual | Etichetat: