Ca să ne aducem aminte că suntem oameni, nu dumnezei, trebuie să moară, din când ȋn cȃnd cȃte unul dintre noi, fie prea curȃnd, fie ȋntr-un mod batjocoritor, fie ȋn condiţii cu totul absurde. Mȃndria se tratează, cel mai adesea, cu sȃnge. Cu sȃngele altuia, nu cu al celui plin de sine. Vinovaţii supravieţuiesc, de regulă, ȋnsă eu găsesc că acesta este un mare har: au ocazia să se căiască, să-şi verse pȃnă la ultima fărȃmă infatuarea şi, copilul vitreg al acesteia, dispreţul faţă de oameni. Mai greu este ȋnsă de asimilat preţul acestei căinţe: crucea umilinţei, a recunoaşterii a condiţiei ţărȃnii din care am fost plămădiţi.

http://dyobodiu.wordpress.com/2013/09/05/lacrima-lui-oprescu-popas-hermeneutic/