Arhive categorie: Reflecții creștine

Lucian Bălănescu despre legalism


Poți să ai o ținută tradițională, să cânți doar muzică corală, să ai anumite reguli în biserică, să fii destul de solemn în închinare și să respingi o manifestare contempăorană și să nu fii legalist.

Poți să-ți asumi niște libertăți, să faci parte dintr-o biserică vibrantă și cu manifestare contemporană; poți să te îmbraci avangardist, să consumi o bună parte din ce-ți oferă cultura – ca să fii relevant în evanghelizare- și totuși să fii legalist.

Legalismul nu-l vom defini în funcție de acțiunile noastre, ci în primul rând în funcție de ceea ce credem. Astfel legalismul este orice practică sau credință care este adăugată la Evanghelie și care, în final, compromite suficiența și unicitatea lui Hristos la cruce.

Lucian Bălănescu

Alin Cristea, Dumnezeu nu se grăbește


Dumnezeu nu se grabeste.

Motorul lui Dumnezeu nu functioneaza cu TIMP, precum viata oamenilor.

Planul de rascumparare a fost intocmit INAINTE de intemeierea lumii.

Mintuirea oamenilor si rascumpararea cosmosului a fost realizata de Insusi Fiul lui Dumnezeu, care acum sta la dreapta lui Dumnezeu. Duhul Sfint a fost trimis ca sa dovedeasca lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata.

Pacatul, neprihanirea, judecata nu se definesc terestrial printr-o formula einsteiniana.

ODIHNA este un concept teologic, nu munca.

Starea de tihna – in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata – dobindita IN Hristos, prin credinta in El, si avind nadejdea invierii mortilor si a slavei DIVINE, este ceea ce ofera Dumnezeu, care nu se grabeste.

Oamenilor le place sa creada ca Dumnezeu isi face TIMP pentru fiecare dintre ei. Dar Dumnezeu nu ofera TIMP, ci ODIHNA.

Martirilor crestini nu le-a oferit si nu le ofera TIMP, ci ODIHNA si slava vesnica.

Cuvintul lui Dumnezeu este vestit, la timp si nelatimp, dar Dumnezeu nu se grabeste.

Oamenii se grabesc, pentru ca, in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata, TIMPUL ii condamna. Natura pacatoasa isi pune amprenta asupra fiecarei fiinte umane, care are nevoie de mintuire si nadejdea slavei.

Ritmul ODIHNEI lui Dumnezeu transforma vietile celor care cred in sacrificiul lui Isus din Nazaret, Fiul Omului si Fiului lui Dumnezeu, ca fiind momentul astral al omenirii.

Nici Isus nu s-a grabit, stiind bine pentru care ceas a venit.

Iona s-a grabit, dar Dumnezeu nu.

A implini voia lui Dumnezeu inseamna sa fii constient in cel mai profund mod de faptul ca Dumnezeu nu se grabeste.

Ceea ce zice Dumnezeu se implineste.

Intr-un mod pe care umanoizii il inteleg (tot mai) putin.

http://www.facebook.com/alin.cristea.9

Material preluat cu acordul autorului de aici

https://roevanghelica.wordpress.com/2021/07/25/dumnezeu-nu-se-grabeste

Ce este secularizarea? – Dicționar de idei și ideologii cu Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu


Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.

https://www.facebook.com/presura/posts/10223872688755315

Sărbători (și) cu ierburi amare


În contextul lunii cadourilor care se instalează în această perioadă, smintindu-ne cu zurgălăi şi Crăciunei de sezon, dar şi în contextul amar al acestui an pentru evanghelicii din România, aş vrea să contextualizez afirmaţia “Naşterea Domnului Isus este manifestarea plenară a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii lui de oameni.” (din pastorala lui Iosif Ţon afişată pe Blog creştin) şi să ne aducem aminte în ce moment al istoriei ne aflăm.

ÎNTRUPAREA Domnului Isus ar fi un concept mai amplu decît NAŞTEREA, chiar dacă sărbătorile de iarnă ne obligă, festivist, chiar hlizit, să ne concentrăm asupra evenimentului naşterii unui copil (celebru). Dar pînă şi întruparea e un concept slab dacă vrem să scoatem în evidenţă “manifestarea plenară”. JERTFA e un concept mult mai explicit. Dar după vineri vine… duminica: ÎNVIEREA. Dacă n-a înviat Hristos… credinţa e zadarnică.

Hristos s-a concentrat asupra misiunii Sale. De fapt singur a trebuit să meargă pînă la capăt. Drumul Lui a fost presărat cu “ierburi amare”, precum evreii trebuiau să celebreze, în grabă, de Paşte, amintirea robiei. Iar Sărbătoarea corturilor le aducea aminte că au locuit în corturi. (Cea mai importantă sărbătoare, Ziua ispăşirii, se celebra nu cu ospăţ, ci cu… post – singura zi din an cînd era obligatoriu postul.) Aşadar, celebrări care priveau înapoi, spre clipe… amare, ca urmaşii să-şi aducă aminte de izbăvirea Domnului.

Tendinţa, naturală, cu care ne îndreptăm spre sărbătoare, pare să fie cea festivistă, sau, în cele mai bune cazuri, intimistă. Ne zbatem să facem pregătiri de sărbători, dar de atîtea ori ne lipsesc… ierburile amare. Sau, mai exact, le avem pe undeva, dar nu le-am introdus în meniu. Fiecare dintre noi provenim dintr-o istorie, familială, confesională, naţională, pe care nu o putem pune în paranteză ca să nu ne deranjeze ospeţele şi colindiţele.

Aşadar, sărbătorile nu pot fi celebrate adecvat fără… ierburi amare. Confruntarea cu realitatea are importanţă majoră pentru închegarea sărbătorii. Cina Domnului nu ajunge la “manifestare plenară” dacă mai întîi fraţii întru Hristos nu şi-au amărît cugetul pentru a şi-l curăţa. Organismul eclesial nu e sănătos fără “purtarea sarcinilor unii altora” – astfel se împlineşte Legea lui Hristos.

Ca români, sîntem într-un moment foarte dificil. (…) Multe familii se destramă sau cel puţin un părinte e plecat la muncă în străinătate. Consecinţele amare ale tranziţiei se văd deseori în învăţămînt, sănătate, justiţie. (…)

Nu în ultimul rînd, putem adăuga, fiecare, chestiunile amare din istoria personală, familială, eclesială.

ÎNTRUPAREA – JERTFA – ÎNVIEREA constituie spiritul sărbătorii, nici una fără celelalte două.

De cîteva zile am început să urez: Sărbători feri(ci)te!

Ferite de… nesărbătoare.

Alin Cristea, un îngrijorat

Octavian Baban, Ce au în comun creștinii adevărați?


Ce au în comun creștinii adevărați?

Credința în jertfa lui Hristos și, de aici, mântuirea. Adică nașterea de sus, Duhul Sfânt, transformarea într-un om nou. De asemenea, au în comun Scriptura.

Ce îi poate separa?

Obiceiurile, tradițiile, învățăturile pe diverse aspecte de liturghie și organizare, sau de viață creștină (daruri, interpretări dificile ale Scripturii, etc), secundare față de mântuire, dar importante în trăirea vieții de credincios. Unitatea în Hristos nu poate desființa, înainte de venirea Lui, deosebirile denominaționale, pentru că fiecare este responsabil de credința și trăirea sa, până la venirea lui Hristos și suntem responsabili față de conștiința noastră și față de Dumnezeu.

Ce îi poate uni?

Hristos și apartenența la Hristos, Duhul Sfânt, puterea lui Dumnezeu Tatăl, datoria de a fi membre vii și credincioase, și slujitoare în Trupul lui Hristos.

Cine va rezolva definitiv deosebirile confesionale (denominaționale)?

Bineînțeles, Hristos, la a doua sa venire, când își va aduna toți adevărații credincioși, și va arăta care este, în adevăr, Biserica sa, fără apartenențe nominale.

Ce avem de făcut până atunci?

Avem de trăit în ascultare și sfințenie, în slujire, în credință, în vestirea evangheliei, în transmiterea învățăturii și vieții de creștin (ucenicie), în dragoste de frați și iubire față de toți oamenii, în dreptate.

Succes și binecuvântare, tuturor creștinilor adevărați!

Material publicat pe pagina proprie de Facebook de către Conf. Univ. Octavian Baban.

Octavian Baban – Renaşterea cenzurii şi a inchiziţiei: o ramură de amărăciune, dintr-o rădăcină de violenţă


Octavian Baban, conferențiar universitar la Institutul Teologic Baptist din București și unul dintre păstorii Bisericii Creștine Baptiste „Sfânta Treime” din București abordează prin intermediul acestui material o temă importantă, aceea a cenzurii. Domnia sa vorbește despre o atracție a evanghelicilor din România către cenzură, Inchiziție și denunțare.

Iată textul preluat de pe Facebook cu acordul autorului.

Pe când eram adolescent citeam cu uimire într-un manual catolic de istorie a Bisericii că Inchiziţia, dincolo de orice greşeli şi acuzaţii, a fost cu adevărat un for bisericesc prestigios în istorie. Obişnuit cu ceea ce ştiam din alte manuale despre Galileo Galilei şi „e pur si muove”, sau despre Savonarola, ori Jan Hus, o astfel de părere mi se părea de-a dreptul curioasă. Apoi, am descoperit că toate cărţile tipărite de Biserica Romană-Catolică aveau o aprobare, undeva pe primele pagini, numită Imprimatur (bun de tipar). Deci, sub o formă nouă, vechile evaluări continuau, ceea ce, într-un fel, era chiar normal, ca expresie a interesului pentru corectitudine şi sănătate teologică.

Mai târziu am descoperit cum reprezentanţii Securităţii române cenzurau totul, articole, cărţi, conferinţe, piese de teatru, expoziţii. Totul era verificat ca să exprime cum se cade idealurile comuniste şi să nu ascundă vreun atac voalat sau nu, la adresa conducerii comuniste a statului. Cenzura devenise atât de eficace încât s-a transformat în auto-cenzură. Foarte mulţi comunicatori îşi cenzurau singuri mesajele ca să poată rămâne pe scenă, sau pe micul ecran, sau pe antenele radio, sau în paginile de tipar, sau la amvon. Ajunsesem să mă delectez enorm cu orice mică aluzie din schetchuri sau monologuri, ori predici, cu orice scene din literatură sau filme, care, ca să zicem aşa, „combăteau bine”. Şi nu eram singurul. Poate chiar ajunseserăm să vedem mesaje subtile acolo unde nu era nimic deosebit – dar asta este o problemă de manifestare a subiectivităţii în exegeza şi hermeneutica textelor sau artei.

În acelaşi timp, îmi doream parcă vremurile din timpul lui I.L. Caragiale, când ştiam că, după vreun articol muşcător la adresa regelui, autorul se prezenta singur la arestul poliţiei, eventual cu o pătură, ca să petreacă o noapte sau două, acolo, ca pedeapsă pentru atacul la casa regală. Stăteai la răcoare o noapte, dar ziua îţi spuneai păsul. Era şi aceasta, o libertate preţioasă şi o plată aproape convenabilă. Oricum, în vremea conducerii comuniste, nimeni nu mai număra zilele de închisoare, într-o asemenea situaţie, şi uneori nici nu se mai punea problema să mai ieşi de acolo. Ori să rămâi în viaţă.

Descopăr cu uimire că în lumea evanghelică românească din ultimii ani, atracţia cenzurii şi a unei neo-inchiziţii, de tip neo-protestant, este irezistibilă. Uneori, ea se combină periculos şi trist cu dorinţa denunţării ideologice şi cu bucuria execuţiei publice. Pe prima o cunoaştem din Rusia lui Lenin şi Stalin, sau din China lui Mao Tse-Dun, unde a funcţionat ca o forţă redutabilă de distrugere a comunităţilor, a familiilor (tot în adolescenţă, dădusem peste o carte a meditaţiilor lui Mao, în engleză, tipărită în China, cu poza binevoitoare a liderului pe prima pagină, şi mai citeam din ea, din când în când, întrebându-mă cât de gri poate fi viaţa când eşti obligat să faci aşa ceva zi de zi şi să subscrii necondiţionat, de frica pedepsei cu moartea). Pe a doua, o știm din antichitate și din evul mediu, și nu numai. Pedepsele lumii islamice ne aduc chiar azi aminte de aceasta forma de cruzime.

Este această atracţie spre cenzură, inchiziţie şi denunţare, o formă de ortodoxie teologică şi practică, o contribuţie atentă la puritatea Bisericii? La lucrarea de păstorire eficientă şi iubitoare de Biserică şi societate? Este cumva, mai degrabă, o formă de deformare sufletească şi reîntoarcere la primitivism comunitar? Este o formă de răzbunare sau imobilizare a celor neagreaţi? Sau o formă de ideologizare şi corectitudine politică pătrunsă mascat în lumea bisericilor evanghelice? Un fel de terorism al ideilor? Am întâlnit-o sub diverse forme, de la cei învăţaţi până la cei simpli, de la gânditori exersați, la oameni deturnaţi de învăţăturile false, păgâne. Ea poate fi, cu siguranţă, o formă de agresiune socială şi mediatică, un ecou nefericit al televiziunii şi ziarelor de scandal în viaţa Bisericii, un magnetism irezistibil al dorinţei de judecată şi excludere, de sacrificiu şi condamnare, o ramură de amărăciune dintr-o rădăcină de violenţă şi nepocăinţă. Un țipăt ostentativ și coroziv asumat instinctiv din panoplia păgână a eradicării străinului. O mână cenușie a lui Cain, ridicată asupra unui Abel nebănuitor. O întâmpinare ucigașă a lui Ioab pentru un Abner fără ascunzișuri.

Ea îşi va avea, cu siguranţă, victimele ei, şi îşi va aplauda zeloasă, cu adâncă satisfacţie firească şi pământească, pe noii săi călăi mediatici. Ea va beneficia însă, implacabil, şi de forţa şi realismul avertizării biblice: „Pentru că întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt: ‘Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’ Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi mistuiţi unii de alţii” (Galateni 5:14-15).

România literară: Evanghelicii față cu dialogul interconfesional – Teofil Stanciu


România este țara tuturor posibilităților, inclusiv cea a dialogului interconfesional, subiect despre care discută Teofil Stanciu în cadrul unui articol publicat în România Literară. Autorul pleacă de la referendumul pe tema familiei care a avut loc anul trecut și oferă explicații referitoare la dialogul între confesiunea ortodoxă (majoritară) și alte confesiuni, precum cele evanghelice (baptiști, penticostali, creștinini după Evanghelie).

Iată un fragment din articolul cu pricina:

A surprins pe multă lume apariția publică – prilejuită de referendumul pentru (re)definirea familiei – a majoritarilor ortodocși braț la braț cu minoritari greco-catolici, catolici, penticostali, baptiști, creștini după Evanghelie, ad­ventiști etc. Surprinși erau și cei care nu știau mare lucru despre diferențele dintre aceste confesiuni creștine, dar încercau să înțeleagă câte ceva, și cei care știau mai multe despre relațiile nu tocmai frățești de-a lungul timpului. S-a speculat destul de mult pe seama motivelor care au adus atâtea culte laolaltă, dar fără să se ajungă la concluzii clare și unanim acceptate. Dincolo însă de ipotezele mai mult sau mai puțin fanteziste, oculte sau conspiraționiste, se detașează și două explicații de o banală simplitate: creștinii de diverse confesiuni au descoperit că au niște valori morale comune pe care vor să le apere și, totodată, că au adversari comuni.

Continuarea în România literară nr. 36-37/2019

Ioan – Florin Florescu: „Lumea de azi se teme de diavol la fel de mult ca cetățenii Gadarei”


Lumea de azi se teme de diavol la fel de mult ca cetățenii Gadarei, dar e încrezătoare că progresul l-a izgonit, așa cum a eradicat ciuma și lepra. Dacă ar exista un vaccin contra diavolului, sînt sigur că și l-ar face, preventiv, inclusiv mulți atei.

https://ioanflorin.wordpress.com/2019/07/19/nu-va-lasati-inselati-de-porcii-care-se-arunca-in-mare/

Sorin Lavric – Semnul mediocrității


Credincioșii baptiști și Marea Unire de la 1918: o discuție istorică, teologică și culturală – Adonai București, 18 noiembrie 2018


În Primul război mondial existau doar câteva facțiuni protestante în România. Printre acestea se numără și baptiștii.
Care a fost rolul acestora în marea unire? Au fost ei dizidenți, împotrivitori unirii, așa cum presupun unii? Cum au străbătut ei vremuri așa de frumoase pentru această națiune, dar așa de complicate, cu niște convingeri ferm ancorate în Scripturi?

Formatul întâlnirii va fi unul antrenant, de tipul întrebări și răspunsuri, împreună cu invitații noștri speciali.
În compania pastorului Vasile Bel, autor al cărții „Baptiștii și marea unire din 1918” și a istoricului Dr. Marius Silveșan vom analiza aspectele istorice ale relației baptiștilor cu Marea unire.
De asemenea, vom analiza și latura teologică a baptiștilor împreună cu Drd. Nicu Sotir, pastor la Biserica Baptistă Logos din București și Romică Tilă, coordonator în cadrul asociației „Alege viața” și fundației „Romania proculture.” În ce mod teologia și practica baptiștilor le-au influențat convingerile politice și cetățenești.
De asemenea Drd. Cristian Popescu, specializat în filosofie, ne va ajuta să înțelegem mai bine lumea de la începutul veacului trecut, abordând aspectele socio-culturale ale României acelor vremuri.
Moderatorul serii va fi Dr. Ștefan Cornu, pastor al bisericii gazdă, biserica Adonai.

Va fi un timp de reflecție asupra trecutului și asupra unor oameni care nu s-au sfiit să creadă și să trăiască potrivit Sfintelor Scripturi în vremuri în care ar fi putut fi înțeleși total greșit.

https://www.facebook.com/events/305829010017795

 

Is Trump Our Cyrus? The Old Testament Case for Yes and No | Christianity Today


Is Trump Our Cyrus? The Old Testament Case for Yes and No | Christianity Today
— Read on www.christianitytoday.com/ct/2018/october-web-only/donald-trump-cyrus-prophecy-old-testament.html

Daniel Lavric, Când Dumnezeu se arată


Într-o cetate din zona Galileei numită Magdala, în ebraică Migdal,  locuia o doamnă distinsă. Deși poporul din care făcea parte această doamnă era mai mult sau mai puțin religios, ea era stăpânită de puterea întunericului, era legată de domnul puterii văzduhului și șapte demoni puseseră stăpânire pe ea. Ea nu se putea bucura de o viață normală și probabil nici nu se putea controla, fiind sub autoritatea lui Mamona.

Dar într-o zi această femeie, numită Maria, se întâlnește cu Isus Hristos. În momentul în care are loc întâlnirea cu Binecuvântatul Fiu al Tatălui ea este eliberată de puterea întunericului, iar lanțurile robiei și ale păcatului sunt distruse. Din acel moment Maria s-a hotărât să Îl urmeze pe Mesia și chiar și-a pus averea la dispoziția Lui

Însă, când S-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat față hotărât să meargă la Ierusalim.(Luca 9:51)

Acolo a fost arestat și crucificat pe dealul condamnării.  Spre seară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care… a luat trupul, L-a înfășurat într-o pânză curată de in și L-a pus într-un mormânt nou, (Matei 27:57-60). Maria Magdalena se uita unde Îl pune.

Cea dintâi persoană care se grăbește spre mormânt în ziua dimineții a învierii, pe când era încă întuneric, este Maria Magdalena. Maria împinsă de dragoste, se duce dis-de-dimineață la mormânt cu gând să găsească trupul Lui Isus. Dragostea Mariei pentru Domnul Isus întrecea teama de oameni. Există, așa cum spunea poetul Octavian Goga, ,,tăria urii și-a iubirii”. Maria avea tăria iubirii care înlătura toate piedicile din cale.  Ajungând la mormânt, Maria observă că cineva i-o luase înainte, pentru că piatra fusese luată de pe mormânt. Văzând piatra îndepărtată, Maria este tulburată și aleargă la Simon Petru și la celălalt ucenic pe care-l iubea Isus spunându-le următoarele: Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus. Când ucenicii ajung la mormânt văd fâșiile de pânză jos și ștergarul făcut sul și pus într-un alt loc singur. Reacția acestor doi ucenici este uimitoare: v.10 Apoi ucenicii s-au întors acasă. Dar Maria ședea afară lângă mormânt, și plângea.

Asistăm la dragostea și devotamentul unei femei. Dar oare de ce plângea Maria?

1. Plângea pentru că era îndurerată.Nu știa unde era trupul lui Isus.

Plângea pentru că, credea că cineva furase trupul lui Isus, probabil dușmanii Domnului.

După o maltratare de care a avut parte Învățătorul ei, nu-I găsește trupul pentru a-l unge cu miresme și astfel să Îi conserve trupul lui Isus cât se poate de mult, ca să nu putrezească.

2. Ea plânge pentru că Îl iubește, dar și pentru că nu crede că a înviat.

La început Maria stătea afară lângă mormânt și plângea. Pe când plângea s-a plecat să se uite în mormânt. În aceea clipă s-a pus în mișcare miracolul revelației. Răspunsul la căutările Mariei a fost apariția a doi îngeri în alb. Nu știu care dintre cititori ați văzut vreodată un înger și nici nu știu care a fost reacția dumneavoastră.  Dar cert este că Maria nu este impresionată de apariția îngerilor. Mai mult, prezența îngerilor la mormânt atestă faptul că dispariția trupului lui Isus Hristos, a fost cauzată de o intervenție divină, nu umană. Cei doi îngeri pe care Maria îi vede în mormânt, îi adresează următoarea întrebare: Femeie, pentru ce plângi?

Maria, neînțelegând încă semnificația mormântului gol, răspunde: Pentru că au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus.(v.13)

Maria încă îl mai numește pe Isus – Domnul meu. Ceea ce vreau să spun este următorul lucru: gândurile Mariei se învârt în jurul unui trup mort. Un Isus mort poate desigur să fie luat. Deși Maria vede doi îngeri, acest fapt nu-i atrage atenția într-un mod deosebit. Îngerii îi pun o întrebare pentru a trezi în mintea Mariei o cât de mică dovadă de credință. Răspunsul Mariei – arată că nu se putea gândi decât la un singur lucru: Domnul Isus era mort și trupul Lui fusese furat. În altă ordine de idei ea nu se așteaptă să-L vadă pe Hristos în viață. Urmează prima întâlnire cu Cel Înviat pe care o relatează Evanghelia după Ioan  Maria este primul martor al învierii, primul om din cercul ucenicilor cu care s-a întâlnit Domnul Isus. De ce I s-a arătat Domnul Isus tocmai ei, în primul rând?

De ce unei femei? Care, conform drepturilor martorilor la iudei, intra în discuție ca martor numai cu drepturi limitate. Însă putem spune că Domnul Isus începe tocmai de la cei mici. Ridicând statul femeii în general. El începe acolo de unde oamenii nu ar începe. Întâlnirea cu Domnul Isus Cel înviat vine imediat după discuția cu îngerii. După ce a zis aceste cuvinte, și aparent realizând că în fața mormântului se află cineva, Maria s-a întors, și a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu știa că este Isus.

De ce nu Îl recunoaște Maria pe Domnul Isus?

Maria plânsese mult și ochii îi erau plini de lacrimi și El, Isus Hristos, este ultima persoană pe care se aștepta să o vadă în viață, așa că nu își dă seama, nu-L recunoaște pe Hristos.

3. Mai mult, este posibil ca Dumnezeu să o fi împiedicat să Îl recunoască pe Domnul Isus până la momentul potrivit. Totuși rămâne o întrebare: Dacă Isus Cel înviat a fost aceeași persoană cu Isus cel răstignit? Nu ar fi trebuit să semene atât de mult cu acesta din urmă încât să poată fi recunoscut imediat ?

La această întrebare ne răspund Evangheliile Sinoptice: Ucenicii și femeile, care-L iubeau pe Domnul, erau așa de obișnuiți cu ideea morții lui Isus încât nici nu mai puteau gândi la un Isus înviat. Până în acest verset în mintea Mariei este o nedumerire absolută.

Isus Hristos Se adresează Mariei Magdalena: Femeie, i-a zis Isus, de ce plângi? Pe cine cauți? Domnul Isus cunoștea răspunsurile la aceste întrebări; dar El a dorit să le audă de la Maria. Ea tot nu Îl recunoaște, și presupunând că este grădinarul, I-a zis: Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau. Ea vrea să știe unde Îl pusese, ca să se poată asigura că are parte de o înmormântare așa cum se cuvine. În acel moment Domnul Isus îi spune: Marie! Îndată ce Îl aude rostindu-i numele ea Îl recunoaște, nu mai există nici o îndoială în mintea ei, era chiar Isus Hristos. Pastorul își cheamă oaia pe nume, iar ea îi recunoaște vocea. Ea s-a întors și I-a zis în evreiește Rabuni, care în traducere înseamnă învăţătorule.

R.C. Sproul – We Are Not Autonomous


In this brief clip from his teaching series Willing to Believe, R.C. Sproul explains how understanding human freedom as human autonomy is the end of any idea of a sovereign God.

https://www.ligonier.org/learn/series/willing_to_believe/

Cristian Sonea – #rezist – Îmi pot pierde mântuirea?


Vorbitor: Pastor Cristian Sonea.

Titlu: #rezist – Îmi pot pierde mântuirea?

Un mesaj din seria de mesaje intitulată: În căutarea fericirii. Text: Filipeni 2:12-13

Fragment din programul din 05 Martie 2017 de la Biserica Baptista Speranța din Oradea.

Viața are un singur sens (6) viața veșnică


Cu viața veșnică nu se va juca nimeni…

Cătălin Dupu,Viața are un singur sens, Editura Cetate Deva, Deva, 2017, p. 54

Maxima zilei – 22 ianuarie 2018


De multe ori drumul spre binecuvântare trece prin pustie pentru ca aici, când plangem dupa binecuvantari, suntem învățați de Dumnezeu să facem distincție între binecuvântare și normalitate.

David Lavric

J. Stephen Lang, Lecturi zilnice din istoria Bisericii (1) Nu e ușor să fii creștin, dar merită din plin


O temă recurentă a acestei cărți este că nu e ușor să fii creștin, dar merită din plin. Istoria creștinismului cuprinde nenumărate exemple de vieți frumos trăite, de sfinți care au trecut adesea prin necazuri și încercări, dar au biruit obstacolele, pentru că s-au dedicat cu totul Celui care a biruit lumea. Unii dintre acești eroi ar fi făcut tot posibilul – și imposibilul- pentru Domnul lor. Astfel de oameni nu trebuie uitați. Astfel de oameni sunt însoțitori buni pe calea către Dumnezeu.”

J. Stephen Lang, Lecturi zilnice din istoria Bisericii: 365 de povestiri și rugăciuni care îți vor întări credința, traducere Alexandru Nădăban, Editura Casa Cărții, Oradea, 2013, p. 5.

Cartea poate fi cumpărată de la Editura Casa Cărții sau din librării.

Pentru mai multe detalii vizitează site-ul https://www.ecasacartii.ro/lecturi-zilnice-din-istoria-bisericii.html

Viața are un singur sens (3) Cine oare să-l scape din lanțurile morții pe omul tuturor timpurilor?


Cine oare să-l scape din lanțurile morții pe omul tuturor timpurilor, mereu în căutarea fericirii, mereu răpus, din ce în ce mai subjugat și lipsit de identitate?

Cătălin Dupu,Viața are un singur sens, Editura Cetate Deva, Deva, 2017, pp. 37-38

Maxima zilei – 5 ianuarie 2018


„Singurul remediu pentru o conștiință vinovată este vederea lui Isus suferind pe cruce.”

C. H. Spurgeon

Maxima zilei – 29 decembrie 2017


Nuiaua lui Cristos este un creion cu care conturează chipul lui Hristos mai clar în noi.

Anonim

Maxima zilei – 16 decembrie 2017


În momentul în care Biserica lui Dumnezeu va disprețui amvonul, Dumnezeu o va disprețui pe ea.

Charles Spurgeon

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, pp. 146-147.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 15 decembrie 2017


Sunt căzut, dar nu distrus; uluit, dar nu disperat.

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 134.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 14 decembrie 2017


Ar trebui să dăm dovadă de o fermitate de granit în ceea ce privește mesajul Evangheliei. Trebuie să ne uităm la Pavel, la Augustin, la Luther, la Calvin și la Reformatori, la Puritani și, în cele din urmă la Whitefield. Ar trebui să proclamăm, la fel ca ei, ca cei care nu se simt rușinați să predice despre păcat și judecată, despre rai și iad, despre pocăință și credință, neprihănire și sfințenie. Trebuie să predicării despre necesitatea unei vieți transformate radical care poate izvorî doar din realitatea nașterii din nou.

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 106.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 13 decembrie 2017


Cum veți putea sta în fața unui Judecător mânios, răzbunător față de păcat și să vedeți atâtea discursuri pe care le-ați disprețuit, atât de mulți slujitori care cândva au tânjit și s-au muncit pentru mântuirea prețioaselor și nemuritoarelor voastre suflete, aduși acum să mărturisească împotriva voastră?
Va fi suficient atunci, gândiți-vă, să invocați că ați mers să îi ascultați doar din pură curiozitate, pentru a face să mai treacă o oră, să admirați oratoria, sau să ridiculizați simplitatea ptedicatorului?

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 104.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 9 decembrie 2017


Hristos îi cunoaște pe fiecare dintre cei pentru care a murit; și dacă ar lipsi unul singur dintre cei pentru care a murit Hristos, atunci Dumnezeu Tatăl l-ar trimite din nou din ceruri să îl smulgă din păcat.

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, pp. 79-80.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 6 decembrie 2017


Putem predica Evanghelia lui Hristos tot atât cât am experimentat puterea ei în inimile noastre.

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 58.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 5 decembrie 2017


Siguranța eternă este adevărul de bază pe care stau toți credincioșii adevărați.

Steven J. Lawson

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 58.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 4 decembrie 2017


Caută întotdeauna pe Hristos în Scriptură. El este comoara ascunsă din ogor, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. În Vechiul, Îl veți găsi în profeții, tipare, jertfe și umbre; în Noul, manifestat în trup pentru a deveni jertfă de ispășire pentru păcatele noastre în calitate de preot, iar ca profet pentru a descoperi întreaga voie a Tatălui ceresc.

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 57.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 3 decembrie 2017


[Rugăciunea] este una dintre cele mai nobile părți ale armurii spirituale a credinciosului.

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 56.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

Maxima zilei – 1 decembrie 2017


[Rugăciunea] îl urcă pe om la Dumnezeu și îl coboară pe Dumnezeu la om.

George Whitefield

Steven J. Lawson, Zelul evanghelistic al lui George Whitefield, p. 56.

Comandă cartea din Librăria Creștinul Azi, AICI

%d blogeri au apreciat: