Semnale fuseseră, și încă destule: epidemia de tifos care făcuse praf vecina Serbia în 1915-1016, tentativa de epidemie de holeră din Dobrogea în toamna lui 1916 – curajos stăpânită din timp de eroicul doctor Ioan Cantacuzino.
Dar statul român n-avusese ochi să vadă și urechi să audă. Politizate și corupte până-n vârful degetelor, instituțiile erau paralizate.

Iar când, în iarna 1916-1917, în Moldova a izbucnit tifosul, peste poporul român s-a abătut Iadul.

În ultima provincie încă neocupată de invadatorii germano-austro-ungaro-bulgaro-turci se înghesuiseră rămășițele armatei române, administrația și valurile de refugiați.

După dezastruoasele înfrângeri din Dobrogea, Transilvania și Țara Românească, situația era oricum la limită. În țară intraseră și un milion de soldați ruși, care preluaseră frontul. Hrana era puțină, oamenii luptau la propriu pentru o scândură deasupra capului, spitalele gemeau de răniți, mizeria era de nedescris.

Peste toate, iarna venise cu zăpezi și geruri cumplite.

Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917

Metehnele României din timpul Primului Război Mondial sunt încă prezente și astăzi. Și astăzi sunt numiți oameni în funcții publice pe criterii politice fără competențe profesionale, iar sistemul sanitar a fost surprins nepregătit la provocările epidemiei de Covid 19.