Arhive categorie: Articole

Andrei Cornea – Adrian Păunescu „știa să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor”

Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neo-legionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului „Flacăra“, săptămînal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decît un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rînd, în autoadorare. Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi pînă astăzi pe feţele plînse ale unora dintre cei care i-au adus ultimul omagiu.

Andrei Cornea, Realitatea și umbra, Humanitas, 2013 – Care sunt cele mai periculoase grupări teroriste din lume?


Grupare fondată în 1994 de mujahedinii care au luptat împotriva invaziei sovietice din Afganistan, talibanii au fost în 2019 cel mai sângeros grup terorist din lume.

Boko Haram

Fondată în 2009, gruparea urmărește să creeze un „califat” în nord-estul Nigeriei.

Statul Islamic (ISIS)

În urma pierderilor teritoriale și înfrângerilor strategice suferite în 2017 la Mosul și Raqqa, activitățile Statului Islamic au scăzut puternic în intensitate.

Al Shabab 

Gruparea a apărut în 2006 ca o afiliată al Qaeda și în 2019 avea între 7.000 și 9.000 de luptători. 

Ea controlează porțiuni întinse din sudul și centrul Somaliei și a lansat atacuri asupra capitalei Mogadishu, vizând inclusiv zona aeroportului internațional unde sunt și ambasadele țărilor străine.

The Gospel Coalition – 9 Things You Should Know About the Assemblies of God

The U.S. Assemblies of God’s General Council recently held its biennial business meeting in Orlando, Florida. Here is what you should know about one of the largest groups of Christian churches in the world.

1. The Assemblies of God considers itself a large fellowship rather than a denomination.

2. In the United States, the Assemblies of God is a young and diverse fellowship.

3. The Assemblies of God is the world’s largest Pentecostal group.

4. Assemblies of God are (mostly) autonomous and independent.

5. There are more than a dozen AG-endorsed colleges in the United States.

6. The Assemblies of God grew out of the Azusa Street Revival.

7. About one-quarter of Assembly of God pastors are women.

8. Assemblies of God churches subscribe to 16 ‘Fundamental Truths.’

Two years after its founding, the AG established 16 doctrines that became the Statement of Fundamental Truths. The 16 doctrines are:

    1. The Scriptures, both the Old and New Testaments, are verbally inspired of God and are the revelation of God to man, the infallible, authoritative rule of faith and conduct.
    2. There is only one true God who exists as a Trinity.
    3. The Lord Jesus Christ is the eternal Son of God. The Scriptures declare his virgin birth, his sinless life, his miracles, his substitutionary work on the cross, his bodily resurrection from the dead, and his exaltation to the right hand of God.
    4. Man was created good and upright. However, man by voluntary transgression fell and thereby incurred not only physical death but also spiritual death, which is separation from God.
    5. Man’s only hope of redemption is through the shed blood of Jesus Christ the Son of God.
    6. There are two ordinances. Believer’s baptism by immersion is a declaration to the world that the believer has died and been raised together with Christ, becoming a new creation. The Lord’s Supper is a symbol expressing the believer’s sharing in the divine nature of Christ, a memorial of Christ’s suffering and death, and a prophecy of Christ’s second coming.
    7. Baptism in the Holy Spirit is a separate and subsequent experience following conversion. Spirit baptism brings empowerment to live an overcoming Christian life and to be an effective witness.
    8. The baptism of believers in the Holy Spirit is witnessed by the initial physical sign of speaking with other tongues as the Spirit of God gives them utterance. The speaking in tongues in this instance is the same in essence as the gift of tongues, but is different in purpose and use.
    9. Sanctification is an act of separation from that which is evil, and of dedication unto God. Sanctification is realized in the believer by recognizing his identification with Christ in his death and resurrection, and by the faith reckoning daily upon the fact of that union, and by offering every faculty continually to the dominion of the Holy Spirit.
    10. The Church’s mission is to seek and save all who are lost in sin; the church is the gody of Christ and consists of all people who accept Christ, regardless of Christian denomination.
    11. Divinely called and scripturally ordained ministers serve the church.
    12. Divine healing is an integral part of the gospel. Deliverance from sickness is provided for in the atonement, and is the privilege of all believers.
    13. The resurrection of those who have fallen asleep in Christ and their translation together with those who are alive and remain unto the coming of the Lord is the imminent and blessed hope of the church.
    14. The second coming of Christ includes the rapture of the saints, which is our blessed hope, followed by the visible return of Christ with his saints to reign on earth for one thousand years.
    15. There will be a final judgment in which the wicked dead will be raised and judged according to their works. Whosoever is not found written in the Book of Life, together with the devil and his angels, the beast and the false prophet, will be consigned to the everlasting punishment in the lake which burneth with fire and brimstone, which is the second death.
    16. “We, according to his promise, look for new heavens and a new earth wherein dwelleth righteousness.”

9. Four doctrines are considered core to the belief of the Assemblies of God.

Within the 16 Foundational Truths, four are considered core beliefs “due to the key role they play in reaching the lost and building the believer and the church both now and for the future.” The Four Core Beliefs’ of the Assemblies of God are Salvation, Baptism in the Holy Spirit, Divine Healing, and the Second Coming of Christ.

The New Yorker – The German Experiment That Placed Foster Children with Pedophiles

With the approval of the government, a renowned sexologist ran a dangerous program. How could this happen?

In 2017, a German man who goes by the name Marco came across an article in a Berlin newspaper with a photograph of a professor he recognized from childhood. The first thing he noticed was the man’s lips. They were thin, almost nonexistent, a trait that Marco had always found repellent. He was surprised to read that the professor, Helmut Kentler, had been one of the most influential sexologists in Germany. The article described a new research report that had investigated what was called the “Kentler experiment.” Beginning in the late sixties, Kentler had placed neglected children in foster homes run by pedophiles. The experiment was authorized and financially supported by the Berlin Senate. In a report submitted to the Senate, in 1988, Kentler had described it as a “complete success.”

Marco had grown up in foster care, and his foster father had frequently taken him to Kentler’s home. Now he was thirty-four, with a one-year-old daughter, and her meals and naps structured his days. After he read the article, he said, “I just pushed it aside. I didn’t react emotionally. I did what I do every day: nothing, really. I sat around in front of the computer.”

Marco looks like a movie star—he is tanned, with a firm jaw, thick dark hair, and a long, symmetrical face. As an adult, he has cried only once. “If someone were to die in front of me, I would of course want to help them, but it wouldn’t affect me emotionally,” he told me. “I have a wall, and emotions just hit against it.” He lived with his girlfriend, a hairdresser, but they never discussed his childhood. He was unemployed. Once, he tried to work as a mailman, but after a few days he quit, because whenever a stranger made an expression that reminded him of his foster father, an engineer named Fritz Henkel, he had the sensation that he was not actually alive, that his heart had stopped beating, and that the color had drained from the world. When he tried to speak, it felt as if his voice didn’t belong to him. (…)

Nentwig had assumed that Kentler’s experiment ended in the nineteen-seventies. But Marco told her he had lived in his foster home until 2003, when he was twenty-one. “I was totally shocked,” she said. She remembers Marco saying several times, “You are the first person I’ve told—this is the first time I’ve told my story.” As a child, he’d taken it for granted that the way he was treated was normal. “Such things happen,” he told himself. “The world is like this: it’s eat and be eaten.” But now, he said, “I realized the state has been watching.” (…)

As a young boy, Marco liked to pretend he was one of the Templars, an order of knights that protected pilgrims to the Holy Land. He was a lively child who occasionally wandered around his Berlin neighborhood unsupervised. At five, in 1988, he crossed the street alone and was hit by a car. He was not seriously injured, but the accident attracted the attention of the Schöneberg youth-welfare office, which is run by the Berlin state government. Caseworkers at the office observed that Marco’s mother seemed “unable to give him the necessary emotional attention.” She worked at a sausage stand, and was struggling to manage parenthood on her own. Marco’s father, a Palestinian refugee, had divorced her. She sent Marco and his older brother to day care in dirty clothes, and left them there for eleven hours. Caseworkers recommended that Marco be placed in a foster home with a “family-like atmosphere.” One described him as an attractive boy who was wild but “very easy to influence.”

Marco was assigned to live with Henkel, a forty-seven-year-old single man who supplemented his income as a foster father by repairing jukeboxes and other electronics. Marco was Henkel’s eighth foster son in sixteen years. When Henkel began fostering children, in 1973, a teacher noticed that he was “always looking for contact with boys.” Six years later, a caseworker observed that Henkel appeared to be in a “homosexual relationship” with one of his foster sons. When a public prosecutor launched an investigation, Helmut Kentler, who called himself Henkel’s “permanent adviser,” intervened on Henkel’s behalf—a pattern that repeats throughout more than eight hundred pages of case files about Henkel’s home. Kentler was a well-known scholar, the author of several books on sex education and parenting, and he was often quoted in Germany’s leading newspapers and on its TV programs. The newspaper Die Zeit had described him as the “nation’s chief authority on questions of sexual education.” On university letterhead, Kentler issued what he called an “expert opinion,” explaining that he had come to know Henkel through a “research project.” He commended Henkel on his parenting skills and disparaged a psychologist who invaded the privacy of his home, making “wild interpretations.” Sometimes, Kentler wrote, an airplane is not a phallic symbol—it is simply a plane. The criminal investigation was suspended.

Read more here

Colecționarul de istorie: Cum a înfruntat România tifosul în 1917. Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări.

Semnale fuseseră, și încă destule: epidemia de tifos care făcuse praf vecina Serbia în 1915-1016, tentativa de epidemie de holeră din Dobrogea în toamna lui 1916 – curajos stăpânită din timp de eroicul doctor Ioan Cantacuzino.
Dar statul român n-avusese ochi să vadă și urechi să audă. Politizate și corupte până-n vârful degetelor, instituțiile erau paralizate.

Iar când, în iarna 1916-1917, în Moldova a izbucnit tifosul, peste poporul român s-a abătut Iadul.

În ultima provincie încă neocupată de invadatorii germano-austro-ungaro-bulgaro-turci se înghesuiseră rămășițele armatei române, administrația și valurile de refugiați.

După dezastruoasele înfrângeri din Dobrogea, Transilvania și Țara Românească, situația era oricum la limită. În țară intraseră și un milion de soldați ruși, care preluaseră frontul. Hrana era puțină, oamenii luptau la propriu pentru o scândură deasupra capului, spitalele gemeau de răniți, mizeria era de nedescris.

Peste toate, iarna venise cu zăpezi și geruri cumplite.

Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917

Metehnele României din timpul Primului Război Mondial sunt încă prezente și astăzi. Și astăzi sunt numiți oameni în funcții publice pe criterii politice fără competențe profesionale, iar sistemul sanitar a fost surprins nepregătit la provocările epidemiei de Covid 19.

Journal of Religion in Europe: Iemima Ploscariu – Transnational, National, and Ecumenical Convergences: The Baptist, Anglican, and Orthodox Reactions to the Romanian 1938 Religion Law

The Romanian Ministry of Religious Denominations passed Decision nr. 26208 in 1938, severely curtailing the activity of a number of religious associations. The most numerous of these were the Baptists. They maintained close ties with ethnic minority co-religionists within Romania and collaborated with religious organizations abroad, especially the Baptist World Alliance (bwa). The latter resulted in conflict with Romanian government and ecclesiastical authorities. The actions of the bwa in opposition to the Decision reveal the extent to which transnational organizations influenced the development of policies concerning religion during the crucial years leading into World War ii. Using previously unused archival material, the article draws out the role of domestic religious minorities in the struggle between the Church, the State, minority groups, and foreign powers and provides a fascinating convergence of national, transnational, and ecumenical attempts at changing the religious space in Europe.

Adrian Cioroianu „eu cred că [perioada anilor 30] a fost cea mai înșelătoare decadă din istoria noastră, în care efectiv mergeam pe sârmă având impresia că mergem pe un bulevard”

Istoricul Adrian Cioroianu vorbește despre perioada anilor ’30 ai secolului XX ca fiind o decadă înșelătoare în care aveam impresia că ne merge bine și trăim, dar noi eram morți.

„Nu voi ascunde că eu, ca român și profesor de Istorie, nu am nici un fel de nostalgie după România anilor ’30 – deși știu că unii intelectuali români cred că a fost cea mai bună perioadă a istoriei noastre. Unii chiar își imaginează că umbla cultura pe străzi, numai pentru că trăiau la noi Cioran, Eliade, P. Țuțea, C-tin Noica, E. Ionescu etc.

Or, eu cred că a fost cea mai înșelătoare decadă din istoria noastră, în care efectiv mergeam pe sârmă având impresia că mergem pe un bulevard. Câteva argumente: 1) aveam un sistem politic tradițional aparent solid, dar în paralel legionarii și comuniștii doreau, fiecare, o altă ordine mondială; 2) aveam aparent o Românie Mare și, totodată, trei vecini direcți care doreau, fiecare, să ne prindă cu spatele la zid și să ne rupă din teritoriu; 3) aveam aliați, teoretic, dar nici un tratat din care să rezulte clar că, dacă ne atacă cineva, atunci o mare putere ne va veni în ajutor. Drept care, logic, atunci când a căzut Franța (1940), a început și atacul vecinilor la România Mare.

Permiteți-mi să vă sugerez că situația de azi, 2019, din aceste puncte de vedere, este cu totul diferită – aș spune că lucrurile sunt mai clare, azi (cu condiția să nu ne auto-sabotăm noi înșine). Desigur, asta nu înseamnă să ne culcăm pe-o ureche: cum spuneam unor elevi mai săptămâna trecută (v. mai sus printre postări), Istoria ne învață că pacea nu se moștenește, ci se construiește de fiecare generație în parte.

Așadar, las altora nostalgia pentru anii ’30 din România secolului trecut – cu speranța că au și argumente realiste, pentru că la idealisme ne pricepem cu toții! 🙂

Fascinația mersului pe sârmă, Opinia unui prof de Istorie (12)

Sorin Lavric – Semnul mediocrității

În curs de apariție : Marius Silveșan, “Baptiștii din România între regimul de autoritate monarhică al lui Carol al II – lea și regimul de democrație populară” în vol. Studii de istorie eclesiastică

Sunt bucuros să anunț aici apariția unui studiu inedit privind situația baptiștilor din România în perioada 1930-1947. Grație eforturilor editoriale depuse de Marius Oanță, va apărea curând un volum de studii consistent intitulat Studii de istorie eclesiastică, Editura Sitech, Craiova, 2018.

În cadrul acestui volum (pp. 137-170) se regăsește și studiul „Baptiștii din România între regimul de autoritate monarhică al lui Carol al II – lea și regimul de democrație populară”. Acesta oferă o analiză documentată și argumentată a situației baptiștilor din România pe parcursul dictaturii regale al lui Carol al II-lea (1930-1940), in timpul regimului Antonescu (1940-1944) și în perioada de trecere (1944-1947) către regimul comunist, care se considera unul de democrație populară. Analysis: Divorce, drugs, drinking: Billy Graham’s children and their absent father

Arhivele Olteniei: Bogdan Emanuel Răduț, Contribuția și perspectiva evanghelicilor români asupra Revoluției din decembrie 1989

Istoricul Bogdan Emanuel Răduț se apleacă în acest studiu asupra modului în care  evanghelicii români s-au implicat în Revoluția din decembrie 1989, dar și asupra modului în care aceasta s-a reflectat în presa cultelor evanghelice, precum și în istoriografia Evanghelică postdecembristă.

Revoluționari într-un camion al Armatei - decembrie 1989 (

Evenimentele petrecute la finele anului 1989 au suscitat interesul dezbaterilor din ultimul sfert de veac. Asupra lor planează întrebarea, încă nelămurită, dacă a fost revoluţie populară sau lovitură de stat. Interesul arătat de conaţionalii noştri, faţă de cărţile care apar pe piaţă tratând acest subiect, ne arată setea de adevăr, dar şi dorinţa de cunoaştere şi înţelegere. Pentru generaţiile tinere, 1989 poate nu înseamnă nimic, dar pentru cei care au participat atunci poate înseamnă totul. Cercetările pentru acest subiect le-am început în 2014. O parte dintre ele le-am susţinut sub formă de comunicare ştiinţifică în cadrul unui simpozion şi apoi publicate. Dar am continuat şi dezvoltat subiectul, domeniul fiind încă generos. Prezint o nouă variantă, cu noi adăugiri la înţelegerea contribuţiei şi perspectivei pe care evanghelicii au oferit-o revoluţiei. Cel puţin pentru ei. Plecând întâi de la cunoaşterea identităţii istorice a acestora, vom aborda mai multe paliere. În primul rând, prezenţa evanghelicilor în revoluţie, prin câteva exemple, precum şi gradul lor de implicare în evenimentele ce au dus la prăbuşirea unui sistem bazat pe ateism şi materialism dialectic. Apoi, vom vedea cum au privit aceştia Revoluţia, cum au reflectat-o în presa internă a cultelor, ce a însemnat pentru ei şi ce impact a avut asupra comunităţilor religioase ale acestora. Nu mă îndoiesc de faptul că poate există şi alte opinii decât cele prezentate în acest studiu, de aceea nu emit nicio pretenţie de exhaustivitate. Cercetarea acestui subiect nu se bazează pe documente de arhivă, de altfel acestea fiind şi sumare sau chiar inexistente, ci pe memorialistică, conştient, totodată, de subiectivismul acesteia, precum şi pe corespondenţa privată cu persoane implicate activ în acele zile.

Articolul poate fi citit accesând link-ul următor: Destinul cutremurător al românului Richard Wurmbrand, unul dintre cei mai influenţi creştini ai omenirii: a schimbat pe veci gândirea SUA despre comunişti

Ziarul Adevărul prezintă o biografie succintă și bine scrisă a pastorului luteran Richard Wurmbrand.

Pastorul Richard Wurmbrand este considerat unul dintre cei mai influenţi creştini din toate timpurile. Cărţile sale, despre religie şi chinurile îndurate în închisorile comuniste din România, au fost publicate în peste 80 de limbi. În urma sa a rămas şi o operă caritabilă uriaşă.

Unul dintre cei mai apreciaţi istorici ai Creştinismului, britanicul Geoffrey Hanks, l-a inclus pe Richard Wurmbrand în lucrarea sa, „70 Great Christians”, în care a analizat influenţa a diverşi lideri religioşi în cele 20 de secole de Creştinism.

Publicaţia „Times” l-a numit „un român gigantic”, iar alt prestigios cotidian britanic, „The Guardian”, apreciază că, în anii ’60, în plină teroare roşie în estul Europei, Richard Wurmbrand a reuşit să schimbe pentru totdeauna percepţia Occidentului asupra comunismului.

Cum înţelegea Vestul ce se întâmplă în lumea comunistă i s-a revelat lui Richard Wurmbrand în Norvegia, în 1964, stat căruia regimul roşu din România îl vânduse pe pastorul luteran contra sumei de 10.000 de dolari. Liderul religios tocmai terminase „un stagiu” prelungit de 14 ani în închisorile comuniste. Chemat să vorbească în faţa mai multor militari americani staţionaţi în Norvegia, Wurmbrand a fost întrebat de către un colonel cum ar putea Vestul să încerce să coexiste cu regimul totalitar din Est.

Drept răspuns, pastorul român, cunoscut pentru dramatismului comportamentului său, s-a îndreptat înspre ofiţerul american şi i-a smuls portofelul din buzunar. Apoi i-a spus: „Ţi-am luat banii! Banii tăi sunt în buzunarul meu. Să coexistăm!”.

Ulterior, ofiţerul american l-a convins pe Richard Wurmbrand să plece în Statele Unite ale Americii pentru a pleda cauza anticomunismului cu replica:

„Domnilor, să-l trimitem pe acest om în America să le smulgă portofelele tuturor stângiştilor şi să le deschidă ochii!”.

Citește continuarea aici: – De unde ne documentăm când vorbim despre Reforma protestantă – un inventar la zi al resurselor disponibile în limba română –

Un articol bine documentat și scris despre resursele în limba română disponibile despre Reforma protestantă. Materialul este realizat de un om al cărților, Teofil Stanciu, care a citit sau răsfoit majoritatea, dacă nu toate lucrările menționate.

Aș mai adăuga la listă încă trei cărți la lista prezentată. 

 Stefan Zweig,  Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva Calvin , lucrare care îl prezintă pe Calvin ca un mic dictator la Geneva, cel care a fost de acord și cu arderea pe rug al lui Servetus. Citind această carte ai cumva impresia, falsă de altfel că George Orwell s-a inspirat din viața Genevei din timpul lui Calvin pentru a scrie celebrul său roman 1984 în care se prezintă un regim politic dictatorial care dorea nu numai controlul vieții politice, ci și pe cel al societății în ansamblul acesteia prin controlarea oamenilor. Revenind la lucrare, cred că autorul a scris unele lucruri și le-a privit prin filtrul raționalismului și umanismului. 

Ce-a de-a doua lucrare pe care doresc să o Menționez este cea a istoricului român Andrei Oțetea, Renașterea și Reforma.  

Lucrarea a fost publicată inițial de către  Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941 fiind republicată într-o ediție puțin diferită, din câte am înțeles, adică cenzurată, în anul 1968 la Editura Științifică din București. 

Cea de-a treia lucrare pe care doresc să o menționez este cea a istoricului Sorin Bulboacă, Structuri politice și confesionale în Banatul Lugojului și Caransebeșului (1552-1658)

Dacă mai sunt și alte resurse vă rog să le menționați în comentariii. 

Ce sunt baptiștii – protestanți sau neoprotestanți? – Marius Silveșan

Astăzi, 31 octombrie 2017, când se celebrează 500 de ani de Reformă protestantă, reiau un material publicat în numărul din septembrie 2015 al Revistei România Evanghelică în care discut despre originea baptiștilor având ca punct de pornire disputa protestant – neoprotestant.

În ce curent religios putem să-i încadrăm pe baptiști și care sunt argumentele pro sau contra unei încadrări a baptiștilor la neoprotestanți sunt întrebările la care ne propunem să răspundem. În ceea ce privește folosirea termenului neoprotestant pentru a-i încadra pe baptiști, Dorin Dobrincu îl consideră ca fiind o etichetă improprie pentru acest grup religios din punct de vedere doctrinar, cu atât mai mult cu cât el nu este unul eterogen.

În lucrarea Bisericile Creștine Baptiste din România între 1944-1990 Ioan Bunaciu folosește termenul mișcări evanghelice pentru a defini ceea ce generic numim biserici neoprotestante. Sintagma de neoprotestantism a fost importată din spațiul german, iar conceptul de neoprotestantism este prea vag, fapt care permite încadrarea din punct de vedere teologic a unor denominațiuni care au puține lucruri în comun, afirmă Dorin Dobrincu în articolul „Religie și putere în România. Politica statului față de confesiunile (neo)protestante, 1919-1944”.

O clarificare din punct de vedere teologic și doctrinar este adusă de către profesorul universitar Otniel Bunaciu. În cadrul articolului „Identitatea baptiștilor din România, o moștenire ce poate fi reinvestită”, Otniel Bunaciu precizează

faptul că folosirea termenului de neoprotestanți pentru a-i încadra pe baptiști, folosit adesea în România, este incorectă. „Strict vorbind, această încadrare nu este adevărată deoarece neoprotestantismul este un curent teologic care s-a dezvoltat în Germania în secolul al XIX-lea, curent cunoscut și sub numele de teologie liberală. Având o învățătură care îi încadrează în mișcarea evanghelică, baptiștii nu aparțin gândirii neoprotestante, ci mai degrabă protestanților evanghelici. Probabil, cei care folosesc termenul neoprotestant îl folosesc pentru a arăta că baptiștii aparțin unei mișcări mai târzii din cadrul Reformei.”

Afirmația conform căreia baptiștii sunt protestanți este susținută și de pastorul și profesorul universitar Marius Cruceru, care menționa în cadrul unui interviu acordat lui Cristian Bădiliță (publicat sub titlul „Baptiștii nu sunt o sectă” în Cristian Bădiliță, Otniel Vereș, Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăți despre marile tradiții creștine) că „baptiștii au apărut ca o mișcare desprinsă în aparență din Reforma radicală.” Faptul că li se spune neoprotestanți este greșit deoarece ei sunt protestanți.

Un punct de vedere diferit se găsește în lucrarea lui Iosif Țon, Credința adevărată, unde autorul consideră ca fiind corectă încadrarea baptiștilor la neoprotestanți deoarece „au dus protestantismul mai departe decât ceilalți protestanți prin introducerea botezului adulților și separarea bisericii de stat.” Un alt element în favoare încadrării baptiștilor la curentul neoprotestant este în opinia autorului citat faptul că avem asemănări doctrinare între baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și adventiști. Iosif Țon consideră că prin asemănările doctrinare dintre baptiști și celelalte culte evanghelice menționate anterior, a căror doctrină și apariție le datăm din secolul al XIX-lea, îi putem considera și pe baptiști ca fiind neoprotestanți.

O explicare mult mai clară a asocierii dintre baptism și neoprotestantism în România este cea prezentată în cartea lui Petre Hldachi-Brucovineanu, Fațetele reale ale sectelor religioase, apărută la Editura Politică în anul 1983. Conform autorului cărții menționate, deși baptiștii sunt protestanți și au apărut în secolul XVI, ei se încadrează în curentul neoprotestant „datorită perioadei de pătrundere în țara noastră, respectiv pe la mijlocul secolului al XIX-lea”. Opinia autorului este relevantă prin menționarea faptului că încadrarea se datorează nu doctrinei, ci momentului în care baptiștii au intrat în contact cu statul și cu Biserica Ortodoxă în spațiul vechiului Regat, deși protestantismul era prezent în spațiul românesc încă din secolul al XVI-lea.

Prin urmare, baptiștii sunt protestanți din punct de vedere al doctrinei, iar încadrarea lor în curentul neoprotestant s-ar datora faptului că ortodoxismul românesc a intrat în contact cu această confesiune în secolul al XIX -lea. De altfel, în România termenul neoprotestant are alte conotații decât în Occident, iar în documentele și legile din perioada 1919-1944 pe care le-am consultat în diferite arhive nu am regăsit încadrarea baptiștilor în curentul neoprotestant. Acest fapt poate să conducă către ideea că acest termen s-a impus în limbajul românesc începând cu a doua jumătate a secolului XX, la aproape un secol de la recunoașterea de către autorități a primei biserici baptiste din Vechiul Regat în anul 1856.

The New Yorker: How Trump Uses “Religious Liberty” to Attack L.G.B.T. Rights

Un articol interesant, semnalat de către Dionis Bodiu, despre politica administrației Trump față de L.G.B.T și modul în care au fost folosiți copiii în lupta pentru obținerea cât mai multor drepturi de către minoritățile sexuale.

Deși autoare este pro L.G.B.T, pasajul de mai jos arată cum stau lucrurile în realitate prin focalizarea atenției pe aspecte care țineau de drepturile copiilor de a decide în privința aspectelor care țin de sexualitate în paralel cu politica statului referitoare la protecția copiilor. 

„It seems both inevitable and ominous that the re-litigation of L.G.B.T. rights will center on children. Much of the success of the American L.G.B.T. movement in the last couple of decades has turned on avoiding confrontation with the perception of the homosexual threat to children. The strategy has been either to desexualize gays by shifting the conversation to marriage and parenting or—brilliantly—to position transgender children as the ones in need of protection. As a result, advances in L.G.B.T. rights have occurred despite a parallel trend toward ever more policing of sex and an intensifying drive for the protection of children from nearly everything.”
Read full article here

Teodor Baconschi : Dintr-o explozie de vitalitate, după doliul Postului mare, am transformat Sfintele Paști nu doar într-o chermeză comercială, ci și într-un festival de iepuroi pe steroizi, instalați în geologia de carton a unor ouă de dinozauri

Bizantinii, strănepoții lui Euripide, au jucat o singură piesă de teatru: ”Christos Paschon” (Christus Patiens), care înfățișa în versuri Patimile Domnului. Noi, mai balcanici, deși trăitori într-un imaginar ”Bizanț după Bizanț”, ne-am pierdut simțul dramei cosmice pe care răstignirea, moartea și Învierea lui Iisus Hristos o desfășoară anual, prin memoria liturgică a Bisericii.Dintr-o explozie de vitalitate, după doliul Postului mare, am transformat Sfintele Paști nu doar într-o chermeză comercială, ci și într-un festival de iepuroi pe steroizi, instalați în geologia de carton a unor ouă de dinozauri. Nu ne întrece nimeni în arta de a copia Apusul consumator mai prost chiar decât copiem Orientul pravoslavnic. – Teodor Baconschi

Stelian Tănase: Mass-media, facebook-ul, Hollywoodul, furnizează realități virtuale, basme, fantezii, etc. La vot este vorba despre viața concretă, cu salarii, locuri de muncă, șomaj, copii, pensii, boli și spitale

Mass-media, facebook-ul, Hollywoodul, furnizează realități virtuale, basme, fantezii, etc. La vot este vorba despre viața concretă, cu salarii, locuri de muncă, șomaj, copii, pensii, boli și spitale. Confruntați cu această realitate, americanii au lăsat Hollywoodul la menirea lui – să-i distreze, să le furnizeze  iluzii, dar de mers, au mers  pe mina lui Trump care le-a vorbit despre ce îi doare. Trump a atins niște răni. S-a referit la frustrări, la îngrijorări și temeri din Amrica profundă.

Gaspar Gyorgy – Frica mea de a vorbi în public. Când mă prezint în fața unui auditoriu ca în fața plutonului de execuție

„O adevărată salvare sunt exercițiile de respirație abdominală și cele de imagerie dirijată. Primele se referă la o respirație conștientă (inspir și expir, de mai multe ori, numărând pe patru timpi) – care îi transmite sistemului meu limbic (și „amigdalei”) că sunt în viață și îi conferă cortexului prefrontal timp să intre în funcțiune (potrivit studiilor de specialitate, procesarea emoțională este în medie cu 400 de milisecunde mai rapidă decât procesarea rațională/cognitivă).” : 9 Things You Should Know About C. S. Lewis


Wikimedia Commons

Today (22 November) is the fifty-third anniversary of the death of Clive Staples Lewis, one of the most well known, widely read, and frequently quoted Christian authors of modern times. Here are nine things you should know about the author and apologist who has been called “The Apostle to the Skeptics.”

1. Lewis is best known for his seven children’s books, The Chronicles of Narnia. But he wrote more than 60 books in various genres, including poetry, allegorical novel, popular theology, educational philosophy, science-fiction, children’s fairy tale, retold myth, literary criticism, correspondence, and autobiography.

2. Lewis’s close friend Owen Barfield, to whom he dedicated his book The Allegory of Love, was also his lawyer. Lewis asked Barfield to establish a charitable trust (“The Agape Fund”) with his book earnings. It’s estimated that 90 percent of Lewis’s income went to charity.

3. Lewis had a fondness for nicknames. He and his brother, Warnie, called each other “Smallpigiebotham” (SPB) and “Archpigiebotham” (APB), inspired by their childhood nurse’s threat to smack their “piggybottoms.” Even after Lewis’s death, Warnie still referred to him as “my beloved SPB.”

4. In 1917, Lewis left his studies to volunteer for the British Army. During the First World War, he was commissioned into the Third Battalion of the Somerset Light Infantry. Lewis arrived at the front line in the Somme Valley in France on his 19th birthday and experienced trench warfare. On April 15, 1918, he was wounded, and two of his colleagues were killed by a British shell falling short of its target. Lewis suffered from depression and homesickness during his convalescence.

5. Lewis was raised in a church-going family in the Church of Ireland. He became an atheist at 15, though he later described his young self as being paradoxically “very angry with God for not existing.”

6. Lewis’s return to the Christian faith was influenced by the works of George MacDonald, arguments with his Oxford colleague and friend J. R. R. Tolkien, and G. K. Chesterton’s The Everlasting Man.

7. Although Lewis considered himself to an entirely orthodox Anglican, his work has been extremely popular among evangelicals and Catholics. Billy Graham, who Lewis met in 1955, said he “found him to be not only intelligent and witty but also gentle and gracious.” And the late Pope John Paul II said Lewis’s The Four Loves was one of his favorite books.

8. After reading Lewis’s 1940 book, The Problem of Pain, the Rev. James Welch, the BBC Director of Religious Broadcasting, asked Lewis to give talks on the radio. While Lewis was at Oxford during World War II he gave a series of BBC radio talks made between 1942 and 1944. The transcripts of the broadcasts originally appeared in print as three separate pamphlets—The Case for Christianity (1942), Christian Behaviour (1943), and Beyond Personality (1944) — but were later combined into the book Mere Christianity. In 2000, Mere Christianity was voted best book of the 20th century by Christianity Today.

9. On November 22, 1963, exactly one week before his 65th birthday, Lewis collapsed in his bedroom at 5:30 p.m. and died a few minutes later. Media coverage of his death was almost completely overshadowed by news of the assassination of President John F. Kennedy, who was killed less than an hour earlier. In 2003, Lewis was added to the list of saints commemorated on the church calendar of the Episcopal Church. Cea mai grosolană fraudă electorală din istoria României. Cum au câştigat comuniştii în ’46, deşi partidele istorice obţinuseră 80% din voturi

Cea mai grosolană fraudă electorală din istoria României. Cum au câştigat comuniştii în '46, deşi partidele istorice obţinuseră 80% din voturi

70 de ani de la alegerile din 19 noiembrie 1946 falsificat de comuniști

Costel Ghioancă – Ce să facem când familia este sub asediu?

familia (

În ultima perioadă de timp am asistat la atacuri tot mai susținute și mai sistematice la adresa familiei creștine. Sigur, ultima dezbatere aprinsă – referendumul pentru modificarea Constituției în privința definirii familiei – nu constituie doar o încolțire a valorilor moral-creștine (cum este cazul în alte situații), ci are în vizor însăși deconstrucția ideii de familie, o lovitură în fibra fundamentală din care este țesută celula societății, o ridiculizare a conceptului de umanitate. Subiectul este, oricum, extrem de sensibil, iar când în joc sunt implicate și instituții, evident că panica unora – în paralel cu extazul altora – atinge cote care ies din matricea unui ”calm social”.

Atacul continuă cu arsenalul ”nevinovatului Halloween”, o sărbătoare fățiș ocultă, menită să domesticească lumea spiritelor rele – de parcă nu s-ar simți și așa destul de mult ”acasă” în lumea noastră – , impusă prin presiune socială chiar și copiilor de grădiniță.
Putem să adăugăm multe alte strategii de destabilizare a familiei: violența și imoralitatea din mass media – chiar și din desenele animate – ”educația sexuală” livrată elevilor în școli, carierismul, materialismul, nerespectarea rolurilor rânduite de Dumnezeu în familie etc.
Ce să facem când familia este sub asediu? Încerc să indic o serie de repere care poate vor fi utile pentru unii dintre noi:

1. Îndepărtarea ”elementului-surpriză” și a așteptărilor nerealiste
Să nu lăsăm ca aceste atacuri să ne ia prin surprindere. Păstrând o viziune biblică asupra lumii, ne amintim că trăim într-o lume căzută, nerăscumpărată încă pe deplin. Statul nu va sluji Biserica, iar când o va face, va emite o factură mult prea scumpă. Istoria încă vorbește.

2. Să nu fim nepăsători
Chiar dacă nu trăim cu iluzia unui ”stat creștin/moral”, nu înseamnă că trebuie să renunțăm să fim „sare și lumină” în societatea în care trăim. Izolaționismul nu este sănătos nici pentru Stat și nici pentru Biserică. Este nevoie să ne pronunțăm asupra direcțiilor în care merge societatea și cred într-o implicare a creștinilor în toate sferele societății, cea politică, culturală, socială, economică etc. Dumnezeu a folosit și poate folosi asemenea slujiri. Cu toate acestea, să nu uităm că luptele spirituale pot fi câștigate doar prin adevărul Evangheliei. De aceea răspunsul nostru trebuie să fie după modelul Domnului Isus: Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. (1 Petru 2:12-15)

3. Paradoxal, adevărata luptă nu e în Societate, ci în Biserică
Noi nu putem câștiga lupta cu Statul (nici măcar nu este lupta noastră). Singurul care îi ridică și coboară pe împărați, Cel de stabilește cursul istoriei este Dumnezeul Suveran. Pentru mulți, iluzia este că dacă vor lupta cu Statul va fi apărată familia. Nu rezonez cu această perspectivă. Cred că trebuie să avem o mărturie pentru Stat, să ne exprimăm public într-un mod christic, însă avem de luptat – în sensul bun al cuvântului – în Biserică. Acolo avem ”societatea lui Dumnezeu”, acolo găsim oameni modelați de Evanghelie și favorabili valorilor creștine. De membrii noștri trebuie să avem grijă: să investim în familii, să predicăm Scriptura – nu povești nemuritoare – să indicăm cu precizie care este modelul biblic al familiei, să ne pronunțăm fără frică asupra rolurilor în familie, să promovăm o cultură a ”altarului familiei”, ca loc de părtășie regulată și închinare înaintea lui Dumnezeu, să promovăm smerenia și decența, nu divertismentul religios, să vorbim despre suferință nu despre Evanghelia prosperității, să prețuim mai mult identitatea creștină decât membralitatea eclezială, să postim împreună cu copiii noștri și câte altele…
Dacă bisericile sunt sănătoase spiritual, nimic nu va putea să distrugă familiile noastre, fiindcă atunci când Statul va veni să ne ceară ceea ce este contrar voii Domnului, vom prefera mai degrabă să murim decât să renunțăm la ce credem. Biserica și-a apărat valorile cu Evanghelia și cu sânge – al ei nu al altora –, nu prin politică! Întrebarea cu adevărat relevantă este: cât de pregătite sunt Bisericile? Aici este lupta! Să nu ne trezim că ducem „războaiele altora”.
4. Să ne încredem în Dumnezeu
Știu că sună a ”clișeu”, dar se întâmplă adeseori să ratăm cel mai evident lucru. Devenim tot mai sofisticați, ne considerăm atât de înțelepți încât „încrederea în Dumnezeu” devine doar o lozincă religios-corectă, iar nu o realitate plină de har și de speranță. Mărturia Bibliei ne arată că Dumnezeu a răsturnat de atât de multe ori planurile celui rău, că a schimbat cursul istoriei, că El este în controlul tuturor lucrurilor. Ce adevăruri minunate în care să ne găsim odihna sufletelor noastre!

Pastor, Costel Ghioancă

Material publicat pe și preluat cu permisiunea autorului

Christianity Today – Virginia Prodan: I Found the Gospel in Communist Romania

I Found the Gospel in Communist Romania

Like most people, I was born with a hunger for truth and freedom. Unfortunately, I was born in Communist Romania under the brutal totalitarian regime of Nicolae Ceausescu. Ceausescu’s Romania was a land of lies, where simply questioning a government directive could lead to imprisonment, physical torture, and—in some cases—death.

Needless to say, we lived in a constant state of anxiety and mistrust. Anyone could arbitrarily denounce a neighbor, classmate, or family member for making “anti-government” statements. The government even had spies planted in the churches. The best way to avoid trouble was to remain silent, question nothing, and try to blend in.

For years, I watched my parents and relatives play the part of “good citizens” while privately whispering their contempt for the government. I wondered,Why do people always speak in whispers? Why are they so afraid to speak the truth? (…)

After all, the communist government was notoriously anti-church. Under Ceausescu’s rule, Christians were frequently arrested, beaten, and imprisoned. Church buildings were bulldozed, their land confiscated to make room for Ceausescu’s palace. Anyone who questioned his anti-God stance was either thrown in jail or “disappeared.” For all I knew, this could be a trick to test my loyalty. I paused briefly to consider my next move. Then I saw once again that look of peace and contentment. I wanted that—so much so that I decided it was worth the risk.

Read entire article on

Virginia Prodan is an international human rights attorney, and an Allied Attorney with the Alliance Defending Freedom.

She is the author of Saving My Assassin (Tyndale).

Virginia Prodan, Saving my assasin

Note: This article was reported first by

Ziarul Adevărul: Klaus Iohannis, somat „să se exprime pro creştinism“

Klaus Iohannis, somat „să se exprime pro creştinism“: „Dacă nu, ne vom exprima noi pro schimbare, inclusiv a dumneavoastră“

Președintele României, domnul Klaus Iohannis este chemat de Alianța evanghelică din România prin vocea pastorului Viorel Iuga, președintele în exercițiu al Alianței, să susțină familia tradițională.

Albert Mohler Jr.: From Father to Son – J.R.R. Tolkien on Sex

In this essay, Dr. R. Albert Mohler, Jr. reflects on J.R.R. Tolkien’s letter to his son Michael dealing with matters of marriage and sexuality. Mohler writes:

„Tolkien traced unhappiness in marriage, especially on the part of the husband, to the Church’s failure to teach these truths and to speak of marriage honestly. Those who see marriage as nothing more than the arena of ecstatic and romantic love will be disappointed, Tolkien understood. ‘When the glamour wears off, or merely works a bit thin, they think they have made a mistake, and that the real soul-mate is still to find. The real soul-mate too often proves to be the next sexually attractive person that comes along.'”

Click Here to Read More

Ruben Ologeanu : Risen. Perspective personale


Ruben Ologeanu realizează prin intermediul articolului semnalat de mine aici o cronică a filmului Risen, tradus în limba română sub titlul  Misterul înălțării.

Nicolae Geantă – Lăcașe de cult în România. Evoluția postdecembristă (1)

Statistici 2

Herlo Teodor (Petru) – schiță biografică

Acest material prezintă scurte informații biografice despre pastorul baptist Herlo Teodor (Petru) pe baza informațiilor publicate de Ioan Bunaciu în lucrarea Istoria bisericilor baptiste din România și Marius Silveșan în lucrarea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965).

Oarecum inedit în cazul acestui pastor este faptul că  în anul 1961 în baza prevederilor noului Codului Penal al R.P.R este condamnat la doi ani (1 an închisoare și 1 an interdicție corecțională), dar face recurs la Deva împotriva sentinței de condamnare, iar tribunalul îl achită.

Fotografiile inserate fac parte din albumul Biserica Baptistă Petroșani de pe contul Facebook al lui Alin Cristea.


“Biserica din Petroşani s-a înfiinţat după anul 1944, prin credincioşii baptişti stabiliţi aici în căutare de lucru. În jurul anului 1954 se stabilea aici şi familia Herlo Petru, din Cermei, judeţul Arad, care s-a dovedit foarte activă în organizarea bisericii. După venirea în Petroşani, această familie s-a stabilit pe strada Cărbunelui nr. 5, unde, până în anul 1955, au avut loc şi întrunirile bisericii.


Biserica Baptistă Petroșani – sursa Alin Cristea

Pe data de 5 septembrie 1955, biserica s-a constituit statutar, iar pe data de 24 septembrie 1956, a primit autorizaţia de funcţionare. Tot în anul 1956 a fost cumpărat şi imobilul de pe strada Aurel Vlaicu nr. 3, care a fost folosit ca locaş de închinare. Un rol important în realizarea acestui proiect l-a avut Herlo Petru.

În jurul anului 1960, pastor al bisericii devenea Herlo Petru, dar în anul 1959, Departamentul Cultelor a introdus o nouă metodă pentru intimidarea pastorilor şi conducătorilor bisericii prin aplicarea articolului 256, din Codul Penal, care prevedea închisoarea de la 6 luni la 2 ani pentru cei care îndeplineau anumite funcţii fără autorizaţie din partea Statului.


Teodor Herlo, Gligor Cristea, Buni Cocar, Teodor Cenușe – sursa Alin Cristea

În anul 1961, în urma arondării bisericilor, numărul pastorilor baptişti a fost redus de la 550 la 180, astfel că pastorul Herlo Petru nu mai figura pe schema Uniunii Baptiste, dar a continuat să predice în biserică şi să organizeze programele acesteia.

Tribunalul din Petroşani i-a intentat un proces şi, în baza articolului 256, l-a condamnat la 2 ani de detenţie; a fost, însă, achitat în recurs de către Tribunalul din Deva, în urma dovezii că, din momentul în care fusese anunţat că nu mai era pastor, nu mai oficiase acte de cult (anume botezul, cina şi cununiile religioase) în biserică.”

Ioan Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste din România, Editura Universităţii Emanuel şi Editura Făclia, Oradea, 2006. Transcrierea a fost realizată de Alin Cristea


Pastorul Ioan Bunaciu îl menționează cu numele de Herlo Petru, dar documentele de arhivă îl menționează sub numele de Herlo Teodor.


Despre cazul pastorului Herlo Teodor de la Petroșani condamnat în anul 1961 în baza prevederilor noului Codului Penal al R.P.R. am scris și eu în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), p. 340.

Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965 - copertă față

Pastorul Herlo Teodor din Petroșani a fost condamnat în anul 1961 de către Tribunalul Popular al orașului Petroșani în baza noilor prevederi ale Codului Penal al R.P:R. ,,la 1 an închisoare corecțională și 1 an de interdicție corecțională constând în cele prev. – de  art. 58 pct. 2 și 3 cod penal”.
Ca răspuns la condamnarea sa, Herlo Teodor face recurs la Tribunalul regional Deva, ,,care cu decizia penală 2.169/1961 din 13 oct.1961” l-a achitat de orice penalitate și a trecut cheltuielile penale în sarcina statului.” (p. 340)

Pastorul Herlo Teodor a fost acuzat de faptul că a continuat să îndeplinească funcția de pastor după ce i-a fost retrasă recunoașterea de către Departamentul Cultelor.

Pentru a pune situația în context menționez că „în anul 1960 se modifică Codul Penal prin introducerea unei precizări care pedepsea penal persoanele care oficiau acte de cult fără a avea aprobările legale. Ca urmare a modificării Codului Penal erau pedepsiți și cei care oficiau acte de cult fără aprobările legale. (…) Prin Decretul Lege Nr. 212 pentru modificarea Codului Penal, publicat în Buletinul Oficial, Nr. 8 din 17 iunie 1960, la art. 1, pct. 44 s-a adăugat la art. 256 din vechiul Cod Penal, alineatul 3 cu următorul cuprins: «Pedeapsa prevăzută la alineatul 1 se aplică și persoanelor care îndeplinesc funcții clericale sau administrative fără recunoașterea Departamentului Cultelor, precum și cei celor care, nerespectând îndatoririle ce le revin, permit să se îndeplinească astfel de funcții fără această recunoaștere.” (pp. 165-166)


Evenimentul ADEVĂRUL ISTORIC despre ZIUA FEMEII: 8 martie sărbătorește o BAIE de SÂNGE și o MINCIUNĂ mondială

Povestea Zilei Internaționale a Femeii începe cam așa: în anul 1911, o activistă socialistă din Germania, Clara Zetkin, a organizat pentru prima oară ceea ce urma să se numească Ziua Internațională a Femeii, ca un simbol al luptei pentru drepturile femeilor care munceau. În 1917, Lenin a proclamat oficial ziua de 8 martie ca fiind Ziua Femeii în Uniunea Sovietică, iar de atunci tot mai multe țări au împrumutat această sărbătoare.

Vezi povestea detaliată a nașterii acestei zile a femeilor în cadrul articolului

ADEVĂRUL ISTORIC despre ZIUA FEMEII: 8 martie sărbătorește o BAIE de SÂNGE și o MINCIUNĂ mondială

Marius Corduneanu : Dacă nu ar fi luat în serios de mințile avide de teocrații laice, socialismul ar fi un bun studiu de caz clinic pentru filosofii dornici în a vedea cum o utopie plină de idei nobile poate eșua cu brio într-un imperiu al macabrului


Diego Riviera, The Arsenal (1928)

Dacă nu ar fi luat în serios de mințile avide de teocrații laice, socialismul ar fi un bun studiu de caz clinic pentru filosofii dornici în a vedea cum o utopie plină de idei nobile poate eșua cu brio într-un imperiu al macabrului. Din păcate până și filosofii s-au cam molipsit de boala care ar fi trebuit doar studiată! Nici nu mai înțeleg despre ce revoluție mai poate fi vorba când mai toți îs deja setați de revoluțiile socialiste? Cum ar fi o realitate monistă care-și trădează mereu caracterul dualist? Ce plictiseală ar fi în lumea în care socialismul nu ar avea țapi ispășitori, victime ceremoniale asupra cărora să-și verse toate frustrările funciare! Așadar, dragi camarazi, la arme sau pe arme?

The Gospel Coalition : 3 Ways Our Culture Is Different than Every Other Culture in History

We live in a turbulent cultural moment. The world around us is rapidly changing, and we face many challenges unprecedented in the history of the church. Augustine fought the Pelagians; Aquinas synthesized Aristotle; Luther strove with his conscience; Zwingli wielded an axe; but probably none of them ever dreamed of a world in which people could choose their gender. Secularizing late-modernity is a strange, new animal.

Identifying the historical and global isolation of our culture does not discredit it. “Weird” does not always equal “wrong.” Nonetheless, seeing ourselves in a broader perspective can go a long way toward humbling and opening us up to where Scripture wants to transform our thinking. I say “our” thinking because our first impulse in cultural critique shouldn’t be bashing others, but searching our own hearts. Since culture isn’t what we see but what we see through—the glasses, not the landscape—we’re often more “conformed to this world” (Rom. 12:2) than we realize.

Three Modern Eccentricities 

Here are three ways our culture is eccentric in its basic instincts about God, morality, and life—ways we tend to see things differently not only than Solomon, Jesus, and Paul, but also Aristotle, the Aztecs, and Attila the Hun.

1. God is in the dock.

I’m currently writing my doctoral dissertation on Anselm (1033–1109). I’m always amazed by how exercised he was by the problem of divine mercy. Throughout his writings he labored over the question: how can a just and righteous God pass over sins and spare the undeserving?

Today we have the opposite problem. Divine mercy is assumed, and divine justice must be explained. How could a good and loving God ever judge people? (This is one of the top seven objections to Christianity Tim Keller tackles in The Reason for God.)

What’s so striking to me isn’t that Anselm and American culture have different answers, but that they’re asking different questions. For an 11th-century monk, it simply never occurred to him that God, rather than man, would be the one needing to be justified. C. S. Lewis captured this distinction well: “The ancient man approached God (or even the gods) as the accused person approaches his judge. For the modern man, the roles are quite reversed. He is the judge: God is in the dock.”

Perhaps the greatest example of this role reversal is the rise of atheism, a relatively rare phenomenon before the modern West. There are some scattered examples in pre-modern times of various kinds of materialism or agnosticism, but they’re strikingly sparse. For every one Lucretius or Democritus, you can find entire centuries and nations that know nothing but priests, monks, imams, lamas, shamans, sages, and sorcerers.

2. Morality is about self-expression.

In most cultures throughout history it was assumed that external reality is fixed—and that the basic point of life is to conform ourselves to it in some way. Buddha and Plato agree on this point; they only differ on what the conforming process looks like.

Our culture, by contrast, tends to exalt human desire and aspiration such that the point of life is for external reality to be conformed to it. To paraphrase Lewis: For the wise men of old the cardinal problem had been how to conform the soul to reality; today it’s how to subdue reality to the wishes of men.

In the late-modern West we’ve reduced truth to a personal construct and lost confidence in reason’s ability to access external reality. Thus the only foul in ethics is “harm,” and the only requirement for sexual behavior is “consent.” Basically, for many in our culture, you should be able to do anything you want so long as you don’t inhibit someone else’s self-expression.

Plato could have at least understood Buddha’s four noble truths. Buddha would have comprehended Plato’s advocacy for reason and justice. Both would be only perplexed and exasperated with the modern mantra “be true to yourself.”

3. Life is starved of transcendence.

In most ancient cultures, life and meaning were relatively stable. You didn’t have people like Albert Camus contemplating whether the absurdity of human existence necessitated suicide among the ancient Mongols, Mayans, or Vikings. As Brother Lippo Lippi put it in Robert Browning’s poem, “This world’s no blot for us, nor blank; it means intensely, and means good: to find its meaning is my meat and drink.”

Many today lack this sense of objective meaning; we are starved of transcendence, community, stability; we’re aching to find something big to live for; we feel listless, adrift, barren. Think of Nietzsche’s anguish in proclaiming the death of God in the late 19th century—in a milder, semiconscious way, this is how many feel today.

Our standard of living has risen, but so have our suicide rates; we are smarter, but more uncertain; surrounded with pleasure, but less fulfilled; able to do almost anything but uncertain whether to do anything.

I believe much of the sexual confusion and brokenness in our culture is the result of this deeper, existential void. We use things like sex and money to address basic questions of identity and fulfillment. As Kellerrecently observed, “In ancient cultures people had sex and made money to build a community; today, they do so to build an identity.” Or as Trevin Wax puts it, “One reason our culture is so sex-saturated is that we are so transcendence-starved.”

How Should We Respond?

Gospel faithfulness demands we engage our culture with both truth and love, yielding neither to compromise on the one side nor escapism on the other. This means we cannot simply bemoan the encroaching cultural darkness, swatting at the errors around us with our theological club. As TGC’sTheological Vision for Ministry puts it, “It is not enough that the church should counter the values of the dominant culture. We must be a counterculture for the common good.”

In responding to these metaphysical, ethical, and existential Copernican revolutions in our culture, I believe we must work hard to establish the corresponding subversive biblical doctrine in each of three areas: (1) a high view of God, (2) a thoroughgoing notion of repentance, and (3) a transcendent vision of worship.

1. God is transcendent.

2. Life comes through death.

3. Beholding God is our goal


%d blogeri au apreciat: