Mircea Kivu (sociloog) pentru Adevărul

Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.

Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.

În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.

O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.