Arhive categorie: Puncte de vedere

Teofil Stanciu – Cine sunt adevărații creștini?


Persistă o convingere care poate fi formulată cam așa: dacă vin vremuri grele, se „cern” adevărații creștini. Nu e imposibil, dar istoria (recentă și veche) ne învață că, de fapt, lucrurile nu se simplifică.

E suficient să citești o istorie mai puțin triumfalistă a Bisericii sau să-l citești pe Wurmbrand ca să vezi că, de fapt, în perioadele de prigoană, lucrurile sunt tot amestecate: există oameni care se opun fățiș, există disidenți discreți, există colaboratori șantajați, există colaboratori entuziaști și există necombatanții. N-am epuizat toate posibilitățile, evident.

Ce vreau să spun e că, cel mai probabil, așteptarea ca lucrurile să se cearnă la modul vizibil e iluzorie. Iar unul dintre cele mai importante motive este că nu avem acces la motivațiile oamenilor. Putem foarte bine să facem lucruri greșite cu motivații corecte și viceversa. Personal, cred că ar trebui luptat cu reflexul de a cerne permanent bunii și răii în mod absolut și de a aștepta ca ei să fie clar separați în lumea de dincoace. Pur și simplu, oamenii sunt incapabili să se judece definitiv unii pe alții. Întotdeauna ne scapă ceva.

Asta nu înseamnă că răul nu trebuie denunțat, că toți sunt o apă și un pământ, indiferent dacă au rezistat (vor rezista) eroic sau au colaborat (vor colabora) entuziast cu propriii opresori. Nicidecum. Dar să nu ne mai hrănim, zic, cu iluzia că lucrurile se vor clarifica și că vom vedea și noi clar în sfârșit. Nu cred că vom avea parte de un asemenea lux. Mereu va trebui să ne confruntăm cu realități complexe și cu alegeri dificile.

De aceea, avem nevoie de un discernământ care nu face împărțeli simpliste (deși, de acord, în ultimă instanță se va separa binele de rău), ci unul care va trebui să decanteze nuanțe. Nicio perioadă de persecuție cunoscută nu a împărțit vreodată creștinii doar în 2 tabere clare pentru toată lumea. Întotdeauna au fost mai multe tabere.

Obsesia purismului a făcut însă victime și după ce persecuțiile sau perioada dificilă a încetat. Satisfacția de a vedea pe cineva pus la stâlpul infamiei este în sine foarte problematică și discutabilă, din perspectivă creștină. Nu cred că o eventuală perioadă dificilă ne va scăpa de dileme, ci doar va aduce altele. Iar judecățile finale nu ne aparțin. După cum, de răspunderea judecăților temporare și temporale nu putem scăpa.

De discernământ ține să accepți că nu poți înțelege tot, în mod absolut, că nu poți suspenda orice evaluare și orice judecată, dar și că nu poți face judecăți simpliste, convenabile, situându-te singur în categoria „purilor” care au dreptul să spună orice despre oricine.

Sursa : https://www.facebook.com/552052348/posts/pfbid0YpRv8uBvX6jxUjmfMCFpzz9XMpTPesgCtRqFx27Nxa4nCsEmoakQzeatCEC8Q4YKl/?d=n

(Text preluat cu permisiunea autorului; titlul ne aparține -MS-)

Petru Lascău – Patru mituri ale societății contemporane


În cadrul acestei predici, care face parte dintr-o serie de predici intitulată Probleme de moralitate contemporană,

Patru mituri ale societății contemporane este cea de-a doua predică din serie unde Petru Lascău vorbește despre patru mituri ale societății contemporane. El are în vedere ceea ce spune Chuck Colson, anume că lumea este dominată de patru mituri foarte mari și aceste mituri sunt cei patru călăreți ai apocalipsei vremurilor noastre.

1. Mitul bunătăți omului. Omul este bun

Omul s- a născut bun, dar la corupt societatea după cum se exprima filosoful iluminist francez Jean Jacques Rousseau. De la minutul 13 este o relatare referitoare la unul dintre evreii supraviețuitori ai Holocaustului care au venit la procesul lui Eichman. Ideea era cea a depravării ființei umane și că fiecare dintre nou suntem capabili de lucruri abdominale, aspect care m-a dus cu gândul la cartea lui William Golding, Împăratul muștelor (Lord of the Flies).

2. Utopia lumii ideale.

Este mitul că natura umană poate fi perfecționată de guvern, de sistemul de guvernare. Este mitul că Noul Ierusalim va fi construit cu instrumentarul politic. Crearea unei lumi perfecte de către om este o utopie, ceva irealizabil. În secolul XX au fost mai mulți oameni omorâți de propriile guverne decât în oricare alt secol. Deși se afirmă că oamenii sunt egali totuși unii au devenit mai egali decât alții. În această lume în care trăim nu există utopie mai puternică decât ideile, o idee este cea mai puternică utopie. În numele unei idei utopice Stalin a omorât 20 milioane de oameni. Comuniștii doreau bu doar crearea unei lumi noi, ci și a unui om nou, ceea ce este o altă utopie. Salvarea din această utopie este numai credința în Dumnezeu deoarece doar El este cel care poate crea o societate nouă.

3 Mitul relativității valorilor morale

Acest mit îl regăsim în postmodernism unde nu mai există un adevăr absolut la care oamenii să se relaționeze ppentru că adevărul este relativ, fiecare are propriul adevăr, adevărul este în noi, fiecare dintre noi are propriile repere și valori morale. Acest mit șterge distincția dintre bine și rău. În consecință societatea devine suna preferințelor indivizilor ei astfel că toleranța devine substituită adevărului. Nu ne mai interesează ce este adevărat sau neadevărat trebuie să fim toleranți, Noi suntem dumnezei și stabilim ce este bine și ce este rău.

4. Mitul individualismului radical.

Eu contez și nu noi. „Noi” nu există. Ni-i trăim într-o comunitate și trebuie să fim parte din ea.

Cu toate acestea trebuie să avem în vedere și faptul că dintr-o altă perspectivă se tinde către anularea individualismului în favoarea colectivismului. Omul și valorile sale individuale trebuie să se supună intereselor societății. vezi în acest sens Evgheni Zamiatin, Noi. Asta se întâmplă în orice societate totalitară pentru că individul nu contează, ci statul, partidul, lunea utopică.

Așadar, îndemnul final al pastorului Petru Lascău este acela de a ne înnoi mintea și a discerne lucrurile din jurul nostru.

Andrei Cornea – Adrian Păunescu „știa să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor”


Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neo-legionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului „Flacăra“, săptămînal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decît un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rînd, în autoadorare. Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi pînă astăzi pe feţele plînse ale unora dintre cei care i-au adus ultimul omagiu.

Andrei Cornea, Realitatea și umbra, Humanitas, 2013

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/cenaclul-flacara-20-1533360.html

Dionis Bodiu : „Este vremea în care vorbim corect, chiar dacă nu neapărat ceea ce gândim”


Este vremea în care vorbim corect, chiar dacă nu neapărat ceea ce gândim. Este vremea în care, sufocați de omniprezența dispozitivelor care înregistrează tot, zi și noapte, oamenii acumulează incorectitudinea în inimile lor, în timp ce măștile de pe fețe devin din ce în ce mai sofisticate și mai conforme mersului acestui veac.

https://dyobodiu.wordpress.com/2022/07/20/buhnici-si-heartbeats-ce-ramane-in-inima-cand-nu-mai-e-nimic-de-spus/

Costel Ghioancă : Heartbeats și gloria lui Dumnezeu!


Yuval Noah Harari este unul dintre cei mai apreciați intelectuali contemporani, însă, la o analiză mai atentă, ideile sale sacrifică acuratețea științifică de dragul senzaționalismului.


Yuval Noah Harari este unul dintre cei mai apreciați intelectuali contemporani, însă, la o analiză mai atentă, ideile sale sacrifică acuratețea științifică de dragul senzaționalismului.

Harari has seduced us with his storytelling, but a close look at his record shows that he sacrifices science to sensationalism, often makes grave factual errors, and portrays what should be speculative as certain.

The basis on which he makes his statements is obscure, as he rarely provides adequate footnotes or references and is remarkably stingy with acknowledging thinkers5 who formulated the ideas he presents as his own.

Sursa: pressone.ro

Canonizarea adevărului


Un adevăr – oricât ar fi de „adevărat” – devine, de îndată ce este canonizat, un obstacol în calea cunoașterii. „Îndoiala metodică”, acest principiu fundamental al gândirii moderne, amenințat astăzi de „corectitudinea politică” , rămâne temelia progresului în orice domeniu al cunoașterii.

Florin Constantiniu, Cuvânt-înainte în Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945. Național – socialism, bolșevism, trad Irina Cristea, Editura Runa (Grupul Editorial Corint), București, 2005, p. 7

Vezi și

Menirea istoriei

Istoria ca justificare pentru atitudinile prezente


„Istoria ca justificare pentru atitudinile prezente, ori Istoria ca cunoaștere a originilor celui care o studiază nu necesită ca Istoria să fie o materie cu conținut științific, ci doar o materie cu conținut propagandistic, metafizic sau ezoteric.”

Hari Bucur – Marcu via Alin Cristea

https://www.facebook.com/100000138452131/posts/4639741052707131/?d=n

Menirea istoriei


Dacă ar fi să reducem la cea mai succintă expresie menirea istoriei, am spune că aceasta trebuie să răspundă la o singură întrebare: „De ce?” Cu alte cuvinte, istoricul caută un raport cauzal: de ce s-a petrecut un anumit eveniment? Chiar atunci când istoricul crede că a stabilit un raport de determinare cauzală, el nu are certitudinea – neavând posibilitatea evenimentului – ca întreaga sa construcție interpretativă este corectă.

Florin Constantiniu, Cuvânt-înainte în Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945. Național – socialism, bolșevism, trad Irina Cristea, Editura Runa (Grupul Editorial Corint), București, 2005, p. 6.

Nicolae Manolescu – Studiul istoric promovat de adepții (…) corectitudinii politice (…) dărâmă statuile și vandalizează moral monumentele


Studiul istoric promovat de adepții, pe față sau nu, ai corectitudinii politice, își demitizează eroii și le coboară faptele în banalitate, dărâmă statuile și vandalizează moral monumentele. „Romanul național“ își alimentează euforia din înălțarea de statui, corectitudinea politică, din dărâmarea lor.

Nicolae Manolescu, Political correctness în studiul istoriei

România literară – Political correctness în studiul istoriei


Convingerea mea, scrie Nicolae Manolescu, este că ideologia n-are ce căuta în studiul istoriei. Studiul istoric nu e un cameleon care-și modifică după împrejurări culoarea. (…)

E clar că adevărul nu e unul singur și nici definitiv, de vreme ce realitatea însăși este contradictorie și în permanentă evoluție. Ceea ce istoricul n-are dreptul să facă este să eludeze, fie și parțial, realitatea: adevărul fiind uneori ambivalent, discursul istoric trebuie să fie, el, congruent.

Nicolae Manolescu, Political correctness în studiul istoriei

https://romanialiterara.com/2022/02/political-correctness-in-studiul-istoriei/

Mihai Ciucă – Chemarea lor [a evanghelicilor] este spre o cu totul altă luptă, spre aceea a schimbării societăți


Chemarea lor [a evanghelicilor] este spre o cu totul altă luptă, spre aceea a schimbării societății prin renașterea spirituală a indivizilor, unul câte unul. Pe plan politic li se cere să dea dovadă de pragmatism și să-și ofere votul celui care e dispus să continue decomunizarea țării.
Mihai Ciucă via Alexandru Nădăban

Horia Dumitru Oprea – „o lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze”.


O lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze. Între libertate și mica lor siguranță, oamenii o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă. Destui au găsit mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenței lor și deja simt plăcerea libertăţii încadrate. Alții, poziționați comod în ţarcul strâmt al egoismului, confundă propria lor părere cu realitatea obiectivă, având iluzia de a debita adevăruri remarcabile și pretenția de a fi credibili.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2021/12/30/patrie-democratie-si-covid/

Lucian Bălănescu despre legalism


Poți să ai o ținută tradițională, să cânți doar muzică corală, să ai anumite reguli în biserică, să fii destul de solemn în închinare și să respingi o manifestare contempăorană și să nu fii legalist.

Poți să-ți asumi niște libertăți, să faci parte dintr-o biserică vibrantă și cu manifestare contemporană; poți să te îmbraci avangardist, să consumi o bună parte din ce-ți oferă cultura – ca să fii relevant în evanghelizare- și totuși să fii legalist.

Legalismul nu-l vom defini în funcție de acțiunile noastre, ci în primul rând în funcție de ceea ce credem. Astfel legalismul este orice practică sau credință care este adăugată la Evanghelie și care, în final, compromite suficiența și unicitatea lui Hristos la cruce.

Lucian Bălănescu

Alin Cristea – „rugăciunea nu are sens decât împreună cu celelalte trei fundamente ale bisericii”


Rugăciunea nu are sens decât împreună cu celelalte trei fundamente ale bisericii: învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii.

https://roevanghelica.wordpress.com/2021/08/20/alin-cristea-de-toate-45/

Alin Cristea, Dumnezeu nu se grăbește


Dumnezeu nu se grabeste.

Motorul lui Dumnezeu nu functioneaza cu TIMP, precum viata oamenilor.

Planul de rascumparare a fost intocmit INAINTE de intemeierea lumii.

Mintuirea oamenilor si rascumpararea cosmosului a fost realizata de Insusi Fiul lui Dumnezeu, care acum sta la dreapta lui Dumnezeu. Duhul Sfint a fost trimis ca sa dovedeasca lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata.

Pacatul, neprihanirea, judecata nu se definesc terestrial printr-o formula einsteiniana.

ODIHNA este un concept teologic, nu munca.

Starea de tihna – in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata – dobindita IN Hristos, prin credinta in El, si avind nadejdea invierii mortilor si a slavei DIVINE, este ceea ce ofera Dumnezeu, care nu se grabeste.

Oamenilor le place sa creada ca Dumnezeu isi face TIMP pentru fiecare dintre ei. Dar Dumnezeu nu ofera TIMP, ci ODIHNA.

Martirilor crestini nu le-a oferit si nu le ofera TIMP, ci ODIHNA si slava vesnica.

Cuvintul lui Dumnezeu este vestit, la timp si nelatimp, dar Dumnezeu nu se grabeste.

Oamenii se grabesc, pentru ca, in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata, TIMPUL ii condamna. Natura pacatoasa isi pune amprenta asupra fiecarei fiinte umane, care are nevoie de mintuire si nadejdea slavei.

Ritmul ODIHNEI lui Dumnezeu transforma vietile celor care cred in sacrificiul lui Isus din Nazaret, Fiul Omului si Fiului lui Dumnezeu, ca fiind momentul astral al omenirii.

Nici Isus nu s-a grabit, stiind bine pentru care ceas a venit.

Iona s-a grabit, dar Dumnezeu nu.

A implini voia lui Dumnezeu inseamna sa fii constient in cel mai profund mod de faptul ca Dumnezeu nu se grabeste.

Ceea ce zice Dumnezeu se implineste.

Intr-un mod pe care umanoizii il inteleg (tot mai) putin.

http://www.facebook.com/alin.cristea.9

Material preluat cu acordul autorului de aici

https://roevanghelica.wordpress.com/2021/07/25/dumnezeu-nu-se-grabeste

Realitatea la zi: Rolul creştinismului în istorie – Marius Silveşan, istoric


O emisiune în cadrul căreia istoricul Marius Silveșan și realizatorul emisiunii Realitatea la zi, Cătălin Vasile, fac o trecere succintă printr-o serie de perioade și evenimente istorice cu scopul de a evidenția rolul avut de creștinism de-a lungul istoriei.

Ioan Aurel Pop: „În aceste momente de sărbătoare, la 162 de ani de la dubla alegere a „domnului Unirii”, avem datoria să medităm la faptele acestor arhitecți de țară și să celebrăm amintirea lor, cu privirea îndreptată spre viitorul României”


La 24 ianuarie 1859, românii au pus marile puteri care chiverniseau Europa în fața faptului împlinit. Politica „faptului împlinit” este, de fapt, politica binelui și a interesului național, pe care marii oameni de stat de atunci au știut s-o împlinească. Ei nu au fost zei, nu au fost perfecți, s-au invidiat, s-au atacat în dueluri verbale și scrise, în pamflete sau în epigrame, dar au știut când și cum să construiască, nu numai case, palate, drumuri și căi ferate, porturi și silozuri, ci și Țara Românească. Fie și numai pentru această vocație a lor, transformată din idee în faptă, se cuvine să lăsăm deoparte ranchiuna, ironia și teribilismul demolator, să luăm pilda lor și să construim. În aceste momente de sărbătoare, la 162 de ani de la dubla alegere a „domnului Unirii”, avem datoria să medităm la faptele acestor arhitecți de țară și să celebrăm amintirea lor, cu privirea îndreptată spre viitorul României. Suntem datori să le reamintim mereu românilor ceea ce afirmase în anul 1862 Mihail Kogălniceanu, în deplină cunoștință de cauză, ca protagonist al marelui act de la 24 ianuarie 1859: „Unirea națiunea a făcut-o”. 

Acad. Ioan Aurel Pop

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/unirea-natiunea-a-facut-o-159987.html

Ce este secularizarea? – Dicționar de idei și ideologii cu Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu


Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.

https://www.facebook.com/presura/posts/10223872688755315

Sărbători (și) cu ierburi amare


În contextul lunii cadourilor care se instalează în această perioadă, smintindu-ne cu zurgălăi şi Crăciunei de sezon, dar şi în contextul amar al acestui an pentru evanghelicii din România, aş vrea să contextualizez afirmaţia “Naşterea Domnului Isus este manifestarea plenară a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii lui de oameni.” (din pastorala lui Iosif Ţon afişată pe Blog creştin) şi să ne aducem aminte în ce moment al istoriei ne aflăm.

ÎNTRUPAREA Domnului Isus ar fi un concept mai amplu decît NAŞTEREA, chiar dacă sărbătorile de iarnă ne obligă, festivist, chiar hlizit, să ne concentrăm asupra evenimentului naşterii unui copil (celebru). Dar pînă şi întruparea e un concept slab dacă vrem să scoatem în evidenţă “manifestarea plenară”. JERTFA e un concept mult mai explicit. Dar după vineri vine… duminica: ÎNVIEREA. Dacă n-a înviat Hristos… credinţa e zadarnică.

Hristos s-a concentrat asupra misiunii Sale. De fapt singur a trebuit să meargă pînă la capăt. Drumul Lui a fost presărat cu “ierburi amare”, precum evreii trebuiau să celebreze, în grabă, de Paşte, amintirea robiei. Iar Sărbătoarea corturilor le aducea aminte că au locuit în corturi. (Cea mai importantă sărbătoare, Ziua ispăşirii, se celebra nu cu ospăţ, ci cu… post – singura zi din an cînd era obligatoriu postul.) Aşadar, celebrări care priveau înapoi, spre clipe… amare, ca urmaşii să-şi aducă aminte de izbăvirea Domnului.

Tendinţa, naturală, cu care ne îndreptăm spre sărbătoare, pare să fie cea festivistă, sau, în cele mai bune cazuri, intimistă. Ne zbatem să facem pregătiri de sărbători, dar de atîtea ori ne lipsesc… ierburile amare. Sau, mai exact, le avem pe undeva, dar nu le-am introdus în meniu. Fiecare dintre noi provenim dintr-o istorie, familială, confesională, naţională, pe care nu o putem pune în paranteză ca să nu ne deranjeze ospeţele şi colindiţele.

Aşadar, sărbătorile nu pot fi celebrate adecvat fără… ierburi amare. Confruntarea cu realitatea are importanţă majoră pentru închegarea sărbătorii. Cina Domnului nu ajunge la “manifestare plenară” dacă mai întîi fraţii întru Hristos nu şi-au amărît cugetul pentru a şi-l curăţa. Organismul eclesial nu e sănătos fără “purtarea sarcinilor unii altora” – astfel se împlineşte Legea lui Hristos.

Ca români, sîntem într-un moment foarte dificil. (…) Multe familii se destramă sau cel puţin un părinte e plecat la muncă în străinătate. Consecinţele amare ale tranziţiei se văd deseori în învăţămînt, sănătate, justiţie. (…)

Nu în ultimul rînd, putem adăuga, fiecare, chestiunile amare din istoria personală, familială, eclesială.

ÎNTRUPAREA – JERTFA – ÎNVIEREA constituie spiritul sărbătorii, nici una fără celelalte două.

De cîteva zile am început să urez: Sărbători feri(ci)te!

Ferite de… nesărbătoare.

Alin Cristea, un îngrijorat

Emanuel Răduţ, Marius Silveşan şi Teodor Colda | Despre Viitorul Bisericii | Dialog cu Viorel Iuga


De ce să studiezi teologia? – Radu Preda


Cunoscutul teolog, actualmente preot, Radu Preda realizează în cadrul unei postări pe pagina sa de Facebook o incursiune interesantă în beneficiile pe care le oferă studierea teologiei.

LA CE BUN SĂ STUDIEZI TEOLOGIA?

Multe Universități din România (dar nu numai) și Facultățile din componența lor își fac, pe drept, reclamă în dorința de a atrage noi studenți. Unele promit să facă din viitorii lor studenți, ca prin minune, lideri. Altele că absolvenții lor vor avea, negreșit, locuri de muncă și salarii de vis. Mai există și categoria acelor „unități de învățământ” care, subtil, sugerează că nu o să ai stres, dar că diploma este asigurată. Oferte, așadar, diferite, de unde ai de ales. Acum, pe mine mă privește o întrebare aparent simplă: la ce bun să studiezi teologia? Evident, mă gândesc la cea ortodoxă, dar poate avea de a face și cu alte confesiuni. Pe scurt:

  • Teologia este un univers, nu o materie. De la limbi vechi (greacă, latină și ebraică) la cele moderne, de la istorie la filosofie, de la aspecte dogmatice la cele care țin de ritual, de îmbrăcarea prin gesturi și materialitate a tentativei de dialog cu Dumnezeu, de la chestiuni de drept (civil și canonic) la bioetică și de la implicarea socială la restaurarea icoanelor, acoperișul Teologiei (cu majusculă!) este generos.
  • Teologia nu este doar suma unor convingeri, ci nu mai puțin a unor căutări. Exemplul este limpede: de multe ori, în Noul Testament, ucenicii îl întreabă pe Domnul Hristos „ce vrei să spui cu asta”? Așadar, tocmai pentru că ai dubii, căutări și neliniști, teologia poate fi un spațiu al sondării, al pescuirii de răspunsuri în adânc, dincolo de pojghița subțire a conformisului cotidian.
  • Teologia nu are de a face doar cu trecutul, ci inclusiv cu prezentul și mai ales cu viitorul. Ea te ajută să te plasezi de o manieră complexă, adică nu simplistă, în timp și pe hartă. Îți oferă capete de intrepretare pentru provocări actuale. Vezi recenta decizie de anulare a fostului statut de muzeu a ex-catedralei bizantine Sfânta Sofia de la Constantinopol/Istanbul.
  • Teologia este un medium, o poartă, o invitație. La dialog cu tine însuți, cu ceilalți, cu Dumnezeu. Rugăciunea nu exclude însă curiozitatea, așa cum inteligența nu este completă fără credință. Nu trebuie să renunți la nimic din ceea ce ești, ci doar să te transformi. Până la transfigurare. Adică aidoma sfinților. Nici mai mult și nici mai puțin.
  • Teologia este vindecare. De spaime, de îngrijorări obsesive, de nesiguranță, de gama largă, din ce în ce mai largă, a depresiilor omului modern. Oferindu-ți, dacă ești în căutare, un set de achiziții clare, ea te reconfortează. Știi că nu știi (totul), știi că ești muritor (dar nu imediat), știi că ai un orizont de așteptare, că Învierea nu rămâne o metaforă.
  • Teologia nu este geloasă. O poți studia alături, după sau înaintea altor domenii. În fapt, aceasta ar fi și formula cea mai bună: să duci teologia în alte științe și pe acestea să le aduci în pridvorul teologic. Un câștig imens. Personal și comunitar.
  • Teologia nu este o garanție. Nici pentru că ai avea credință, nici că ai fi om bun. Dar ea poate fi o premiză, un punct de plecare, un sprijin, un reper.
  • Teologia nu te sechestrează. Poți să faci orice după aceea, mai puțin să devii slujitor al forțelor întunericului. Adică este compatibilă cu viața post-teologică. Pentru că ea a devenit o prezență în tine, chiar dacă, aparent, tu colinzi alte meleaguri de cunoaștere și pricepere.
  • Teologia te poate învăța școala libertății, a iubirii profunde a lui Dumnezeu față de creația lui.
  • Desigur, toate acestea sunt posibile dacă mergi unde trebuie. Adică să nu ai neșansa de a întâlni dascăli obtuzi, moace acre și dictatori ai Adevărului. Dar riscul acesta este comun tuturor științelor. Așa că, fără mari promisiuni și amgăgiri, înainte!

Sus să avem inimile!

Părintele Radu

Teodor Baconschi despre provincialismul temporal


T.S. Eliot descria civilizația ca pe o ieșire din provincialismul spațial și temporal: depășești locușorul tău narcisic de naștere și îmbrățișezi universalul din ambele perspective (istorie și geografie). Noi am recăzut într-un provincialism al timpului, spune Chantal Delsol, și anume cel în care se instalează umanitarismul post-modern occidental, acest urmaș fără transcendență al umanismului creștin.

Noua cruciadă a unui moralism dogmatic, care vrea impunerea virtuții aici și acum, păcătuiește tocmai prin provincialismul său temporal: numai cutuma stabilită în Prezent are valoare etică: trecutul nu mai e decât opusul dispensabil al actualității copleșite de compasiune, în lupta cu Satanul Suferinței. În acest ritm, copiii noștri ne vor acuza de ”crime” care n-au fost încă inventate…

 

Teodor Baconschi

Ce este istoria?


Această întrebare se află pe buzele multora în aceste vremuri tulburi, dar un răspuns exhaustiv nu a fost încă oferit. Astăzi avem și o întrebare conexă celei din titlu: Mai reprezintă istoria ceva pentru noi? Răspunsurile oferite pot diferi, însă Istoria nu este doar o știință, ci ea reprezintă și evenimentele trecute sau prezente.

Un posibil răspuns la întrebarea din titlu ne este oferit de Napoleon Bonaparte, împărat al Franței între 1804-1814/1815.

„Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra căreia oamenii s-au decis să fie de acord.” – NAPOLEON BONAPARTE

Citatul este preluat de aici: https://www.stelian-tanase.ro/calendar-azi-25-mai-2020

VictorKapra.ro – Despre răpirea vârstnicilor din casele lor și despre neghiobi ai comunicării oficiale


În plină pandemiei este nevoie și din partea autorităților de o comunicare clară, succintă și la obiect. Ne vom referi în acest caz la un subiect care a stârnit vii dezbateri în ultimele zile, cel al izolării celor peste 65 de ani, scoși din casele lor și plasați în carantină în spații special destinate acestui scop, precum hoteluri dezafectate.

Mulți cetățeni de peste 65 de ani au intrat în panică la zvonul care s-a răspândit ieri masiv, cum că ar putea fi scoși din propriile case, separați de familie și plasați în carantină în hoteluri dezafectate sau în alte locuri dubioase, din cauză de COVID-19.
Este adevărată sau falsă această informație rostogolită în a doua zi de Paște?
Cronologia faptelor ne poate lămuri întrucâtva.

Vă puteți lămuri asupra problemei în discuție accesând link-ul următor

Despre răpirea vârstnicilor din casele lor și despre neghiobi ai comunicării oficiale

Nu pot să trec peste concluziile postării:

Nu cred că vom asista la internarea masivă – cum au înțeles mulți – a vârstnicilor – „ca să scape de noi”. Nici nu ar fi posibil de administrat o astfel de acțiune în masă.
Însă niște neghiobi, incapabili să lege cuvintele în fraze logice, au reușit să stârnească panică și să genereze scenarii apocaliptice.

Hotnews.ro – Este închiderea bisericilor o agresiune la adresa libertății religioase?


Cătălin Raiu, teolog și politolog, cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și membru al panelului de experți pe libertate religioasă la OSC, publică pe Hotnews.ro un articol în cadrul căruia analizează decizia autorităților române de închidere a bisericilor și se întreabă dacă această acțiune nu este o agresiune la adresa libertății religioase. În partea de final autorul face o trimitere la situația din Ungaria.

Iată câteva extrase din articolul la care am făcut referire:

„Conform standardelor internaționale, statele nu pot suspenda libertatea religioasă nici în stare de război și nici în stare de urgență. Însă, libertatea religioasă poate fi restrânsă ca măsură excepțională pentru restabilirea ordinii și securității publice sau în situații de epidemii ca măsură excepțională și cu îndeplinirea următoarelor condiții: 1. să fie prevăzută de lege 2. să servească unor scopuri ale corpului politic în integralitatea lui (protejarea securității, a ordinii publice, a sănătății etc.) 3. să fie nediscriminatorie în limbaj și aplicabilitate (4) să servească strict scopului și perioadei anunțate. (…)

Dacă înțelegem libertatea religioasă în sens normativ, ca un drept care-și are limitele în exercitarea altor drepturi (de exemplu, dreptul la o viață sănătoasă) atunci măsurile guvernamentale, inclusiv cele din țara noastră, nu sunt de fapt restricții, ci instrumente pentru armonizarea democratică a mai multor drepturi.
Dacă înțelegem libertatea religioasă în sens larg ca unul dintre drepturile fundamentale ale democrației, susceptibil de a nu avea limitări tocmai pentru că se află la baza piramidei drepturilor și libertăților, atunci măsurile guvernamentale sunt restricții, dar sunt justificabile.

Dincolo de această distincție care are mai degrabă valoare lexicală, întrebarea principală care se pune este dacă ne aflăm în fața unei limitări a libertății religioase per se sau dacă acest episod, pus în context românesc, are și alte valențe din moment ce nu știm cum s-a hotărât aplicarea restricțiilor, ci doar cum s-a comunicat. (…)

Tema restricționării libertății religioase, un drept înțeles la noi ca fiind opțional și neimportant în ciuda experienței recente a regimului comunist și a presiunii occidentale actuale, devine pentru săptămânile următoare o temă de reflecție pentru Parlamentul României, garantul drepturilor și libertăților cetățenești. Parlamentul are are șansa, spre deosebire de vecinii din Ungaria, să cenzureze năravurile militare și să fie atent la limbajul și instrumentele folosite pentru ca această perioadă de criză să nu lase cicatrici adânci în democrația autohtonă.

Contraexemplul care trebuie să ne dea de gândit este segmentul de timp 2010-2012 când Viktor Orban, pe atunci socotit un simplu politician oportunist și extremist, și-a asigurat dominarea politică a Ungariei prin reducerea la tăcere a Parlamentului care, printre altele, i-a votat în 2012 o nouă lege a cultelor prin care nu doar că se restricționa masiv libertatea religioasă, ci se și degradau unele culte religioase la statutul de simple ONG-uri civile.

Ulterior Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat câștig de cauză organizațiilor religioase, presiunea comunității internaționale a crescut denunțând regimul iliberal de la Budapesta, dar Viktor Orban care lucrează de 10 ani cu un Parlament slab, se folosește în prezent de atitudinea care l-a consacrat pentru a cere prin decretul de instituire a stării de urgență din 20 martie puterea de a emite ordonanțe în mod discreționar pentru o perioadă nelimitată de timp, de a suspenda aplicarea unor legi, de a amâna alegerile sine die, precum și pedepsirea cu 3-5 ani de închisoare a persoanelor pe care Guvernul le consideră vinovate pentru obstrucționarea mediatică a efortului de limitare a răspândirii efectelor pandemiei”.

 

Sursa HotNews.ro via RoEvanghelica

Convergente.ro: Epoca întunecării hermeneutice. Cum l-a răstălmăcit Catherine Nixey pe Augustin


Creștinismul a avut un rol important în construcția lumii asa cum o știm noi astăzi, iar acest adevăr este uneori incomod, motiv pentru care trebuie combătut. Este o misiune pe care unii și-o asumă, este un construct ideologic similar cu ceea ce făcea Ministerului Adevărului din romanul 1984 scris de autorul britanic George Orwell.


Prin urmare, Catherine Nixey își propune în cartea Epoca întunecării : cum a distrus creștinismul lumea clasică o deconstrucție a realității și reconstrucția evenimentelor pentru a corespunde unui anumit construct ideologic. Evidențierea acestor aspecte este meritul lui Emanuel Conțac, care, folosindu-se de surse antice contemporane evenimentelor descrise de autoare, relevă mistificările adevărului la care se dedă autoarea.

În partea de final vă las o remarcă a cercetătorului Emanuel Conțac despre cartea Epoca întunecării

Chiar și pentru cei care nu au simpatii creștine, furia autoarei față de moștenirea creștină a Occidentului este greu de explicat.

Vezi articolul pe https://convergente.ro/epoca-intunecarii-hermeneutice-cum-l-a-rastalmacit-catherine-nixey-pe-augustin/

 

Winston Churchill – Sistemul parlamentar e detestabil … dar e cel mai puțin rău


Sistemul parlamentar e detestabil … dar e cel mai puțin rău din câte cunoaștem.

Winston Churchill

Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013, p. 343.

Neagu Djuvara – Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite


În cadrul secțiunii dedicate perioadei comuniste din cartea O scurtă istorie ilustrată a românilor, istoricul Neagu Djuvara face o analiză pertinentă, și totodată o demitizare a realizărilor regimului comunist din România, fără a contesta ce anume s-a făcut în perioada amintită. Un alt aspect adus în discuție de autor, atunci când vorbește despre reconstrucție și progres economic, este acela că situația economică a țării noastre ar fi fost alta dacă puteam accepta Planul Marshall și nu am fi avut exploatarea economică prin intermediul societăților mixte sovieto-române cunoscute sub denumirea de SOVROM-uri.

Cu toate acestea este clar, conchide Neagu Djuvara, că într-o anunită măsură am progresat în domeniul economic, dar am regresat în cel moral.


Sursa foto AICI

„Moștenirea cea mai tragică [a regimului comunist din România] constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul. Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat lașitatea la cei mai mulți și eroismul imprudent la câțiva, în care delațiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din banul statului, dar și din cel al vecinului, a sfârșit prin a apărea legitim din cauza privațiunilor permanente și a exemplului de înșelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalități și comportamente. Ele sunt astăzi piedica majoră în integrarea noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc și de generalizat, încât nu știu dacă generația celor care acum sunt tineri îl ca mai putea stârpi. Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite. Poate doar generațiile următoare să reușească a regăsi echilibrul, , dacă ar ști cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat și pentru semeni”.

Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013, p. 342.

Octavian Baban – Renaşterea cenzurii şi a inchiziţiei: o ramură de amărăciune, dintr-o rădăcină de violenţă


Octavian Baban, conferențiar universitar la Institutul Teologic Baptist din București și unul dintre păstorii Bisericii Creștine Baptiste „Sfânta Treime” din București abordează prin intermediul acestui material o temă importantă, aceea a cenzurii. Domnia sa vorbește despre o atracție a evanghelicilor din România către cenzură, Inchiziție și denunțare.

Iată textul preluat de pe Facebook cu acordul autorului.

Pe când eram adolescent citeam cu uimire într-un manual catolic de istorie a Bisericii că Inchiziţia, dincolo de orice greşeli şi acuzaţii, a fost cu adevărat un for bisericesc prestigios în istorie. Obişnuit cu ceea ce ştiam din alte manuale despre Galileo Galilei şi „e pur si muove”, sau despre Savonarola, ori Jan Hus, o astfel de părere mi se părea de-a dreptul curioasă. Apoi, am descoperit că toate cărţile tipărite de Biserica Romană-Catolică aveau o aprobare, undeva pe primele pagini, numită Imprimatur (bun de tipar). Deci, sub o formă nouă, vechile evaluări continuau, ceea ce, într-un fel, era chiar normal, ca expresie a interesului pentru corectitudine şi sănătate teologică.

Mai târziu am descoperit cum reprezentanţii Securităţii române cenzurau totul, articole, cărţi, conferinţe, piese de teatru, expoziţii. Totul era verificat ca să exprime cum se cade idealurile comuniste şi să nu ascundă vreun atac voalat sau nu, la adresa conducerii comuniste a statului. Cenzura devenise atât de eficace încât s-a transformat în auto-cenzură. Foarte mulţi comunicatori îşi cenzurau singuri mesajele ca să poată rămâne pe scenă, sau pe micul ecran, sau pe antenele radio, sau în paginile de tipar, sau la amvon. Ajunsesem să mă delectez enorm cu orice mică aluzie din schetchuri sau monologuri, ori predici, cu orice scene din literatură sau filme, care, ca să zicem aşa, „combăteau bine”. Şi nu eram singurul. Poate chiar ajunseserăm să vedem mesaje subtile acolo unde nu era nimic deosebit – dar asta este o problemă de manifestare a subiectivităţii în exegeza şi hermeneutica textelor sau artei.

În acelaşi timp, îmi doream parcă vremurile din timpul lui I.L. Caragiale, când ştiam că, după vreun articol muşcător la adresa regelui, autorul se prezenta singur la arestul poliţiei, eventual cu o pătură, ca să petreacă o noapte sau două, acolo, ca pedeapsă pentru atacul la casa regală. Stăteai la răcoare o noapte, dar ziua îţi spuneai păsul. Era şi aceasta, o libertate preţioasă şi o plată aproape convenabilă. Oricum, în vremea conducerii comuniste, nimeni nu mai număra zilele de închisoare, într-o asemenea situaţie, şi uneori nici nu se mai punea problema să mai ieşi de acolo. Ori să rămâi în viaţă.

Descopăr cu uimire că în lumea evanghelică românească din ultimii ani, atracţia cenzurii şi a unei neo-inchiziţii, de tip neo-protestant, este irezistibilă. Uneori, ea se combină periculos şi trist cu dorinţa denunţării ideologice şi cu bucuria execuţiei publice. Pe prima o cunoaştem din Rusia lui Lenin şi Stalin, sau din China lui Mao Tse-Dun, unde a funcţionat ca o forţă redutabilă de distrugere a comunităţilor, a familiilor (tot în adolescenţă, dădusem peste o carte a meditaţiilor lui Mao, în engleză, tipărită în China, cu poza binevoitoare a liderului pe prima pagină, şi mai citeam din ea, din când în când, întrebându-mă cât de gri poate fi viaţa când eşti obligat să faci aşa ceva zi de zi şi să subscrii necondiţionat, de frica pedepsei cu moartea). Pe a doua, o știm din antichitate și din evul mediu, și nu numai. Pedepsele lumii islamice ne aduc chiar azi aminte de aceasta forma de cruzime.

Este această atracţie spre cenzură, inchiziţie şi denunţare, o formă de ortodoxie teologică şi practică, o contribuţie atentă la puritatea Bisericii? La lucrarea de păstorire eficientă şi iubitoare de Biserică şi societate? Este cumva, mai degrabă, o formă de deformare sufletească şi reîntoarcere la primitivism comunitar? Este o formă de răzbunare sau imobilizare a celor neagreaţi? Sau o formă de ideologizare şi corectitudine politică pătrunsă mascat în lumea bisericilor evanghelice? Un fel de terorism al ideilor? Am întâlnit-o sub diverse forme, de la cei învăţaţi până la cei simpli, de la gânditori exersați, la oameni deturnaţi de învăţăturile false, păgâne. Ea poate fi, cu siguranţă, o formă de agresiune socială şi mediatică, un ecou nefericit al televiziunii şi ziarelor de scandal în viaţa Bisericii, un magnetism irezistibil al dorinţei de judecată şi excludere, de sacrificiu şi condamnare, o ramură de amărăciune dintr-o rădăcină de violenţă şi nepocăinţă. Un țipăt ostentativ și coroziv asumat instinctiv din panoplia păgână a eradicării străinului. O mână cenușie a lui Cain, ridicată asupra unui Abel nebănuitor. O întâmpinare ucigașă a lui Ioab pentru un Abner fără ascunzișuri.

Ea îşi va avea, cu siguranţă, victimele ei, şi îşi va aplauda zeloasă, cu adâncă satisfacţie firească şi pământească, pe noii săi călăi mediatici. Ea va beneficia însă, implacabil, şi de forţa şi realismul avertizării biblice: „Pentru că întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt: ‘Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’ Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi mistuiţi unii de alţii” (Galateni 5:14-15).

%d blogeri au apreciat: