Video – lansarea cărții Biserică de stat, sau Biserică în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1928-2023 de Oliver Jens Schmitt
Joi, 11 mai 2023, a avut loc la Librăria Humanitas Cișmigiu din București în prezența autorului care a avut un dialog cu Gabriel Liiceanu și Magda Grădinaru.
Nu am ajuns la lansare și nu mi-am cumpărat încă cartea care a stârnit multe polemici în mediul online, dar o voi cumpăra. Am citit cartea 1918-2018 România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie scrisă de același autor, carte pe care o recomand celor interesați de istoria României în secolul XX și prima parte a secolului XXI.
Cei de la Humanitas au filmat lansarea cărții despre istoria BOR, iar înregistrarea este disponibilă pe canalul de YouTube al editurii.
Partajează asta:
Europa
Europa este un continent frumos cu locuri care pot fi vizitate și admirate. Una dintre țările acestui continent este România, cea care pentru mine înseamnă casă, acasă și a te bucura de pace, natură, prietenie și iubirea celor din jur. Din punct de vedere politic, țările de pe continent s-au asociat în cadrul unor structuri suprastatale ce au dat naștere la ceea ce începând cu anul 1992 numim Uniunea Europeană (UE), fapt care permite instituțiilor statelor membre să coopereze între ele, iar cetățenilor le oferă posibilitatea de a primi un loc de muncă mai bine plătit în altă țară, chiar dacă acest fapt poate avea uneori și consecințe negative. Totodată, a fi parte din Europa înseamnă a-ți face cunoștințe noi, a avea posibilitatea de a călători și a descoperi tradiții noi referitoare la muzică, dans, mâncare, haine, dar și altele. Totodată, este de menționat și faptul că acestea au ajuns și la noi și ne-au influențat. Sistemul medical pe de altă parte este mai diversificat, oferind posibilitatea pacienților români de a se trata în străinătate, dar și multor pacienți străini de a beneficia de serviciile medicale din România, mai ales în domeniul stomatologic, la prețuri mult mai mici față de țările din Occident. Privind în ansamblu, putem spune și faptul că cetățenii beneficiază de produse diverse la prețuri mai mici. A fi român în Europa secolului XXI înseamnă a te ridica la un anumit nivel de învățătură, dar și a studia la școli de renume în țară sau străinătate cu mențiunea că unii dintre românii care au plecat la studii nu au mai revenit. Așadar, în acest caz vorbim și de un exod al tinerilor și implicit al intelectualilor.
Astfel dar, dragi români, să nu uităm că Europa înseamnă un tot unitar în cadrul căruia fiecare stat și fiecare cetățean își aduce aportul. Așadar, fii mândru că ești român!
Partajează asta:
Despre libertate cu Otniel Bunaciu – Prodocens Media
Partajează asta:
Anca Manolescu: „Deprecierea culturii a condus, printre alte cauze, la anemierea actuală a culturii creștine”
Deprecierea culturii a condus, printre alte cauze, la anemierea actuală a culturii creștine, la lipsa ei actuală de expresivitate, la prea uşoara ei uitare.
Anca Manolescu, „Religie fără cultură?” publicat în Dilema Veche, Dilema Veche nr. 911 din 23 – 29 septembrie 2021.
https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/din-polul-plus/religie-fara-cultura-633348.html
Partajează asta:
Dănuț Mănăstireanu – Moștenirea comunismului
Marxismul, baza ideologică a comunismului, încearcă să răstoarne Evanghelia creștină. El prezintă o versiune specifică a antropologiei (studiul experienței umane), a soteriologiei (doctrina mântuirii) și a escatologiei (studiul sfârșitului) și pretinde că oferă salvare pentru o lume în criză. În timp, această viziune utopică s-a transformat într-o realitate distopică și a făcut peste o sută de milioane de victime.
Când comunismul s-a prăbușit ca sistem politic, poporul eliberat s-a așteptat ca lucrurile să se schimbe peste noapte, la fel cum s-a întâmplat cu evreii după ce au părăsit Egiptul (Exodul 16:1-3). Dar curând și-au dat seama că, deși ei ieșiseră din comunism, comunismul nu ieșise încă din ei. Zidul Berlinului a căzut în vara anului 1989, dar un zid a rămas în continuare în mințile și inimile oamenilor. Moștenirea continuă a comunismului este prezentă sub diverse forme în societățile și bisericile din Europa Centrală și de Est.
Cotește articolul integral pe https://danutm.wordpress.com/2023/03/01/mostenirea-comunismului/#like-35063
În acest articol Dănuț prezintă în prima parte caracteristicile marxismului ca bază ideologică a comunismului, idei prelucrate și de Lenin, de unde marxism-leninismul, iar în partea a doua impactul acestor idei asupra bisericilor creștine din Europa Centrală și de Est. De remarcat că, precum Zidul Berlinului construit în august 1961 și prăbușit în noiembrie 1989, zid care a devenit simbolul divizării Europei, tot așa un zid imaginar a rămas în mințile și inimile oamenilor din această parte a lumii arătând că deși comunismul se prăbușise, ideile sale erau și sunt încă prezente sub diverse forme și astăzi.
Partajează asta:
Interviu cu pastorul Pavel Nicolescu (2007), unul dintre liderii ALRC
Interviu cu pastorul Pavel realizat în anul 2007 de Ioan Panican pentru Forumul Civic Creștin
Pavel Nicolescu este unul dintre liderii ALRC (ComiteComitetul Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (pe scurt, ALRC).
În cadrul acestui interviu Pavel Nicolescu, pe care am avut onoarea să-l întâlnesc și personal, vorbește despre perioada comunistă și relația Bisericii cu Statul.
Deși în unele aspecte văd lucrurile puțin diferit aspectele prezentate aici, în fapt ideile pentru că nu prezintă date istorice, sunt interesante și valoroase pentru modul în care este abordată problema.
Partajează asta:
Teofil Stanciu – Cine sunt adevărații creștini?
Persistă o convingere care poate fi formulată cam așa: dacă vin vremuri grele, se „cern” adevărații creștini. Nu e imposibil, dar istoria (recentă și veche) ne învață că, de fapt, lucrurile nu se simplifică.
E suficient să citești o istorie mai puțin triumfalistă a Bisericii sau să-l citești pe Wurmbrand ca să vezi că, de fapt, în perioadele de prigoană, lucrurile sunt tot amestecate: există oameni care se opun fățiș, există disidenți discreți, există colaboratori șantajați, există colaboratori entuziaști și există necombatanții. N-am epuizat toate posibilitățile, evident.
Ce vreau să spun e că, cel mai probabil, așteptarea ca lucrurile să se cearnă la modul vizibil e iluzorie. Iar unul dintre cele mai importante motive este că nu avem acces la motivațiile oamenilor. Putem foarte bine să facem lucruri greșite cu motivații corecte și viceversa. Personal, cred că ar trebui luptat cu reflexul de a cerne permanent bunii și răii în mod absolut și de a aștepta ca ei să fie clar separați în lumea de dincoace. Pur și simplu, oamenii sunt incapabili să se judece definitiv unii pe alții. Întotdeauna ne scapă ceva.
Asta nu înseamnă că răul nu trebuie denunțat, că toți sunt o apă și un pământ, indiferent dacă au rezistat (vor rezista) eroic sau au colaborat (vor colabora) entuziast cu propriii opresori. Nicidecum. Dar să nu ne mai hrănim, zic, cu iluzia că lucrurile se vor clarifica și că vom vedea și noi clar în sfârșit. Nu cred că vom avea parte de un asemenea lux. Mereu va trebui să ne confruntăm cu realități complexe și cu alegeri dificile.
De aceea, avem nevoie de un discernământ care nu face împărțeli simpliste (deși, de acord, în ultimă instanță se va separa binele de rău), ci unul care va trebui să decanteze nuanțe. Nicio perioadă de persecuție cunoscută nu a împărțit vreodată creștinii doar în 2 tabere clare pentru toată lumea. Întotdeauna au fost mai multe tabere.
Obsesia purismului a făcut însă victime și după ce persecuțiile sau perioada dificilă a încetat. Satisfacția de a vedea pe cineva pus la stâlpul infamiei este în sine foarte problematică și discutabilă, din perspectivă creștină. Nu cred că o eventuală perioadă dificilă ne va scăpa de dileme, ci doar va aduce altele. Iar judecățile finale nu ne aparțin. După cum, de răspunderea judecăților temporare și temporale nu putem scăpa.
De discernământ ține să accepți că nu poți înțelege tot, în mod absolut, că nu poți suspenda orice evaluare și orice judecată, dar și că nu poți face judecăți simpliste, convenabile, situându-te singur în categoria „purilor” care au dreptul să spună orice despre oricine.
(Text preluat cu permisiunea autorului; titlul ne aparține -MS-)
Partajează asta:
Petru Lascău – Patru mituri ale societății contemporane
În cadrul acestei predici, care face parte dintr-o serie de predici intitulată Probleme de moralitate contemporană,
Patru mituri ale societății contemporane este cea de-a doua predică din serie unde Petru Lascău vorbește despre patru mituri ale societății contemporane. El are în vedere ceea ce spune Chuck Colson, anume că lumea este dominată de patru mituri foarte mari și aceste mituri sunt cei patru călăreți ai apocalipsei vremurilor noastre.
1. Mitul bunătăți omului. Omul este bun
Omul s- a născut bun, dar la corupt societatea după cum se exprima filosoful iluminist francez Jean Jacques Rousseau. De la minutul 13 este o relatare referitoare la unul dintre evreii supraviețuitori ai Holocaustului care au venit la procesul lui Eichman. Ideea era cea a depravării ființei umane și că fiecare dintre nou suntem capabili de lucruri abdominale, aspect care m-a dus cu gândul la cartea lui William Golding, Împăratul muștelor (Lord of the Flies).
2. Utopia lumii ideale.
Este mitul că natura umană poate fi perfecționată de guvern, de sistemul de guvernare. Este mitul că Noul Ierusalim va fi construit cu instrumentarul politic. Crearea unei lumi perfecte de către om este o utopie, ceva irealizabil. În secolul XX au fost mai mulți oameni omorâți de propriile guverne decât în oricare alt secol. Deși se afirmă că oamenii sunt egali totuși unii au devenit mai egali decât alții. În această lume în care trăim nu există utopie mai puternică decât ideile, o idee este cea mai puternică utopie. În numele unei idei utopice Stalin a omorât 20 milioane de oameni. Comuniștii doreau bu doar crearea unei lumi noi, ci și a unui om nou, ceea ce este o altă utopie. Salvarea din această utopie este numai credința în Dumnezeu deoarece doar El este cel care poate crea o societate nouă.
3 Mitul relativității valorilor morale
Acest mit îl regăsim în postmodernism unde nu mai există un adevăr absolut la care oamenii să se relaționeze ppentru că adevărul este relativ, fiecare are propriul adevăr, adevărul este în noi, fiecare dintre noi are propriile repere și valori morale. Acest mit șterge distincția dintre bine și rău. În consecință societatea devine suna preferințelor indivizilor ei astfel că toleranța devine substituită adevărului. Nu ne mai interesează ce este adevărat sau neadevărat trebuie să fim toleranți, Noi suntem dumnezei și stabilim ce este bine și ce este rău.
4. Mitul individualismului radical.
Eu contez și nu noi. „Noi” nu există. Ni-i trăim într-o comunitate și trebuie să fim parte din ea.
Cu toate acestea trebuie să avem în vedere și faptul că dintr-o altă perspectivă se tinde către anularea individualismului în favoarea colectivismului. Omul și valorile sale individuale trebuie să se supună intereselor societății. vezi în acest sens Evgheni Zamiatin, Noi. Asta se întâmplă în orice societate totalitară pentru că individul nu contează, ci statul, partidul, lunea utopică.
Așadar, îndemnul final al pastorului Petru Lascău este acela de a ne înnoi mintea și a discerne lucrurile din jurul nostru.
Partajează asta:
Andrei Cornea – Adrian Păunescu „știa să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor”
Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neo-legionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului „Flacăra“, săptămînal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decît un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rînd, în autoadorare. Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi pînă astăzi pe feţele plînse ale unora dintre cei care i-au adus ultimul omagiu.
Andrei Cornea, Realitatea și umbra, Humanitas, 2013
https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/cenaclul-flacara-20-1533360.html
Partajează asta:
Dionis Bodiu : „Este vremea în care vorbim corect, chiar dacă nu neapărat ceea ce gândim”
Este vremea în care vorbim corect, chiar dacă nu neapărat ceea ce gândim. Este vremea în care, sufocați de omniprezența dispozitivelor care înregistrează tot, zi și noapte, oamenii acumulează incorectitudinea în inimile lor, în timp ce măștile de pe fețe devin din ce în ce mai sofisticate și mai conforme mersului acestui veac.
Partajează asta:
Costel Ghioancă : Heartbeats și gloria lui Dumnezeu!
Partajează asta:
Yuval Noah Harari este unul dintre cei mai apreciați intelectuali contemporani, însă, la o analiză mai atentă, ideile sale sacrifică acuratețea științifică de dragul senzaționalismului.
Yuval Noah Harari este unul dintre cei mai apreciați intelectuali contemporani, însă, la o analiză mai atentă, ideile sale sacrifică acuratețea științifică de dragul senzaționalismului.
Harari has seduced us with his storytelling, but a close look at his record shows that he sacrifices science to sensationalism, often makes grave factual errors, and portrays what should be speculative as certain.
The basis on which he makes his statements is obscure, as he rarely provides adequate footnotes or references and is remarkably stingy with acknowledging thinkers5 who formulated the ideas he presents as his own.
Sursa: pressone.ro
Partajează asta:
Canonizarea adevărului
Un adevăr – oricât ar fi de „adevărat” – devine, de îndată ce este canonizat, un obstacol în calea cunoașterii. „Îndoiala metodică”, acest principiu fundamental al gândirii moderne, amenințat astăzi de „corectitudinea politică” , rămâne temelia progresului în orice domeniu al cunoașterii.
Florin Constantiniu, Cuvânt-înainte în Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945. Național – socialism, bolșevism, trad Irina Cristea, Editura Runa (Grupul Editorial Corint), București, 2005, p. 7
Vezi și
Partajează asta:
Istoria ca justificare pentru atitudinile prezente
„Istoria ca justificare pentru atitudinile prezente, ori Istoria ca cunoaștere a originilor celui care o studiază nu necesită ca Istoria să fie o materie cu conținut științific, ci doar o materie cu conținut propagandistic, metafizic sau ezoteric.”
Hari Bucur – Marcu via Alin Cristea
https://www.facebook.com/100000138452131/posts/4639741052707131/?d=n
Partajează asta:
Menirea istoriei
Dacă ar fi să reducem la cea mai succintă expresie menirea istoriei, am spune că aceasta trebuie să răspundă la o singură întrebare: „De ce?” Cu alte cuvinte, istoricul caută un raport cauzal: de ce s-a petrecut un anumit eveniment? Chiar atunci când istoricul crede că a stabilit un raport de determinare cauzală, el nu are certitudinea – neavând posibilitatea evenimentului – ca întreaga sa construcție interpretativă este corectă.
Florin Constantiniu, Cuvânt-înainte în Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945. Național – socialism, bolșevism, trad Irina Cristea, Editura Runa (Grupul Editorial Corint), București, 2005, p. 6.
Partajează asta:
Nicolae Manolescu – Studiul istoric promovat de adepții (…) corectitudinii politice (…) dărâmă statuile și vandalizează moral monumentele
Studiul istoric promovat de adepții, pe față sau nu, ai corectitudinii politice, își demitizează eroii și le coboară faptele în banalitate, dărâmă statuile și vandalizează moral monumentele. „Romanul național“ își alimentează euforia din înălțarea de statui, corectitudinea politică, din dărâmarea lor.
Nicolae Manolescu, Political correctness în studiul istoriei
Partajează asta:
România literară – Political correctness în studiul istoriei
Convingerea mea, scrie Nicolae Manolescu, este că ideologia n-are ce căuta în studiul istoriei. Studiul istoric nu e un cameleon care-și modifică după împrejurări culoarea. (…)
E clar că adevărul nu e unul singur și nici definitiv, de vreme ce realitatea însăși este contradictorie și în permanentă evoluție. Ceea ce istoricul n-are dreptul să facă este să eludeze, fie și parțial, realitatea: adevărul fiind uneori ambivalent, discursul istoric trebuie să fie, el, congruent.
Nicolae Manolescu, Political correctness în studiul istoriei
https://romanialiterara.com/2022/02/political-correctness-in-studiul-istoriei/
Partajează asta:
Mihai Ciucă – Chemarea lor [a evanghelicilor] este spre o cu totul altă luptă, spre aceea a schimbării societăți
Chemarea lor [a evanghelicilor] este spre o cu totul altă luptă, spre aceea a schimbării societății prin renașterea spirituală a indivizilor, unul câte unul. Pe plan politic li se cere să dea dovadă de pragmatism și să-și ofere votul celui care e dispus să continue decomunizarea țării.
Mihai Ciucă via Alexandru Nădăban
Partajează asta:
Horia Dumitru Oprea – „o lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze”.
O lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze. Între libertate și mica lor siguranță, oamenii o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă. Destui au găsit mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenței lor și deja simt plăcerea libertăţii încadrate. Alții, poziționați comod în ţarcul strâmt al egoismului, confundă propria lor părere cu realitatea obiectivă, având iluzia de a debita adevăruri remarcabile și pretenția de a fi credibili.
https://istoriiregasite.wordpress.com/2021/12/30/patrie-democratie-si-covid/
Partajează asta:
Lucian Bălănescu despre legalism
Poți să ai o ținută tradițională, să cânți doar muzică corală, să ai anumite reguli în biserică, să fii destul de solemn în închinare și să respingi o manifestare contempăorană și să nu fii legalist.
Poți să-ți asumi niște libertăți, să faci parte dintr-o biserică vibrantă și cu manifestare contemporană; poți să te îmbraci avangardist, să consumi o bună parte din ce-ți oferă cultura – ca să fii relevant în evanghelizare- și totuși să fii legalist.
Legalismul nu-l vom defini în funcție de acțiunile noastre, ci în primul rând în funcție de ceea ce credem. Astfel legalismul este orice practică sau credință care este adăugată la Evanghelie și care, în final, compromite suficiența și unicitatea lui Hristos la cruce.
Partajează asta:
Alin Cristea – „rugăciunea nu are sens decât împreună cu celelalte trei fundamente ale bisericii”
Rugăciunea nu are sens decât împreună cu celelalte trei fundamente ale bisericii: învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii.
https://roevanghelica.wordpress.com/2021/08/20/alin-cristea-de-toate-45/
Partajează asta:
Alin Cristea, Dumnezeu nu se grăbește
Dumnezeu nu se grabeste.
Motorul lui Dumnezeu nu functioneaza cu TIMP, precum viata oamenilor.
Planul de rascumparare a fost intocmit INAINTE de intemeierea lumii.
Mintuirea oamenilor si rascumpararea cosmosului a fost realizata de Insusi Fiul lui Dumnezeu, care acum sta la dreapta lui Dumnezeu. Duhul Sfint a fost trimis ca sa dovedeasca lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata.
Pacatul, neprihanirea, judecata nu se definesc terestrial printr-o formula einsteiniana.
ODIHNA este un concept teologic, nu munca.
Starea de tihna – in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata – dobindita IN Hristos, prin credinta in El, si avind nadejdea invierii mortilor si a slavei DIVINE, este ceea ce ofera Dumnezeu, care nu se grabeste.
Oamenilor le place sa creada ca Dumnezeu isi face TIMP pentru fiecare dintre ei. Dar Dumnezeu nu ofera TIMP, ci ODIHNA.
Martirilor crestini nu le-a oferit si nu le ofera TIMP, ci ODIHNA si slava vesnica.
Cuvintul lui Dumnezeu este vestit, la timp si nelatimp, dar Dumnezeu nu se grabeste.
Oamenii se grabesc, pentru ca, in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata, TIMPUL ii condamna. Natura pacatoasa isi pune amprenta asupra fiecarei fiinte umane, care are nevoie de mintuire si nadejdea slavei.
Ritmul ODIHNEI lui Dumnezeu transforma vietile celor care cred in sacrificiul lui Isus din Nazaret, Fiul Omului si Fiului lui Dumnezeu, ca fiind momentul astral al omenirii.
Nici Isus nu s-a grabit, stiind bine pentru care ceas a venit.
Iona s-a grabit, dar Dumnezeu nu.
A implini voia lui Dumnezeu inseamna sa fii constient in cel mai profund mod de faptul ca Dumnezeu nu se grabeste.
Ceea ce zice Dumnezeu se implineste.
Intr-un mod pe care umanoizii il inteleg (tot mai) putin.
http://www.facebook.com/alin.cristea.9
Material preluat cu acordul autorului de aici
https://roevanghelica.wordpress.com/2021/07/25/dumnezeu-nu-se-grabeste
Partajează asta:
Realitatea la zi: Rolul creştinismului în istorie – Marius Silveşan, istoric
O emisiune în cadrul căreia istoricul Marius Silveșan și realizatorul emisiunii Realitatea la zi, Cătălin Vasile, fac o trecere succintă printr-o serie de perioade și evenimente istorice cu scopul de a evidenția rolul avut de creștinism de-a lungul istoriei.
Partajează asta:
Ioan Aurel Pop: „În aceste momente de sărbătoare, la 162 de ani de la dubla alegere a „domnului Unirii”, avem datoria să medităm la faptele acestor arhitecți de țară și să celebrăm amintirea lor, cu privirea îndreptată spre viitorul României”
La 24 ianuarie 1859, românii au pus marile puteri care chiverniseau Europa în fața faptului împlinit. Politica „faptului împlinit” este, de fapt, politica binelui și a interesului național, pe care marii oameni de stat de atunci au știut s-o împlinească. Ei nu au fost zei, nu au fost perfecți, s-au invidiat, s-au atacat în dueluri verbale și scrise, în pamflete sau în epigrame, dar au știut când și cum să construiască, nu numai case, palate, drumuri și căi ferate, porturi și silozuri, ci și Țara Românească. Fie și numai pentru această vocație a lor, transformată din idee în faptă, se cuvine să lăsăm deoparte ranchiuna, ironia și teribilismul demolator, să luăm pilda lor și să construim. În aceste momente de sărbătoare, la 162 de ani de la dubla alegere a „domnului Unirii”, avem datoria să medităm la faptele acestor arhitecți de țară și să celebrăm amintirea lor, cu privirea îndreptată spre viitorul României. Suntem datori să le reamintim mereu românilor ceea ce afirmase în anul 1862 Mihail Kogălniceanu, în deplină cunoștință de cauză, ca protagonist al marelui act de la 24 ianuarie 1859: „Unirea națiunea a făcut-o”.
Acad. Ioan Aurel Pop
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/unirea-natiunea-a-facut-o-159987.html
Partajează asta:
Ce este secularizarea? – Dicționar de idei și ideologii cu Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu
Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.
https://www.facebook.com/presura/posts/10223872688755315
Partajează asta:
Sărbători (și) cu ierburi amare
În contextul lunii cadourilor care se instalează în această perioadă, smintindu-ne cu zurgălăi şi Crăciunei de sezon, dar şi în contextul amar al acestui an pentru evanghelicii din România, aş vrea să contextualizez afirmaţia “Naşterea Domnului Isus este manifestarea plenară a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii lui de oameni.” (din pastorala lui Iosif Ţon afişată pe Blog creştin) şi să ne aducem aminte în ce moment al istoriei ne aflăm.
ÎNTRUPAREA Domnului Isus ar fi un concept mai amplu decît NAŞTEREA, chiar dacă sărbătorile de iarnă ne obligă, festivist, chiar hlizit, să ne concentrăm asupra evenimentului naşterii unui copil (celebru). Dar pînă şi întruparea e un concept slab dacă vrem să scoatem în evidenţă “manifestarea plenară”. JERTFA e un concept mult mai explicit. Dar după vineri vine… duminica: ÎNVIEREA. Dacă n-a înviat Hristos… credinţa e zadarnică.
Hristos s-a concentrat asupra misiunii Sale. De fapt singur a trebuit să meargă pînă la capăt. Drumul Lui a fost presărat cu “ierburi amare”, precum evreii trebuiau să celebreze, în grabă, de Paşte, amintirea robiei. Iar Sărbătoarea corturilor le aducea aminte că au locuit în corturi. (Cea mai importantă sărbătoare, Ziua ispăşirii, se celebra nu cu ospăţ, ci cu… post – singura zi din an cînd era obligatoriu postul.) Aşadar, celebrări care priveau înapoi, spre clipe… amare, ca urmaşii să-şi aducă aminte de izbăvirea Domnului.
Tendinţa, naturală, cu care ne îndreptăm spre sărbătoare, pare să fie cea festivistă, sau, în cele mai bune cazuri, intimistă. Ne zbatem să facem pregătiri de sărbători, dar de atîtea ori ne lipsesc… ierburile amare. Sau, mai exact, le avem pe undeva, dar nu le-am introdus în meniu. Fiecare dintre noi provenim dintr-o istorie, familială, confesională, naţională, pe care nu o putem pune în paranteză ca să nu ne deranjeze ospeţele şi colindiţele.
Aşadar, sărbătorile nu pot fi celebrate adecvat fără… ierburi amare. Confruntarea cu realitatea are importanţă majoră pentru închegarea sărbătorii. Cina Domnului nu ajunge la “manifestare plenară” dacă mai întîi fraţii întru Hristos nu şi-au amărît cugetul pentru a şi-l curăţa. Organismul eclesial nu e sănătos fără “purtarea sarcinilor unii altora” – astfel se împlineşte Legea lui Hristos.
Ca români, sîntem într-un moment foarte dificil. (…) Multe familii se destramă sau cel puţin un părinte e plecat la muncă în străinătate. Consecinţele amare ale tranziţiei se văd deseori în învăţămînt, sănătate, justiţie. (…)
Nu în ultimul rînd, putem adăuga, fiecare, chestiunile amare din istoria personală, familială, eclesială.
ÎNTRUPAREA – JERTFA – ÎNVIEREA constituie spiritul sărbătorii, nici una fără celelalte două.
De cîteva zile am început să urez: Sărbători feri(ci)te!
Ferite de… nesărbătoare.
Partajează asta:
Emanuel Răduţ, Marius Silveşan şi Teodor Colda | Despre Viitorul Bisericii | Dialog cu Viorel Iuga
Partajează asta:
De ce să studiezi teologia? – Radu Preda
Cunoscutul teolog, actualmente preot, Radu Preda realizează în cadrul unei postări pe pagina sa de Facebook o incursiune interesantă în beneficiile pe care le oferă studierea teologiei.
LA CE BUN SĂ STUDIEZI TEOLOGIA?
Multe Universități din România (dar nu numai) și Facultățile din componența lor își fac, pe drept, reclamă în dorința de a atrage noi studenți. Unele promit să facă din viitorii lor studenți, ca prin minune, lideri. Altele că absolvenții lor vor avea, negreșit, locuri de muncă și salarii de vis. Mai există și categoria acelor „unități de învățământ” care, subtil, sugerează că nu o să ai stres, dar că diploma este asigurată. Oferte, așadar, diferite, de unde ai de ales. Acum, pe mine mă privește o întrebare aparent simplă: la ce bun să studiezi teologia? Evident, mă gândesc la cea ortodoxă, dar poate avea de a face și cu alte confesiuni. Pe scurt:
- Teologia este un univers, nu o materie. De la limbi vechi (greacă, latină și ebraică) la cele moderne, de la istorie la filosofie, de la aspecte dogmatice la cele care țin de ritual, de îmbrăcarea prin gesturi și materialitate a tentativei de dialog cu Dumnezeu, de la chestiuni de drept (civil și canonic) la bioetică și de la implicarea socială la restaurarea icoanelor, acoperișul Teologiei (cu majusculă!) este generos.
- Teologia nu este doar suma unor convingeri, ci nu mai puțin a unor căutări. Exemplul este limpede: de multe ori, în Noul Testament, ucenicii îl întreabă pe Domnul Hristos „ce vrei să spui cu asta”? Așadar, tocmai pentru că ai dubii, căutări și neliniști, teologia poate fi un spațiu al sondării, al pescuirii de răspunsuri în adânc, dincolo de pojghița subțire a conformisului cotidian.
- Teologia nu are de a face doar cu trecutul, ci inclusiv cu prezentul și mai ales cu viitorul. Ea te ajută să te plasezi de o manieră complexă, adică nu simplistă, în timp și pe hartă. Îți oferă capete de intrepretare pentru provocări actuale. Vezi recenta decizie de anulare a fostului statut de muzeu a ex-catedralei bizantine Sfânta Sofia de la Constantinopol/Istanbul.
- Teologia este un medium, o poartă, o invitație. La dialog cu tine însuți, cu ceilalți, cu Dumnezeu. Rugăciunea nu exclude însă curiozitatea, așa cum inteligența nu este completă fără credință. Nu trebuie să renunți la nimic din ceea ce ești, ci doar să te transformi. Până la transfigurare. Adică aidoma sfinților. Nici mai mult și nici mai puțin.
- Teologia este vindecare. De spaime, de îngrijorări obsesive, de nesiguranță, de gama largă, din ce în ce mai largă, a depresiilor omului modern. Oferindu-ți, dacă ești în căutare, un set de achiziții clare, ea te reconfortează. Știi că nu știi (totul), știi că ești muritor (dar nu imediat), știi că ai un orizont de așteptare, că Învierea nu rămâne o metaforă.
- Teologia nu este geloasă. O poți studia alături, după sau înaintea altor domenii. În fapt, aceasta ar fi și formula cea mai bună: să duci teologia în alte științe și pe acestea să le aduci în pridvorul teologic. Un câștig imens. Personal și comunitar.
- Teologia nu este o garanție. Nici pentru că ai avea credință, nici că ai fi om bun. Dar ea poate fi o premiză, un punct de plecare, un sprijin, un reper.
- Teologia nu te sechestrează. Poți să faci orice după aceea, mai puțin să devii slujitor al forțelor întunericului. Adică este compatibilă cu viața post-teologică. Pentru că ea a devenit o prezență în tine, chiar dacă, aparent, tu colinzi alte meleaguri de cunoaștere și pricepere.
- Teologia te poate învăța școala libertății, a iubirii profunde a lui Dumnezeu față de creația lui.
- Desigur, toate acestea sunt posibile dacă mergi unde trebuie. Adică să nu ai neșansa de a întâlni dascăli obtuzi, moace acre și dictatori ai Adevărului. Dar riscul acesta este comun tuturor științelor. Așa că, fără mari promisiuni și amgăgiri, înainte!
Sus să avem inimile!
Părintele Radu
Partajează asta:
Teodor Baconschi despre provincialismul temporal
T.S. Eliot descria civilizația ca pe o ieșire din provincialismul spațial și temporal: depășești locușorul tău narcisic de naștere și îmbrățișezi universalul din ambele perspective (istorie și geografie). Noi am recăzut într-un provincialism al timpului, spune Chantal Delsol, și anume cel în care se instalează umanitarismul post-modern occidental, acest urmaș fără transcendență al umanismului creștin.
Noua cruciadă a unui moralism dogmatic, care vrea impunerea virtuții aici și acum, păcătuiește tocmai prin provincialismul său temporal: numai cutuma stabilită în Prezent are valoare etică: trecutul nu mai e decât opusul dispensabil al actualității copleșite de compasiune, în lupta cu Satanul Suferinței. În acest ritm, copiii noștri ne vor acuza de ”crime” care n-au fost încă inventate…
Teodor Baconschi
Partajează asta:
Ce este istoria?
Această întrebare se află pe buzele multora în aceste vremuri tulburi, dar un răspuns exhaustiv nu a fost încă oferit. Astăzi avem și o întrebare conexă celei din titlu: Mai reprezintă istoria ceva pentru noi? Răspunsurile oferite pot diferi, însă Istoria nu este doar o știință, ci ea reprezintă și evenimentele trecute sau prezente.
Un posibil răspuns la întrebarea din titlu ne este oferit de Napoleon Bonaparte, împărat al Franței între 1804-1814/1815.
„Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra căreia oamenii s-au decis să fie de acord.” – NAPOLEON BONAPARTE
Citatul este preluat de aici: https://www.stelian-tanase.ro/calendar-azi-25-mai-2020
Istorie Evanghelica 