Arhive etichetă: Ziarul Adevărul

Ziarul Adevărul: Klaus Iohannis, somat „să se exprime pro creştinism“


Klaus Iohannis, somat „să se exprime pro creştinism“: „Dacă nu, ne vom exprima noi pro schimbare, inclusiv a dumneavoastră“

http://adevarul.ro/locale/timisoara/klaus-iohannis-somat-sa-exprime-pro-crestinism-daca-nu-vom-exprima-pro-schimbare-inclusiv-dumneavoastra-1_58067fc05ab6550cb8aecb79/index.html

Președintele României, domnul Klaus Iohannis este chemat de Alianța evanghelică din România prin vocea pastorului Viorel Iuga, președintele în exercițiu al Alianței, să susțină familia tradițională.

„Stăteam în genunchi şi ne rugam“. Lupta pentru viaţă a românilor evadaţi din coşmarul terorist


Articol preluat din  Ziarul  ADEVĂRUL  via inliniedreapta.net

George Iachim, constănţeanul în vârstă de 40 ani care a supravieţuit atacului terorist din Algeria, a fost la un pas să îşi piardă viaţa, chiar şi după evadare. El a fugit împreună cu alţi 7 colegi din rafinăria din deşert, dar la un moment dat a fost nevoit să se oprească din drumul spre salvare.

Inginerul constănţean George Iachim (40 ani) a reușit să scape împreună cu Liviu Floria (46 ani), colegul său din Piteşti.

În dimineața de miercuri, 16 ianuarie, cei doi au ajuns devreme la cantina rafinăriei, acolo unde obişnuiau să se întâlnească și cu ceilalți români, dar şi cu alţi colegi. La doar 3 minute a început infernul.

„Miercuri dimineața eram în afara biroului şi am văzut teroriștii venind. Au început să tragă în agenţii de securitate de la poartă. Apoi au intrat în birourile clădirii şi au început să ia ostatici. M-am baricadat împreună cu un alt coleg, tot din România, într-unul dintre birouri, am încuiat uşa şi am pus biroul în uşă“, a povestit George Iachim televiziunii algeriene.

„Am avut noroc că nu ne-am întâlnit cu teroriştii. Trei minute mai devreme dacă veneam, dădeam de ei. Atât a fost diferenţa dintre viaţă şi moarte – trei minute“, a relatat Liviu Floria.

La ora 13, teroriştii au aruncat comunicaţiile în aer. Până atunci, românii mai ţinuseră legătura prin SMS-uri cu ceilalţi colegi care nu reuşiseră să se ascundă.

Unul dintre ei, Mihail Marius Bucur din Ploieşti, le-a transmis că se află în cantină cu doi englezi, dintre care unul este grav rănit. Ultimul mesaj pe care Bucur l-a transmis către Floria a fost scurt: „Sunt ostatic“.

„Dacă nu ar fi întârziat în acea dimineaţă, ar fi fost în viaţă“, a spus Liviu Floria.

Un englez cu un curaj ieşit din comun, care cunoştea foarte bine locul, a reuşit să îi găsească şi să îi mobilizeze pe cei care se ascunseseră în cele 4 module de birouri. Riscându-şi viaţa, ei au acordat ajutor altor 2 colegi, un malaiez şi un filipinez, a căror maşină fusese detonată de terorişti.

Dar atacatorii s-au întors să caute victimele exploziei şi când au văzut că li se acordase prim-ajutor, şi-au dat seama că mai sunt ascunşi oameni în birouri. Ei i-au executat pe cei 2 asiatici, apoi au început să răscolească birourile, dar cei 8 erau bine baricadaţi după uşile închise. Teroriştii au tras rafale de armă în uşi, iar norocul a făcut ca gloanţele să nu nimerească pe vreunul dintre angajaţi.

„Era clar că ne descoperiseră şi urmau să vină după noi. Englezul Lou Field ne-a întrebat dacă vrem să fugim cu ei şi n-am ezitat nicio clipă. Mai bine muream în deşert, pe cont propriu, nu ca şoarecii în cuşcă. Era singura noastră scăpare“, povesteşte românul.

Din grupul evadaţilor făceau parte cei 2 români, 3 englezi, 2 norvegieni şi 1 algerian. Era în noaptea de joi spre vineri, la ora 2.10, când fugarii au sărit gardul şi au dispărut în bezna deşertului.

„Ne-am ghidat în noapte după o faclă şi am mers aşa până dimineaţa. Aveam de parcurs vreo 10 kilometri până la punctul de control al Jandarmeriei algeriene. Dar dimineaţa am pierdut reperul, că se luminase. Am mers mai bine de 30 kilometri, până când am decis să se despărţim, ca să avem şanse mai multe“, relatează Floria.

George Iachim, împreună cu 2 englezi şi 1 norvegian, n-a mai putut continua drumul. Era deshidrataţi, iar şocul prin care trecuseră le afectase rezistența  Cei 4 au rămas la un punct de control al rafinăriei, situat în apropierea drumului patrulat de autorităţile algeriene.

Liviu Floria a relatat momentul despărțirii de George Iachim şi de ceilalți 3 colegi. Constănțeanul l-a rugat disperat să îl salveze şi să trimită ajutoare după ei: „Nu mă lăsa, fratele meu! Am trecut prin prea multe împreună. Te rog frumos să-mi trimiți apă, că nu mai pot!“.

După o oră şi jumătate, în jurul orei 17, Floria şi cei 3 colegi au ajuns cu precauții la drumul de unde au fost găsiţi de jandarmi. Din motive pe care românul n-a vrut să le dezvăluie, algerienii nu au vrut însă să meargă să-i recupereze pe cei lăsaţi în deşert, deşi era un drum de 15 minute de făcut cu mașina.

Românul şi ceilalţi fugari au fost duşi la centrul de operaţiuni al Jandarmeriei din In Amenas. Europenii au fost preluaţi de Armata SUA şi transportaţi cu un avion special la baza militară din Rammstein – Germania. Atunci fugarii au reuşit să adoarmă, preţ de 3 ore.

După o noapte petrecută printre militari, Liviu Floria a reuşit să ia legătura cu George Iachim, de care nu mai ştia nimic. Aşa a aflat că Iachim şi ceilalţi 3 colegi rămaşi în deşert s-au salvat pe cont propriu, pentru că nimeni nu s-a dus după ei.

„După ce aţi plecat voi, am stat acolo până la ora 9 seara. Îngheţasem de frig, apă nu mai aveam. Ne-am ridicat şi am plecat aşa cum am putut. Era unica noastră şansă“, a relatat George Iachim colegului său.

În relatările sale cutremurătoare, Liviu Floria a pus salvarea lor pe seama divinităţii: „Când răsunau împuşcăturile, ne întindeam la pământ. Când era linişte, eu şi George stăteam în genunchi şi ne rugam. Mai mult ca oricând am simțit atunci puterea lui Dumnezeu.“

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie  –  iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine  Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Povestea unui supravieţuitor de pe frontul de Est: „Nemţii plăteau pentru tot ce luau, sovieticii au jefuit şi au distrus tot în calea lor“


Autor: Ştefan Both

Constantin Călina în curtea Castelului Huniazilor din Timişoara

Constantin Călina este unul din cei cinci veterani de război ai Regimentului 6 Artilerie Grea Timişoara, care au mai rămas în viaţă. Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Generalul Constantin Călina este un personaj care ar putea să îşi povestească zi şi noapte. Nu ai cum să te plictiseşti. Are 91 de ani, dar nu ai zice. Gândeşte limpede, e plin de energie şi umor. A acceptat o întîlnire la o şuetă, la Castelul Hunaizulor, un loc care are o semnificaţie aparte pentru el: actualul Muzeu al Banatului a fost sediul Regimentului 6 Artilerie Grea, între 1940-1945.

Amintiri din Castelul Huniazilor

Constantin Călina, Cetăţean de Onoare al Timişoarei, s-a născut pe 13 august 1921, într-un sat din judeţul Mehedinţi, iar apoi a făcut liceul la Turnu Severin, unde şi-a făcut uceinicia ca vânzător.

Când s-au făcut înrolările în armată, am ales Regimentului 6 Artilerie Grea, unde nu ajungea oricine. Trebuia să ai liceul, eu aveam şi carnet de şofer pentru că am lucrat la cel mai mare magazin din Severin. Am ajuns aici în 1942. Acest castel are multe amintiri pentru mine.

Îmi amintesc că eu dormeam la etajul doi. Aici în curte ne adunam la apel. Era o viaţă bună pentru noi, eram singura unitate care avea hrană foarte bună. Bănăţenii care reveneau din permisie aduceau cu ei colaci cu maci şi nuci. Pe atunci se făceau glume, iar aveam câţiva din gorjeni care spuneau că vin de la Târgu Jiu, locul unde şi-a rupt gâtul foamea”, a povesitit Călina.

Era perioada în care România se afla în război alături de armatele germane şi ungare. În Timişoara staţionau şi trupe SS, astfel că militarii români au primit ordine să nu iasă pe corso, în centrul oraşului, dar nu de teama de vreun incident.

„Militarii din armata germană aveau haine elegante, călcate la dungă. Noi, vai de capul nostru, eram rupţi în coate. Mergeam doar la instrucţii în Mehala, iar locul de întâlnire în timpul liber era în Parcul Central, acolo unde este acum statuia. Nu aveam voie în centrul oraşului, cine era prins acolo făcea arest. Stăteam nemişcaţi în cazarmă două-trei luni”, a mai spus Călina.

Pe frontul de la Iaşi

Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Ruşii au vrut să ocupe Iaşul, iar Antonescu dorea să întăreasca frontul. Am fost cam 800 de ostaşi. Nu am reuşit să îi mişcăm pe ruşi, Stalin trimitea atâţia oameni cât vroia. Pe 20 august a urmat o ploaie de proiectile de parcă s-a spart cerul. România a pierdut mii de oameni acolo.

Eu am scăpat miraculos, Dumnezeul a fost cu mine. Dar în jurul meu era plin de sânge şi bucăţi de carne. Până la urmă am luat bătaie de la ruşi şi a trebuit să ne retragem. Au fost luaţi prizonieri şi trimiţi în Ural, în Siberia, 180.000 de ostaşi”, a povestit Călina.

Au întors armele fără plăcere

La drumul de întoarcere, pe 23 august 1944, Regele Mihai comunică prin radio că România a semnat pactul cu Rusia şi că va întoarce armele împotriva celor cu care au mers în război.

La început ne-am bucurat că războiul s-a încheiat, dar apoi am înţeles că trebuie să ne luptăm împotriva germanilor. Sovieticii veneau să ne elibereze, dar ei jefuiau tot în drumul lor. Au luat tot din pivniţele oamenilor, din gospodării, au distrus tot, erau violenţi, obraznici, violau femeile. Nemţii plăteau pentru tot ce consumau, erau civilizaţi.

Noi i-am ajutat pe nemţi să se retragă. Ruşii îi omorau dacă îi prindeau. Toată lumea fugea de ruşi. Războiul este o nenorocire pentru toată lumea”, a mai spus veteranul de război.

Regimentului 6 Artilerie Grea a fost îndrumată spre Ploieşti pentru a apăra rafinăriile de germani. Apoi au avut misiunea să elibereze Transilvania de Nord. O altă întâmplare legată de „eliberarea” făcută de către sovietici are loc la Turda.

Acolo era o fabrică de spirtoase, iar soldaţii ruşi erau două-trei zile beţi, timp în care veneau nemţii şi ungurii şi îi omorau. Comandanţii lor nu înţelegeau de ce nu ocupă oraşul şi am fost trimişi noi. Într-o săptămână am ocupat Turda. Tot din cauza ruşilor au murit 11.000 de ostaşi români la Târgu Mureş. Nu ni s-a permis să atacăm prin învăluire, au vrut să ne testeze dacă suntem loiali lor şi a ieşit un măcel”, a mai spus Călina.

Sub ocupaţia sovietică 

Generalul Constantin Călina susţine că a fost o greşeala că România a întors armele, pentru că după ce România a fost ocupată de trupele Sovietice, numeroşi generali din armata română au fost executaţi, iar numărul victimelor a fost mai mare după război.

„România a pierdut în răboi, pe fronturi, cam 800.000 de oameni. Dar numărul celor care au pierit apoi după ocupaţia sovieticilor a fos mult mai mare. Antonescu a rămas singur, deşi era un om corect. Din păcate şi atunci politicienii au decis pentru ei, nu pentru popor.  Este la fel ca acum”, a mai declarat veteranul de război.

Viaţa de după război

Constantin Călina a revenit la Timişoara, unde s-a căsătorit imediat după război. A încercat să se angajeze ca vânzător, dar spune că nu a putut găsi de lucru pentru că toţi patronii vorbeau limba maghiară şi se cerea această limbă şi de la vânzători.

Eram un vânzător de elită, dar unde mergeam mă întrebau dacă ştiu ungureşte. Am fost luat până la urmă la o fabrică de pălări de la Jimbolia. Acolo am stat până în 1948, când a început naţionalizarea. Am găsit apoi de lucru la primul magazin de stat din Timişoara, la Materna.

La început am lucrat la depozit, apoi am ajuns vânzător comercial şi şef de raion. Am trecut la director la controlul de calitate şi apoi şef la Cooperativa de Stat”

http://www.adevarul.ro

Cristian Bădiliţă, teolog: „Apocalipsa e cartea speranţei, nu a sfârşitului lumii“


Cristian Bădiliţă este, probabil, la această oră cel mai cunoscut specialist român al creştinismului timpuriu. De numele său şi al echipei sale se leagă traducerea recentă a „Septuagintei”, adică a textelor Vechiului Testament stabilite de evreii din diaspora. (…)â

 „Apocalipsa lui Ioan”, (apărută la Editura Adevărul) e un volum bilingv, în care am inclus textul grecesc aşa cum a fost el stabilit conform criteriilor agreate de cei mai apreciaţi savanţi occidentali în domeniu, care au luat în calcul cele mai bune manuscrise care au ajuns până la noi. Nu trebuie uitat că Biblia nu s-a tipărit direct într-o tiparniţă, la sfârşitul primului veac de creştinism, aşa cum suntem noi obişnuiţi astăzi. (…)

Sensurile „Apocalipsei”

Ca să înţelegem conţinutul ultimei cărţi din Noul Testament trebuie să ne întoarcem în primul rând asupra sensului termenului care-i dă chiar titlul. Apocalipsa e pe toate buzele, e folosită în varii împrejurări, cu sensuri diferite. Sensul cel mai frecvent e acela de lucru teribil care se va întâmpla la sfârşitul lumii. Or, termenul grecesc înseamnă dezvăluire. Nu înseamnă dezastru, nu înseamnă sfârşitul lumii, nu înseamnă război atomic, nu înseamnă catastrofă cosmică. La origine, termenul de apocalipsă înseamnă dezvăluire, deschidere, adică revelaţie. Apocalipsa este, în esenţă, un text prin care Dumnezeu face revelaţii cu totul şi cu totul ieşite din comun unui grup de credincioşi, prin gura unui profet sau a unui vizionar. Viziunile sau revelaţiile pot fi şi despre sfârşitul lumii, dar nu trebuie uitat că este vorba de o viziune despre lumea divinităţii, cealaltă lume, una la care noi, muritorii, nu avem acces. Lumea transcendenţei scapă simţurilor comune. (…)

Cum ar trebui citită Apocalipsa? Există o reţetă anume?

Nu. Sau, dacă preferaţi, da. Primul pas e să deschizi cartea. Nu întâmplător Apocalipsa e ultimul text propus în canonul Noului Testament. E mesajul speranţei. Dacă ar fi să împărţim textele care alcătuiesc Noul Testament pe segmente, aş lua ca titlu pentru fiecare capitol câte una din cele trei virtuţi cardinale ale creştinilor. Astfel, evangheliile ar sta sub semnul iubirii, iubirea discipolilor faţă de Iisus, iubirea lui Iisus faţă de discipoli şi faţă de toţi cei care alcătuiesc Biserica, începând cu grupul celor 12 apostoli şi până la cei de azi. Ar urma Faptele Apostolilor şi scrisorile, care ar sta sub semnul credinţei, doctrina creştină fiind inclusă în acest corpus.

La final, sub semnul speranţei aş aşeza Apocalipsa. Speranţa în vremurile atroce! Să nu uităm că acest text a fost redactat, cel mai probabil, la finele primului secol de după moartea lui Hristos, sub domnia împăratului roman Domiţian, un persecutor al creştinilor. Perioadele de persecuţie s-au repetat de-a lungul istoriei creştinismului şi, din păcate, trăim şi azi sub semnul persecuţiilor, morale sau fizice sau chiar psihice. Există persecuţii psihologice sau de natură intelectuală în Occidentul ateizant, dar nu numai acolo. Există persecuţii în China sau în ţările musulmane împotriva creştinilor. Ei bine, în tot acest context, Apocalipsa e o carte care alimentează speranţa, care o ţine trează.  (…)

Există nenumărate simboluri legate de Apocalipsă. V-aş ruga să vorbim despre Antihrist şi numărul 666.

Apocalipsa e unul din textele fundamentale pe care s-a constituit credinţa în Antihrist, adică acel personaj care va veni la sfârşitul lumii, precedând a doua venire a lui Iisus Hristos, Parusia. Acest Antihrist îi va teroriza în primul rând pe credincioşi, dar, în cele din urmă, va fi biruit de Mântuitor. Pentru constituirea mitului Antihristului avem în primul rând Cartea lui Daniel, despre care am vorbit deja, în special capitolele 2 şi 7, cu apariţia acelei statui cu capul de aur şi picioarele fragile, din lut. Ea conţine o întreagă filosofie a istoriei fiindcă rezumă succesiunea imperiilor, avertizând că puterea terestră va trece, dar nu şi puterea lui Dumnezeu. Tot aici apar şi cele patru fiare care ies din mare şi care reprezintă succesiunea imperiilor antichităţii: de la asirieni la babilonieni şi de la greci la romani. Apocalipsa este cel de-al doilea text important pentru constituirea mitului Antihristului. În capitolul 11 apar cei doi martori care vor precede venirea Antihristului, dar care vor fi biruiţi, la rându-le, de Antihrist.

Ei vor da mărturie, jumătate de săptămână, vor reaminti creştinilor mesajul divin, dar în cele din urmă vor fi ucişi şi lăsaţi în piaţa marelui oraş, cel care simbolizează Puterea persecutoare, după care vor fi înviaţi şi se vor ridica la cer. Un al treilea text important pentru apariţia mitului Antihristului este a doua scrisoare către Tesaloniceni. E un text intrat în canonul creştin sub numele Sfântului Paul (n.r. – în ortodoxie, Sf. Pavel), dar autorul e diferit, fiind vorba despre o redactare în spiritul celui convertit pe drumul Damascului. Aici apare un alt personaj, care explică întârzierea venirii Antihristului şi, prin urmare, explică şi întârzierea Parusiei. În 2 Tesaloniceni, acest personaj, care  a suscitat nenumărate întrebări, chiar de la primele comentarii patristice la Apocalipsă, e numit Fiul nelegiuirii. Merită spus că numele de Antihrist nu apare nici în Apocalipsă, nici în 2 Tesaloniceni. Acest Fiu al nelegiuirii a fost identificat cu Imperiul roman, ce încarnează puterea rea prin esenţă, dar totuşi pozitivă în raport cu Antihristul, prin excelenţă răul absolut. Legat de numărul 666, cel dintâi care vorbeşte despre el este Irineu al Lyonului, un apreciat părinte al Bisericii care a trăit în secolul al II-lea după Hristos. Acesta atestă, atenţie, două variante ale cifrului: 666 şi 616, ultima fiind menţionată şi de alţi părinţi ai Bisericii sau de creştini de rând. Cum se explică aceste cifre? Literele limbilor vechi aveau şi valoare numerică. Cineva, transcriind textul Apocalipsei, a schimbat o literă şi asta a dus la un cifru diferit, 616 în loc de 666. În opinia lui Irineu al Lyonului, Antihristul recapitulează tot răul din lume, de la căderea lui Adam şi până la a doua venire a lui Iisus Hristos. El susţine autenticitatea cifrului 666 pentru că, altfel, nu s-ar valida teoria recapitulării. Cifra şase trebuie repetată pentru că acest număr reprezintă imperfecţiunea şi maleficul în gândirea lui simbolică. În schimb, 777 ar fi perfecţiunea, iar 888 ar simboliza Paradisul.

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Cristian_Badilita-teolog

Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii


Mircea Kivu (sociloog) pentru Adevărul

Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.

Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.

În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.

O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.

Universitatea din Bucureşti, în primele 200 universităţi din lume în topul Quacquarelli Symonds Limited


Publicat de Ionuţ Cristian Ungureanu pe http://www.adevarul.ro

Vineri au fost prezentate, în cadrul unei conferinţe, rezultatele rankingului global al universităţilor, realizat de Quacquarelli Symonds Limited, lider global în furnizarea de informaţii, cariere şi soluţii din învăţământul superior de specialitate.

Rankingul QS este făcut în funcţie de domenii şi vizează 5 dintre cele majore: inginerie şi tehnologie; ştiinţele vieţii; ştiinţe naturale; arte şi ştiinţe umaniste şi ştiinţele sociale.

Rezultatele topul mondial vor fi lansate în patru runde. După publicarea rezultatelor în ştiinţe sociale, va urma lansarea rezultatelor din domeniile inginerie şi tehnologie, ştiinţe şi arte şi ştiinţe umaniste.

Potrivit primelor rezultate, Universitatea din Bucureşti se află în topul primelor 200 de universităţi din lume pentru următoarele domenii: Social Sciences & Management – Communication & Media Studies, între 150-200. Arts & Humanities – English Language & Literature, între 150-200.

Metodologia utilizată de QS presupune aplicarea a trei indicatori principali: „Academic Peer Review”, „Employer Review” şi „Citations per Faculty Member”.

„Academic Peer Review” este un sistem prin care universităţile sunt evaluate de alte instituţii de învăţământ superior, criteriul de apreciere fiind excelenţa în câmpul lor de activitate şi de cunoaştere.

De asemenea, alături de evaluarea altor universităţi, alte surse de identificare a nivelului de performanţă academică mai sunt şi „World Scientific”, companie ce cuprinde multiple publicaţii ştiinţifice, şi Mardev-DM2, companie ce oferă accesul la IBIS (Serviciul Internaţional de Informare a Cărţii). Criteriul performanţei academice contează 40% din punctajul total acordat unei universităţi.

„Employer Review” constituie un sistem de evaluare a universităţilor din punctul de vedere al angajatorilor. Astfel, QS realizează anual un sondaj global printre angajatorii cu experienţă în recrutarea absolvenţilor universităţilor cărora li s-a cerut să identifice universităţile pe care le consideră ca fiind cele mai bune în pregătirea absolvenţilor pentru piaţa muncii.
Acest criteriu contează 10% din punctajul total acordat unei universităţi.

„Citations per Faculty Member” este un alt criteriu de evaluare a performanţei universitare. Utilizând informaţia exportată de Scopus, această măsură îmbină productivitatea în cercetare şi calitatea acesteia. Acest criteriu contează 20% din punctajul total acordat unei universităţi.

„Student per Faculty Ratio” este un indicator care identifică raportul dintre numărul de cadre didactice şi numărul de studenţi dintr-o universitate. Criteriul contează 20% din punctajul total acordat unei universităţi.

Indicatorul „International Factors” evaluează deschiderea universităţii către mediul internaţional prin numărul programelor de studii în limbi străine şi prin numărul total de studenţi şi de cadre didactice de cetăţenie străină. Acest criteriu contează 10% din punctajul total acordat unei universităţi.

ARHIVELE COMUNISMULUI Batalioanele de exterminare ale NKVD în Basarabia


Combatanţi din batalioanele de exterminare

Printre multiplele grupări paramilitare formate de URSS după începerea ofensivei germane pe frontul sovietic au fost şi aşa-numitele batalioane de exterminare. Constituite exclusiv din persoane civile, în cea mai mare parte tineri şi bătrâni fără experienţă militară, aceste grupări erau conduse direct de NKVD. Sarcina lor principală era lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului – misiune dificilă de realizat, având în vedere pregătirea specială a celor pe care urmau să-i anihileze.

Formarea batalioanelor de exterminare au fost dispusă prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS nr. 1738-746 /strict secret/, din 24 iunie 1941, „Cu privire la măsurile în lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului în zona liniei frontului”. Decizia a fost dublată de ordinul NKVD nr. 00804, din 25 iunie 1941. A fost o măsură disperată a sovieticilor de a opri înaintarea trupelor germane cu orice preţ şi una nechibzuită prin trimiterea populaţiei civile în faţa unor profesionişti. Or, îmbinarea de cuvinte batalioane de exterminare sună bine doar în fonetica limbii ruse, care nicidecum nu-l putea speria pe inamic.

Pentru coordonarea batalioanelor în cadrul NKVD a fost creat Statul Major unional şi au fost aprobate un şir de documente ce reglementau activitatea lor. În regiuni, de regulă, şeful Statului Major era locţiitorul comisarului NKVD. Completarea batalioanelor era una „benevolă” şi viza, în primul rând, membrii de partid şi activiştii, iar refuzul era calificat drept lipsă de patriotism şi laşitate. Cei mobilizaţi erau verificaţi dacă aveau „origine sănătoasă”.

Odată cu înaintarea trupelor germane în interiorul URSS, batalioanele se desfiinţau, efectivul lor devenind sursa principală de completare a brigăzilor de gherilă. Iar la revenirea Armatei Roşii într-un anumit teritoriu batalioanele se refăceau.

  

Click aici pentru a vedea Galeria Foto

Prost echipate şi slab dotate cu muniţii, fără instruire militară elementară, chiar de la început, batalioanele de exterminare din RSS Moldovenească s-au transformat în unităţi care asigurau paza instituţiilor de stat şi a căilor de comunicaţii, prindeau dezertorii din Armata Roşie, adunau muniţiile şi foile volante de pe câmpuri.

Prima misiune la Soroca

Ofensiva vertiginoasă a armatei germane în vara anului 1941 a împiedicat înfiinţarea batalioanelor în RSSM. Contra ofensiva sovietică şi stabilirea liniei frontului pe Nistru, în primăvara anului 1944, a permis formarea batalioanelor de exterminare şi în Basarabia. Şef al statului major a fost numit locotenent-colonelul Orlov, el fiind locţiitorul Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne al RSSM.

În ordinul nr. 1, din 26 mai 1944, adresat comisarilor de judeţ ai NKVD, Orlov a dispus crearea batalioanelor de exterminare în toate raioanele şi oraşele aflate sub controlul Armatei Roşii. În fruntea lor era numit locţiitorul comisarului NKVD al judeţului. Fiecare unitate urma să aibă de la 120 până la 150 de persoane.
Membrii urmau să fie racolaţi din rândul următoarelor categorii de basarabeni: a)persoane care aveau liber de la încorporare; b)persoanele inapte pentru serviciul militar, dar care puteau ţine arma în mână; c)persoanele în etate. Se recomanda încorporarea a 15-25 de fete sau mame fără copii pentru a fi folosite în transmisiuni şi organizare internă. Batalionul era divizat în 3-4 plutoane, care să fie conduse de persoane care cunoşteau arta militară sau oameni trimişi la vatră de pe front, din cauza rănilor.

ARHIVELE COMUNISMULUI „Eliberatorii” sovietici au adus tifos în Basarabia

Revolte la moartea lui Stalin 

ARHIVELE COMUNISMULUI Stareţul de la Noul Neamţ a fost trimis în gulag pentru că a ajutat Armata Română

ARHIVELE COMUNISMULUI Operaţiunea „Nord”: deportarea în masă a „sectanţilor” basarabeni

Comitetele executive judeţene şi raionale trebuiau să pună la dispoziţia batalioanelor tehnica necesară pentru activitate: maşini, furgoane, cai pentru soluţionarea cazurilor operative. În ajutorul batalioanelor, la toate întreprinderile, instituţiile, în sate şi cătune se formau grupuri de sprijin.

Articolul integral pe http://www.adevarul.ro/moldova

Cristina Ţopescu, mărturii din temniţele securităţii


„Când se încheia un mandat de arestare mi-era frică să nu primesc un altul, şi-l primeam”

 http://www.adevarul.ro

Click pe imagine sau pe link pentru a citi articolul.

Prelat de la Mitropolia Moldovei raportează premierului Ponta: ‘Muncim ca domnul primar să iasă cu majoritate!’


Unul dintre cei mai influenţi clerici ai Bisericii Ortodoxe Române a făcut o declaraţie şocantă, din care reiese că este implicat, alături de alte feţe bisericeşti, în campania electorală a primarului USL de Iaşi, Gheorghe Nichita. Declaraţia îi aparţine preotului iconom stavrofor Florin Chirilă, şeful Corpului de Inspecţie şi Control din cadrul Centrului Eparhial Iaşi – precizează Adevărul.

 A fost făcută în data de 31 mai, în faţa primului ministru Victor Ponta, venit la Iaşi să inaugureze mall-ul ridicat ilegal în centrul Iaşiului de către omul de afaceri Iulian Dascălu.

Primul ministru, Victor Ponta, împreună cu primarul de Iaşi, Gheorghe Nichita, au ajuns la un moment dat la Catedrala Mitropolitană, unde urmau să se întâlnească cu ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Au fost întâmpinaţi la poartă de preotul Florin Chirilă şi de preotul Dosoftei Şcheul, Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane.
Ponta a întrebat într-un context protocolar ‘Ce mai faceţi?”, iar preotul Florin Chirilă s-a grăbit să răspundă: ‘Ce să facem? Muncim ca domnul primar (n.r. – moment în care a arătat cu mână înspre Gheorghe Nichita) să iasă cu majoritate!”. ‘Să iasă, să iasă! Şi după aia să muncească şi el”, a replicat primul ministru. Scena, surprinsă de o cameră de luat vederi, s-a încheiat în hohotele de râs ale celor trei protagonişti.

Sursa: Agerpres

Tratament în premieră pentru cancerul hepatic


Citește știrea pe http://www.adevarul.ro/life/sanatate/

Lista de ministri ai guvernului Victor Ponta


http://www.adevarul.ro

Dublu asasinat la Sighişoara! Un fost pastor şi soţia sa, găsiţi morţi în propria casă


O crimă oribilă a zguduit liniştea unui cartier întreg din localitatea mureşeană Sighişoara. Doi bătrâni, un fost pastor protestant şi soţia lui, ambii trecuţi de 70 de ani, au fost omorâţi în propria casă. Trupurile fără suflu au fost descoperite chiar de fiica celor două victime.

Se presupune că asasinul a încercat să jefuiască locuinţa bătrânilor, având în vedere că toate sertarele şi dulapurile erau răscolite în momentul în care au fost descoperite cadavrele celor doi. Pentru a-şi ascunde urmele, criminalul a dat drumul la gaze si numai un miracol a făcut ca fiica victimelor să nu sfârşească şi ea, în urma unei explozii.

Procurorii nu au, până în momentul de faţă, o pistă clară în acest caz. Bătrânii au fost descoperiţi într-o baltă de sânge, morţile lor fiind deosebit de violente. Faptul că cei doi erau îmbrăcaţi în haine de lucru, indică anchetatorilor că evenimentul ar fi avut loc în urmă cu două zile, cadavrele fiind găsite ieri de mezina familiei.

Potrivit primelor informații, cuplul avea în casă o sumă mare de bani, deoarece se pregăteau să-și renoveze locuinţa. Vasile, în vârstă de 77 de ani, și Victoria Pintican, erau foarte bine văzuţi în comunitatea locală, iar decesul lor a fost un veritabil şoc pentru vecini.

Sursa: Ziarul Adevărul

Este vorba de pastorul baptist Vasile Pintican și soția acestuia Victoria, socrii lui Dionis Bodiu, care a realizat și un montaj foto pentru aceștia cu prilejul aniversării a 50 de ani de căsătorie.

În memoriam Vasile și Victorita Pintican

Viaţa unui „blog-trotter“


http://www.adevarul.ro

Credinţa Occidentului, în criză de identitate


Articol preluat din Ziarul Adevărul

Dezamăgiți de lipsa de deschidere a Bisericii şi de scandalurile în care au fost implicaţi clerici, occidentalii se îndepărtează de religie.

Europa Occidentală pare să-şi fi pierdut credința. Irlandezii, portughezii, olandezii, francezii şi britanicii se îndepărtează tot mai mult de religia în care s-au născut.

În Irlanda, ţara privită odinioară drept un tărâm al oamenilor credincioşi, majoritatea se declară acum în dezacord cu doctrina bisericească, scrie publicaţia „The Independent”.

Potrivit unui studiu recent, făcut de Asociaţia Preoţilor Catolici, un organism cu vederi liberale, trei sferturi dintre catolici afirmă că învăţăturile bisericii privind sexualitatea sunt irelevante pentru ei. Aproape 90% afirmă că preoţilor ar trebui să li se permită să se căsătorească. Acelaşi studiu relevă că numai o treime dintre catolici merg la slujbă cel puţin o dată pe săptămână.

Deşi studiul arată că foarte mulţi s-au îndepărtat de cultul religios în care s-au născut, este puţin probabil ca Biserica să facă un pas spre enoriaşii dornici de schimbare.

În urmă cu mai bine de o săptămână, părintele Tony Flannery, unul dintre fondatorii Asociaţiei Preoţilor Catolici, recunoscut pentru deschiderea sa în privinţa unor subiecte delicate precum celibatul preoţilor şi contracepţia, a fost trimis de Vatican, pentru şase săptămâni, la o mănăstire „pentru a se ruga şi pentru a reflecta”.

În Portugalia, numărul persoanelor care se declară catolice a scăzut cu 7,4% în circa 10 ani, relevă portugaldailyview.com.

Nu se mai regăsesc

Potrivit datelor culese la nivelul anului 2011, 79,5% din portughezi s-au declarat catolici, faţă de 86,9% în 1999. Dacă unii au îmbrăţişat un alt cult religios, alţii au afirmat că nu aparţin niciunei confesiuni. Studiul a arătat că, în Portugalia, numărul celor care se declară atei a crescut de la 2,7% în 1999 la 4,1% în 2011.

În general, portughezii care s-au îndepărtat de credinţă au declarat că nu rezonează cu practicile religioase, iar unii şi-au motivat atitudinea prin faptul că membri ai clerului au fost implicaţi în scandaluri sexuale.

Biserici transformate în restaurante

În Olanda, bisericile se confruntă cu un exod al enoriaşilor, scrie „Der Spiegel”. Statisticile arată că săptămânal se închid două lăcaşuri de cult. La sfârşitul anului trecut, în Olanda mai existau 4.400 de biserici. Unele au fost demolate, altele au fost transformate în centre de relaxare, în magazine sau chiar în restaurante.

„Poate că e la îndemână să transformi o biserică într-o bibliotecă, într-o librărie sau chiar într-un restaurant, însă uneori lucrurile nu stau chiar aşa de simplu. De pildă, unora nu li se pare confortabil să ia masa într-o fostă biserică, mai ales dacă sunt înconjuraţi de obiecte religioase”, a explicat Eugene van Deutekom, specializat în istoria religiilor.

Uneori, obiectele religioase sunt duse în locaşuri de cult din alte ţări, care nu se confruntă cu lipsa de enoriaşi. La Amsterdam şi la Utrecht, unele biserici au fost transformate în moschei. Din cei aproape 17 milioane de cetăţeni olandezi, aproximativ 850.000 practică islamul.

Biserica protestantă din Olanda pierde aproape 60.000 de membri anual. Iar dacă rata se menţine, până în anul 2050 va înceta să existe, au afirmat reprezentanţi ai Bisericii.

Secții de vot în Biserică la Amsterdam

De câţiva ani buni, creştinismul pierde teren nu numai în Olanda – tendinţa se înregistrează în toată Europa de Vest, comentează „Der Spiegel”. Şi în Franţa, şi în Belgia au fost închise biserici. Datele statistice arată că dacă în 1900 două treimi dintre catolicii din lume trăiau în Europa, acum, această proporţie se găseşte în America Latină, Africa şi Asia.

În Franţa, unde nu există date oficiale privind afilierea religioasă, un sondaj publicat în urmă cu mai bine de un an arăta că numărul celor care se declară catolici a scăzut considerabil. Dacă în 1965, 81% afirmau că sunt catolici, în 2009, proporţia acestora era de 64%. Sondaje precedente arătau că 31% din francezi s-au declarat atei.

Până şi italienii sunt mai puţin pioşi decât pretind. Un studiu publicat în 2010 arăta că numai 18% din locuitorii Siciliei merg la biserică, deşi 30% afirmau că se duc la slujbe, notează „The Economist”.

În timp ce unii rup legătura cu Biserica, alţii se convertesc în speranţa că se vor regăsi. În urmă cu o lună şi jumătate, un preot din Croydon (la sud de Londra) şi-a părăsit biserica anglicană, trecând la catolicism, relevă „The Telegraph”. A fost urmat de aproape jumătate din congregaţie, iar convertirea a avut la bază deciziile luate la vârful bisericii anglicane şi de lipsa de deschidere a acesteia.

O problemă de imagine

Unii sociologi afirmă că destul de mulţi credincioşi au început să ridice din sprâncene din cauza scandalurilor de pedofilie în care au fost implicaţi mai mulţi preoţi catolici, trecute vreme îndelungată sub tăcere. Alţii sunt de părere că, în zilele noastre, oamenii nu mai sunt dispuşi să urmeze orbeşte instrucţiunile primite, dorind să aibă libertatea de a alege.

Istoricul Florin Constantiniu s-a stins din viaţă la vârsta de 79 de ani


Academicianul Florin Constantiniu, în vârsta de 79 de ani, s-a stins din viață.

Moartea sa a fost anunțată public de academicianul Răzvan Teodorescu.

„După opinia mea, Florin Constantiniu era cel mai strălucit istoric al acestui ceas în România”, a precizat Theodorescu, citat de Agerpres.

El a menţionat că Florin Constantiniu „era un om de mare caracter şi un intelectual absolut remarcabil”.

Potrivit lui Răzvan Theodorescu, Florin Constantiniu va fi înmormântat, cel mai probabil, luni, la cimitirul Ghencea.

Cine a fost Florin Constantiniu

Istoricul s-a născut la Bucureşti, la 8 aprilie 1933 şi a absolvit studiile secundare la Colegiul „Sf. Sava” şi pe cele superioare la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1951-1956). În 1968 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema: „Relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea”.

Din anul 1957 a fost cercetător în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”din Bucureşti. În 1977, 1983 şi 1987 a făcut cercetări în Franţa şi SUA.

A fost autorul a numeroase cărţi, studii şi articole, apărute în ţară şi străinătate, referitoare la istoria medie, modernă şi contemporană a României: „Un proiect românesc de coaliţie antiotomană din ultimul sfert al sec. XVI” (1963); „Relaţiile agrare din Ţara Românească în sec. XVIII” (1972), lucrare distinsă cu Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române; „De la Mihai Viteazul la fanarioţi. Observaţii asupra politicii externe româneşti” (1975); „Însemnările unui agent secret britanic din ajunul insurecţiei române din august 1944” (1982), „Constantin Mavrocordat” (1985); „Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov” (1991); „De la războiul fierbinte la războiul rece” (1999); „PCR, Pătrăşcanu şi Transilvania” (1945-1946) (2001); „1941. Hitler, Stalin şi România” (2002), etc.

În 2008, academicianul Florin Constantiniu a fost acuzat de Şerban Rădulescu Zoner în cartea sa „Securitatea în Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, că istoricul a colaborat cu Securitatea, sub numele Chris.

A fost distins cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972, dar şi cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de cavaler (2000).

A fost membru corespondent din 29 ianuarie 1999 şi membru titular din 2006 al Academiei Române.

http://www.adevarul.ro

Patriarhia avertizează ca Biblia distribuită de Adevărul este neoprotestantă/ Răspunsul Adevarul: Este Biblia creștină, aceeași pentru întreaga creștinătate, indiferent de confesiune


Patriarhia Romana atrage atenția că Biblia distribuită miercuri de catre ziarul „Adevarul” este neoprotestanta. „Deoarece mai multi credinciosi ortodocsi au sesizat deja Patriarhia Romana cu privire la faptul ca au fost indusi in eroare de catre cotidianul Adevarul, prin oferirea spre vanzare a unei Biblii neoprotestante, solicitam acestei publicatii ca in articolele promotionale si in spoturile publicitare sa ofere informatiile corecte despre editia Bibliei pe care o difuzeaza,” se arata intr-un comunicat difuzat de agentia de stiri Basilica a Patriarhiei.

„In acelasi timp, indemnam clerul ortodox sa informeze comunitatile de credinciosi despre faptul ca Biblia vanduta impreuna cu ziarul Adevarul nu este ortodoxa si contine diferente majore de traducere fata de textul oficial al Sfintei Scripturi a Bisericii Ortodoxe Romane”, mai precizeaza Patriarhia.

Cotidianul Adevarul a inceput sa vanda impreuna cu ziarul, la toate punctele de difuzare a presei si in librariile proprii, o editie revizuita a Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu, aparuta anul acesta la editura „Orizonturi” din Bucuresti.

UPDATE Adevarul Holding: Este Biblia creștină, aceeași pentru întreaga creștinătate, indiferent de confesiune

De cealalta parte, grupul de presa Adevarul Holding precizeaza, intr-un comunicat remis HotNews.ro, ca „Biblia care apare impreuna cu ziarul Adevarul este Biblia crestina, aceeasi pentru intreaga crestinatate, indiferent de confesiune”. „In nici un material de presa sau promotional Adevarul nu a pretins sau sustinut ca Biblia care apare impreuna cu ziarul este o versiune ortodoxa, catolica, neoprotestanta sau sinodala”, se arata in comunicatul Adevarul Holding, semnat de directorul general al trustului, Peter L. Imre.

Precizarile conducerii Adevarul Holding cu privire la Biblia distribuita:

– Ziarul Adevarul recunoaste si respecta rolul Bisericii Ortodoxe Romane si, in consecinta, nu doreste sa intre in polemici sau sa stirbeasca autoritatea Bisericii nationale.

– Ziarul Adevarul se adreseaza tuturor cetatenilor romani, indiferent de confesiune.

– In nici un material de presa sau promotional Adevarul nu a pretins sau sustinut ca Biblia care apare impreuna cu ziarul este o versiune ortodoxa, catolica, neoprotestanta sau sinodala. Biblia e una singura.

– Biblia care apare impreuna cu ziarul Adevarul este Biblia crestina, aceeasi pentru intreaga crestinatate indiferent de confesiune. Din punctul nostru de vedere, ea se adreseaza tuturor crestinilor vorbitori de limba romana. Diferentele de traducere si interpretare – care apar inclusiv in editiile acceptate de BOR – le lasam pe seama bisericilor si teologilor.

– „Lucrarea nu contine nici un fel de comentarii sau alte consideratii si reprezinta o traducere justa a formei originale a Bibliei. Ceea ce deosebeste aceste confesiuni sunt interpretarile pe care fiecare dintre ele le dau Bibliei. Lucrarea publicata de noi nu cuprinde nici un punct de vedere sau comentariu pe marginea textului Bibliei”, precizeaza si Editura Orizonturi, detinatoarea drepturilor de traducere pentru editia aparuta impreuna cu ziarul Adevarul.

– In completarea acestor informatii precizam ca traducerea Cornilescu a fost considerata in epoca „net superioara oricarei alte traduceri, fiind prezentata intr-o limba supla si curgatoare, care lipseste oricarei alte traduceri” (Alexandru Maianu, „Viata si lucrarea lui Dumitru Cornilescu”).

Articol preluat de pe HotNews.ro

Comunicatul Patriarhiei Române precum și unele puncte de vedere față de acesta au fost menționate în cadrul articolului Cum au ajuns Biblia și Adevărul să-i smintească pe credincioșii ortodocși

Cum au ajuns Biblia și Adevărul să-i smintească pe credincioșii ortodocși


Ziarul Adevărul vinde începând de astăzi o „ediție revizuită a Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu, apărută anul acesta (2012) la Editura ”Orizonturi” din București.”

Față de acestă situație, Agenția de știri Basilica  a dat un comunicat critic care poate fi citit împreună cu un punct de vedere argumentat accesând link-ul de mai jos.

http://vaisamar.wordpress.com/2012/04/10/cum-a-ajuns-adevarul-sa-i-sminteasca-pe-credinciosii-ortodocsi/

Un punct de vedere similar și în link-ul de mai jos

http://emyradut.blogspot.com/2012/04/eveniment-idenit-biblia-cornilescu.html

Cel mai frumos Crăciun


Un editorial din ziarul Adevărul via Răscumpărarea memoriei

Această poveste nu am trăit-o, ci am auzit-o. Mi-a povestit-o un moşneag legendar de pe uliţa copilăriei mele, în Gorjul submontan, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul, iar viaţa cu nemurirea.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Au fost odată vremuri atât de sălbatice, încât eliberarea din puşcării a deţinuţilor politici a părut o măsură de mare umanism a Înţeleptului Conducător, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nici nu mai conta că, în bunătatea lui, acelaşi conducător domnise peste o ţară de deportaţi şi deţinuţi politici, dintre care mulţi şi-au lăsat oasele prin nesfârşitele lagăre ale ţării.

A fost odată o iarnă grea, cu geruri năprasnice şi cu omăt până la brâu. Într-o căsuţă de bârne, acoperită cu şindrilă, trăiau o femeie necăjită, despre care lumea zicea că-i văduvă, şi trei copii mititei, despre care se vorbea că-s orfani. Nimeni nu-l văzuse mort pe tatăl copiilor, dar de mai bine de cinci ani, de când fusese ridicat, nu se mai ştia nimic de el. Nu venise nicio înştiinţare de deces, nicio telegramă, nimic; doar o vorbă adusă cine ştie de cine, cum că Ion al Morăriţei a murit în închisoare.

Au fost odată doi băieţi şi-o fată, cu vârste de 10, 8 şi 5 ani, care în seara de Crăciun a anului 1963 au îmbrăcat haine groase, şi-au pus ciorapi şi mănuşi de lână, croşetate de mama lor, au îndesat pe cap căciuli cu urechi şi au pornit prin sat cu Moşul. Băiatul cel mare şi-a acoperit faţa cu o barbă lungă, de lână lipită pe un carton prins pe după urechi cu elastic, şi astfel a devenit Moş Crăciun.

Cei trei prichindei au început să colinde din capul satului. Prinşi cu o treabă atât de serioasă, uitaseră şi de frig, şi de foame. Înaintau cu greu prin troienele de pe uliţă, iar zăpada continua să se aştearnă peste potecuţa croită printre nămeţi. Ningea ca în poveşti.

Erau gospodari de tot felul: unii, ştiindu-i copii buni şi necăjiţi, îi primeau în ogradă şi le îndesau merinde în traistă şi bănuţi în buzunar; alţii, având de-a face cu odraslele unui duşman al poporului, îi alungau cu vorbe de ocară. Unul chiar a pus câinii pe ei, strigând în noapte: să nu vă mai prind pe-aici, orfanilor! Dar cei mai mulţi îi chemau în casă, pentru a-i omeni şi a-i pune lângă sobă, să se dezmorţească.

La răscrucea de la biserică, micuţii colindători au zărit o mogâldeaţă care venea spre ei, dinspre uliţa principală. Fantoma înainta greu, părând că se opreşte la fiecare pas. Şi dacă este adevăratul Moş Crăciun? – s-au gândit copiii.

Când s-au apropiat la câţiva paşi, omul a tuşit înfundat, ca şi cum îl măcina o boală de plămâni. Nu, acesta nu poate fi Moş Crăciun. Nu are nici barbă, nici sanie, nici măcar un sac cu daruri pe umăr.

„Bună seara, mă, copii”, zise fantoma, „aţi plecat cu colindatul?” „Bună seara, nene… Moş Crăciun”, răspunse, stingheră, fetiţa. Fratele cel mare îi dădu un ghiont cu cotul, să tacă, pentru că… Pentru că acela nu era Moş Crăciun, ci mai mult decât atât: era tatăl lor, care dispăruse din sat de cinci ani şi două luni, pe când băiatul cel mare avea 5 ani, băiatul cel mic trei ani, iar fetiţa nu se născuse încă! Era tatăl lor, iar băiatul cel mare – care şi-l amintea vag, ca pe un om bun care cândva, la facerea lumii, îl purtase în cârcă şi-l dusese la scăldat – a simţit atunci, pe loc, în întunericul luminat de zăpada albă, că acela şi nimeni altcineva este tatăl său, este tatăl lor, este Moş Crăciunul care-i lipsise cinci ani la rând! Ceilalţi doi copii au priceput atunci că nu mai erau orfani, iar mama lor nu mai era văduvă. Nimeni nu va mai râde de ei că sunt orfanii văduvoaiei, nimeni nu va mai îndrăzni să pună câinii pe ei!

Bine-ai venit, tată!

Bine v-am găsit, copiii mei!

Să vezi ce-o să se bucure mama!…

Spre casă au plecat patru mogâldeţe îngheţate, dar fericite. A fost cel mai frumos Crăciun de pe uliţa copilăriei, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei, care nu va veni niciodată.

Grigore Cartianu este redactor-şef Adevărul

Dinu C. Giurescu – „Să-ţi plângi soarta e pierdere de vreme“


Un articol de Mihai Maican pentru Adevărul

Istoricul Dinu C. Giurescu oferă un curs intensiv de istorie personală, începând din perioada interbelică şi până la „imperiul pilelor“, instaurat în zilele noastre.

Dinu C. Giurescu locuieşte în Piaţa Victoriei, în centrul Capitalei. De la geamul situat la etajul cinci al blocului în care se află apartamentul se aud în permanenţă, în surdină, sirene, claxoane, motoare ambalate. De la geam oamenii par nişte creaţii insignifiante, un surplus de centimetri deplansându‑se haotic, fiecare preocupat să să rezolve principala dilemă a societăţii de consum: „grija zilei de mâine”.

Dinu C. Giurescu - foto Marius Silveșan 2011

La cei 84 de ani ai săi, Dinu C. Giurescu priveşte cu detaşare acest ocean de fiinţe preocupate de „azi-pe-mâine”. Profesia şi experienţa de viaţă, ambele gravitând în jurul noţiunii de „istorie”, l-au învăţat că prezentul e relativ, se transformă în fiecare secundă. Giurescu se retrage de la fereastră cu o privire inertă şi se aşază greoi pe scaunul de lângă una dintre cele trei mese aflate în sufragerie. Lângă el se află o plasmă şi un decodor de cablu, iar imaginile celor două, alăturate celei a omului aşezat, par o contradicţie în sine; de parcă te-ai holba, simultan, la un Van Gogh şi un poster promoţional al unui supermarket.

Televizorul şi decodorul sunt singurele obiecte „moderne”din încăpere, îngropate într-o masă nedefinită de cărţi şi hârtii. „Am pierdut de două ori biblioteca. În întregime, până la ultima carte. De două ori ne-au luat totul”, îşi aminteşte amar Dinu Giurescu. Poate fi şi ăsta un început, cam pesimist ce-i drept, pentru încercarea temerară la care ne-am angajat amândoi, telefonic. Să transcriem viaţa unui om, întinsă pe cea mai mare parte a secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, în două pagini de ziar.

Iubirile şi duşul rece

„Deci povestea vieţii”, zâmbeşte ironic Giurescu. „Bine, să închid telefonul, să nu ne deranjeze cineva.” Şi fixat în modernism şi curentul de gândire „ultimul model de telefon”, te-ai aştepta să-l vezi apăsând butonul telefonului mobil. În schimb Giurescu, apropiindu‑şi ochii pentru a distinge mai bine detaliile, trage telefonul fix din priză. Povestirea începe cu o confesiune de iubire reţinută. „Când eram student, toţi băieţii erau îndrăgostiţi de actriţele de cinema. Mie mi-au plăcut Danielle Darrieux şi, mai era o italiancă, Alida Valli. Flirtam cu tot felul de domnişoare, mergeam şi la şcoală, dar punctul maxim de interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul”, povesteşte Giurescu.

Pentru cei de astăzi, care văd războiul nu cu mult diferit faţă de filmele cu cowboys şi indieni, rupt definitiv între „buni” şi „răi”, intrarea României în Al Doilea Război Mondial era privită de tânărul Giurescu dintr-o perspectivă uşor oblică, raportată la întreaga situaţie din Europa. „Noi nu eram de partea Germaniei pentru că am fi văzut România, vezi Doamne, ca o viitoare putere economică, aliată Reich-ului după terminarea confruntărilor.

Eram convinşi că nemţii vor rezolva problema bolşevică. Că vor proteja România de invazia ruşilor şi că vom recupera Basarabia”, explică Giurescu. 23 august 1944 a venit ca un duş rece. Retrospectiv, afirmă istoricul, nimeni nu ştia că Antonescu negociază cu „duşmanul”. „N-aş folosi cuvântul «surpriză». Sună prea mult a cadou pentru o zi de naştere. Cert este că ne-am trezit peste noapte, la propriu, de partea cealaltă”, spune Giurescu.

Adevărata tiranie

Din 1946 până în 1949, lucrurile au fost relativ calme. Arestările opozanţilor noului regim începuseră, însă haosul premergător instalării temeinice a noii orânduiri a permis câteva portiţe prin care te puteai strecura. De unul dintre aceste spaţii neutre a profitat şi Giurescu, care, în perioada respectivă de trei ani, a reuşit să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, tatăl său, istoricul Constantin Giurescu, era arestat. La şapte săptămâni distanţă, tânărul Dinu era trezit la 7 dimineaţa de nişte bătăi puternice în uşă. La uşă, doi miliţieni şi doi civili. „Ordin! Vă mutaţi de îndată! Puteţi lua efectele personale. Mobila şi cărţile rămân toate pe loc!” Familia Giurescu începe să strângă orbeşte tot ce prinde în cale. În învălmăşeală, unul dintre miliţieni îi vede cureaua de la pantaloni, „din piele veritabilă”. „Dacă vreţi, îmi puteţi da mie cureaua”. Un alt miliţian i-a luat ceasul tatei şi l-a informat pe Giurescu Jr. să nu se chinuie prea tare să strângă lucrurile părintelui: „Acolo unde e, nu o să aibă nevoie de ele”. La ieşirea din casă, mamei îi sunt smulşi cerceii din urechi.

„Noi eram de partea Germaniei pentru că eram convinşi că numai nemţii pot rezolva problema bolşevică.”
Dinu C. Giurescu  istoric

„Am făcut tot ce puteam ca să trăiesc”

În 1951, Dinu Giurescu avea atestat de stat pentru postul de istoric, însă profesarea era imposibilă. Nevoia de bani îl face să aleagă orice.Se angajează ca normator la Întreprinderea „Sovromconstrucţii nr. 6″ şi este repartizat la sectorul Căzăneşti, un sat situat la circa 30 de kilometri de Urziceni. Spiritul epocii este redat perfect într-o povestire despre sărbătoarea ţinută cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la victoria Revoluţiei Bolşevice.

În anii ’60, ca muzeograf-gestionar în depozitul Muzeului de Artă din Bucureşti

Cum se sacrifică o vacă

Aşadar, pe 7 noiembrie 1951, la Văcăreşti, a fost sacrificată o vacă. Cum o astfel de acţiune putea conduce la acuzaţii de sabotaj şi, implicit, închisoare, animalul a fost sacrificat cu întocmirea formelor legale. Pentru început s-a inventat un accident rutier cu urmări bovine dramatice. Discuţiile au apărut în cazul identificării componentei auto avariate. Radiatorul ieşea direct din discuţie, reparaţia trebuia consemnată şi se imputa. După dezbateri s-a ajuns la consens: fusese strâmbată o aripă. Procesul verbal a fost semnat de miliţie, agentul veterinar al satului şi de reprezentantul şantierului.

Balul a avut loc în sala cantinei. Pe pereţi era agăţate portretele mentorilor: Marx-Engels-Lenin-Stalin. După câteva ore de petrecere, asigurată de taraful lui Carabulea, domnul Crauciuc, „om serios, de la contabilitate”, se întoarce de afară cu o rană pe faţă. Tinerii din sat atacaseră cantina, geloşi că majoritatea fetelor din sat aleseseră compania muncitorilor. Câţiva mecanici ies afară la bătaie, dar întunericul nu-i ajută deloc şi se întorc bătuţi bine. Şeful şantierului se alege cu o bucată de lentilă în ochi, iar un mecanic cu o lovitură de cuţit în coapsă. A doua zi anchetă. Marea problemă a „organului” nu era însă legată de răniţi. Adevărata miză era descoperirea grupului infracţional care a spart tablourile de pe pereţi.

Dinu C. Giurescu, la 20 de ani Foto: arhiva personală

Lăsând totul în urmă

Pare ciudat, dar următorii 30 de ani par afundaţi într-un soi de ceaţă în memoria lui Dinu Giurescu. Ai putea bănui un soi de lapsus asumat, dacă nu ai lua în considerare faptul că omul din faţa ta este o persoană pentru care cifrele, locurile şi detaliile reprezintă urmarea unei vocaţii. Dinu Giurescu rezumă însă anii comunismului sub o expresie-umbrelă: „Am făcut tot ce puteam ca să pot continua să trăiesc”.

O biografie riguroasă ar include în acest punct oameni şi fapte concrete. Giurescu preferă însă o enumerare vagă, desprinsă parcă dintr-un CV făcut pe genunchi: reintegrarea în profesie, Muzeul de Artă, secţia Artă Feudală, Oficiul de Studii şi Documentare la Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Şi-a revăzut tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat din arest şi trimis în domiciliu forţat într-un sat din Raionul Brăila.S-a căsătorit şi a devenit tatăl a două fete. Ambele au plecat în America, încă din studenţie. A publicat câteva cărţi, ce se putea publica în vremea aceea. Apoi a văzut cu ochii săi cum, în 1987, casa în care copilărise şi care reprezenta inima familiei a fost rasă din temelii pe altarul sistematizării urbanistice.

La acel moment, era deja pensionar. Rămăsese singurul din familie aflat în România. Folosindu-se de vârsta înaintată şi de o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA ,depune actele pentru plecarea în America. I se retrag toate funcţiile şi este alungat din Partid. După luni de aşteptare şi o discuţie cu „un domn” interesat de scopul cererii sale, statul îi acordă dreptul de plecare. Decolează spre patria capitalismului, lăsând în spatele său un Bucureşti izolat de restul lumii şi a doua bibliotecă personală ce urma să dispară de pe faţa pământului.

1988 este anul în care Dinu  Giurescu a decis să lase România pentru America.

„Nu sunt un mare admirator al regimului de azi. Dar să ajungi ca unii să zici că e tiranie e o prostie. În anii ’50 era aşa. Îţi puteau face absolut orice voiau.”


Dinu C. Giurescu istoric

Despre muncă şi nebunie

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost văzută de Giurescu, de la mii de kilometri distanţă, cu o neobişnuită doză de optimism. „Simţeam că totul se va schimba complet”. Pe termen lung, aşteptările uriaşe de la acel moment sunt văzute astăzi ca nişte previziuni cu un uşor iz adolescentin. „Bilanţul de azi e negativ. Sigur că oamenii pot vorbi orice, dar uitaţi-vă la cărturari. Câţi ies să zică ce au de spus? Toţi sunt conformişti. În România domneşte imperiul pilelor şi al «corectitudinii politice». În rest, lucrurile nu stau fantastic. Agricultura nu mai poate hrăni populaţia, identitatea naţională s-a eliminat prin mass-media, iar şcoala e la pământ”, afirmă Giurescu.

Istoricul a încetat să-şi mai facă planuri de viitor. Nici vârsta nu-i mai permite, dar, spune el, asta nu fost niciodată o caracteristică personală. „Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme”, încheie Giurescu.

CV

– Între Academie şi catedră
– Numele: Dinu C. Giurescu. Este băiatul şi nepotul reputaţilor istorici, Constantin C. Giurescu, respectiv Constantin Giurescu.
– Data naşterii:15 februarie 1927
– Studiile
– În 1950 a primit licenţa Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
– În 1968 a devenit doctor în istorie.
– Cariera
– Între 1968 şi 1987 a profesat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie.
– Între 1990 şi 1997 a fost profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
– Este membru al Academiei Române din 2002.

Poze postate pe Facebook doar cu aprobare


Foto: Adevărul

Cu ajutorul noilor setări, utilizatorii Facebook pot evita momente penibile

Noile setări de securitate le permit utilizatorilor Facebook să selecteze imaginile în care apar, înainte ca acestea să fie postate. Oficialii Facebook vor să elimine neplăcerea pozelor postate fără acordul protagoniştilor. Utilizatorii vor putea bloca publicarea unor fotografii nedorite.

Reprezentanţii reţelei de socializare au prezentat deja o setare de securitate nouă, care le permite utilizatorilor să selecteze pozele postate la profilul lor, astfel încât surprizele neplăcute să fie eliminate. Opţiunea le va oferi celor care au cont pe Facebook un control mai mare asupra imaginilor postate în care apar şi, astfel, poate împiedica apariţia unor situaţii nedorite: partenerii sau angajatorii nu vor mai găsi pe internet fotografii incriminatoare sau umilitoare.

În plus, setările, disponibile din această lună, împiedică apariţia acelor poze nedorite făcute în glumă, în nopţile de beţie. Până acum, o poză în care utilizatorul era identificat („tăguit”) apărea instantaneu la profilul acestuia şi rămânea acolo până când el ajungea la un calculator şi putea să o şteargă. Specialiştii în securitate pentru calculatoare şi utilizatorii îi sfătuiesc pe toţi cei care folosesc Facebook să activeze noua setare. „Există o nouă opţiune pe care chiar trebuie să v-o activaţi imediat ce va deveni disponibilă: profile review (revizuirea profilului, trad.)”, scrie Jason Sattler de la F-Secure, o companie de software, antivirus şi securitate pentru calculatoare, pe blogul AllFacebook.com. „Această opţiune este importantă pentru că îţi oferă control asupra profilului tău”, mai spune el.

„Dacă un potenţial angajator sau o organizaţie care te are în vedere pentru o bursă îţi vede profilul, nu vrei ca alţii să aibă posibilitatea de a posta imagini compromiţătoare direct pe pagina ta de profil”, concluzionează specialistul.

Aplicaţia permite de asemenea utilizatorilor să afle când sunt menţionaţi de alţii în postări. Opţiunea „de-tag” s-a extins, astfel încât utilizatorii pot cere eliminarea unei poze, pot reclama postări abuzive şi chiar pot bloca alţi utilizatori.

Schimbările erau de mult în plan

Reprezentanţii Facebook afirmă în anunţul făcut cu privire la îmbunătăţirile de securitate că schimbările erau de mult timp în plan. „Una dintre schimbările solicitate cel mai des a fost posibilitatea de a aproba identificarea în poze înainte ca ele să-ţi apară la profil”, au spus reprezentanţii companiei. Această nouă modalitate de securitatea este pusă în balanţă cu nişte opţiuni mai puţin restrictive, care ar permite utilizatorilor să identifice („tăguiască”) pe oricine în postările lor, chiar dacă sunt sau nu prieteni cu acea persoana. Facebook afirmă că utilizatorii vor primi mesaje de averizare înainte ca pozele să fie postate, dacă au fost „tăguiţi” de cineva străin. O altă aplicaţie va permite celor care au cont să vadă dacă profilurile lor au fost vizualizate de anumite persoane.

Ghidul utilizatorului privind schimbările de securitate poate fi găsit online, la adresa http://www.allfacebook.com/facebook-profile-review-2011-09.

„Una dintre schimbările solicitate cel mai des a fost posibilitatea de a aproba identificarea în poze înainte ca ele să-ţi apară la profil.”

oficial Facebook

http://www.adevarul.ro via http://romaniaevanghelica.wordpress.com/

Omenirea îl vede pe Dumnezeu în 4.300 de moduri


Religia cu cea mai mare creştere a numărului de adepţi este Islamul

 Religia cu cea mai mare creştere a numărului de adepţi este Islamul

V-aţi întrebat vreodată câte religii există în acest moment pe Terra?

 Ei bine, numai în prezent există peste 4.300 de religii, prereligii, biserici, culte sau organizaţii care îi împart pe cei aproape şapte miliarde de locuitori ai planetei. Probabil că nu vom şti niciodată câte credinţe au fost răspândite pe Pământ, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au dispărut înainte de a fi consemnate în datele oficiale sau înainte măcar ca oamenii care le urmau învăţăturile să apuce să le propovăduiască printre semenii lor.

Şi pentru că religia este un aspect extrem de important al societăţii globale vă propunem o scurtă trecere în revistă a celor mai importante date legate de credinţele de pe Terra.

Creştinii, o treime din populaţie

 Creştinismul este religia care adună cei mai mulţi adepţi la ora actuală. Un raport ONU pe anul 2011 ne arată că pe Terra există nu mai puţin de 2.262.448.731 de creştini declaraţi, mai precis 33,32% din totalul populaţiei globale.

Locul doi în topul celor mai influente credinţe este ocupat de Islam, cu 1.426.592.072 credincioşi (21,01 %). Hinduismul ocupă locul al treilea cu 900.362.250 de adepţi, şi asta în timp ce pe locul patru se situează agnosticismul, cu aproape 800.000.000 de persoane (11,77%). Agnosticismul nu apare în multe dintre datele oficiale. El nu poate fi considerat o religie, motiv pentru care cei care susţin că nu pot proba existenţa divinităţii, deşi nici nu o neagă (ateism), nici nu o afirmă (deism), nu sunt trecuţi în statistici.

Budismul, religiile populare chineze şi credinţele tribale ocupă locurile următoare în topul celor mai practicate culte. Ateismul a adunat tot mai mulţi adepţi în ultimele decade, ajungând la circa 158 de milioane de locuitori din totalul populaţiei globului, cei mai mulţi dintre ei regăsindu-se în Japonia şi Europa.

Creştinismul este religia cu cei mai mulţi credincioşi

6,2 miliarde de locuitori s-au declarat adepţi ai unei anumite religii.

158 de milioane de oameni sunt atei, cei mai mulţi fiind în Japonia şi în Europa.

Ascensiunea Islamului

Situaţia se poate schimba dramatic în viitorul apropiat. Pe fondul creşterii numărului de locuitori la nivel global, creştinismul pare să piardă tot mai mult teren în faţa Islamului, religia cu cea mai puternică ascensiune din ultimii ani.

Dacă în ţările non-musulmane, rata creşterii populaţiei este de doar 1,12%, în ţările musulmane aceeaşi rată creşte până la 1,8%. În plus, Islamul este religia cu cea mai mare rată de creştere a numărului de adepţi, 1,84% pe an, urmată de religia Baha cu 1,7%. Creştinismul se află doar pe locul al şaselea în lume, cu o rată de creştere a numărului de credincioşi de doar 1,32% pe an.

Conform unui raport dat publicităţii de Carnegie Endowment for International Peace, dintre cei aproximativ 8 miliarde de locuitori ai planetei care vor exista peste aproximativ 20 de ani, peste 25% vor fi musulmani. Paradoxal, după atacurile de la World Trade Center, numărul persoanelor care şi-au schimbat religia adoptând Islamul a crescut simţitor. Numai în Marea Britanie, aproximativ 20.000 de persoane se convertesc la Islam în fiecare an. Acelaşi raport indică faptul că în anul 2050, pe Terra vor exista nu mai puţin de 2,63 miliarde de musulmani, faţă de 3,6 miliarde de creştini.

Mai mulţi atei

Ateismul pare să adune mai mulţi adepţi în rândul populaţiei. Dacă în Statele Unite ale Americii, spre exemplu, doar 4% din populaţie a declarat că nu crede în Divinitate (categorie care îi include pe atei şi pe agnostici), în Suedia procentul este de nu mai puţin de 85%. 80% din cetăţenii danezi afirmă că nu au nicio religie, în timp ce 60% din finlandezi susţin acelaşi lucru. 65% din japonezi s-au declarat atei sau agnostici.

98,9% din români spun că sunt creştini

În topul ţărilor în care domină creştinismul conduce detaşat Vaticanul, cu 100% de romano-catolici în rândul populaţiei (500 de locuitori), situaţie întâlnită şi în Panama şi Samoa.

Pe locul următor se situează România, cu 98,9% creştini (86,8% ortodocşi, 6,5% protestanţi, 4,7% romano-catolici şi 0,9% greco-catolici). Cu 18.817.975 de credincioşi, la care putem adăuga şi circa 720.000 din Republica Moldova, Biserica Ortodoxă Română este cea de-a doua din lume ca mărime, după Biserica Ortodoxă Rusă.

100% dintre locuitorii Arabiei Saudite s-au declarat islamici. În Afganistan, 99,99% dintre cetăţenii acestei ţări sunt musulmani. Budismul predomină în Cambodgia (96%) şi în Thailanda (94,6%), iar hinduismul este majoritar în Nepal (86,5%) şi în India (82%).

http://www.adevarul.ro/

Zidul Berlinului: 50 de ani de istorie – video


Astăzi se împlinesc 50 de ani de când a fost ridicat Zidul Berlinului, care a împărţit oraşul în două până la căderea sa, noiembrie 1989. Peste 160 de oameni au murit încercând să treacă zidul şi peste 75.000 au fost încarceraţi pentru că au încercat să fugă.

La scurt timp după miezul nopţii, pe 13 august 1961, guvernul est-german a ordonat ca perimetrul de 155 km al Berlinului de Vest să fie închis cu sârmă ghimpată şi păzit de 40.000 de soldaţi est-germani. Primele elemente de beton au fost adăugate pe 15 august 1961. În următoarele luni a fost construită prima variantă a zidului. Un al doilea zid a fost adăugat în iunie 1962. Un zid de beton a fost adăugat în 1965, iar în 1975 a fost construit Grenzmauer75 (Zidul de Frontieră75), versiunea finală şi cea mai sofisticată.

Motivaţia era de a ţine la distanţă „Vestul fascist”. Dar toată lumea ştia că rolul său era să-i împiedice pe est-germani să emigreze. Între sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, şi 1961, circa 3 milioane de oameni au plecat în Vest din Germania de Est. După 1961, nici măcar cei care erau foarte aproape de regim nu puteau călători uşor.

Fâşia morţii

„Fâşia morţii” era un teritoriu neutru între segmentul interior şi cel exterior al Zidului, patrulată de soldaţi cărora li se ordonase să folosească toate mijloacele disponibile pentru a împiedica oamenii să fugă. Estimările privind numărul celor morţi în timp ce încercau să fugă variază. Procurorii din Berlin spun că 169 de oameni au murit astfel între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989, din care 136 împuşcaţi şi 33 ucişi de mine. Unul dintre grupurile care reprezintă victimele a avansat cifra de 239, care include multe decese ce au ieşit la iveală abia după căderea zidului. Ultimul cetăţean est-german împuşcat în timp ce încerca să treacă zidul este Chris Gueffroy, în februarie 1989. Un alt est-german, Winfried Freudenberg, a murit în încercarea de a trece zidul cu un balon, pe 8 martie 1989.

http://www.adevarul.ro/actualitate/Zidul_Berlinului-_50_de_ani_de_istorie_0_534547061.html

%d blogeri au apreciat asta: