Adesea viața ni se înfățișează sub forma unei scene. Nu știm câți spectatori avem, dar știm că totul începe atunci când se ridică cortina și totul se termină atunci când cortina se lasă. Mai mult, cei care joacă bine au parte de aplauze, și-au cucerit publicul, iar cei care aplaudă vor avea impresia că n-au privit în van. Nu știu nici care este cel mai avantajat, și asta pentru că cel care aplaudă poate fi oricând aplaudat, iar cel aplaudat poate deveni cel care aplaudă.

Actorule, să nu-ți dorești să te aplaude lumea la încheierea ultimului act, ci să-ți dorești să ai cunoașterea că ai jucat bine sau că între ceea ce ești și ai interpretat nu se interpune un alt tu.

Împiedicarea de rolul de zi cu zi – iată ce-i face pe unii buni, iar pe alții mai puțini buni. Sufleorul nu trimite replici salvatoare decât celor pierduți în plina desfășurare a momentului și asta deoarece reprezentarea actorului asupra calităților sale pleacă de la condiția sa în ochii celorlalți. Tot astfel, subiectul contemporan își manifestă propria reprezentare asupra lumii raportându-se la această construcție cu aceeași reverență cu care altădată își invoca Divinitatea.

Ciudată ironie să nu înțelegi desfășurarea actoricească. Unii sfârșesc încă din primul act, dar abia prin al patrulea sau al cincilea înțelegi scopul pe care l-au întruchipat. Dacă i s-ar reaminti omului că fiecare zi nu-l duce mai aproape de naștere… Nesfârșita trecere eternizată în om îl istovește și asta deoarece trăirea este un exercițiu dialectic. Raportul refractar dintre individ și experiență îi creează acestuia o sinteză a vieții a cărei stare de fapt intrigă subiectul până acolo încât dorința de a-și striga disperarea îi provoacă acestuia neputința exprimării. Teatralizarea vieții ne uimește și pe noi, actorii. Propria stângăcie ne irită, iar nu susurul celorlalți!

Înfățișarea lucrurilor pentru om este dovedită prin acțiunile sale. Relativizarea valorilor în maniera de astăzi conduce la o relativizare a moralei. Individul zilelor noastre, actorul, și-a pierdut rolul, ba mai mult, audiența. Dacă în trecut raportarea la irelevant provoca omul într-o continuă căutare a cunoașterii, astăzi irelevantul a dispărut, dar raportarea la relevant creează o dispersie dinlăuntru, o stare în care omul se raportează la cotidian cu înstrăinare, întrucât el nu mai caută, ci crede că a găsit ceea ce nici nu a căutat. Nimeni nu se mai îngrijește de funcționarea simțului comun, ci mai mult, constatăm paradigmarea acestuia sub incidența unei metodologii care să testeze și să valideze sau nu acest aspect.

În simbolistica rațiunii, experiențele ni se înfățișează sub diverse forme. Fie ne plac, fie nu. Te întreb deci, actorule, vrei să-ți schimbi rolul? Să știi totuși, schimbarea rolurilor a înșelat pe mulți. Prin urmare, nu rămâne decât un singur lucru: aplaudați, porniți reflectoarele, ridicați cortină pentru că aici încă se joacă!

Alexandru Filip Popovici este masterand anul I în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) și student al Facultății de Teologie Baptistă Pastorală din cadrul Institutului Teologic Baptist din București.

Articolul a fost publicat inițial pe blogul Editurii Sper

 http://editurasper.wordpress.com/2013/04/10/dialectica-trairii/  și este preluat cu acordul autorului.