Domnul Isus a spus: „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri” (loan 10:28). În calitate de părinţi, înţelegem un lucru. Când copiii noştri cad, îi ridicăm. Îi corectăm, dar nu-i renegăm. Ei s-au născut cu ADN-ul nostru şi vor muri cu el. Dumnezeu are o relaţie similară cu noi. Când cre­dem şi devenim „copii ai lui Dumnezeu”, El ne modifică neamul, ne redefineşte paternitatea spi­rituală şi făcând astfel ne asigură mântuirea. Pentru a face lucrul acesta, el ne pecetluieşte cu Duhul Său. „Ați crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13).

Max Lucado scrie: „în facultate am lucrat o scurtă perioadă la o fabrică de aspiratoare. Trebuia să asamblăm aparatele de la ştecăr până la tub. Ultimul pas al liniei de asamblare era „ştampilarea şi livrarea”. Până în acel punct, compania investise ore şi bani în aceste aparate. Aşa că aveau o atenţie sporită ca să le protejeze. Le împachetau în folie cu bule de aer, le ambalau în polistiren, le aşezau în cutii lipite cu bandă rezistentă, scriau destinaţia pe cutie şi le puneau în camion legate. Maşina era securizată. Dar în comparaţie cu grija pe care le-o poartă Dumnezeu sfinţilor, aparatele puteau foarte bine să fie aruncate într-un camion obişnuit. Dumnezeu ne pecetluieşte cu cea mai puternică forţă a Sa: Duhul Său. îi îmbracă pe copiii Săi într-o armură, îi încercuieşte cu îngerii Săi şi îi locuieşte El însuşi. Vestea cea bună este că Dumnezeu ne-a făcut copiii Săi şi ne-a dat „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răs­cumpărării” (Efeseni 4:30)

„Te-am cunoscut înainte de-a te naşte. Ştiu câte fire de păr ai pe cap. Cum e părintele aşa e şi copilul, tu ai fost creat după chipul Meu. Am planuri pentru tine. Ţi-am dat şi „darurile” necesare pentru a le duce la îndeplinire; şi ceea ce îţi dăruiesc Eu, nimeni nu-ţi poate lua. Dar nu le negli­ja; foloseşte-le şi îflăcărează-le zi de zi. Fii încredinţat, am început o lucrare bună în tine şi o voi duce la bun sfârşit. Totdeauna termin ce am început. Cuvântul Meu cu privire la tine este stabilit dinainte, iar angajamentul Meu faţă de tine este fără sfârşit. În această viaţă vei avea parte de încercări, dar bucură-te; i-am luat lui satan puterea de a te controla, iar lumea nu mai are puterea de a te distruge.

Când te afli la încercare, ţine minte, Eu sunt cu tine ca să te ajut. Dă-mi Mie poverile tale şi te voi susţine. Când eşti stresat şi epuizat de presiunile vieţii, sprijină-te pe Mine. Eu voi fi stânca ta, cetatea ta, ajutorul şi tăria ta. Chiar dacă dai greş din când în când, nu vei fi lepădat pentru că Eu te susţin. Dar iată o atenţionare: nu primi sfaturi de la cei ce sunt orbi spi­ritual şi nu petrece timp cu cei sceptici. Desfată-te în Cuvântul Meu şi, asemenea unui stejar care crește pe malul unui râu, vei prospera în tot ceea ce vei face. P.S. Mi-ar plăcea să îmi dai răspuns”. „Noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (1 loan 4:16).

Nu ştii că ziua apare după noapte, ploile înlocuiesc seceta, şi primăvara şi vara vin după iarnă? Deci, nădăjduieşte! Nădăjduieşte întotdeauna, pentru că Dumnezeu nu te va părăsi! Charles H. Spurgeon

El a fost mai bun pentru mine decât toate speranţele mele;

El a fost mai bun decât toate temerile mele;

El a făcut un pod din lucrările mele distruse,

Şi un curcubeu din lacrimile mele.

Valurile furtunoase care au marcat cărarea mea pe ocean,

L-au purtat pe Domnul meu pe creasta lor;

Când trăiesc zilele marşului meu prin pustie,

Pot să mă bizui pe dragostea Lui pentru odihnă.

El mi-a golit mâinile de comorile agonisite,

Şi mi-a descoperit legământul dragostei Lui,

N-a existat nici o rană în inima mea bolnavă,

Pe care balsamul răsuflării Lui să n-o fi vindecat.

O, adevărată şi cu măsură a fost disciplina Lui dureroasă,

Cu înţelepciune, care ne-a învăţat şi ne-a încercat,

Până când sufletul pe care El l-a căutat s-a încrezut în El,

Şi în nimic altceva de pe pământ.

El mi-a arătat cărările pe care nu le puteam vedea,

Prin căi pe care nu le cunoşteam;

Cele întortocheate erau drepte, şi cele denivelate erau netede

Când Îl urmam numai pe Domnul singur.

Îl laud şi acum pentru palmierii plăcuţi,

Şi izvoarele de pe drumul deşertului,

Pentru stâlpul luminos de foc din timpul nopţii,

Şi pentru adăpostul oferit de nor în timpul zilei.

Niciodată nu îndrăgim mai mult o promisiune a dragostei

Ca în cea mai întunecată zi din viaţa noastră;

Înţeleg din trecut că viitorul meu va fi

Cu mult mai bun decât toate temerile mele.

Ca vasul de aur al manei din pustie,

Păstrat împreună cu toiagul înflorit,

În toată siguranţa în chivot, cu legea Domnului,

Aşa este legământul purtării de grijă al Dumnezeului meu.

Ce lucru ciudat pentru Domnul să le interzică, pentru că ei mergeau în Bitinia ca să facă lucrarea lui Hristos! Şi uşa era închisă înaintea lor de Duhul lui Hristos.

Au fost timpuri când şi eu am experimentat acelaşi lucru. Uneori am fost întrerupt de la ceea ce părea a fi o lucrare foarte prosperă. Şi câteodată, a venit împotrivirea şi m-a forţat să dau înapoi, sau a venit boala şi m-a forţat să mă odihnesc într-un loc izolat.

În acele timpuri, era dificil pentru mine să-mi las lucrarea neterminată, când eu credeam că era o slujbă făcută prin puterea Duhului Său. Dar în final îmi aminteam că Duhul nu cere numai o slujbă de lucrare, ci şi o slujbă de aşteptare. Am ajuns să înţeleg că în împărăţia lui Hristos nu sunt numai momente de acţiune, ci şi momente de reţinere de la acţiune. Şi de asemenea am ajuns să învăţ că un loc de izolare este deseori cel mai folositor loc dintre toate în această lume diversă. Recolta lui este mult mai bogată decât sezoanele în care grâul şi vinul sunt cel mai din belşug. Deci am învăţat să-I mulţumesc binecuvântatului Duh Sfânt că multe frumoase Bitinii a trebuit să fie părăsite fără o vizită din partea mea.

Dragă Duhule Sfânt, dorinţa mea este să fiu condus de Tine. Cu toate acestea, oportunităţile mele de a fi folositor par să mă dezamăgească, pentru că astăzi uşa pare deschisă spre o viaţă de slujire pentru Tine, dar mâine se închide înaintea mea tocmai când vreau să intru. Învaţă-mă să văd o altă uşă chiar în mijlocul inactivităţii acelui moment. Ajută-mă să găsesc, chiar în zona slujirii în care Tu ai închis o uşă, o nouă intrare în slujba Ta. Inspiră-mă cu cunoştinţa că un om poate uneori să fie chemat să slujească nefăcând nimic, stând liniştit şi aşteptând. Şi când îmi aduc aminte de puterea „susurului blând” (1 Împăraţi 19:12), nu mă voi plânge că uneori Duhul nu-mi îngăduie să merg. George Matheson

Când nu pot să-nţeleg îndemnul Tatălui meu,

Ce pare să nu fie decât o soartă rea şi crudă,

Încă aud acel susur blând şoptind mereu,

Dumnezeu lucrează, Dumnezeu e credincios, AŞTEAPTĂ NUMAI.

Nici o muzică nu este atât de cerească cum este cea făcută de o harfă eoliană. Este un frumos eveniment al naturii, dar el are o paralelă spirituală. Harfa nu este nimic altceva decât o cutie de lemn cu corzi aranjate în armonie, aşteptând să fie atinse de degetele nevăzute ale vântului rătăcitor. În timp ce răsuflarea cerului alunecă peste corzi, notele care sunt aproape divine plutesc prin aer, ca şi cum un cor de îngeri ar trece pe acolo şi ar atinge corzile.

În acelaşi fel, este posibil să ne ţinem inimile deschise pentru atingerea Duhului Sfânt care poate cânta pe ele după cum alege, în timp ce noi aşteptăm în linişte pe calea slujirii Lui. din Zilele cerului pe pământ

Când apostolii „s-au umplut de Duh Sfânt” (Fapte 2:4), ei n-au închiriat camera de sus şi au stat acolo ca să ţină adunări despre sfinţenie. Ei au mers pretutindeni, predicând evanghelia. Will Huff

„Dacă mi-am mâncat singur pâinea”,

Spunea patriarhul cu dispreţ;

Ce ar fi crezut el despre Biserica în care se vede

Păgânismul – uriaşă, singuratică,

Fără Dumnezeu, fără Hristos, cu sufletul nehrănit,

În timp ce durerea Bisericii este belşugul de pâine,

Pe care ea îl mănâncă singură?

„Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”,

Spune Cel care ne-a dat totul.

Cum va putea sufletul din noi să mai trăiască

Surd la chemarea celor flămânzi,

Pentru care sângele Domnului a fost vărsat,

Şi trupul Lui a fost frânt ca să le dea lor pâinea,

Dacă noi ne mâncăm singuri pâinea?

Arhiepiscopul William Alexander

Unde este fratele tău Abel? Geneza 4:9

Credinţa noastră este centrul ţintei spre care ţinteşte Dumnezeu când ne testează, şi dacă vreun dar scapă netestat, cu siguranţă acesta nu va fi credinţa noastră. Nu este nimic care să străpungă credinţa până în măduva ei – ca să vadă dacă este sau nu credinţa celor nemuritori – ca aruncarea săgeţii sentimentului că eşti părăsit. Şi numai credinţa autentică va scăpa nevătămată din mijlocul bătăliei după ce a fost dezbrăcată de armura bucuriei ei pământeşti şi după ce a îndurat împrejurările potrivnice pe care le-a îngăduit mâna puternică a lui Dumnezeu.

Credinţa trebuie să fie încercată, şi sensul sentimentului că eşti părăsit este cuptorul încălzit „de şapte ori mai mult … de cum se cădea să-l încălzească” (Daniel 3:19) în care poate fi aruncată. Binecuvântat este omul care îndură o încercare atât de grea! Charles H. Spurgeon

Pavel a spus: „Am păzit credinţa” (2 Timotei 4:7), dar capul lui a fost luat! Ei i l-au tăiat, dar n-au putut să se atingă de credinţa lui. Acest mare apostol al neamurilor s-a bucurat de trei lucruri: el s-a „luptat lupta cea bună”, a „isprăvit alergarea”, şi a „păzit credinţa”. Deci care era valoarea tuturor celorlalte lucruri? Apostolul Pavel a câştigat cursa şi a obţinut marele premiu – el n-a câştigat numai admiraţia celor de pe pământ de astăzi, ci şi admiraţia cerului. Atunci de ce nu trăim ca şi cum merită să pierdem „toate … ca să pe Hristos” (Filipeni 3:8)? De ce nu suntem fideli adevărului cum a fost Pavel? Pentru că matematica noastră este diferită – el socotea altfel decât noi. Ceea ce noi socotim câştig, el socotea pierdere. Dacă dorim ca în final să purtăm aceeaşi cunună, trebuie să avem credinţa lui şi s-o trăim.

Sezonul toamnei în care intrăm acum este un sezon al holdelor coapte pentru seceriş, al cântecelor vesele ale acelora care strâng recoltele, şi a grânelor adunate şi depozitate în siguranţă. Aşa că permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra predicii ogoarelor. Acesta este mesajul lor solemn: „Tu trebuie să mori ca să trăieşti. Trebuie să refuzi să iei în consideraţie comfortul şi bunăstarea ta. Trebuie să fii răstignit, nu numai faţă de dorinţele şi obiceiurile tale care sunt evident păcătoase, ci şi faţă de mulţi alţii care pot părea nevinovaţi şi drepţi. Dacă doreşti să-i salvezi pe alţii, nu te poţi salva pe tine însuţi, şi dacă doreşti să porţi mai mult rod, trebuie să fii îngropat în întuneric şi în singurătate”.

Curajul mă părăseşte când ascult. Dar când cuvintele sunt din partea Domnului Isus, îmi amintesc că este marele meu privilegiu să intru în „părtăşia suferinţelor Lui” (Filipeni 3:10) şi deci sunt într-o companie minunată. Îmi amintesc de asemenea că toată suferinţa este menită să mă facă un vas destoinic şi folositor pentru El. Şi vreau să-mi aduc aminte că drumul Lui de calvar a înflorit şi a dat rod îmbelşugat, şi aşa va înflori şi al meu.

Durerea duce la plinătate, şi moartea la viaţă – aceasta este legea împărăţiei!

din În ora liniştită

Numim noi moarte când un boboc se deschide într-o floare? selectat

Căutarea, urmarea, păstrarea, lupta,

Sigur El le binecuvântează?

Sfinţii, apostolii, profeţii, martirii,

Răspund: „Da”.

Maria şi Marta nu puteau să înţeleagă ce făcea Domnul lor. Fiecare din ele Îi spusese: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” (v. 21,32). Şi în spatele cuvintelor lor parcă citim adevăratele lor gânduri: „Doamne, noi nu înţelegem de ce ai zăbovit atât de mult să vii sau cum ai putut să-l laşi pe omul pe care îl iubeşti atât de mult să moară. Nu înţelegem cum ai putut să îngădui ca atâta durere şi suferinţă să devasteze vieţile noastre, când prezenţa Ta ar fi putut opri totul. De ce n-ai venit? Acum e prea târziu, pentru că Lazăr e mort de patru zile!” Dar Domnul Isus avea un singur mare adevăr ca răspuns la toate acestea. El a spus, în esenţă: „Poate că nu înţelegeţi, dar Eu vă spun că, dacă veţi crede, veţi vedea”.

Avraam nu putea înţelege de ce Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească pe fiul său, dar el s-a încrezut în Dumnezeu. Deci el a văzut gloria Domnului când fiul pe care îl iubea i-a fost dat înapoi. Moise nu putea să înţeleagă de ce Dumnezeu i-a cerut să stea patruzeci de ani în pustiu, dar şi el s-a încrezut în Dumnezeu. Şi a văzut când Dumnezeu l-a chemat să scoată Israelul din robia egipteană.

Iosif nu putea să înţeleagă cruzimea fraţilor săi faţă de el, falsa mărturie a unei femei perfide, sau anii lungi de întemniţare nedreaptă, dar el s-a încrezut în Dumnezeu şi în final a văzut gloria Lui în toate. Şi tatăl lui Iosif, Iacov, nu putea înţelege cum a putut providenţa stranie a lui Dumnezeu să îngăduie ca Iosif să fie luat de la el. Totuşi, mai târziu, el a văzut gloria Domnului când a privit faţa fiului său, care devenise guvernatorul unui mare împărat şi omul folosit pentru salvarea vieţii lui şi a vieţii unei întregi naţiuni.

Poate că este şi în viaţa ta ceva care te face să-L întrebi pe Dumnezeu. Te trezeşti spunând: „Nu înţeleg de ce Dumnezeu a îngăduit ca cel pe care îl iubesc să fie luat. Nu înţeleg de ce a permis nenorocirii să mă lovească. Nu înţeleg de ce Domnul m-a condus pe aceste cărări sucite. Nu înţeleg de ce planurile mele, care păreau atât de bune, m-au dezamăgit atât de mult. Nu înţeleg de ce binecuvântările de care am disperată nevoie întârzie atât de mult să vină”.

Dragă prietene, tu nu trebuie să înţelegi toate căile prin care lucrează Dumnezeu cu tine. El nu Se aşteaptă ca tu să le înţelegi. Tu nu te aştepţi ca copiii tăi să înţeleagă tot ce faci – tu pur şi simplu vrei ca ei să aibă încredere în tine. Şi într-o zi şi tu vei vedea gloria lui Dumnezeu în lucrurile pe care nu le înţelegi.

J. H. M.

Dacă am putea să întredeschidem porţile vieţii,

Şi să stăm înăuntru, şi să vedem tot ce lucrează Dumnezeu,

Am putea interpreta toate aceste îndoieli şi lupte,

Şi pentru fiecare mister am putea găsi o cheie.

Dar nu astăzi. Deci fii mulţumită, dragă inimă;

Planurile lui Dumnezeu se desfac precum crinii puri şi albi.

Noi nu trebuie să rupem frunzele care acoperă complet floarea –

Timpul va descoperi într-o zi florile de aur.

Şi dacă, prin trudă cu răbdare, vom ajunge în ţara

În care picioarele obosite, cu sandalele desfăcute, se pot odihni,

Când vom cunoaşte şi vom înţelege limpede totul,

Cred că vom spune: „Dumnezeu a ştiut cel mai bine”.

Este vital să-L aştepţi pe Dumnezeu dacă vrei să-L vezi şi să primeşti o viziune de la El. Şi perioada de timp petrecută înaintea Lui este de asemenea critică, pentru că inimile noastre sunt ca filmul unui fotograf – cu cât este expus mai mult, cu atât este mai adânc impresionat. Pentru ca viziunea lui Dumnezeu să fie imprimată pe inima noastră, trebuie să stăm în liniştela picioarele Lui destul de mult timp. Adu-ţi aminte că suprafaţa tulburată a unui lac nu poate reflecta o imagine.

Da, viaţa noastră trebuie să fie liniştită şi plină de pace dacă vrem să-L vedem pe Dumnezeu. Şi viziunea pe care o vom vedea de la El are puterea să afecteze vieţile noastre în acelaşi fel în care un minunat apus de soare aduce pace unei inimi tulburate. Vederea lui Dumnezeu transformă întotdeauna viaţa umană.

Iacov „a trecut vadul Iabocului“ (Geneza 32:22), L-a văzut pe Dumnezeu şi a devenit Israel. Vederea unei viziuni a lui Dumnezeu l-a transformat pe Ghedeon dintr-un laş într-un luptător curajos. Şi Toma, după ce L-a văzut pe Domnul Hristos, a fost schimbat dintr-un om neîncrezător care-L urma pe Domnul într-un ucenic loial, devotat.

Oamenii din timpurile Bibliei au avut de asemenea viziuni ale lui Dumnezeu. William Carey, un misionar pionier englez din secolul al XVIII-lea care este considerat de unii părintele misiunii moderne, L-a văzut pe Dumnezeu şi a lăsat scaunul cizmarului ca să plece în India. David Livingstone L-a văzut pe Dumnezeu şi a lăsat totul în urmă în Anglia ca să devină misionar şi explorator, urmându-L pe Domnul prin cele mai dese jungle ale Africii în secolul al XIX-lea. Şi sunt efectiv mii de oameni care au avut viziuni ale lui Dumnezeu şi astăzi Îi slujesc în cele mai îndepărtate părţi ale pământului, căutând evanghelizarea oportună a celor pierduţi. Dr. Pardington

Este foarte neobişnuit să existe linişte deplină într-un suflet, pentru că Dumnezeu aproape în permanenţă ne şopteşte ceva. Şi ori de câte ori sunetele lumii descresc în sufletul nostru, auzim ce ne şopteşte Dumnezeu. Da, El continuă să ne şoptească, dar deseori nu-L auzim din cauza zgomotului şi a distracţiilor provocate de paşii grăbiţi ai vieţii noastre. Frederick William Faber

Vorbeşte, Doamne, în această linişte,

Căci eu Te aştept;

Linişteşte-mi inima ca să asculte

În nădejde.

Vorbeşte, o, Stăpâne binecuvântat,

În această oră liniştită;

Lasă-mă să-Ţi văd faţa, Doamne,

Să simt atingerea puterii Tale.

Căci cuvintele pe care le spui Tu,

„Sunt viaţă“, în adevăr;

Pâine vie din cer,

Hrăneşte acum duhul meu!

Vorbeşte, căci robul Tău ascultă!

Nu tăcea, Doamne;

Sufletul meu pe Tine Te aşteaptă

Pentru cuvântul Tău dătător de viaţă!

A-L vedea pe Dumnezeu în toate este singurul lucru care mă va face iubitor şi răbdător cu oamenii care mă necăjesc şi mă supără. Apoi voi vedea pe alţii ca instrumente pe care Dumnezeu le foloseşte ca să împlinească pentru mine planul Său înţelept şi plin de dragoste, şi chiar mă voi vedea pe mine mulţumindu-le în sinea mea pentru că au devenit o binecuvântare pentru mine. Nimic în afară de vederea lui Dumnezeu nu va reuşi să pună capăt în mod deplin tuturor plângerilor şi gândurilor de răzvrătire. Hannah Whitall Smith

„Dă-mi o idee nouă”, am spus,

În timp ce mă gândeam în pat fără somn;

„O idee nouă care va aduce pe pământ

Un balsam pentru sufletele de o valoare inestimabilă;

Care va da oamenilor gânduri despre lucrurile de sus,

Şi îi va învăţa cum să slujească şi să iubească,

Care va alunga orice gând egoist,

Şi-i va scăpa pe oameni de păcatele cu care se luptă”.

Gândul nou a venit, vă voi spune cum:

S-a întâmplat când am căzut pe genunchi,

Şi L-am căutat pe ACELA care ştie foarte bine

Cum să alunge necazurile mele.

SĂ-L VEZI PE DUMNEZEU ÎN TOATE LUCRURILE, mari sau mici,

Şi să-L lauzi orice s-ar întâmpla,

În viaţă sau în moarte, în durere şi în nenorocire,

Să-L vezi pe Dumnezeu, şi să-ţi învingi vrăjmaşii.

L-am văzut în lumina dimineţii,

EL a făcut ziua să strălucească clară şi luminoasă;

L-am văzut la ceasul amiezii,

Şi am primit de la EL ploaie înviorătoare.

Seara, când eram trist şi istovit,

EL mi-a dat ajutor, şi m-a făcut fericit.

Noaptea, când mă tot răsuceam în pat

EL a condus sufletul meu obosit spre odihnă.

L-am văzut când au venit pierderi mari,

Şi am văzut că EL mă iubea la fel.

Când a trebuit să duc poveri grele,

Am văzut că EL mi-a uşurat orice grijă.

În boală, necazuri şi tristeţe adâncă,

EL mi-a calmat mintea şi mi-a dat odihnă.

EL mi-a umplut inima cu o laudă plină de bucurie

Când am privit uimit în sus la EL.

Era nou pentru mine, însă vechi pentru unii,

Acest gând care pentru mine a devenit

O revelaţie a felului în care

Toţi ar trebui să ne trăim zilele;

Căci în timp ce fiecare zi îşi desfăşoară lumina,

Noi vom umbla prin credinţă şi nu prin vedere.

Viaţa va aduce într-adevăr o binecuvântare,

Dacă ÎL VEDEM PE DUMNEZEU ÎN TOATE LUCRURILE.

A. E. Finn

Orice suflet neprihănit care doreşte să exercite o mare influenţă asupra altora, trebuie mai întâi să-şi câştige puterea dintr-un „pârâu Cherit” ascuns. Dobândirea puterii spirituale este imposibilă dacă nu ne ascundem de alţii şi de noi înşine lângă un pârâu adânc din care putem sorbi puterea eternului Dumnezeu. Fie ca vieţile noastre să fie asemenea vegetaţiei seculare care a absorbit puterea din strălucirea soarelui şi acum dă înapoi energie după ce a devenit cărbune.

Lancelot Andrews, un episcop al bisericii engleze şi unul din traducătorii Bibliei King James din 1611, a experimentat „pârâul lui Cherit”, în care petrecea cinci ore în fiecare zi în rugăciune şi devoţiune faţă de Dumnezeu. John Welsh, un contemporan al lui Andrews, şi un presbiterian care a fost închis pentru credinţa lui de către James al VI-lea al Scoţiei, avea şi el „pârâul” lui. El considera ziua irosită dacă nu petrecea opt până la zece ore singur în comuniune cu Dumnezeu. „Pârâul” lui David Brainerd erau pădurile Americii de Nord pe când slujea ca misionar pionier printre indienii americani în secolul al XVIII-lea. Şi Christmas Evans, un predicator de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, a avut lungile şi singuraticele lui călătorii pe dealurile Ţării Galilor.

Privind înapoi la epoca binecuvântată din care începem să datăm secolele, vedem că sunt multe „pârâuri” remarcabile. Insula Patmos, singurătatea închisorilor romane, deşertul Arabiei, şi dealurile şi văile Palestinei sunt toate la fel de memorabile ca acelea experimentate de oamenii care au format lumea noastră modernă.

Domnul nostru Însuşi a trăit lângă „pârâul Său Cherit” în Nazaret, în pustiul Iudeii, în mijlocul măslinilor din Betania, şi în singurătatea cetăţii din Gadara. Deci nici unul dintre noi nu este scutit de o experienţă a „pârâului”, în care sunetul vocilor umane este înlocuit de apele tăcerii care curg din tronul lui Dumnezeu, şi în care gustăm dulceaţa şi sorbim puterea unei vieţi „ascunse cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). din Ilie, de F. B. Meyer

Unele din mirodeniile şi plantele menţionate în versetul 14 din capitolul de mai sus sunt foarte descriptive şi simbolice. Sucul de aloe are un gust amărui, dar este calmant când se aplică pe piele, ceea ce ne spune despre dulceaţa lucrurilor amare, dulcele amărui, având o aplicaţie importantă pe care numai cei care au experimentat-o o vor înţelege. Smirna este simbolul morţii, fiind folosită pentru îmbălsămarea mortului. Ea reprezintă dulceaţa care vine în inimă după ce aceasta a murit faţă de voinţa proprie, faţă de mândrie şi faţă de păcat.

Ce farmec inexprimabil pare să înconjoare pe unii creştini, doar pentru că ei poartă în înfăţişarea lor curată şi în duhul lor blând urma crucii! Este dovada sfântă a faptului că ai murit faţă de ceva care odată era mândru şi puternic, dar acum este pentru totdeauna predat la picioarele Domnului Isus. Şi este de asemenea farmecul ceresc al unui duh zdrobit şi al unei inimi pline de căinţă, este muzica frumoasă care se înalţă dintr-o cheie minoră, şi dulceaţa adusă rodului copt de atingerea gerului.

În sfârşit, tămâia era un parfum care se înălţa numai după ce era atins de foc. Tămâia arzând se transforma în nori de un miros plăcut care se înălţau din mijlocul focului. Aceasta simbolizează inima unui om a cărei dulceaţă a luat naştere prin flăcările suferinţei până când partea sfântă, cea mai dinăuntru a sufletului este umplută cu nori de laudă şi rugăciune.

Preaiubiţilor, dau vieţile noastre miresme şi parfumuri – plăcutele miresme ale inimii? din Viaţa plină de dragoste a Domnului nostru

O fabulă persană spune: Într-o zi

Un călător a găsit o bucată de lut

Atât de plină de parfum plăcut

Încât mireasma ei a umplut toată camera.

„Ce eşti tu?” a întrebat el repede,

„Eşti tu o nestemată din Samarkand,

Sau nard pur ascuns în această formă simplă,

Sau altă marfă scumpă?”

„Nu, nu sunt decât o bucată de lut”.

„Atunci de unde acest parfum minunat – spune!”

„Prietene, dacă vrei să-ţi dezvălui secretul,

Am locuit cu trandafirul”.

Frumoasă parabolă! Şi cei ce iubesc

Să locuiască cu trandafirul din Saron

Nu vor emana pretutindeni o mireasmă plăcută,

Deşi ei înşişi sunt simpli şi smeriţi?

Dragă Doamne, rămâi cu noi ca să putem

Să ne tragem parfumul proaspăt din Tine.

Da, sunt multe cruci, şi fiecare din ele este grea şi dureroasă. Şi e puţin probabil ca eu să caut vreuna din ele de unul singur. Totuşi niciodată Domnul Isus nu este atât de aproape de mine ca atunci când îmi ridic crucea, o pun supus pe umăr şi o primesc cu un duh răbdător şi fără să mă plâng.

El Se apropie de mine ca să-mi maturizeze înţelepciunea, să-mi adâncească pacea, să-mi mărească curajul şi să-mi suplimenteze puterea. Toate acestea El le face pentru ca prin experienţa care este atât de dureroasă şi de chinuitoare pentru mine să fiu de un mai mare ajutor pentru alţii. Şi atunci mă voi face ecoul acestor cuvinte rostite de unul din presbiterienii scoţieni ai secolului al XVII-lea, închis pentru credinţa lui de către John Graham de Claverhouse – „Am crescut sub povară”. Alexander Smellie

Foloseşte crucea ce o porţi ca un toiag care să te ajute pe drum, nu ca o piatră de poticnire care să te facă să cazi.

Poţi să-i duci pe alţii de la tristeţe la bucurie,

Dacă-ţi porţi crucea cu un zâmbet.

Tu ai „părţi slabe”? Rugăciunea acestui om smerit le-a zugrăvit într-un fel nou şi totodată ni L-a prezentat pe Marele Susţinător într-o nouă lumină. El L-a văzut pe Dumnezeu ca umblând totdeauna alături de creştin, gata să întindă braţul Său puternic ca să-l sprijine pe cel slab în „toate părţile lui slabe”.

Copilul dragostei Mele, reazemă-te bine,

Şi lasă-Mă să simt presiunea grijilor tale;

Ştiu povara ta, copile. Eu am creat-o;

Am cântărit-o în mâna Mea; n-am făcut nici o parte

Din greutatea ei doar pentru puterea ta,

Pentru că deşi Eu am impus-o, am spus:

„Voi fi aproape, şi când ea se va rezema de Mine,

Această povară va fi a Mea, nu a ei;

Aşa că-l voi ţine pe copilul Meu înconjurat de braţele

Dragostei Mele”. Pune-o jos aici, nu te teme

S-o aşezi pe un umăr care ţine

Domnia peste lumi. Şi vino mai aproape:

Nu eşti destul de aproape. Vreau să primesc grijile tale;

Ca să-l simt pe copilul Meu plecându-se pe pieptul Meu.

Mă iubeşti, ştiu. Aşa că nu te îndoi;

Ci pentru că Mă iubeşti, reazemă-te bine.

In mod normal, nimeni nu doreste sa umble exact ca El, deoarece lucrul acesta presupune automat episodul Golgota. Insa doar atunci cand te jertfesti si cand ramai in moartea Lui umbli asa cum a umblat EL. Numai cand omul vechi, firea ta pacatoasa dispare in moartea lui Isus, noua creatie poate sa umble cu Dumnezeu. Legatura vitala cu El incepe acolo unde, paradoxal, viata cea veche se stinge: «nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine» (Gal. 2,20). Incepe chiar as­tazi noua umblare alaturi de Dumnezeul cel viu!

Avraam a fost încercat o perioadă foarte lungă de timp, dar a fost răsplătit din belşug. Domnul l-a încercat întârziind împlinirea promisiunii Sale. Satan l-a încercat prin ispită, şi oamenii l-au încercat prin invidia, neîncrederea şi împotrivirea lor faţă de el. Sara l-a încercat prin temperamentul ei neliniştit. Totuşi el a îndurat cu răbdare, fără să pună întrebări cu privire la veridicitatea şi puterea lui Dumnezeu şi fără să se îndoiască de credincioşia şi dragostea lui Dumnezeu. În schimb, Avraam s-a supus suveranităţii divine şi înţelepciunii infinite a lui Dumnezeu. Şi el a tăcut de-a lungul multor întârzieri, dorind să aştepte timpul Domnului. După ce a îndurat cu răbdare, a obţinut împlinirea promisiunii.

Preaiubitule, promisiunile lui Dumnezeu nu vor rămâne niciodată neîmpli­nite, şi cei care aşteaptă cu răbdare nu vor fi niciodată dezamăgiţi, căci credinţa adevărată duce la realizare. Viaţa lui Avraam condamnă spiritul de grabă, mustră pe cei care se plâng, laudă pe cei răbdători şi încurajează supunerea tăcută faţă de voia şi calea lui Dumnezeu.

Adu-ţi aminte că Avraam a fost încercat, dar a aşteptat cu răbdare, şi în cele din urmă a primit ce i-a fost promis, şi a fost mulţumit. Dacă îi vei urma exemplul, vei avea parte de aceeaşi binecuvântare. selectat.

Prin această experienţă a suferinţei depline Duhul Sfânt lucrează multe lucruri miraculoase în adâncul sufletului nostru. În această stare, întreaga noastră fiinţă stă perfect liniştită sub mâna lui Dumnezeu; toată puterea şi abilitatea minţii, voinţa şi inima sunt în sfârşit supuse; liniştea eternităţii ne linişteşte întreg sufletul; şi în sfârşit, gura devine tăcută, având doar câteva cuvinte de spus, şi nu mai strigă cuvintele pe care Domnul Hristos le-a rostit pe cruce: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce M-ai părăsit?” (Psalmul 22:1).

În acest punct omul nu-şi mai imaginează castele în cer, şi nu mai urmăreşte idei nebune, şi raţiunea lui devine calmă şi relaxată, cu toate alegerile înlăturate, pentru că singura alegere acum a devenit planul lui Dumnezeu. De asemenea, sentimentele lui sunt înţărcate de la alţi oameni şi alte lucruri, pierzându-şi sensibilitatea, astfel încât nimic nu-l poate răni, nu-l poate ofensa, nu-l poate opri şi nu-i poate sta în drum. Acum el poate să lase împrejurările să fie aşa cum sunt, şi să continue să-L caute numai pe Dumnezeu şi voia Lui, cu acea calmă asigurare că El face totul în univers, fie bine fie rău, în trecut sau în prezent, ca să lucreze „spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8:28).

O, binecuvântările supunerii absolute faţă de Hristos! Ce binecuvântare este să ne pierdem puterea, înţelepciunea, planurile şi dorinţele şi să fim acolo unde fiecare uncie din fiinţa noastră devine ca o mare liniştită a Galileii sub picioarele atotputernice ale Domnului Isus! din Hrana sufletului

Lucrul cel mai important este să suferi fără să te descurajezi.

François Fenelon

Inima care slujeşte, şi iubeşte, şi rămâne credincioasă,

Aude pretutindeni mişcarea aripilor îngereşti.

Pământul nu era adânc! Din contextul învăţăturii acestei parabole, se pare că noi trebuie să facem ceva cu privire la adâncimea pământului. Sămânţa roditoare a căzut în „pământ bun” (v.8), sau în inimi bune şi oneste. Presupun că oamenii superficiali sunt cei care „n-au pământ mult” – cei care n-au nici un scop real în viaţă şi sunt uşor influenţaţi de o chemare tandră, de o predică bună, sau de o simplă melodie. Şi la început par că vor ajunge la ceva pentru Dumnezeu, dar pentru că ei „n-au pământ mult”, n-au nici un scop profund sau autentic, şi nici o dorinţă arzătoare de a cunoaşte voia Lui ca să-l împlinească. De aceea trebuie să avem grijă să păstrăm pământul din inima noastră.

Când unui soldat roman i-a spus călăuza lui că dacă va insista să facă o anumită călătorie, s-ar putea să-i fie fatal, el a răspuns: „Trebuie neapărat să merg – nu trebuie neapărat să trăiesc”. Aceasta era cu adevărat o convingere profundă, şi numai când suntem convinşi în felul acesta vieţile noastre vor ajunge la ceva. Dar o viaţă superficială trăieşte după impulsurile, impresiile, intuiţiile, instinctele şi în mod deosebit după împrejurările ei. Cei care au însă un caracter profund, privesc dincolo de toate aceste lucruri şi merg neclintiţi înainte, pentru că văd viitorul, în care necazul, aparenta înfrângere şi căderea vor fi inversate. Ei navighează drept prin norii de furtună spre lumina strălucitoare a soarelui, care întotdeauna îi aşteaptă de partea cealaltă.

Odată ce Dumnezeu ne-a adâncit, El ne poate da cele mai adânci adevăruri ale Sale, cele mai profunde taine ale Sale, şi ne va încredinţa o putere mai mare. Doamne, condu-ne spre adâncimile vieţii Tale şi scapă-ne de o existenţă superficială!

Spre câmpuri mai vaste ale viziunii sfinte;

Spre înălţimi mai măreţe ale credinţei şi dragostei;

Înainte şi în sus, înţelegând deplin

Toate lucrurile pentru care El te cheamă de sus.

N-am experimentat noi aceasta de o mie de ori şi am văzut că este adevărat? Cineva a spus odată despre Iosif că atunci când era în închisoare, „fiarele i-au intrat în suflet”. Şi tăria fierului este exact ce avea el nevoie, pentru că mai devreme experimentase numai strălucirea aurului. El se bucurase de visele tinereţii, şi visarea întăreşte într-adevăr inima. Cine varsă lacrimi mari pentru o simplă poveste de dragoste nu va fi de prea mare ajutor într-o criză adevărată, pentru că adevăratele necazuri vor fi prea mari pentru el. Toţi avem nevoie de fier în viaţă ca să ne scoatem caracterul la loc larg. Aurul este doar o viziune trecătoare, în timp ce fierul este adevărata experienţă de viaţă. Lanţul care este legătura obişnuită care ne uneşte cu alţii trebuie să fie unul de fier. Atingerea obişnuită a umanităţii care dă oamenilor adevărata asemănare nu este bucuria, ci necazul – aurul este parţial doar pentru câţiva, dar fierul este universal.

Dragă suflete, dacă vrei ca adevărata ta compasiune pentru alţii să crească, trebuie să doreşti ca viaţa ta să fie restrânsă până la un anumit grad de suferinţă. Închisoarea pentru Iosif a fost chiar drumul spre tronul său, şi ar fi fost incapabil să ridice povara de fier a fraţilor săi dacă n-ar fi experimentat fierul în propria lui viaţă. Viaţa ta va fi extinsă în funcţie de cât fier ai îndurat, pentru că în umbrele vieţii tale vei găsi adevărata împlinire a viselor tale de glorie. Aşa că nu te plânge de umbrele întunericului – în realitate, ele sunt mai bune decât ar putea să fie vreodată visele tale. Să nu spui că întunericul închisorii te-a încătuşat, pentru că aceste cătuşe ale tale sunt aripi – aripi cu care zbori spre inima şi sufletul umanităţii. Şi poarta închisorii tale este poarta spre inima universului. Dumnezeu te-a scos la loc larg prin suportarea lanţului necazurilor. George Matheson

Dacă Iosif n-ar fi fost niciodată prizonier în Egipt, n-ar fi fost niciodată guvernatorul Egiptului. Lanţul de fier cu care i-au legat picioarele, i-a adus lanţul de aur de la gâtul său. selectat.

„De ce nu m-a ajutat Dumnezeu mai devreme?” Aceasta este o întrebare care se pune deseori, dar nu este voia Lui să acţioneze după programul nostru. El doreşte să te schimbe prin necazul acesta şi să te facă să înveţi o lecţie din asta. El a promis: „voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi” (Psalmul 91:15). El va fi cu tine în strâmtorare toată ziua şi toată noaptea. După aceea, El te va scoate din ea, dar nu înainte ca tu să încetezi să mai fi neliniştit şi îngrijorat din cauza ei şi să devii calm şi liniştit. Atunci El va spune: „Ajunge”.

Dumnezeu foloseşte necazul ca să-i înveţe pe copiii Săi lecţii preţioase. Dificultăţile sunt făcute să ne educe, şi când lucrarea lor bună s-a împlinit, vom primi o răsplată glorioasă prin ele. Există o bucurie dulce şi o valoare reală în dificultăţi, pentru că El le priveşte nu ca dificultăţi, ci ca oportunităţi. selectat

Nu întotdeauna scoşi DIN vremurile noastre de necaz,

Şi din luptele aprige şi cumplite,

Ci ÎN – mai adânc ÎN – pentru odihna noastră sigură,

Locul păcii noastre, în El.

Annie Johnson Flint

Odată am auzit următoarea afirmaţie de la un bătrân simplu, şi n-am uitat-o niciodată: „Când Dumnezeu te încearcă, este timpul potrivit să-L încerci, punând la încercare promisiunile Sale şi apoi cerând de la El exact ceea ce încercările tale au făcut necesar”.

Există două căi de a ieşi dintr-o încercare. Una este pur şi simplu să încerci să scapi de încercare, şi apoi să fii mulţumitor când s-a terminat. Cealaltă este să recunoşti încercarea ca fiind o provocare de la Dumnezeu ca să ceri o binecuvântare mai mare decât ai experimentat vreodată înainte, şi s-o accepţi cu plăcere ca o oportunitate de a primi o măsură mai mare din harul divin al lui Dumnezeu.

În felul acesta, chiar şi Adversarul devine un ajutor pentru noi, şi toate lucrurile care par să fie împotriva noastră ajung să ne ajute pe drum. Cu siguranţă, aceasta vor să spună cuvintele: „În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37). A. B. Simpson

Sunt aşa de mulţi oameni care stau singuri lângă şemineul lor! Ei stau lângă un alt scaun, odată ocupat, şi nu-şi pot reţine lacrimile care curg. Ei stau singuri atât de mult, dar este Cineva care este nevăzut şi foarte aproape de ei. Dar dintr-un motiv oarecare, ei nu-şi dau seama de prezenţa Lui. A realiza aceasta este o binecuvântare, însă este foarte rară. Depinde de dispoziţia lor, de sentimentele lor, de condiţia lor fizică şi de vreme. Ploaia sau ceaţa deasă de afară, insomnia sau durerea intensă, par să afecteze dispoziţia lor şi să le tulbure vederea, astfel încât ei nu realizează prezenţa Lui.

Există, însă, ceva chiar mai bun decât a realiza, şi chiar mai binecuvântat. Este complet independent de aceste alte condiţii şi este ceva care va rămâne cu voi. Este aceasta: să recunoşti acea prezenţă nevăzută, care este atât de minunată, de liniştitoare, de calmantă şi de caldă. Deci recunoaşte prezenţa Stăpânului. El este aici, aproape de tine, şi prezenţa Lui este reală. Recunoaşterea te va ajuta de asemenea să realizezi, dar ea nu depinde niciodată de aceasta.

Da, este infinit mai mult – adevărul este o prezenţă, nu un lucru, nu un fapt, sau o afirmaţie. Cineva este prezent, şi El este un Prieten inimos şi este Domnul cel atotputernic. Acesta este un adevăr plin de bucurie pentru inimile care plâng de pretutindeni, indiferent de motivul lacrimilor şi oricare ar fi râul pe malul căruia este plantată salcia lor plângătoare. Samuel Dickey Gordon

Când din viaţa mea au dispărut bucuriile de altădată,

Şi comorile, care erau ale mele odată, nu le mai pot revendica,

Acest adevăr îmi hrăneşte inima însetată şi înfometată:

Doamne, TU RĂMÂI AICI! TU eşti mereu acelaşi!

Când râurile seacă, acele râuri de bucurie înviorătoare –

Prietenii atât de binecuvântate, de rodnice, de libere;

Când cerul sărutat de soare face loc norilor deprimanţi,

Doamne, TU RĂMÂI AICI! TU eşti încă în inima mea.

Când puterea te lasă, şi picioarele, acum obosite şi sleite,

Nu mai pot merge în misiunile fericite,

De ce să oftez, sau să las să mi se întunece zilele?

Doamne, TU RĂMÂI AICI! Mi-ai putea da mai mult?

Astfel în zilele vieţii mele – oricine sau orice mi-ar lipsi,

Prieteni, prietenii, bucurii, într-o măsură mai mică sau mai mare,

Cântările vor fi ale mele, nici o întristare nu trebuie să mă asalteze,

Doamne, TU RĂMÂI AICI! TU eşti încă în inima mea.

http://www.misiune.ro

Există, însă, ceva chiar mai bun decât a realiza, şi chiar mai binecuvântat. Este complet independent de aceste alte condiţii şi este ceva care va rămâne cu voi. Este aceasta: să recunoşti acea prezenţă nevăzută, care este atât de minunată, de liniştitoare, de calmantă şi de caldă. Deci recunoaşte prezenţa Stăpânului. El este aici, aproape de tine, şi prezenţa Lui este reală. Recunoaşterea te va ajuta de asemenea să realizezi, dar ea nu depinde niciodată de aceasta.

Da, este infinit mai mult – adevărul este o prezenţă, nu un lucru, nu un fapt, sau o afirmaţie. Cineva este prezent, şi El este un Prieten inimos şi este Domnul cel atotputernic. Acesta este un adevăr plin de bucurie pentru inimile care plâng de pretutindeni, indiferent de motivul lacrimilor şi oricare ar fi râul pe malul căruia este plantată salcia lor plângătoare. Samuel Dickey Gordon

Când din viaţa mea au dispărut bucuriile de altădată,

Şi comorile, care erau ale mele odată, nu le mai pot revendica,

Acest adevăr îmi hrăneşte inima însetată şi înfometată:

Doamne, TU RĂMÂI AICI! TU eşti mereu acelaşi!

Când râurile seacă, acele râuri de bucurie înviorătoare –

Prietenii atât de binecuvântate, de rodnice, de libere;

Când cerul sărutat de soare face loc norilor deprimanţi,

Doamne, TU RĂMÂI AICI! TU eşti încă în inima mea.

Când puterea te lasă, şi picioarele, acum obosite şi sleite,

Nu mai pot merge în misiunile fericite,

De ce să oftez, sau să las să mi se întunece zilele?

Doamne, TU RĂMÂI AICI! Mi-ai putea da mai mult?

Astfel în zilele vieţii mele – oricine sau orice mi-ar lipsi,

Prieteni, prietenii, bucurii, într-o măsură mai mică sau mai mare,

Cântările vor fi ale mele, nici o întristare nu trebuie să mă asalteze,

Doamne, TU RĂMÂI AICI! TU eşti încă în inima mea.

http://www.misiune.ro

Unii oameni spun, şi foarte mulţi cred, că îndată ce am îndeplinit toate condiţiile Lui, Dumnezeu va răspunde rugăciunii noastre. Ei ne învaţă că El trăieşte într-un etern acum, că la El nu există nici trecut nici viitor, şi că dacă putem împlini tot ce cere El ca să ascultăm de voia Lui, imediat nevoile noastre vor fi satisfăcute, dorinţele noastre împlinite şi rugăciunile noastre ascultate.

Cu toate că este mult adevăr în această opinie, ea exprimă numai o latură a adevărului. Dumnezeu trăieşte într-adevăr într-un etern acum, însă El Îşi duce la îndeplinire planurile Sale în timp. O cerere prezentată lui Dumnezeu este ca o sămânţă aruncată pe pământ. Forţe mai presus de controlul nostru trebuie să lucreze asupra ei până la realizarea concretă a răspunsului.

din Susurul blând şi liniştit

Am dorit să merg pe un drum uşor,

Şi să las în urmă rutina plictisitoare de acasă,

Gândindu-mă să slujesc Dumnezeului meu în alte câmpuri de lucru;

Dar Isus a spus: „Timpul Meu n-a sosit încă”.

Am dorit să semăn sămânţa în alt pământ,

Să fiu dezlegat din legături în lucrare, şi liber,

Să mă alătur altor lucrători în munca lor;

Dar Isus a spus: „Nu este aceasta alegerea Mea pentru tine”.

Am dorit să las pustiul, şi să fiu condus

Să lucrez acolo unde sufletele erau cufundate în păcat şi ruşine,

Ca să-i pot câştiga; dar Stăpânul a spus:

„Eu nu te-am chemat, vesteşte aici Numele meu”.

Am dorit să duc bătăliile Împăratului meu,

Să înalţ steagurile Lui în toiul celei mai grele lupte;

Dar marele meu Căpitan m-a pus să aştept şi să cânt

Cântările biruinţelor Lui în viaţa mea liniştită.

Am dorit să las sfera grea şi dificilă,

Unde trebuia să stau şi să aştept singur,

Ca să simt că am lângă mine un ajutor uman,

Dar Isus m-a pus să păzesc o poartă părăsită.

Am dorit să las munca obişnuită de fiecare zi,

Unde nimeni nu părea să mă înţeleagă sau să-i pese;

Dar Isus a spus: „Am ales pentru tine acest teren,

Ca tu să creşti pentru Mine flori rare”.

Şi acum nu mai doresc nimic decât să fac

Acasă, sau departe, voia Lui binecuvântată,

Să lucrez cu mulţi sau cu puţini;

Şi astfel, „alegând să nu aleg”, inima mea va fi liniştită.

selectat

Şi Răbdarea vroia să aştepte. din Călătoria Creştinului

Necăjindu-ne şi luptându-ne nu împlinim lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu de făcut. Numai Dumnezeu Însuşi, care lucrează întotdeauna fără stres şi fără încordare şi care niciodată nu Se surmenează, poate face lucrarea pe care o dă copiilor Lui. Când ne încredem liniştiţi în El ca s-o facem, lucrarea va fi completă şi va fi bine făcută. Şi felul în care putem să-L lăsăm pe El să-Şi facă lucrarea prin noi este să rămânem atât de deplin în Hristos prin credinţă încât El să ne umple până la refuz.

Un om care a aflat acest secret a spus odată: „Am venit la Domnul Isus şi am băut, şi cred că nu-mi va mai fi sete niciodată. Motto-ul vieţii mele a devenit: «Nu te surmena, ci revarsă-te» şi a schimbat deja în întregime viaţa mea”.

Nu este nici un efort istovitor într-o viaţă din belşug, şi aceasta este irezistibil de liniştită. Este viaţa normală de omnipotenţă şi necurmată împlinire în care Hristos ne invită pe fiecare din noi să intrăm – astăzi şi întotdeauna.

din Vremurile şcolii duminicale

Odihneşte-te, suflete al meu, o, taină binecuvântată,

A vieţii adevărate care Îl glorifică pe Domnul:

Nu întotdeauna sufletul cel mai ocupat Îl slujeşte cel mai bine,

Ci acela care se odihneşte pe Cuvântul Lui vrednic de încredere.

Odihneşte-te, nu-ţi lăsa inima să se tulbure,

Pentru că valurile foarte mici strică imaginea frumoasă

A gloriei cereşti pe care lacul liniştit o reflectă –

Şi astfel tu porţi imaginea pe care El o are.

Odihneşte-te, suflete al meu, căci odihna este de folos;

Inimii liniştite Dumnezeu îi face cunoscut tainele Sale;

Astfel vei învăţa să aştepţi, şi să veghezi, şi să munceşti,

Întărit ca să suporţi, întrucât Hristos locuieşte în tine.

Căci ce este slujirea decât viaţa lui Isus,

Trăită într-un vas făcut din lutul fragil al pământului,

Care iubeşte şi dăruieşte şi se deschide pentru alţii,

O jertfă vie de la zi la zi.

Odihneşte-te, ca să fii un răspuns

Pentru cei care întreabă: „Cine este Dumnezeu şi unde este?”

Pentru că Dumnezeu este odihnă, şi unde locuieşte El este linişte,

Şi cei ce locuiesc în El, au parte de odihna Lui.

Şi ce ar putea satisface marea nelinişte din jurul tău,

Decât pacea profundă a lui Dumnezeu care I-a umplut inima?

Pentru că un Glas viu încă mai cheamă pe cei trudiţi

La Cel care a spus: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi da odihnă”.

Freda Hanbury Allen

În liniştea învierii este puterea învierii.

Pietrele din zid au spus: „Noi am venit din munţii îndepărtaţi – din coasta stâncilor colţuroase. Focul şi apa au lucrat asupra noastră timp de veacuri, dar n-au produs decât nişte crăpături. Însă mâinile omeneşti ca ale voastre ne-au transformat în cămine în care copiii rasei voastre nemuritoare se nasc, suferă, se bucură, găsesc odihnă şi adăpost, şi învaţă lecţiile pe care Creatorul nostru şi al vostru ni le predă. Dar ca să ajungem să fim folosite pentru acest scop, am îndurat mult. Dinamita ne-a sfâşiat inima, şi târnăcoapele ne-au spart în bucăţi. Deseori când zăceam deformate şi sparte în carieră, totul părea să fie fără formă sau sens. Dar treptat am fost tăiate în blocuri, şi unele dintre noi am fost cioplite cu instrumente mai ascuţite până am căpătat o muchie fină. Acum suntem desăvârşite, suntem în locurile noastre potrivite şi suntem de folos.Voi, însă, sunteţi încă în cariera voastră. Voi nu sunteţi desăvârşiţi, şi din această cauză, aşa cum a fost odată cazul cu noi, sunt multe lucruri pe care voi nu le înţelegeţi. Dar voi sunteţi destinaţi pentru o clădire mai înaltă, şi într-o zi veţi fi aşezaţi în ea de mâini îngereşti, devenind pietre vii într-un templu ceresc”.

În aerul nemişcat muzica nu se aude;

În marmura brută se ascunde o frumuseţe nevăzută;

Ca să iasă muzică şi frumuseţe e nevoie

De atingerea meşterului, de dalta ascuţită a sculptorului.

Marele Meşter, ne atinge cu mâinile Lui îndemânatice;

Nu lăsaţi muzica din noi să moară!

Marele Sculptor, ciopleşte-ne şi şlefuieşte-ne; nu lăsa

Să rămână, ascuns şi pierdut, chipul Tău în noi!

Pastorul Jerry Sittser scrie: „Ce s-ar întâmpla dacă am primi răspuns la toate rugăciunile noastre? M-am gândit la anii tinereţii când eram gata să cuceresc lumea, cu sau fără Hristos. Grupul pe care îl conduceam a crescut, mă aflam pe valul succesului, tot ce atingeam se transforma în aur. În cele din urmă lucrarea a devenit monotonă şi şi-a pierdut avântul. Slavă Domnului că a fost aşa … am devenit nesuferit de mândru şi un egocentric. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi primit răspuns la rugă­ciunile mele, grupul nostru ar fi continuat să crească, iar programul nostru ar fi avut în continuare parte de apreciere?”

Iacov a spus: „cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău”. Există anumite rugăciuni la care Dumnezeu nu va răspunde pentru binele tău. Sittser continuă: „Poate cauza ta este bună, dar tot greşeşti; prin manifestarea mândriei, desfătându-te în victorii, pedepsindu-i pe cei care au greşit prin severitate excesivă şi scuzând păcatul tău. Marele pericol pentru oamenii aflaţi într-o cruciadă este că ei devin orbi la propriile lor greşeli.- Ei luptă pentru drepturile omului, dar le tratează pe femeile de serviciu ca pe nişte cetăţeni de mâna a doua. Ei susţin standardele biblice referitor la relaţiile intime, dar nu arată bunătate faţă de partenerul lor. Rugăciunea fără răspuns este darul lui Dumnezeu … ea ne protejează de noi înşine. Dacă am primi răspuns la toate rugăciunile, am abuza de putere … am folosi puterea pentru a schimba lumea după bunul nostru plac şi ar veni iadul pe pământ. Asemenea copiilor răsfăţaţi care au prea multe jucării şi prea mulţi bani, am dori mai mult. Ne-am ruga pentru victorie în detrimentul altora … am fi intoxicaţi cu putere … i-am răni pe alţii şi ne-am slăvi pe noi înşine. Isaia a spus: „Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare” (Isaia 30:18). Rugăciunea care nu primeşte răspuns ne protejează … ne zdrobeşte … şi ne transfor­mă. Rugăciunile trecute care nu au primit răspuns şi care au lăsat răni şi deziluzii sunt asemenea focului care ne curăţeşte şi ne pregăteşte pentru răspunsurile viitoare”.