Bogdan Duca – Orientul Mijlociu între iluzia liberală şi iluzia islamică. Creştinismul în faţa ofensivei islamiste
Civilizaţia creştină s-a născut, format şi consolidat în Orientul Mijlociu. Acolo se găsesc majoritatea punctelor de reper ale Creştinismului: Ţara Sfântă, cu toate vestigiile sale, celebrele „Biserici ale Apocalipsei”, patru din principalele Patriarhii ale Bisericii, locurile unde s-au desfăşurat primele 7 Concilii ecumenice, deşerturile ce au generat monahismul, care la rândul său a fost fermentul culturii creştine de mai târziu, locul primelor mari şcoli teologice, centre de mare cultură, civilizaţie şi spiritualitate. În locul unei societăţi creştine înfloritoare, nu au mai rămas decât nişte comunităţi creştine îmbătrânite şi nişte vestigii. Dar nici acestor comunităţi şi vestigii nu li se mai îngăduie libertatea de a-şi trăi propria credinţă.
Islamul, religia dominantă în Orientul Apropiat, a fost temperat în efortul său de a dezintegra complet comunităţile creştine orientale doar de doi factori: toleranţa turcilor otomani şi descoperirea valorilor modernităţii politice, în secolul al XX-lea. Millet-ul otoman, care acorda protecţie şi autonomie comunităţilor religioase non-islamice recunoscute de Înalta Poartă, a temperat fanatismul arab şi i-a ferit pe creştini şi pe evrei de spectrul islamizării. Secolul XX a impus apariţia statelor moderne din lumea islamică, fundamentate pe principiul separării religiei de stat şi al toleranţei religioase.
Renaşterea islamistă, începută odată cu dispariţia protectoratelor occidentale asupra Orientului Apropiat, a determinat restaurarea, într-o formulă tot mai agresivă, a unei viziuni asupra lumii în care Islamul trebuie să deţină controlul cu orice preţ, sub necesitatea de a împlini o poruncă din partea lui Allah. Adversarii imediaţi au fost, desigur, occidentalii şi exponenţii unei viziuni occidentale asupra statului. Naţionalismul arab a devenit indisolubil legat de Islam şi de obligaţia de a trăi într-o societate care să se supună normelor acestuia.
Lunga pace otomană (în fapt un armistiţiu util menţinerii unităţii Imperiului Otoman) a fost înlocuită de o dublă iluzie: iluzia liberală şi cea islamică.
Iluzia liberală
Iluzia liberală este cea a universalităţii democraţiei liberale. Conform adepţilor acestei iluzii, orice stat poate să fie democratic, indiferent de datele culturale şi civilizaţionale ale populaţiei care locuieşte pe cuprinsul acelui stat. Este suficient doar un mimetism instituţional, pentru a garanta modernitatea. Efectul acestei iluzii a fost şi mai este încă simţit în lumea arabă.
Dezintegrarea Imperiului Otoman a dus la apariţia unor state „moderne” şi cu idealuri democratice. Din păcate pentru marea majoritate a cetăţenilor, aceste state au încăput pe mâna unor dictatori, mai mult sau mai puţin feroci, toţi decişi să îşi atragă simpatia puterilor civilizate şi să îşi protejeze puterea politică de proprii lor cetăţeni: musulmanii.
Jocul pervers şi dificil al diverşilor lideri orientali de a reprima nedemocratic renaşterea Islamului şi de a mima în faţa Occidentului modernitatea şi democraţia s-a sfărâmat, în ultimii ani, din pricina….propriilor lor aliaţi.
Puterile occidentale, mânate de iluzia liberală (bine „înarmată” la rândul ei de ideologii pe cât de odioase pe atât de populare: multiculturalism, „noua toleranţă”, corectitudine politică, tiermondism, etc. ) au creat condiţii pentru democratizarea autentică a statelor din Orientul apropiat, o democratizare pe cât de eficientă, pe atât de periculoasă.
Popoarele arabe eliberate de dictatori (de altfel destul de occidentali prin mentalitate, fie şi măcar prin pragmatismul lor) au ales nu democraţia liberală, ci Islamul integrist, antimodern şi anti-occidental. Iar primele victime ale acestei opţiuni au devenit creştinii.
Iluzia islamică
Desigur, adepţii „profetului” Mahomed pot să creadă că Islamul este o soluţie socială şi politică pentru problemele umanităţii. Pot să creadă şi că Sharia este cea mai corectă legislaţie cu putinţă. De la credinţe la fapte este o cale prea lungă, însă.
Iluzia islamistă este o iluzie ideologică. Spre deosebire de iluzia universalităţii liberalismului, iluzia islamistă nu este însă o boală (relativ) benignă. Ca orice ideologie, islamismul are o viziune dualistă: există un adevăr, revelat de „Profet” şi un ocean de minciuni ce trebuie neutralizat prin impunerea acestui adevăr.
Această neutralizare a început prin încurajarea, sub privirile mioape ale unui Occident care aplaudă tâmp „democraţiile” arabe, reinstaurării Shariei ca lege oficială, prin redeclanşarea prigoanei împotriva creştinilor, prin limitarea libertăţilor civile şi religioase până la limitele impuse de interpretările restrictive ale Coranului.
Acelaşi Occident miop păstrează o suspectă tăcere în faţa represiunilor inadmisibile, în modernitate, la care sunt supuşi creştinii. Executarea creştinilor într-un Afghanistan ocupat de trupe occidentale, masacrele din Sudan şi din islamicul Myanmar, incendierile de biserici din Irakul post-Hussein şi din Egiptul post-Mubarak, reislamizarea monumentelor din Turcia ce redevine, la presiunea inconştientă a Uniunii Europene, islamistă, se fac fără nicio reacţie fermă din partea unui Occident, altfel foarte grijuliu să limiteze libertatea de expresie şi opinie, pentru a nu fi jignite sentimentele emigranţilor musulmani.
Mass-media decisă să condamne periodic Israelul pentru că ia măsuri ferme împotriva terorismului islamic, urmăreşte, în schimb, cu stranie neutralitate şi falsă „obiectivitate” transformarea creştinilor copţi din Egipt în ţinte vii ale musulmanilor. (Pentru o mai exactă prezentare a persecuţiilor contra creştinilor recomand site-ul de limba engleză www.persecution.org )
Islamiştii cred că pot impune propria religie şi ideologie lumii. Evident, acest lucru este utopic. Civilizaţiile occidentale, în ciuda faptului că suferă, încă, de pe urma bolilor stângiste ale multiculturalismului, auto-inculpării şi unei absurde neotoleranţe, sunt prea puternice şi evoluate pentru a putea fi înghiţite şi digerate de o ideologie religioasă ce, în ciuda faptului că a dezvoltat îndemânare în utilizarea armelor moderne, este incapabilă să depăşească civilizaţional perioada Evului Mediu. De aceea, adepţii lui Mahomed nu sunt altceva decât victimele unei iluzii. Dar a unei iluzii însângerate…
Notă: Sinonimia dintre „islam” şi „islamism” este una intenţionată. Prin natura sa, Islamul este în acelaşi timp o religie şi o ideologie, având ca dimensiune principală acţiunea politică încă din timpul vieţii fondatorului său.
http://spunesitu.adevarul.ro/Societate/Analize/Orientul-Mijlociu-intre-iluzia-liberala-si-iluzia-islamica-Crestinismul-in-fata–ofensivei-islamiste-9699 via Bogdan Duca http://www.facebook.com/
Istoricul zilei mulțumirii (Thanksgiving Day)

Thanksgiving Day este o tradiție respectată în Statele Unite și Canada, care a fost sărbătorită pentru prima dată în anul 1621, în semn de recunoștință pentru recolta miraculoasă obținută în condiții climaterice dure.
În 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sărbătoare națională. În această zi familiile se strâng în jurul unei mese festive pentru a mulțumi (tradițional lui Dumnezeu) pentru lucrurile bune din acel an.
Noi descoperiri despre autorii sulurilor de la Marea Moartă
Noi descoperiri făcute de arheologii care studiază manuscrisele de la Marea Moartă lărgesc perspectiva existentă cu privire la cine ar fi putut redacta sulurile de la Qumran.
În prezent, nu există un consens între arheologi cu privire la cine ar fi putut scrie sulurile de la Marea Moartă.
Potrivit unei ramuri a arheologilor, cei care au scris materialele găsite în peșterile de la Qumran (Cisiordania) ar fi fost membri ai sectei esenienilor. Alți specialiști susțin că manuscrisele ar fi fost redactate de evrei din Ierusalim, care s-au refugiat în zona Qumran, în anul 70 d. Chr. Pentru a fugi din calea persecutorilor romani.
În lumina noilor descoperiri, o perspectivă care devine tot mai plauzibilă este aceea că sulurile au fost scrise de o sectă iudaică, însă nu există, momentan, garanții că ar fi vorba de secta esenienilor.
Arheologii au exclus ipoteza scrierii în Ierusalim și a depozitării în Qumran, după ce au descoperit că cele mai multe suluri sunt din fibră de in, nu de lână – care era materialul textil cel mai des utilizat în Israel din acea perioadă.
Cercetătorii au subliniat și importanța faptului că materialul făcuse parte din articole de îmbrăcăminte și că, deși oamenii obișnuiau să poarte țesături colorate, materialele găsite sunt de culoare albă. Hainele albe par să se potrivească descrierii pe care istoricul Iosif Flavius o făcea esenienilor, despre care deși nu menționa că ar fi folosit doar inul, scria că se îmbrăcau numai în alb.
În plus, așa cum susțin Orit Shamir şi Naama Sukenik, de la Autoritatea Israeliană pentru Anthichități, faptul că materialele sunt rareori peticite indică faptul că cei care purtaseră hainele nu erau săraci.
Aceeași idee o susține și Robert Cargill, profesor la Universitatea din Iowa, care spune că analizând artefactele (sticlăria și monedele) descoperite nu se poate ajunge la concluzia că locuitorii regiunii nu erau săraci. Totuși, afirmă profesorul, este dificil de spus sigur dacă este vorba de esenieni sau nu.
Scrise de-a lungul unei perioade care pornește cu 3 secole înainte de Christos și ajunge până în anul 70 după Christos, cele circa 900 de manuscrise de la Marea Moartă au fost descoperite de un păstor beduin, în anul 1947. Sulurile conțin o varietate de scrieri, inclusiv copii timpurii ale Bibliei iudaice, imnuri, calendare și psalmi, precum și alte lucrări scrise.
Surse: MSNBC, Live Science, Christian Post











