La drept vorbind, ce înseamnă să spui adevărul? – Biblioteca Națională a României, 20 februarie 2018
Marți, 20 februarie 2018, de la ora 18:00, la Biblioteca Națională (spațiul Pergament, parter) va avea loc dezbaterea La drept vorbind, ce înseamnă să spui adevărul şi cum îl poţi rosti?, în care profesorii Mircea Dumitru şi Daniel Barbu vor încerca să formuleze răspunsuri la întrebări precum: Există adevăr?; Cum putem defini adevărul obiectiv?; Cum putem stabili faptele în lumina adevărului?; Ce înseamnă să spui adevărul?; Care este raportul dintre opinie şi adevăr, expertiză şi adevăr, credinţă şi adevăr?. Moderator: prof. univ. dr. Otniel Bunaciu.
Inițiat de prof. univ. dr. Daniel Barbu, prof. univ. dr. Otniel Bunaciu, dr. Ana Petrache, dr. Iuliana Conovici, dr. Cătălin Raiu și dr. Bogdan Duca, în colaborare cu Biblioteca Națională a României, Proiectul Emmaus: cunoaşterea ca interpretare, călătorie, mărturie propune o serie de dezbateri şi conferinţe care se adresează universitarilor, cercetătorilor, specialiştilor, dar și tuturor celor interesați de subiect.
https://m.facebook.com/events/
Partajează asta:
Maxima zilei – 6 noiembrie 2015
Ştiu, nu e tot timpul frumos adevărul.
Poate că nu e niciodată- dacă ne uităm la ce se întâmplă în lume.
Dar este tot timpul util.
Pentru că adevărul oferă diagnosticul.
Şi fără diagnostic nu putem să ne gândim la tratament.
Partajează asta:
Maxima zilei – 28 octombrie 2015
Când logica este strâmbă nu pot ieși judecăți drepte.
Când metodele sunt incorecte nu poți să te aștepți la efecte corecte.
Când legislația este nedreaptă nu te poți aștepta ca ea să garanteze dreptatea.
Partajează asta:
Maxima zilei – 15 iulie 2015 „Dacă ne raportăm la istorie, tot timpul vom găsi scuze pentru dictaturi, uitându-ne la altele”
Dacă ne raportăm la istorie, tot timpul vom găsi scuze pentru dictaturi, uitându-ne la altele.
Şi aşa s-au şi justificat toate dictaturile din istorie.
Hitler s-a justificat prin comunism, comunismul prin absolutismul ţarist, etc.
Tot timpul exista un „mai rău”- de multe ori bine umflat propagandistic, care să justifice „micile rele” pe care trebuie să le înghiţim acum.
Partajează asta:
Acceptăm resemnați siluirea democrației?
A accepta resemnaţi siluirea democraţiei ne va costa libertatea….
Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same, or one day we will spend our sunset years telling our children and our children’s children what it was once like in the United States where men were free.
Ronald Reagan
http://www.facebook.com/bogdan.alex.duca
Partajează asta:
Bogdan Duca – Orientul Mijlociu între iluzia liberală şi iluzia islamică. Creştinismul în faţa ofensivei islamiste
Civilizaţia creştină s-a născut, format şi consolidat în Orientul Mijlociu. Acolo se găsesc majoritatea punctelor de reper ale Creştinismului: Ţara Sfântă, cu toate vestigiile sale, celebrele „Biserici ale Apocalipsei”, patru din principalele Patriarhii ale Bisericii, locurile unde s-au desfăşurat primele 7 Concilii ecumenice, deşerturile ce au generat monahismul, care la rândul său a fost fermentul culturii creştine de mai târziu, locul primelor mari şcoli teologice, centre de mare cultură, civilizaţie şi spiritualitate. În locul unei societăţi creştine înfloritoare, nu au mai rămas decât nişte comunităţi creştine îmbătrânite şi nişte vestigii. Dar nici acestor comunităţi şi vestigii nu li se mai îngăduie libertatea de a-şi trăi propria credinţă.
Islamul, religia dominantă în Orientul Apropiat, a fost temperat în efortul său de a dezintegra complet comunităţile creştine orientale doar de doi factori: toleranţa turcilor otomani şi descoperirea valorilor modernităţii politice, în secolul al XX-lea. Millet-ul otoman, care acorda protecţie şi autonomie comunităţilor religioase non-islamice recunoscute de Înalta Poartă, a temperat fanatismul arab şi i-a ferit pe creştini şi pe evrei de spectrul islamizării. Secolul XX a impus apariţia statelor moderne din lumea islamică, fundamentate pe principiul separării religiei de stat şi al toleranţei religioase.
Renaşterea islamistă, începută odată cu dispariţia protectoratelor occidentale asupra Orientului Apropiat, a determinat restaurarea, într-o formulă tot mai agresivă, a unei viziuni asupra lumii în care Islamul trebuie să deţină controlul cu orice preţ, sub necesitatea de a împlini o poruncă din partea lui Allah. Adversarii imediaţi au fost, desigur, occidentalii şi exponenţii unei viziuni occidentale asupra statului. Naţionalismul arab a devenit indisolubil legat de Islam şi de obligaţia de a trăi într-o societate care să se supună normelor acestuia.
Lunga pace otomană (în fapt un armistiţiu util menţinerii unităţii Imperiului Otoman) a fost înlocuită de o dublă iluzie: iluzia liberală şi cea islamică.
Iluzia liberală
Iluzia liberală este cea a universalităţii democraţiei liberale. Conform adepţilor acestei iluzii, orice stat poate să fie democratic, indiferent de datele culturale şi civilizaţionale ale populaţiei care locuieşte pe cuprinsul acelui stat. Este suficient doar un mimetism instituţional, pentru a garanta modernitatea. Efectul acestei iluzii a fost şi mai este încă simţit în lumea arabă.
Dezintegrarea Imperiului Otoman a dus la apariţia unor state „moderne” şi cu idealuri democratice. Din păcate pentru marea majoritate a cetăţenilor, aceste state au încăput pe mâna unor dictatori, mai mult sau mai puţin feroci, toţi decişi să îşi atragă simpatia puterilor civilizate şi să îşi protejeze puterea politică de proprii lor cetăţeni: musulmanii.
Jocul pervers şi dificil al diverşilor lideri orientali de a reprima nedemocratic renaşterea Islamului şi de a mima în faţa Occidentului modernitatea şi democraţia s-a sfărâmat, în ultimii ani, din pricina….propriilor lor aliaţi.
Puterile occidentale, mânate de iluzia liberală (bine „înarmată” la rândul ei de ideologii pe cât de odioase pe atât de populare: multiculturalism, „noua toleranţă”, corectitudine politică, tiermondism, etc. ) au creat condiţii pentru democratizarea autentică a statelor din Orientul apropiat, o democratizare pe cât de eficientă, pe atât de periculoasă.
Popoarele arabe eliberate de dictatori (de altfel destul de occidentali prin mentalitate, fie şi măcar prin pragmatismul lor) au ales nu democraţia liberală, ci Islamul integrist, antimodern şi anti-occidental. Iar primele victime ale acestei opţiuni au devenit creştinii.
Iluzia islamică
Desigur, adepţii „profetului” Mahomed pot să creadă că Islamul este o soluţie socială şi politică pentru problemele umanităţii. Pot să creadă şi că Sharia este cea mai corectă legislaţie cu putinţă. De la credinţe la fapte este o cale prea lungă, însă.
Iluzia islamistă este o iluzie ideologică. Spre deosebire de iluzia universalităţii liberalismului, iluzia islamistă nu este însă o boală (relativ) benignă. Ca orice ideologie, islamismul are o viziune dualistă: există un adevăr, revelat de „Profet” şi un ocean de minciuni ce trebuie neutralizat prin impunerea acestui adevăr.
Această neutralizare a început prin încurajarea, sub privirile mioape ale unui Occident care aplaudă tâmp „democraţiile” arabe, reinstaurării Shariei ca lege oficială, prin redeclanşarea prigoanei împotriva creştinilor, prin limitarea libertăţilor civile şi religioase până la limitele impuse de interpretările restrictive ale Coranului.
Acelaşi Occident miop păstrează o suspectă tăcere în faţa represiunilor inadmisibile, în modernitate, la care sunt supuşi creştinii. Executarea creştinilor într-un Afghanistan ocupat de trupe occidentale, masacrele din Sudan şi din islamicul Myanmar, incendierile de biserici din Irakul post-Hussein şi din Egiptul post-Mubarak, reislamizarea monumentelor din Turcia ce redevine, la presiunea inconştientă a Uniunii Europene, islamistă, se fac fără nicio reacţie fermă din partea unui Occident, altfel foarte grijuliu să limiteze libertatea de expresie şi opinie, pentru a nu fi jignite sentimentele emigranţilor musulmani.
Mass-media decisă să condamne periodic Israelul pentru că ia măsuri ferme împotriva terorismului islamic, urmăreşte, în schimb, cu stranie neutralitate şi falsă „obiectivitate” transformarea creştinilor copţi din Egipt în ţinte vii ale musulmanilor. (Pentru o mai exactă prezentare a persecuţiilor contra creştinilor recomand site-ul de limba engleză www.persecution.org )
Islamiştii cred că pot impune propria religie şi ideologie lumii. Evident, acest lucru este utopic. Civilizaţiile occidentale, în ciuda faptului că suferă, încă, de pe urma bolilor stângiste ale multiculturalismului, auto-inculpării şi unei absurde neotoleranţe, sunt prea puternice şi evoluate pentru a putea fi înghiţite şi digerate de o ideologie religioasă ce, în ciuda faptului că a dezvoltat îndemânare în utilizarea armelor moderne, este incapabilă să depăşească civilizaţional perioada Evului Mediu. De aceea, adepţii lui Mahomed nu sunt altceva decât victimele unei iluzii. Dar a unei iluzii însângerate…
Notă: Sinonimia dintre „islam” şi „islamism” este una intenţionată. Prin natura sa, Islamul este în acelaşi timp o religie şi o ideologie, având ca dimensiune principală acţiunea politică încă din timpul vieţii fondatorului său.
http://spunesitu.adevarul.ro/Societate/Analize/Orientul-Mijlociu-intre-iluzia-liberala-si-iluzia-islamica-Crestinismul-in-fata–ofensivei-islamiste-9699 via Bogdan Duca http://www.facebook.com/
Partajează asta:
Bogdan Duca, ”Tentaţia marxismului. Elemente marxiste în doctrina socială a Bisericii Catolice”
Bogdan Duca (facebook.com)
Un amic a finalizat cu succes studiile doctorale în cadrul Universității București cu o temă despre Biserica Catolică. Lucrarea a fost coordonată de către Prof. univ. dr. Daniel Barbu. Preiau mai jos de pe blogul său http://romanianneocon.wordpress.com/ prezentarea susținută în timpul ceremoniei.
„Verdictul istoriei s-ar putea dovedi a fi acela că redeşteptarea conştiinţei sociale creştine a constituit singura realizare pozitivă a lui Karl Marx” reflecta Karl Popper despre tentaţia marxismului asupra gândirii sociale creştine. Această teză de doctorat, susţinută astăzi public, dă dreptate filosofului austriac, în sensul în care în secolul XX, sub impulsul marxismului, reflecţia şi acţiunile Bisericilor şi confesiunilor creştine au căpătat o prioritară dimensiune socială. Desigur, această temă se ocupă de un aspect particular al gândirii sociale creştine, doctrina socială a Bisericii Catolice, aşa cum este ea înţeleasă şi formulată începând cu secolul al XIX-lea. Dar puterea de influenţă a doctrinei sociale catolice asupra reflecţiei sociale creştine este un fapt deja demonstrat de o întreagă literatură de specialitate. Menţionăm doar faptul cumva anecdotic că unica lucrare de sinteză a magisteriului social ortodox apărută în România de după decembrie 1989 conţine şi enciclica Rerum novarum.
Teza de doctorat pe care o susţin public astăzi se desfăşoară pe două planuri. Unul din planuri (capitolele I- VI) urmăreşte cursul istoric al evoluţiei doctrinei sociale catolice din perioada pre-modernă până la ultima enciclică socială a papei Benedict al XVI-lea (Caritas in veritate). Aceste capitole încearcă să construiască şi o istorie paralelă între evoluţia doctrinei sociale catolice şi viaţa zbuciumată a marxismului, încercând să surprindă punctele de contact dar şi caracteristicile diverselor marxisme ce au putut influenţa sau nu catolicismul.
Această cercetare cronologică şi factuală a stat la baza descoperirii discontinuităţilor din interiorul magisteriului social catolic, discontinuităţi ce, în opinia mea, argumentată chiar de acest excurs istoric, au favorizat tentaţia marxismului. Aceste discontinuităţi, ce pot fi regăsite şi în istoria ecleziastică premodernă, afectând domenii teologice colaterale doctrinei sociale, precum ecleziologia şi dreptul canonic, par să jaloneze, în opinia mea, istoria Catolicismului, împărţind-o în epoci distincte.
Conciliul Vatican II, pregătit desigur de o întreagă evoluţie a magisteriului catolic de la papa Benedict al XV-lea încoace reprezintă ultima discontinuitate din istoria ecleziastică,accentuarea aspectului social al misiunii Bisericii, făcută de conciliu şi de cei ce au administrat şi continuă să administreze litera şi (mai ales) “spiritul” documentelor conciliare, făcând acest moment deosebit de important pentru subiectul acestei cercetări doctorale.
Pentru a demonstra această discontinuitate,am luat ca punct de reper tocmai enciclica considerată a fi Magna Charta a doctrinei sociale catolice, Rerum novarum şi pe autorul acesteia, papa Leon al XIII-lea. Am încercat să arăt caracterul conservator, loial Bisericii Catolice aşa cum fusese gândită la conciliul de la Trident, al magisteriului acestui pontificat care, departe de a propune ceva nou, insistă tocmai pe replierea în tradiţie. Considerat reformator din pricina enciclicei Rerum novarum, Leon al XIII-lea a fost nu doar autorul de facto al celebrului Syllabus, al predecesorului său, Pius al IX-lea, dar şi cel ce propune tomismul ca singură filosofie oficială a Bisericii Catolice. Chiar Rerum novarum este dovada felului în care, distingând între magisteriul normativ (loial jusnaturalismului) şi spiritualitatea ordinului dominican, din care sfântul Toma făcea parte, papa condamnă indirect, fără să nominalizeze, doctrina despre proprietate a doctorului angelic.
Abia pontificatul papei Benedict al XV-lea, sau mai precis condiţiile externe ce au particularizat acest pontificat (primul război mondial) forţează schimbarea perspectivei Bisericii Catolice asupra chiar rolului Sfântului Scaun în raport cu lumea. Benedict reia, în deplină armonie cu diplomaţia vaticană din acea vreme, loială doctrinei gelasiene, o viziune asupra catolicităţii mesajului magisterial.
Toată această perioadă, discursul social al Romei este dominat de o singură temă, vizibilă încă din secolul al XVIII-lea, denunţarea modernismului, înţeles ca o sumă a erorilor, şi erezie. Socialismul nu este condamnat decât din perspectiva dispreţului său faţă de proprietatea privată, subiect al dreptului natural pentru magisteriul catolic ca şi pentru materialismul său dialectic.
Quasi-sinonimia dintre modernism, liberalism şi progresism din secolul al XIX-lea, face ca socialismul, prin anti-liberalismul său, să poată fi privit dinspre Catolicism ca un posibil “tovarăş de drum”.
Revoluţia bolşevică, în primii săi ani, a fost privită de Roma cu un amestec de nelinişte şi speranţă: nelinişte faţă de politicile anti-clericale ale tânărului regim sovietic şi speranţă că acest anticlericalism, care a distrus oricum autocraţia ortodoxistă şi anti-catolică a Rusiei imperiale, nu este altceva decât un simplu şi trecător exces revoluţionar. Însă speranţa iluzorie va fi repede spulberată, Biserica Catolică fiind obligată să se confrunte direct cu ideologia comunistă pe care o condamnă ca fiind intrisec perversă (Pius al XI-lea).
Marxismul însuşi cunoaşte evoluţiile sale, multe dintre ele independent sau în relativă opoziţie faţă de comunismul bolşevic, condamnarea fermă a comunismului de către Pius al XI-lea şi excomunicarea comuniştilor catolici de către Pius al XII-lea, provocând, paradoxal înmulţirea posibilităţilor tentaţiei din perspectiva unor marxisme mai mult sau mai puţin imaginare (în sensul dat expresiei de Aron).
Nici comuniştii loiali Internaţionalei a IV-a nu au ignorat posibilităţile şi foloasele electorale ale colaborării pe linie socială dintre ei şi catolici. Politica mâinii întinse, propusă de Thorrez în Franţa, alăturarea în lupta de rezistenţă antinazistă a catolicilor şi comuniştilor, apariţia mişcării preoţilor muncitori, apariţia intelectualilor catolici progresişti care vedeau în Karl Marx un potenţial nou aristotel pentru o nouă scolastică catolică, sunt tot atâtea momente de întâlnire făcute în ciuda sau pur şi simplu întru ignorarea unui magisteriu ferm anti-comunist.
În perioada de după al doilea război mondial, Biserica Catolică este obligată să accepte despărţirea de propriul său copil politic: creştin-democraţia. Această doctrină politică ivită din deschiderea propusă de Pius al X-lea catolicilor italieni la începutul secolului XX, se înstrăinează tot mai mult de conservatorismul magisteriului papal, opţiunea pentru democraţie eclipsând definitiv pe cea pentru creştinism. Anii 50 acutizează această ruptură (mai ales după eşecul aşa-numitei “operaţiuni Sturzo”), divorţul fiind consfinţit de…..referendumul cu privire la divorţuri din Italia anilor 70.
Conciliul Vatican II va evita să condamne comunismul, în ciuda solicitării unei părţi a episcopatului catolic în acel sens. În atmosfera postconciliară ceea ce nu a fost condamnat a fost receptat ca fiind ceva acceptat. Discursul social catolic de la Vatican II a fost marcat de respingerea modernismului liberal, poziţiile condamnării fiind tot mai accentuat de stânga. Urmând unui trend remarcat de Alain Besancon ca având început în magisteriul social al papei Pius al XI-lea, doctrina socială catolică şi-a modificat substanţial raportarea la dreptul natural. Viziunea asupra proprietăţii a suferit astfel o transformare dramatică în documentele conciliare faţă de cea din timpul pontificatului lui Leon al XIII-lea, de exemplu.
Condamnând modernismul liberal, de această dată identificat cu capitalismul, instrumentarul teoretic marxist a devenit interesant pentru teoreticienii sociali catolici. Acest fapt va genera în forma sa radicală (condamnată de Roma) teologia eliberării din America latină şi într-un mod mai moderat, va influenţa magisteriul social catolic de după anul 1989, când prăbuşirea lagărului socialismului real a făcut ca pericolul comunist să pară o poveste închisă.Al doilea plan al tezei mele de doctorat este unul teoretic.
Citește continuare pe http://romanianneocon.wordpress.com/
Istorie Evanghelica 