Cohen a fost, dincolo de orice dubiu, un om credincios. Sau, mai bine zis, un om aflat în căutarea credinței. Un fel de Seymour Glass, al lui J.D. Salinger, cu mai mult umor și o mai domoală obsesie a Absolutului. A citit și a respectat toate religiile. În adâncul ființei sale a rămas însă mereu evreu. Dumnezeul pe care-l venera era — din câte-mi dau seama — un partener de dialog, un alter-ego la care se raporta cu toată seriozitatea și dragostea și cu toată puterea lui de răzvrătire. Ascultați „Hallelujah” și poate veți afla câte ceva. Sau „Show Me the Place”, de pe Old Ideas. Sau „negocierea” cu Dumnezeu din piesa titulară a ultimului CD, You Want It Darker. Când a aflat că Bob Dylan s-a convertit la creștinism a avut un șoc: „Nu înțeleg. Pur și simplu nu înțeleg. De ce să-l urmeze pe Isus acum, când e atât de târziu? Nu înțeleg cum stau lucrurile cu Isus…”

Într-un text recent, Leon Wieseltier scrie, pe de altă parte, că „Leonard Cohen n-a fost niciodată mai evreu decât în relația sa de o viață cu figura lui Isus. A existat vreodată o descriere a lui Isus mai evreiască, mai funestă, sau mai plină de milă decât cea de «aproape uman»”, folosită de Leonard în Suzanne?”