”Dar Eu vă spun…”

În ”fericiri”, Domnul Isus ne dă poruncile Lui de bază. În ele, El ne descrie ce fel de oameni trebuie să fim noi ca să ne calificăm să trăim în Împărăția lui Dumnezeu. El ne cheamă să ieșim de sub  stăpânirea lui Satan și să intrăm sub Stăpânirea sau Domnia lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta practic? Răspunsul îl căpătăm când gândim în termenii celor două împărății. Când eram sub stăpânirea lui Satan eram un anumit fel de oameni; când trăim sub Stăpânirea lui Dumnezeu trebuie să fim alt fel de oameni. ”Fericirile” ne spun ce fel de oameni suntem dacă trăim sub Domnia lui Dumnezeu și se face în noi voia lui Dumnezeu.

Apostolul Petru, care a înțeles bine gândirea Învățătorului său, ne spune că prin sângele scump al lui Cristos am fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care îl moșteniserăm de la părinții noștri și acum, fiindcă Cel ce ne-a chemat este sfânt, trebuie să fim și noi sfinți în toată purtarea noastră (1 Petru 1: 14-19). Noi am fost răscumpărați dintr-un anumit fel de viețuire și am fost transferați în alt mod de viețuire, definit de Petru prin sfințenie în comportament.

Domnul Isus detaliază acest fel de comportament sfânt în poruncile date în ”fericiri”. Dar El nu termină aici. El Își continuă descrierea prin cele șase declarații solemne: ”Ați auzit că s-a zis… dar Eu vă spun…”, din Matei 5:21-48.  Interpretările acestui text formează una dintre cele mai mari controverse din toată literatura creștină. Nu voi căuta să le discut. Le găsiți în multe cărți care se ocupă de predica de pe munte. Eu mă voi limita să arăt cum înțeleg eu gândirea Domnului Isus în textul acesta.

 

Trebuie să începem prin a arăta că textul acesta este introdus de Domnul Isus prin acest avertisment:
”Căci vă spun că dacă dreptatea voastră nu întrece dreptatea cărturarilor și a fariseilor cu nici un chip nu veți întra în Împărăția cerurilor” (Matei 5:20). Tot ce urmează până la versetul 48 este o detaliere a ceea ce vrea să spună Domnul Isus prin ”dreptatea voastră”, care să fie mult superioară dreptății cărturarilor și fariseilor.

”Cărturarii” (în greacă grammateos, cu sensul general de ”secretari” sau ”scribi”) erau experții în legea mozaică, între care se includeau și mulți rabini. ”Fariseii” erau cei mai exigenți discipoli ai cărturarilor: ei se străduiau să aplice cu strictețe prevederile Legii mozaice, așa cum o explicau cărturarii. Omul care trăia după toate prevederile Legii era numit om ”drept” (în ebraică țadic), iar modul lui de viață era definit prin termenul ”dreptate” (evreiește țădacah). Domnul Isus le spune ucenicilor Săi că ”dreptatea” lor trebuie să întreacă ”dreptatea”  cărturarilor și a fariseilor. Apoi explică ce înseamnă acest ”să întreacă”, prin cele șase  ”Ați auzit că s-a zis… dar Eu vă spun”.

Aici urmează punctul cheie pe care trebuie să-l înțelegem. Legea era textul vechiului Legământ care a fost încheiat la Sinai ”pe baza acestor cuvinte” (Exod 24:8) care sunt poruncile cuprinse în capitolele 20-23. Noi am văzut deja că Legea mozaică a fost dată de Dumnezeu cu caracter temporar. El Însuși Îi spune lui Moise că va ridica un altul ca el, prin care va da învățătura de care trebuie să asculte toată lumea (Deuteronom 18:15-18). Domnul Isus introduce noul Legământ în seara Cinei, când spune despre pahar: ”Acest pahar este Legământul cel nou făcut în sângele Meu” (Luca 22:20). Imediat după Cină, în discursul pe care îl găsim în Ioan 14-16, Domnul Isus se referă de cinci ori la ”poruncile Mele”, sau ”cuvintele Mele” (Ioan 14:15, 21, 23; 15:10, 14) arătând clar că noul Legământ se bazează pe poruncile Lui, sau pe învățăturile Lui. (…)

Iosif Ton – 16. Constituția Împărăției (2)

Ne apropiem acum de predica de pe munte, unde găsim învățătura de bază a Domnului Isus despre Împărăția lui Dumnezeu. Unii teologi o numesc ”Constituția Împărăției lui Dumnezeu.” O numesc astfel, deoarece când o citești cu atenție îți dai seama că Autorul acestei predici îți spune: ”Iată ce caracter și ce comportament trebuie să ai ca să aparții Împărăției lui Dumnezeu.”

Primul lucru care ne întâmpină la începutul predicii sunt cele nouă ”fericiri”: nouă declarații care încep cu ”Ferice de…”, sau, mai exact, ”Fericit este… ” cel care are următoarea trăsătură de caracter, următoarea stare de spirit, următoarea atitudine și fel de acțiune în viață. Există teologi care susțin că acestea trebuie citite ca fiind cele nouă porunci fundamentale ale Domnului Isus. Sunt de acord cu ei și deci vom porni la drum să le vedem ca poruncile divine făcute celor ce vor să intre și apoi să rămână în Împărăția lui Dumnezeu.

Primele trei sunt atât de esențiale încât tot restul edificiului se clădește pe ele. De aceea le vom acorda cea mai mare atenție.

Aceste porunci trebuie explicate prin alte porunci pe care ni le dă Domnul Isus, după principiul că ”Isus se explică prin Isus.”

Să pornim deci la drum.

Prima poruncă: ”Fericiți sunt cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor.”

 

Prima fericire se explică prin cerința fundamentală, cu caracter de exclusivitate, pe care ne-o face Domnul Isus ca să ne admită în școala Lui: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca 9:23; Matei 16:24; Marcu 8:34). Cheia interpretării acestei porunci stă în cuvintele ”să se lepede de sine” și  ”să-și ia crucea”. Să începem cu expresia a doua: crucea era un instrument care avea o singură funcție – să ucidă. ”A-ți lua crucea” înseamnă ”să accepți să mori.” Prin urmare, înțelesul acestei expresii este același cu ”să se lepede de sine”, deoarece ”sinele” sau ”eul” este esența ființei, și a te lepăda de aceasta înseamnă să mori. Ce înseamnă ”lepădarea de sine”, sau, cu alte cuvinte, de ce trebuie să te lepezi ca să poți spune că ai împlinit această poruncă?

Țineți cont că totul începe cu anunțul Domnului Isus că Împărăția lui Dumnezeu a venit până la noi și că noi suntem invitați să intrăm în ea (Ea). Am văzut că Împărăția lui Dumnezeu înseamnă Stăpânirea, Domnia, Autoritatea lui Dumnezeu asupra ființei umane. Această Stăpânire, Autoritate, Domnie a încetat când omul a decis să nu-L asculte pe Dumnezeu, ci să-l asculte pe Satan. Atunci omul și-a declarat independența față de Dumnezeu. Atunci omul s-a golit de Dumnezeu. Atunci omul s-a umplut de sine! Atunci omul a devenit egoist, a devenit ”încrezut”, a devenit mândru și a căpătat senzația că este independent (în realitate a intrat sub stăpânirea Celui rău). (…)

Iosif Ton –  15. Constituția Împărăției (1)

Să încercăm să privim tot ansamblul despre care ne vorbește Domnul Isus. El ne informează că Diavolul este ”stăpânitorul lumii acesteia” și ne vorbește despre ”împărăția lui” (Matei 12:26; Luca 11:18). Domnul Isus îl înfățișează pe Diavolul ca  pe ”cel tare” care trebuie legat ca să i se jefuiască ”gospodăria” sau ”casa”. Când Domnul Isus scoate demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, este semn că a sosit aici ”Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 12:27-30). Demonii mai sunt numiți de Domnul Isus și ”îngerii” Diavolului (Matei 25:41, în expresia ”Diavolul și îngerii lui”).

Așadar, în această lume, care este împărăția Diavolului, Domnul Isus vine ca reprezentant al Împărăției lui Dumnezeu sau, mai exact, El vine să atace împărăția Diavolului și să aducă aici Împărăția lui Dumnezeu.

Dar cum vine această Împărăție? Dumnezeu este stăpân peste întreg cosmosul și ar putea să-Și exercite Stăpânirea, Domnia sau Împărăția cu forța, dar nu o face. Modul în care caută Dumnezeu să-Și stabilească aici Stăpânirea sau Împărăția reiese din modul în care explică Domnul Isus pilda semănătorului: ”Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-L înțelege, vine Cel rău și răpește ceea ce a fost semănat în inima lui” (Matei 13:19). Ceea ce se vede clar de aici este că se dă o luptă pentru mințile oamenilor: Isus seamănă ”sămânța” care este ”Cuvântul privitor la Împărăție”, adică El îl prezintă pe de o parte pe ”stăpânitorul” actual, pe care El îl numește ”Cel rău” și pe de altă parte pe Dumnezeu, adevăratul Stăpân, care ”este bun cu cei nemulțumitori și răi”, dar care nu-Și impune Stăpânirea, ci doar Și-o oferă! (….)

Iosif Ton – 14. Doua împărații în conflict

Partea a 3 a arhivei cazului Iosif Țon Străjerii