Vrei să ajungă şi rugăciunea ta la Dumnezeu ?
Exodul 2:23 „ Strigătele acestea… s-au suit până la Dumnezeu.”
Experienţa rugăciunii este comună tuturor oamenilor indiferent de vârstă, sex, rasă, clasă socială, religie… ş.a.m.d. Dar în comparaţie cu mulţimea celor ce se roagă, experienţa rugăciunii ascultate este una destul de rară. Avem în Scriptură exemple de oameni ai rugăciunilor ascultate. Citindu-le şi meditând la ele tânjim în lăuntrul nostru după această împlinire extraordinară a ascultării rugăciunilor înălţate către Dumnezeu. Avem în generaţia noastră oameni ai rugăciunii şi unii dintre aceştia pot mărturisi că Dumnezeu le-a şi ascultat rugăciunea. Cred că este foarte important să ştim câteva lucruri înainte de a-L ruga pe Dumnezeu să ne asculte şi să ne răspundă la rugăciunea înălţată către El. Iată care sunt acestea :
1. Dumnezeu aude şi înregistrează tot ceea ce se vorbeşte pe pământ, inclusiv rugăciunile oamenilor.
Ceea ce spunea Domnul Isus în Evanghelia după Matei 12:36,37 dovedește cu prisosinţă afirmaţia de mai sus: „Vă spun că în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” Mai mult decât atât este faptul mărturisit de psalmist în psalmul 139:4 „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoști în totul.” Deci, mare atenţie la tot ceea ce gândim şi vorbim. Se înregistrează totul. Orice cuvânt rostit de mine şi de tine poate fi folosit ca probă în marele proces final la Scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Poţi fi considerat fără vină sau osândit. Doamne ai milă de noi, Te rugăm !
2. O rugăciune auzită şi ascultată de Dumnezeu trebuie să fie sinceră.
Robii din Egipt, Evreii, au avut o perioadă în care au gemut de durere, apoi au început să scoată strigăte desnădăjduite smulse din inimile lor de robia aspră a egiptenilor, şi deabia atunci rugăciunea lor a ajuns la Dumnezeu. O rugăciune superficială, rostită numai de pe buze (Isaia 29:13) nu poate fi ascultată de Dumnezeu. Ea este auzită cu siguranţă, dar nu şi ascultată. O inimă zdrobită şi un duh mâhnit (smerit) din pricina robiei, de orice natură ar fi aceasta, pot fi ascultate (Isaia 57:15). Doamne, dă-ne puterea sincerităţii în rugăciune ca să ne poţi asculta !
3. Rugăciunea este întotdeauna ascultată pe „credit”.
Iată un „amănunt” demn de luat în seamă. Rugăciunile robilor evrei (gemetele lor) ajung la Dumnezeu şi sunt ascultate în baza unui legământ sfânt încheiat între înaintaşii robilor din Egipt (Avraam, Isac şi Iacov) şi Dumnezeu. Exodul 2:24 “ Dumnezeu a auzit gemetele lor, şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isac şi Iacov.” Noi cei de astăzi avem pe Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru la Dumnezeu. Suntem ascultaţi dacă ne prezentăm în rugăciune în Numele Domnului Isus (Ioan 14:13,14; Coloseni 3:17). Tată ceresc, vrem să venim înaintea Ta în rugăciune întotdeauna în Numele Domnului Isus Hristos. Ascultă-ne Te rugam. Îţi mulţumim. Amin.
Pastor, Elisei Pecheanu
Partajează asta:
Creştinismul între martiraj şi vedetism (2)
Realitatea ne doare, creştinismul contemporan pendulează între martiraj şi vedetism. Avem o mulţime de „trupe creştine” care toată săptămâna cântă lumii şi produc distracţie, iar duminica cântă la închinare. Am băgat lumea în biserică şi-n viaţa credincioşilor. Avem concerte creştine în timp ce alţii abia se unesc 3-5 să cânte o cântare şi câtă bucurie au. Avem titluri şi doctorate în teologie în timp ce fraţii din „lumea a treia” se bucură să asculte ceva din Cuvânt. Avem megabiserici luxoase în timp ce în ţările unde creştinismul e interzis fraţii se adună în clandestinitate prin păduri.
Citește și
Creştinismul între martiraj şi vedetism (1)
Partajează asta:
Sărbătoarea ca biruință!
„Cântaţi cu veselie lui Dumnezeu, care este tăria noastră! Înălţaţi strigăte de bucurie Dumnezeului lui Iacov!
Cântaţi o cântare, sunaţi din tobă, din harpa cea plăcută şi din lăută!
Sunaţi din trâmbiţă la luna nouă, la luna plină, în ziua sărbătorii noastre!
Căci aceasta este o Lege pentru Israel, o poruncă a Dumnezeului lui Iacov. El a rânduit sărbătoarea aceasta pentru Iosif, când a mers împotriva țării Egiptului…”
Psalmul 81:1-5
Ceea ce mă uimește, câteodată, nu este faptul că avem necazuri ci bucurii și sărbători… Dincolo de spinii încercărilor care înțeapă talpa peregrinului prin colbul planetei noastre, Dumnezeu ne face parte și de veselie și desfătare. Serbăm Crăciunul, Paștele, Rusaliile, zile de naștere, cununii, binecuvântări, botezuri, absolviri și tot felul de alte reușite! Lumea se îmbracă în straie de sărbătoare, zâmbetele oamenilor întregesc coloritul decorurilor somptuoase, delicatesele de pe mese răpesc privirile și celor mai bravi „cavaleri de război” care spun că ei nu poftesc… Mirosul de cozonaci făcuți cu drag de mâinile duioase ale mamei și îmbrățișarea fermă a tatălui îți spun că viața merită trăită.
Deși acestea par banalități, ele sunt adevărate minuni contemporane. Nimic nu ar fi posibil fără biruința divină. Să nu uităm în ce lume trăim. O lume care a căzut din climatul edenic. O lume care „zace în cel rău”. Trăim pe un pământ care este blestemat să dea „spini și pălămidă”. Și totuși, sărbătoarea, ca realitate, sfidează gravitația acestei lumi decăzute. În loc să ne lase să ne afundăm în tenebrele prăpăstioase ale unei lumi strivite de hidoșenia păcatului, sărbătoarea ne de aripi să ne înălțăm în seninul păcii dumnezeiești. Sărbătoarea ne ajută să zburdăm în libertate așa cum o fac mielușeii pe pământul aburind al unei zile de primăvară. Ce vreau să spune este că trebuie să învățăm să privim sărbătoarea ca pe o biruință! O biruință a Dumnezeului Atotputernic în fața arsenalului celui rău. Psalmul 81 ne ajută să întrezărim această perspectivă. Sărbătorile, în iudaism, nu aveau în primul rând rolul să-i distreze sau să-i bine-dispună pe evrei ci acela de a le aminti de biruința divină, de Dumnezeu. Cred că și noi trebuie să înțelegem că sărbătorile nu sunt meninte să ne facă să uităm de Domnul, ci, dimpotrivă, să ne amintim de El. Doi tineri care se căsătoresc în Domnul, într-o lume în care vrăjmașul este regele divorțurilor, devin protagoniștii unei minuni. Un copil care este adus la binecuvântare, într-o lume în care nimicitorul își desăvârșește blestemele, ne oferă spectacolul unei minuni copleșitoare. Sărbătorirea unui Hristos Înviat într-o lume care s-a plecat resemnată pe genunchi în fața morții este mai mult decât am fi putut spera vreodată! Da, sărbătoarea este o biruință! Să nu uităm asta. Așadar, când se ivește minunea unei sărbători, să fim vigilenți. Să nu ne umplem doar stomacul… Să ne umplem și inima!
Pastor, Costel Ghioancă
Partajează asta:
În atelierul lui Dumnezeu în vederea graduării !
„ Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6)
Nu, nu am ajuns încă desăvârşiţi. Mai este încă de lucru în fiinţele noastre. În atelierul de lucru al lui Dumnezeu se lucrează intens. Fiecare credincios care a intrat de bună voie în acest loc simte din plin efectele lucrării de modelare, cioplire, şlefuire spirituală, lucrare făcută cu multă migală şi atenţie desăvârşită din partea Maestrului. Trebuie să ne asemănăm din zi în zi mai mult cu Domnul Isus. De aceea prin Duhul Sfânt, Tatăl nostru din ceruri lucrează clipă de clipă la pregătirea noastră pentru a deveni o Mireasă „fără pată şi fără zbârcitură” pentru Mirele nostru drag, Domnul Isus Hristos. Această lucrare de transformare, de sfinţire a celor credincioşi uneori „doare”. Zgura răufăcătoare se desprinde uneori foarte greu de metalul preţios, aşa că suntem chemaţi la răbdare, îndelungă răbdare şi chiar la răbdarea sfinţilor. Maestrul lucrează cu mare atenţie aşa încât să nu se piardă nimic din ceea ce s-a câştigat până acum, nimic din ceea ce s-a câştigat prin jertfa de la Calvar. Suntem preţuiţi în ochii lui Dumnezeu. Suntem pregătiţi intens pentru cerul care de asemenea este pregătit pentru noi. Trebuie să devenim oameni pregătiţi pentru locul pregătit. Vine ziua „graduării” noastre.
- 1. Fii bine încredinţat de lucrurile acestea.
Nimic din ce se întâmplă în viaţa ta de credincios nu este la întâmplare. Eşti sub privirea binecuvântată a Marelui Maestru. Tu trebuie să devii „cineva”. Eşti special în ochii Domnului.
- 2. Fii conştient că Cel ce te prelucrează nu este un om ci Dumnezeu.
Da, de cele mai multe ori nu mâna directă a lui Dumnezeu te atinge pentru a te prelucra ci intervenţia umană. Dumnezeu se foloseşte de fraţii de credinţă şi chiar de oamenii din afara Bisericii, ca de nişte unelte ascuţite şi tăioase ca să te modeleze după voia Sa.
- 3. Fii bucuros că ceea ce se petrece în viaţa ta este ceva bun, o bună lucrare.
Chiar dacă doare, chiar dacă suferi, chiar dacă trebuie să rabzi mult… lucrarea care o face Dumnezeu este o lucrare bună, de calitate. El ne vrea binele vremelnic şi mai ales cel veşnic.
- 4. Fii răbdător, lucrarea se va termina, se va isprăvi.
Orice început are şi un sfârşit. Dumnezeu nu lasă lucrurile începute, neterminate. El tot ceea ce începe duce la bun sfârşit. Aşteaptă cu răbdare ziua lui Isus Hristos. Este hotărâtă de Dumnezeu. Vine în curând. Nu vei fi dezamăgit. Soseşte ziua „graduării” spirituale. Vine ziua răsplătirilor. Se pregăteşte şi cununa pentru cei ce se vor asemăna cu Domnul Isus şi-I vor fi mireasă Sa.
Doamne Te rugăm să te ocupi de noi. Te rugăm să lucrezi în noi desăvârşirea Ta. Te rugăm să ne faci să ne asemănăm cu Domnul Isus. Te rugăm să ne dai răbdare să putem aştepta răsplătirea Ta. Îţi mulţumim.
Aşa să ne ajute Dumnezeu !
Pastor, Elisei Pecheanu
Partajează asta:
Reducerea disonanței
Psihologii Festinger și Aronson (1960) afirmă că „existența simultană a unor cunoștințe care nu se potrivesc unele cu altele într-un fel sau altul (disonanța) duce la un efort din partea persoanei care încearcă să le pună cât mai mult în concordanță (reducerea disonanței)”. În alte cuvinte, din punct de vedere al psihologiei sociale, tendința oamenilor este să găsească mecanisme care să reducă disonanța (conflictul) care apare în interacțiunea cu alte persoane. Există, așadar, o cale naturală (psihologică) de gestionare a conflictelor. Potrivit acesteia, psihologii amintiți văd mai multe soluții prin care se poate ieși din presiunea și anxietatea conflictului (disonanței): „Fiecare se poate convinge pe sine că cealaltă persoană care nu e de acord cu el este lipsită de importanță; sau că subiectul nu este important; sau își poate schimba părerea; sau poate încerca să schimbe părerea celorlați; sau poate căuta sprijin la ceilalți”. Iată, deci, mai multe „ieșiri de urgență” din zona de conflict. Cele mai multe din aceste soluții au în comun accentul pus pe cei sau cele din exterior: reconsiderarea valorii adversarului, a subiectului, căutarea unui grup de suport etc. Prea puțin, soluțiile țintesc spre schimbări care să vină din adâncul propriei fiinţe. Chiar și „schimbarea opiniei personale” este, întâi de toate, un mijloc de eliberare a presiunii acumulate în conflict și nu atât de mult un act altruist care vizează confortul celuilalt.
Ce spune Biblia despre reducerea disonanței? În Coloseni 3:13 nu ni se propune o cale naturală (psihologică) de ieşire din zona de conflict ci una supranaturală (spirituală): „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” Din punct de vedre biblic, disonanţele se reduc în primul rând prin iertare. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmeze cei care sunt copii de Dumnezeu. O altă observaţie care merită se fie amintită este legată de rolul iertării în precesul de gestionare a conflictului. Deşi, fără îndoială, iertarea este benefică pentru cel care o oferă (funcţionând ca un fel de echivalent psihologic al depresurizării emoţionale), binele cel mai mare îl vizează pe oponent, pe cel care primeşte iertarea. Iertarea îi dă adversarului aripi să zboare din prăpastia urii şi a amărăciunii, iertarea ridică pe celălalt. Aşa a procedat Domnul Isus cu noi. Când Mântuitorul spunea pe cruce „Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac!”, iertarea nu viza în primul rând un confort sufletesc personal ci posbiliatea ca noi, cei care eram vrăjmaşi (în disonanţă) cu Dumnezeu, să scuipăm poluarea din inima înnegrită de cărbunii urii şi să respirăm pentru întâia dată (ca un nou născut) aerul proaspăt al iubirii divine. Dumnezeu vrea şi astăzi să aibă un impact similar în viaţa oamenilor, folosindu-se de cei care optează pentru varianta biblică de reducere a disonanţei.
Pastor, Costel GHIOANCĂ
Partajează asta:
Cheia fericirii
Ioan 13:17 „ Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.”
Toţi oamenii de pe pământ doresc să fie fericiţi. Nimeni nu doreşte în mod conştient şi intenţionat să ajungă nefericit. Este o permanentă alergare a tuturor generațiilor după fericire. Tot aşa de adevărat este faptul că unii caută fericire numai în lucrurile trecătoare. Chiar dacă acestea sunt necesare existenţei noastre vremelnice, dacă fericirea umană este condiţionată numai de ele atunci odată cu trecerea lor piere şi fericirea. De aceea Domnul Isus prezintă adevărata fericire ca fiind un rezultat al celor două atitudini faţă de Cuvântul divin: cunoaştere şi împlinire.
Cunoaşterea Cuvântului Sfânt
„Dacă ştiţi aceste lucruri…”
Domnul Isus a fost fericit în adevăratul sens al cuvântului deşi a cunoscut ce înseamnă lipsa, durerea trupească şi sufletească, plânsul, respingerea, batjocura, moartea. Toate aceste stări ne sunt şi nouă familiare de aceea Domnul Isus ne oferă posibilitatea trăirii adevăratei fericiri. El ştia: „că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu se duce” (Ioan 13:3). Toate acestea şi încă multe alte adevăruri cunoscute de El Îl făceau fericit în împlinirea misiunii Sale de Mesia, Hristosul, Răscumpărătorul omenirii păcătoase. El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (Ioan 1:1). El este Adevărul (Ioan 14:6). Cuvântul Său este adevărul (Ioan 17:17). Tu cunoşti ADEVĂRUL ? Adevărul cunoscut aduce slobozenia, adică adevărata fericire (Ioan 8:32), cu o condiţie: împlinirea Adevărului (Cuvântului), nu numai cunoaşterea Lui. Cunoaşterea fără împlinire aduce osânda (Evrei 10:26-27).
Împlinirea Cuvântului Sfânt
„…ferice de voi dacă le faceţi.”
Foarte interesantă este relaţionarea dintre împlinire şi cunoaştere prezentată de Domnul Isus. Aici în textul prezentat, Domnul spune că fericit este cel ce aplică ceea ce cunoaşte despre Adevăr. În aceeaşi Evanghelie la capitolul 7 cu versetul 17, Domnul Isus spune astfel : „Dacă vrea cineva să facă voia Lui (a Tatălui din ceruri), va ajunge să cunoască…” Iată deci, cunoscând şi împlinind Adevărul ajungi la fericire, şi împlinind Adevărul cunoscut, ajungi să cunoşti şi mai mult despre Adevărul infinit. Aşa se capătă adevărata fericire. Tu dragul meu, eşti fericit ? Care este izvorul fericirii tale ? Domnul Isus este adevăratul izvor al fericirii şi dătătorul cu inimă largă al acesteia. El a zis : „Eu am venit ca oile (Mele) să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10/b) Tot El a zis : „Veniţi al Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28)
Doamne Isuse, ajută-mă să Te cunosc şi mai mult, să Te iubesc şi mai mult, să Te ascult şi mai mult, să împlinesc Cuvântul cunoscut şi mai mult şi să Te aştept şi mai mult. Amin !
Pastor, Elisei Pecheanu
Partajează asta:
Orfani, sau cu Duhul Sfânt?
Domnul Isus Hristos a promis că după înălțarea Sa la cer nu ne va lăsa singuri (orfani) ci ne va trimite un Mângâietor, adică pe Duhul Sfânt (Ioan 14:16). Cum putem însă să știm dacă Duhul Sfânt este cu noi sau nu? Cum putem ști dacă suntem orfani, sau cu Duhul Sfânt?
Din nefericire, tot mai multe persoane au început să învețe doctrina despre Duhul Sfânt din cărți, de pe site-urile carismaticilor, de pe DVD-uri, de la tot felul de conferințe și chiar din „auzite”. În general, toate aceste „surse” afirmă că dovada prezenței Duhului Sfânt constă în existența minunilor, în manifestarea unor daruri supranaturale, într-o stare de extaz, în sentimentalism etc. Sunt aceste lucruri adevărate? Depinde de unde ne luăm învățătura, depinde din ce izvoare ne adăpăm…
Mulți creștini sinceri, căutători neobosiți ai lui Dumnezeu, se simt frustrați și neîmpliniți pentru că li se pare că în viața lor (sau în biserica lor) nu este Duhul Sfânt, că acesta nu lucrează cu putere și alte lucruri de acest gen.
Ce spune Biblia despre rolul principal al Duhului Sfânt? Aici trebuie să căutăm răspunsuri dacă vrem să avem o doctrină corectă:
- Duhul Sfânt „nu se dă în spectacol” ci îl proslăvește pe Hristos (Ioan 16:14). Niciodată, într-o biserică Duhul Sfânt nu va dori să îndrepte atenția asupra Sa ci asupra Domnului Isus.
- Duhul nu lucrează cu darurile ci cu Cuvântul. Avem uneori impresia că la fiecare întâlnire de la biserică Duhul trebuie să împartă daruri. Dar nu asta e lucrarea Lui. Noi trebuie să lucrăm cu darurile pe care le-am primit! Duhul „călăuzește în tot adevărul”, „nu va vorbi de la El ci va vorbi despre ce va fi auzit” etc. (Ioan 16:13)
- Când ne dă Duhul Sfânt, Dumnezeu se așteaptă să fim martori nu să facem minuni.
În Fapte 1:8 ni se spune că motivul pentru care suntem „echipați” cu puterea Duhului Sfânt este ca să fim martori, adică să vorbim despre Domnul Isus, să folosim Cuvântul.
Concluzia este că lucrarea principală a Duhului Sfânt este se ne facă să înțelegem Cuvântul Domnului Isus prin faptul că îl ia din Scripturi și îl pune în adâncul inimii noastre.
Ce se întâmplă atunci când „feciorii și fetele voastre vor prooroci, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa visuri!” (F.Ap. 2:17)? Apostolul Petru spune că aceasta este o profeție (din Ioel 2:28-32) care se împlinea la Rusalii, în momentul în care s-a coborât Duhul Sfânt și în alte momente de răscruce cum ar fi „ziua aceea” a revenirii Mântuitorului.
Nimeni nu-l împiedică pe Duhul să facă semne și minuni, să dea visuri și vedenii după cum consideră El. Totuși nu o face așa cum spun „sursele” mai sus amintite pentru că, după învățătura Domnului Isus, nu aceasta este lucrarea Sa principală. Când avem pe Duhul care ne tălmăcește Scripturile știm că nu suntem orfani. Cine altcineva ne poate convinge de păcat și poate face ca vorbele Domnului Isus să ne taie la inimă?
Pastor, Costel Ghioancă
Partajează asta:
Faptele firii sau roada Duhului ?
Galateni 5:19-23
Ce lăsăm în urma noastră ? Zgomot (gălăgie, deranj…) sau un sunet plăcut? Moise, omul lui Dumnezeu din vechime, în psalmul 90:9/b ne spune că anii celui credincios trec lăsând în urmă ca amintire pentru generațiile viitoare un sunet plăcut, armonios. Cum îşi vor aduce aminte de noi cei ce ne vor urma: copiii, nepoții, strănepoţii …, Biserica lui Hristos ? Aceasta este o întrebare demnă de luat în seamă de către fiecare credincios în parte. Nu la întâmplare apostolul Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, aşează la locul potrivit aceste adevăruri. El a avut de-a face în misiunea sa cu cel puţin două feluri de creştini: duhovniceşti si fireşti. De aceea el scrie atenţionându-ne pe toţi : „umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5:16)
Firea pământească are poftele ei specifice care pot produce : „ preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările…” (Galateni 5:19-21) Dar va zice cineva: eu nu am în viaţa mea astfel de lucruri urâte… Atenţie ! Lista lui Pavel se încheie astfel : „ şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.” Deci rafinamentul satanic din vremea noastră s-ar putea să înşele pe cineva cu alte lucruri, neenumerate aici, dar tot fireşti şi satanice. Să nu ne înşelăm singuri : ceea ce facem vorbeşte mai tare decât ceea ce spunem altora ! În astfel de stare nimeni nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (v.21/b). Este numai zgomot zadarnic !
Roada Duhului, dimpotrivă, este : „ dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.” (v.22,23). Deci cine se lasă călăuzit de Duhul Sfânt va avea cu siguranţă această Roadă binecuvântată. În urma lui va rămânea un sunet plăcut, o amintire scumpă, de neuitat, o viaţă trăită în slujba Domnului şi în frica de Domnul. Nu ţi-ai dori o astfel de viaţă ? Să se poată spune cu adevărat şi despre tine : acesta a fost omul lui Dumnezeu ! Dacă da, atunci lasă-te „altoit în Hristos”, născut din nou prin Duhul Sfânt în urma pocăinţei sincere şi a credinţei personale, şi lasă-L pe Duhul Sfânt să-ţi cârmuiască viaţa. În limba greacă termenul folosit pentru cuvântul „roadă” este „karpos” şi are înţelesul de : fruct, rezultat, câştig, rod, sau în mod figurativ: descendent sau lăstar. Adică ceea ce stăpâneşte în interiorul fiinţei va rodi şi se va vedea în afară, va rămânea în urma noastră. Roada Duhului (la singular) este prezentată prin cele nouă faţete, sau atribute vizibile ale vieţii unui creştin duhovnicesc. Am putea împărţi în mod arbitrar, în trei grupuri, cele nouă faţete ale roadei Duhului Sfânt astfel: dragostea, bucuria şi pacea, să definească relaţia noastră cu Dumnezeu; îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, să definească relaţia noastră cu semenii noştri; iar următoarele trei : credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor să definească relaţia creştinului cu sine însuşi. Luându-le însă împreună, aşa cum ne-au fost transmise, şi avându-le din belşug, ele vor demonstra că aparţinem lui Dumnezeu, că suntem cârmuiţi de Duhul Sfânt şi că vom moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa să ne ajute Dumnezeu !
Pastor, Elisei Pecheanu
Partajează asta:
Justetea lui Dumnezeu (1)
Teodicea
Psalmul 73:1-28
Citind Psalmul 73, precum și cartea Iov, un necunoscător al tainelor lui Dumnezeu rămâne perplex deoarece constată că uneori celor credincioși le merge rău și sunt mereu încercați pe când celor păcătoși le merge bine și au parte de multe binecuvântări. Întrebarea care se ridică este: Cum se poate o astfel de nedreptate dacă există un Dumnezeu drept. Adică, așa cum specifică expresia consacrată din originalul grecesc, Problema TEODICEIEI. Unii sunt total dezorientați în fața unei asemenea problematici. Chiar Psalmistul spune că era cât pe ce să cadă de la credință (v.2) confruntat fiind cu această problematică. De ce eu care sunt credincios am parte de atâtea încercări, pe când celor răi și păcătoși le merge bine și prosperă în viață? Oare este Dumnezeu nedrept așa cum consideră unii sau poate că nu există Dumnezeu așa cum Îl tăgăduiesc alții? … În versetul 21 psalmistul mărturisește că era prost și fără judecată când era ispitit să gândească în felul acesta. El deținea răspunsul la marea întrebare despre justețea lui Dumnezeu. Domnul i-a descoperit că cel credincios poate poate depășii asemenea problemă știind că:
1.El are experiența salvării din partea Domnului. ”Tu m-ai apucat de mâna dreaptă”(v.23). Cu aceste cuvinte descrie psalmistul experiența salvării. Dumnezeu Însuși S-a aplecat prin Domnul Isus spre făptura umană prăbușită în prăpastia păcatului și în baza jertfei de la Calvar și a ispășirii păcatelor în baza pocăinței și a credinței în Jertfa Domnului, a apucat pe orice păcătos de mâna dreaptă și l-a scos din mocirla păcatului. Cum ar mai putea o asemenea persoană să se îndoiască de existența sau de dragostea nespus de mare a Lui Dumnezeu. Credinciosul salvat este o adevărată mărturie a dragostei și justeței lui Dumnezeu. El a pus asupra Fiului Său păcatele noastre și deci ”În El avem răscumpărarea și în sângele Lui avem iertarea păcatelor.” Păcatul trebuia pedepsit cu moartea căci plata păcatului este moartea, însă Domnul Isus, Mielul Lui Dumnezeu a murit pentru cei păcătoși iar neprihănirea Lui este partea dreaptă a Lui Dumnezeu oferită în dar celui ce crede în Fiul Său. Această salvare prin harul Lui Dumnezeu oferită în dar celui ce crede în Fiul Său. Această salvare prin harul lui Dumnezeu prețuiește mai mult decât toate bogățiile pământului întreg. Calitatea de Fiu al Lui Dumnezeu întrece orice titlu din această lume pentru că slava lumii trece dar cel credincios deține darul vieții veșnice. Mai este cineva care dorește să aibă fericirea adevărată începând de aici de pe pământ și pentru veci? Să vină să-l experimenteze pe Dumnezeu precum și harul Său bogat potrivit cu chemarea Domnului Isus care zice: ”Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Promisiunea Lui fermă este: ”Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni, ci îl voi primi.” ”iar dacă în încercările vieții mai suntem ispitiți să ne îndoim de credincioșia lui Dumnezeu, Domnul Isus ne spune ”Nu vă temeți! Sunteți ai Mei și v-am săpat pe mâinile mele.”
Va urma
Păstor coordonator, Dr. Vasile Talpoș
Partajează asta:
Este nevoie de Nero?
Zilele trecute am dat peste un pasaj cutremurător din Analele istoricului Tacitus (60-120 d.Hr). El descrie persecuția pe care Împăratul Nero a dezlănțuit-o împotriva creștinilor în anul 64, pe vremea când apostolii Domnului Isus erau încă în viață. Redau textul:
„Dar toate strădaniile oamenilor, toată generozitatea împăratului și toate jertfele zeilor nu au fost îndeajuns să domolească scandalul sau să înlăture părerea că focul (incediul din Roma în anul 64 d.Hr., n.a) a fost la ordin. Și astfel, pentru a scăpa de aceste zvonuri, Nero a înscenat ca vinovați, pedepsind cu cea mai rafinată cruzime, o clasă de oameni urâți pentru abominațiile lor (erau acuzați de pruncucidere, incest, canibalism etc., n.a), care sunt de obicei numiți creștini. Hristos, de unde derivă și numele lor, a fost executat la ordinul guvernatorului Pilat din Pont sub domnia lui Tiberiu. […] Pe lângă faptul că au fost condamnați la moarte au fost rânduiți să slujească ca obiecte de distracție; erau îmbrăcați în piei de animale și sfâșiați până la moarte de câini; alții erau crucificați; altora li se dădea foc pentru a sluji ca lumini în noapte când trecea lumina zilei. […] Toate acestea duceau la sentimente de părere de rău chiar și față de cei a căror vină merita cea mai exemplară pedapsă; căci se simțea că erau distruși nu pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui individ.” Tacitus, Annales, XV. 44
Oricât ar părea de crud, într-adevăr, trupurile creștinilor erau folosite de Nero ca surse de lumină în bezna nopții. Ce mare a fost harul Domnului față de acești creștini! Ei și-au îndeplinit mandatul de a fi „lumini în lume” dincolo de de mărturisirea prin cuvânt. Au fost lumini cu orice preț. Deviza lor a fost: „Vom fi lumini chiar dacă trebuie să ardem de vii.”
Chemarea de a fi lumini este valabilă și pentru noi. Apostolul Pavel scria: „Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină în mijlocul unui neam ticălos și stricat în care străluciți ca niște lumini în lume” (Filipeni 2:14,15) Interesantă perspectivă! Aceste versete ne arată că există două mari blocaje pentru lumină: cârtirea şi şovăiala. Oare nu cumva este biserica încolţită de aceste două ciumi şi astăzi? Creştinii care ardeau de vii în grădinile nici nu cârteau nici nu şovăiau. În zilele noastre „creştinii” cârtesc şi şovăiesc aproape la fiecare pas. Sunt mereu nemulţumiţi, supărăcioşi, ultra-sensibili la fiecare vorbă, gest….sau orice lucru care nu este pe placul lor. Acesta este motivul pentru care credincioşii de astăzi luminează aşa de puţin! Este oare nevoie de Nero pentru ca poporul Domnului să se trezească? Eu îndrăznesc să spun NU! Cred că cercetarea Duhului lui Dumnezeu încă mai are putere. Ascultă chiar acum şoapta Sa…
Doamne, vrem să ardem pentru tine! Nu vrem să ne aprindă Nero trupurile, vrem să ne aprinzi Tu inimile!
Pastor, Costel GHIOANCĂ
Istorie Evanghelica 