Arhive etichetă: Adrian Papahagi

Adrian Papahagi, Familia naturală: o discuție „artificială”?


Reclame

Care este pozitia intelectualului român fata de valorile crestine si de Biserica? Interviu cu Adrian Papahagi


ADRIAN PAPAHAGI – consilier al Ministrului Afacerilor Externe al Romaniei

Asociația Familiilor din România îl consideră pe dl Papahagi ca pe unul dintre cei mai profamilie si provalori intelectuali din Romania. In mai, dinsul a acordat un interviu d-nei Larisa Iftime, presedintele Pro Vita Media si jurnalista la Ziarul Lumina. D-na Iftime a impartasit cu noi interviul acordat dinsei de catre dl Papahagi, ii multumim, si vi-l recomandam si d-tra. Tot mai rar aflam in Romania contemporana intelectuali carre promoveaza valorile crestine si traditionale. Dl Papahagi este unul dintre ei. Redam in intregime interviul d-lui Papahagi. http://www.ziarullumina.ro/articole;1591;1;56147;0;Nu-concep-civilizatia-europeana-fara-crestinism.html

“Nu concep civilizatia europeana fara crestinism”

Dialog cu Adrian Papahagi, consilier al ministrului Afacerilor Externe

Introducere: Doar o societate crestina, de oameni liberi, demni si egali ar putea grabi reasezarea valorilor în România. Demolarea lumii românesti în cei 50 de ani de comunism si de ateism, de fapt, nu poate fi depasita printr-un “salt” în vidul consumist. Pentru carturar, “cautarea lui Dumnezeu împlineste si transcende totodata idealul cunoasterii”, accentueaza tânarul carturar Adrian Papahagi. Generatia sa, care cuprinde o multime de carturari cu nume certe, daca “va sti sa fie conservatoare si sa îmbine corecta înradacinare în traditia neamului cu întelegerea mersului lumii si, în principal al Europei, ar putea sa reediteze miracolul interbelic”, mai spune domnia sa.

Care ar fi rostul carturarului în lumea de astazi, de la noi cel putin, unde se vorbeste nu rareori despre un haos? Despre o prelungita reasezare a valorilor? Care este prestatia lui în politic?

  Îmi place ca folositi cuvântul carturar, cazut în desuetudine în epoca de barbarie lingvistica în care traim. Îl prefer oricând nefericitului adjectiv “intelectual” care, în lipsa de substanta, se zbate sa obtina, prin impostura neologistica, prestigiu semantic. Presupunând ca intelectualul si carturarul sunt doua specii distincte – si ajung sa cred ca, spre deosebire de carturari, “intelectualii” nu pot fi decât publici -, carturarul se tine adesea departe de lumea politica. Cu alte cuvinte, carturarul este personajul nitel inactual care poate fi gasit mai degraba în biblioteca decât în studiourile de televiziune. Sunetului si furiei politicului le prefera “calmul valorilor”; cliseului, instantaneului, butadei le contrapune tomul, acumularea, durata.

Specia intelectualilor a fost descrisa fara complezenta de Paul Johnson într-o carte memorabila: de la Rousseau la Sartre si Foucault, trecând prin Marx, gândirea lor s-ar zice ca a avut mai degraba efecte nefaste. De cealalta parte, modelul carturarului desavârsit este închis în superba formula prin care Jean Leclercq surprinde esenta benedictismului: “lâamour des lettres et le désir de Dieu”. Benedictinul sau în genere calugarul carturar, îndragostit de litere si în cautarea lui Dumnezeu, împlineste si transcende totodata idealul cunoasterii. Este orizontul în care se situeaza, pastrând proportiile, modestele mele aspiratii. Visez la un Vivarium al zilelor noastre, unde exegeza biblica si studiul literaturii clasice sa se regaseasca în fireasca îmbratisare. Dar sa nu uitam ca Vivariumul lui Casiodor este un succedaneu al falimentului politic al senatorului.

  Si fiindca tot l-am pomenit pe Casiodor, as spune ca, desi este povestea unui esec politic, viata lui demonstreaza ca si carturarii pot avea un destin public. Îl iau cu autoironie ca model pe Casiodor – un alibi convenabil daca, dupa tot ce am spus pâna acum, s-ar gasi cineva sa ma întrebe de ce am abandonat, vremelnic sau definitiv, manuscrisele medievale pentru proiectul politic crestin-democrat sau pentru diplomatie.

Casiodor, pe care l-ati evocat, apartinea clasei senatoriale a Imperiului Roman târziu. Era un aristocrat devenit “aristocrat al mintii”. Cum ati caracteriza “aristocratia mintii” românesti, unde, cum spunea tatal dvs., nu are ce cauta democratia? Cum a evoluat ea de la aprecierile facute de Marian Papahagi?

  Tatal meu se referea probabil la democratia anarhica, rousseauista, egalitarista. Însa la origini, democratia era ea însasi o aristocratie. În vremea lui Pericle, atenienii cu drept de vot erau o elita restrânsa. Idealul democratic nu este asadar unul plebeu, ci aristocratic. Ca sa-l citez pe Leo Strauss, democratia ar trebui sa fie o aristocratie generalizata. Hristos Însusi este, dupa cum zicea Steinhardt, “cel mai mare boier”, iar boieria asta e darul social al crestinismului. Crestinul este un ales, un aristocrat, si trebuie sa îsi tina permanent rangul. O societate crestina este o societate aristocratica, de oameni liberi, demni si egali. Cine nu întelege asta nu întelege nimic din crestinism.

 As vrea ca acest ideal crestin al electiunii, al meritului sa domine si în viata publica, si în cultura. O politica aristocratica e înfruntare de gentlemeni, nu cearta de tate. O “aristocratie a mintii” exclude impostura semidoctilor sau galagia intelectualilor “publici”. Din pacate, atât corpul politic, cât si mintea natiunii au cunoscut o decadere, o vulgarizare fara precedent în ultima jumatate de veac. Secularizarea a dus la o marginalizare a verticalei si, odata cu ea, a ierarhiei si a principiilor aristocratice. Relativismul si nivelarea orizontalei au luat locul înaltimii si al ordinii.

Vorbiti si într-un manifest recent despre idealul unei “aristocratii generalizate”. Nu credeti ca dupa caderea comunismului au aparut premisele revenirii la o traditie culturala si politica “aristocratica”? Tranzitia de care tot vorbim implica si depasirea unei crize morale sau spirituale. Totusi, ce lucruri bune s-au asezat în lumea noastra în ultimii 20 de ani?

  Caderea comunismului nu a adus cu sine sanatatea, ci doar convalescenta. Asemenea unui pacient operat cu succes de cancer, dar care este expus infectiilor postoperatorii, si corpul politic al natiunii noastre este vulnerabil. În vidul postcomunist s-au insinuat, la pachet cu renasterea admirabila a credintei si reafirmarea unor elite autentice, derutele veacului: un spiritualism difuz si heterodox, hedonismul si avatarurile sale, dreptomismul tâmp si fratele sau, multiculturalismul ignar.

  Desi s-au produs multe reasezari benefice, nu cred ca putem depasi cinci decenii de ateism, minciuna si stupiditate programatica prin saltul în vidul consumist. Îmi pastrez asadar ancorarea într-un pesimism antropologic pur conservator, care ma îndeamna sa pun un prognostic rezervat. Cred ca multe lucruri bune, care au supravietuit cumva sub comunism, sunt pe cale sa dispara definitiv. De pilda, nu sunt convins ca nivelul scolii românesti a crescut în ultimii douazeci de ani. Ca profesor, vad studenti din ce în ce mai ignoranti, biblioteci goale în timpul sesiunii. Disparitia admiterii în liceu si facultate, cumulata cu persistenta unui bacalaureat formal si irelevant, creeaza un efect catastrofal. Transformarea universitatilor, inclusiv a celor cu traditie, în fabrici de diplome nu conduce la generalizarea aristocratiei mintii, ci la propagarea unei noi specii: lumpen-intelectualul.

  Aristocratia înseamna efort sustinut pentru un ideal. Înseamna credinta, comportament, doxa, înradacinare. ?aranul autentic sau marele duhovnic sunt aristocrati, în timp ce potentati ai zilei sau chiar mostenitori ai unor nume ilustre pot fi lumpeni perfecti. Dar câti tarani autentici mai avem, din care sa se selecteze Pârvanii, Brâncusii sau Rebrenii de azi? Mai poate umanitatea crescuta între betoane si hranita cu junk food, junk music si junk media sa fie legata de pamântul si traditiile acestui neam? Ce înradacinare mai poate avea un tânar care si-a hranit adolescenta cu MTV, Harry Potter si McDonalds si al carui orizont de asteptare este luminat de neoanele de la mall sau de flash-urile din discoteci? Mutatia antropologica este majora. Libertatea pe care am câstigat-o nu a devenit libertate launtrica, îmbunatatirea incontestabila a traiului nu a adus cu sine îmbunatatirea spirituala. Cu toate acestea, starea de astazi este categoric preferabila celei dinainte de 1989. Tot ce sper este sa apara anticorpi la deriva morala, intelectuala si spirituala a epocii. Astept afirmarea unei generatii de tineri conservatori, idealisti, spiritualizati, satui de relativisme laxe si de lumpenizare. Trebuie sa înceteze domnia mediocritatii din învatamântul universitar.

Ati vorbit de scoala. Ce loc ocupa scoala, în general, printre prioritatile schimbarii în bine a lumii noastre românesti?

Un loc de frunte, fireste. Dar cred ca se merge într-o directie gresita. Cine vrea sa înteleaga de ce poate citi cu folos Criza spiritului american a lui Allan Bloom (de fapt, titlul original, The Closing of the American Mind, sugereaza chiar o “încuiere a mintii”). Nu cred într-o educatie bazata pe asa-zisele “competente”: pentru aceasta ar trebui sa existe scoli de ucenici sau de secretare – deplâng, de altfel, declinul acestui tip de învatamânt vocational. Cred într-o educatie bazata pe cunoastere si cultura. Cred în eruditie si rafinament, ceea ce înseamna învatat pe de rost date, formule, declinari, partituri, poezii. Dar va veti fi convins ca sunt un personaj profund conservator.

  Un învatamânt care înlocuieste cunostintele cu competentele va înlocui stiinta cu mestesugul, eruditia cu îndemânarea si nu va face decât sa erodeze traditia si cultura înalta. Va dau un singur exemplu: priviti în jur la decaderea jurnalismului. Odinioara, jurnalistii erau filologi care stapâneau bine limba si citisera o biblioteca întreaga.. Astazi, sunt “comunicatori”: lejer agramati, vag dezarticulati si profund inculti.

  Solutia ar fi un învatamânt cu doua viteze. Generalizarea educatiei este benefica, deci nu voi regreta epoca în care elitele erau autentice, dar si analfabetismul omniprezent. Pe de alta parte, elevii si studentii de vârf se pierd în învatamântul de masa. As vrea sa vad în România mari scoli asemanatoare acelor grandes écoles din Franta sau institute de studii avansate ca în lumea anglo-americana. În ce priveste liceul, cred ca au supravietuit colegii nationale de bun nivel: mi-as dori însa ca tinerii straluciti pe care îi produc sa nu fie exportati, ci sa ramâna în sistemul universitar românesc. Pentru asta, trebuie sa înceteze domnia mediocritatii din învatamântul universitar.

Cum vedeti aportul generatiei dvs., scolite în anii ’90 în Occident, generatie care a ajuns deja la maturitate?

  Cred în generatia mea, si am spus-o adesea. Avem un dublu avantaj comparativ: eram prea tineri în 1989 pentru a fi fost tarati de comunism, dar nu am crescut în evul “media” pentru a fi obnubilati de hedonism si consumism. Am facut scoala buna si în tara, si în strainatate. Eu unul am studiat si am predat la Sorbona între 1997 si 2005. Pusi cap la cap, mi-am petrecut zece ani în Franta, Italia si Anglia. Dar am ramas întotdeauna extrem de legat de România. Pentru mine, România nu este cariera, ci destin. Este tara mea, ma doare tot ce e rau si ma bucura fiecare pas înainte. Am prieteni admirabili pe care îi respect si îi iubesc. Nu am întâlnit niciunde oameni mai inteligenti decât în România, desi m-am format la Ecole Normale Supérieure, pe unde trece inevitabil o buna parte din elita umanista si stiintifica a Frantei. Cred ca oameni ca Radu Preda, Mihail Neamtu sau Alexandru Gussi au enorm de dat acestei tari. Sunt extrem de fericit ca s-a putut coagula, în jurul lui Teodor Baconschi, un nucleu de tineri patrioti, crestini si bine scoliti, care sa articuleze un nou proiect politic crestin-democrat.

  Asemenea noua, exista nenumarati tineri scoliti, care au succes în afaceri, în administratie, în învatamânt sau în medicina. Ei reprezinta clasa de mijloc în România, indispensabila renasterii acestei tari. Daca aceasta generatie va sti sa fie conservatoare si sa îmbine corecta înradacinare în traditia neamului cu întelegerea mersului lumii si în principal al Europei, cred ca ar putea sa reediteze miracolul interbelic fara a cadea însa în excesele sale.

Care este pozitia intelectualului român fata de valorile crestine si de Biserica?

  Din ceea ce am spus mai sus, veti fi dedus deja ca nu ma identific cu specia “intelectualului” si refuz acest cliseu. Pot vorbi în nume propriu, si va pot spune ce vad la prietenii mei. Eu, unul, sunt crestin-ortodox practicant, chiar daca nu unul prea vrednic. Sunt apropiat de Biserica si iubesc Ortodoxia. Sunt ierarhi carora le datorez mult, începând cu Preasfintitul Vasile Somesanul, care m-a botezat si îmi este duhovnic, si cu Înalt Preasfintitul Iosif, duhovnicul meu de la Paris, caruia îi datorez desteptarea liturgica. Totusi nu clamez apartenenta la Biserica lui Hristos ca pe un titlu de glorie, ci o vad ca pe o datorie fata de mine si semeni. Crestinismul are si o dimensiune civica, sociala, dincolo de cea mistica. De aceea, nu concep civilizatia europeana fara crestinism: identitatea noastra este una crestina, de care nu avem dreptul sa ne dezicem.

  Dar nu toti intelectualii au aceasta pozitie. Foarte multi practica un sincronism stângist, antireligios sau agnostic.. Este dreptul lor sa fie în ton cu veacul, asa cum este dreptul nostru sa fim crestini conservatori, fara a deveni habotnici. Biserica este principala forta conservatoare a neamului. Desi este nevoita sa se adapteze epocii ca institutie lumeasca, ca institutie divina ramâne dincolo de veac. Într-o vreme în care traditia a intrat în disolutie, Biserica este ancora noastra de capatâi. Sunt convins ca Biserica Ortodoxa Româna va reusi sa ramâna punctul de referinta fix într-un peisaj care se schimba cu o viteza uluitoare. Vitala si mistica, mângâietoare si severa – Ortodoxia îsi pastreaza harul si puterea de agregare spirituala si sociala.

 Adrian Papahagi, carte de vizita: Adrian Papahagi este consilier al ministrului Afacerilor Externe, director adjunct al Institutului de Studii Populare, membru fondator si vicepresedinte al Fundatiei Crestin-Democrate, director al Centrului de Istoria Cartii si a Textelor (CODEX), UBB – Cluj, si lector la Catedra de limba engleza a Facultatii de Litere, UBB – Cluj. S-a nascut la 20 martie 1976, la Cluj, a urmat Liceul “Gheorghe ?incai” (1994), apoi, ca elev strain, École Normale Supérieure – Rue dâUlm Paris (1997-2000). A obtinut licenta în engleza si germana si a urmat doi ani de studii clasice la Universitatea “Babes-Bolyai” Cluj, dupa care a studiat (master si doctorat în filologie – summa cum laudae) si predat la Universitatea Paris – IV Sorbonne si la Institut Catholique de Paris (1999-2003).

Are un volum de autor si a editat alte patru, a publicat 20 de articole stiintifice în reviste occidentale si câteva zeci de articole (editoriale, cronici, atitudine) în “România Literara”, “Adevarul Literar si Artistic”, “Revista 22″, “Dilema”, “Cuvântul”, “Echinox”. (Interviu realizat de Larisa si Constantin Iftime)

Teodor Baconschi – Creștinism și democrație


Teodor Baconschi, actualul ministru al afacerilor externe și-a lansat recent prin intermediul Fundației Creștin Democrate, cartea Creștinism și democrație. Despre aceasta, autorul spunea că nu reprezintă o producție nouă, ci mai degrabă o selecție de articole publicate în ultimii doi, trei ani. Lucrarea menționată a apărut la Editura Curtea Veche în cadrul colecției Democraţia creştină – serie coordonată de Mihai Neamţu şi Adrian Papahagi.

Teodor Baconschi este diplomat, om politic şi eseist. S-a născut la 14 februarie 1963, la Bucureşti, ca fiu al scriitorului A.E. Baconsky.
A fost ambasador pe lângă Sfântul Scaun (1997-2001), în Portugalia (2002-2005) şi Franţa (2007-2009), precum şi director general (2001-2002) şi secretar de stat (2005-2006) în Ministerul Afacerilor Externe. Între lunile octombrie 2006 şi august 2007, a fost consilier prezidenţial.
Din decembrie 2009, este Ministrul Afacerilor Externe.
În luna iunie 2010, a înfiinţat Fundaţia Creştin-Democrată, al cărei preşedinte-fondator este.
Teodor Baconschi este doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona şi comandor al Legiunii de Onoare (Franţa).

Publicaţii (selectiv): Le Rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque (Desclée de Brouwer, 1996), în traducere română: Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (Anastasia, 1996); Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios (Anastasia, 1996); Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei (Anastasia, 1999); Puterea schismei. Un portret al creştinismului european (Anastasia, 2001); împreună cu Horea Bernea: Roma Caput Mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (Humanitas, 2001); Insula Cetăţii. Jurnal pari­zian (Curtea Veche, 2005); Despre necunoscut (Humanitas, 2007); Turn înclinat (Curtea Veche, 2007); Pe ce lume trăim? (Editura Fundaţiei PRO, 2007); 111 incursiuni în Cotidianul românesc (Curtea Veche, 2009).

Informațiile despre autor sunt preluate de pe site-ul Editurii

%d blogeri au apreciat asta: