Arhive etichetă: Costel Ghioancă

Cum putem să-l iubim mai mult pe Dumnezeu si să ne sfintim spre a-i fi tot mai plăcuti Lui?


În calitate de creștini dorim să-l iubim mai mult pe Dumnezeu și să ne sfințim spre a-i fi tot mai plăcuți Lui. Mijloacele prin care pot fi atinse aceste ținte sunt numeroase: Scriptură, rugăciune, post, predici, părtășie frățească etc. Dar, să nu uităm mediul!
Este important în ce mediu trăim, ce anturaj avem, câte televizoare și laptopuri avem în casă și cât de mult încremenim în fața lor. Și în viața spirituală există câte un „picamăr” pe care este foarte greu să-l ignori. De multe ori, devine parte din familie. Pare inofensiv, îl scuzăm, dar „picamărul” spiritual este zgomotos și nu se lasă neglijat.
Biblia îl numește fericit pe omul care știe să-și aleagă mediul în care trăiește: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori!”(Ps. 1:1).
Poate că acestă reflecție este binevenită și pentru tine. Este vremea să ne verificăm mediul în care trăim, cu ce ne petrecem timpul și ce ne împiedică pe calea sfințirii. A sosit vremea să ne apucăm de curățenie și să nu lăsăm ca lucrurile lumești să devină parte din viața noastră, zdrobindu-ne inima, câte un pic, în fiecare zi.

________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 

Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel” 
DEJ (ROMANIA)

http://www.emanueldej.ro

Iarăși e Crăciun!


De fiecare dată când sărbătoresc Crăciunul îmi răsună în minte  un cântecel al copilăriei, ale cărui versuri spuneau:
Iarăși e Crăciun
Clopote răsun
Ding, dong, ding
Sună peste crâng
S-a născut un Prunc!
 
Cred că trăsătura Crăciunului de a fi „iarăși” poate fi privită ca o dublă reflecție:
1.              Pentru unii, „iarăși e Crăciun” reflectă monotonia. Nimic special, nimic ieșit din comun. E pur și simplu, încă odată, Crăciun. Și dacă tot e, din nou, Crăciun, atunci cel care sărbătorește monotonia se prinde într-un lanț al lui „iarăși”: iarăși cumpărături, iarăși cadouri, iarăși brad, iarăși decoruri, iarăși curățenie, iarăși vizite, iarăși colinde, iarăși tradiții și ritualuri… Nu e nimic nou! Totul este un „iarăși”. Și ce credeți? Monotonul o va lua „iarăși” de la capăt și anul viitor!
2.              Pentru alții, „iarăși e Crăciun” reflectă harul. Totul este special, totul este ieșit din comun. Cel credincios știe că încă o ocazie de a sărbători Crăciunul înseamnă har. Înseamnă că ne aflăm „în anul de îndurare al Domnului”, că ne mai putem pocăi, că se mai poate ca sufletele să fie salvate… „Iarăși e Crăciun” este pentru copilul lui Dumnezeu o serbare a harului. Este, parcă, o șansă în plus dăruită de Dumnezeu omenirii. „Iarăși? Iarăși? Nu-mi vine să cred! Câte șanse ne mai dă Dumnezeu? Ce har!!!…”, spune creștinul adevărat. Toate colindele, poeziile și predicile de Crăciun aduc „iarăși”, cu o prospețime nouă, același mesaj: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul.” (Luca 2:10,11).”
Rezultatele, sunt în deplină concordanță cu ceea ce înțelegem atunci când „iarăși e Crăciun”. Dacă minunea întrupării lui Mesia vibrează cu monotonia din viața și inima noastră, rezultatul va fi un „iarăși” cu condimentat cu sărbătoare… Iarăși am cântat, am mers la biserică, ne-am dăruit cadouri și am rămas aceiași oameni. Nu se va schimba nimic nici în relațiile dintre noi, nici în frecventarea bisericii, nici în relația cu păcatul, nici in biruirea firii. „Iarăși-ul” monotoniei duce la un „același” al superficialității.
Dacă miracolul nașterii Mântuitorului vibrează cu conștientizarea harului pe care Dumnezeul îl revarsă peste noi încă odată, rezultatul va fi ceva cu totul nou. O transformare pe care o va face Duhul lui Dumnezeu și care ne va afecta pe fiecare în parte. Când înțelegi harul te smerești așa cum au făcut-o magii și păstorii și pleci acasă schimbat, plin de bucurie. Credința devine din superficialitate, o pasiune vie pentru Domnul.
Astăzi, „iarăși e Crăciun”. Ce înseamnă pentru tine? Monotonie sau har? Doar atunci când poți da al doilea răspuns, ai cu adevărat parte de   Sărbători Fericite!
________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 

Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)

http://www.emanueldej.ro

Concertul de colinde al corului BCB Nădejdea din 2009


Înregistrare și editare video Ovidiu Ferenz

Partea 1

1)O noapte preasfintita-Do/la vioara dr.Cristian Caraman/Dirijor:Prof.Ema Talpos

2)La Betleem in noapte-Sol/Dirijor:Prof.dr.Cri­sian Caraman Mesaj:Pastor Costel Ghioanca

3)O Betleem oras micut-Fa/Dirijor:prof.Ema Talpos

4)S-a nascut in Betleem-dirijor:prof.dr.Cristi­an Caraman

5)La Betleem colo-n jos Mesaj:Pastor Coord.Prof.dr.Vasile Talpos

6)Fulgii de zapada-Mib/dirijor:prof.Lidia Talpos

7)Ingerii vestesc voios-Fa/dirijor:prof.Lidia Talpos

8)solo:Dorotheea Caraman-E seara deCraciun LApian/orga AP

Partea 2

Partea 3

În căutarea fericirii…


Ați auzit de cea mai mare alergare de pe Planetă? Sigur că da! Este goana după fericire… Deși nu prea este voie să se facă generalizări, îndrăznesc să spun că toți oamenii doresc să fie fericiți. Nu vreau să discut aici puținele cazuri ale celor care nu râvnesc fericirea. Ține, poate, mai mult de patologie decât de teologie.
Cele mai mari eforturi, cei mai mulți bani, cea mai mare energie, cele mai multe sentimente etc. sunt investite în „afacerea” fericirii. Miza este foarte mare pentru că, pe cât de dulce este gustul fericirii, pe atât de amară este experimentarea goliciunii sufletești și a neîmplinirii. Problema se complică și din pricina acestui montagne-russe  al circumstanțelor în care trăim. Împrejurările se schimbă și suntem când sus, când jos, cu o viteză amețitoare. Prin urmare, pendulăm nebunatic între agonie și extaz, între zâmbet și suspin, între lacrimi și chicoteli, între fericirea vaporizată și tonajul excesiv al durerii. Toate „obiectele” fericirii noastre sunt efemere. Sănătatea se șubrezește, frumusețea trece, job-urile se pierd, banii la fel, cei dragi… pier și ei. Dacă ar exista o cale de ieșire de aici… O soluție… Există! Numai că mulți nu o bagă în seamă. Ea este simplă și complicată în același timp.
Asaf spunea: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu…” (Ps. 73:28 a). Este atât de simplu! Dumnezeu, Creatorul nostru ne dăruiește adevărata fericire atunci când ne apropiem de El. Cum? Asaf continuă: „…pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale” (Ps. 73:28 b). Dumnezeu ne oferă  fericirea atunci când ne dăruiește ceva stabil, etern. Este Însăși Persoana Sa!  Dumnezeu „nu trece” iar atunci când ne legăm fericirea de El, nici ea nu mai zbunghește pe neobservate. Este chiar atât de simplu! Atunci de ce nu găsesc oamenii o asemenea fericire? Pentru că soluția este și complicată, după cum aminteam mai sus.
Îngerii le-au spus, odinioară, păstorilor de pe câmpiile Betleemului: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul.” (Luca 2:10,11). Apropierea de Hristos este apropierea de un Domn. Aici este problema! Oamenii nu vor să se apropie de Dumnezeu pentru că vor să rămână proprii lor stăpâni.  Apropierea de Dumnezeu aduce fericire dar aduce și smerenie. Nu mai ești tu cel care îți conduci viața ci Isus Hristos, Domnul. Iată motivul pentru care calea spre fericire este complicată! Mulți ar vrea fericirea pe care o dă Dumnezeu dar nu vor să-L recunoacă pe El ca Domn.
Tu, ești o persoană cu adevărat fericită,? Sau, poate, ar trebui să întreb, mai degrabă: este Isus Hristos Domn peste întreaga ta viață și în toată umblarea ta?
________
Pastor, COSTEL GHIOANCA 

Biserica Crestina Baptista Nr.1 „Emanuel”
DEJ (ROMANIA)

www.emanueldej.ro

„Mâncați trupul Meu!”


De departe, aceasta este una din cele mai șocante afirmații ale Mântuitorului. Nu este de mirare că urmașii Săi, au ajuns să fie acuzați de canibalism chiar în perioada în care creștinismul abia înmugurea. La ce se referă, oare, Isus Hristos când spune: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. (Ioan 6:53)?
Contextul pasajului ajută foarte mult la elucidarea unei astfel de afirmații enigmatice. În Evanghelia după Ioan se poate citi că Mântuitorul înmulțise cinci pâini și doi pești și hrănise peste cinci mii de oameni. Bucuria lor a fost imensă! Au început să-l urmărească pe Isus cu toată îndârjirea. Nu în fiecare zi ai parte de o asemenea magie! De acum înainte stomacul lor nu avea să mai sune ca o tobă goală pentru că era acolo Cineva care le putea dărui pâinea cea de toate zilele.
În această împrejurare Isus spune: „Eu sunt Pâinea vieții.” (Ioan 6:48). Apoi, mai spune: Pâinea care Se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară”. (Ioan 6:50). Hristos folosește aici o metaforă care arată că El poate oferi mai mult decât oferă pâinea fizică. El oferă viața veșnică. Numai cine „se hrănește cu Isus” are parte de viață veșnică, după cum promite: „Şi voiaCelui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. (Ioan 6:39). Câtă bucurie să știi că Fiul nu pierde nimic din ceea ce îi dă Tatăl în mâinile Sale! Fără Isus, „nu avem viață în noi înșine”…. Suntem niște simple cadavre mobile.
Cum putem, atunci, să „mâncăm trupul lui Hristos”? Este vorba de o unire cu El. La fel cum pâinea fizică devine parte din noi prin ceea ce oferă ea, trebuie să existe o unire spirituală cu Hristos: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.” (Ioan 6:56). Liantul care sudează unirea nostră cu Isus Hristos este credința„Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Credința, la rândul ei, nu este meritul nostru ci lucrarea lui Dumnezeu: «Dar sunt unii din voi care nu cred.» Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă.  Şi a adăugat: «Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.»(Ioan 6:65).
Ce să facem, totuși, că să „ne hrănim” cu Hristos? Sa facem ce a făcut Petru: Atunci Isus a zis celor doisprezece: «Voi nu vreţi să vă duceţi?»  «Doamne», I-a răspuns Simon Petru, «la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.»” Aceasta înseamnă să implorăm îndurarea lui Dumnezeu, să vedem măreția lui și păcătoșenia noastră și să recunoaștem că numai și numai El este Cuvântul (Pâinea) care ne poate da adevărata viață. Așează-te pe genunchi și spune: „Doamne, nu găsesc nimic bun în mine. Numai îndurarea Ta mă poate salva!”
Pastor, Costel Ghioancă

Mirare


 Ce este mirarea? Este acea stare care însumează un mănunchi de trăiri intense precum nedumerire, admiraţie, surprindere şi altele ca acestea. Este unul din „ingredientele exotice” pe care Dumnezeu le-a pus în noi… Asta, ca să ne minunăm de El, să îl admirăm pentru măreţia Lui, să admirăm lucrarea mâinilor Lui, să ne surprindă frumosul, sublimul, culoarea, sunetul şi celelate sclipiri ale creaţiei divine care bat la poarta simţurilor noastre.
            Cu ceva zile în urmă m-a prins şi pe mine mirarea… Numai că, nu neapărat o mirare directă, mai mult o mirare colaterală. Să fiu un pic mai precis: m-am mirat de mirarea altcuiva! Ce s-a întâmplat?
            Mă aflam la ora de studiu biblic (pe grupe) a unei biserici din SUA, eram în jur de 10 persoane, sub îndrumarea unui lider care ne-a informat că urma să studiem din Genesa, despre istoria străveche a vieţii lui Iosif. Bun, super, m-am gândit eu! Şi a început lecţia….
            Toată lumea liniştită, o tânără, însă, îmi atrage atenţia.  Avea peste 20 de ani şi stătea lângă unul, probabil prietenul ei. Ea, plină de viaţă, el cu ochii foarte tulburi şi pe jumătate adormit. Din ce spunea ea, avusese de mai mulţi ani o relaţie cu creştinismul şi deci, familiarizată cu ce înseamnă acesta. Numai că, în momentul în care învăţătorul a început să spună despre viaţa lui Iosif, tânăra era mai mult decât uimită. Mai uimtă ca un copil de 3 ani. Parcă Iosif ar fi fost un personaj venit dintr-o lume extra-terestră, păşind pentru prima dată, în acea duminică dimineaţa,  pe solul planetei noastre. Mai ales când învăţătorul a spus că Iosif a fost vândut de fraţii lui, tânăra a exclamat: „Nu se poate!”. Ea se mira şi eu mă miram şi mai tare… de mirarea ei. În tot acest timp, prietenul ei stătea pe scaun, lăsat pe spate, cu mâinile încrucişate, cu ochii tulburi (l-am suspectat că ar fi fost băut sau drogat, dar poate mă înşel) şi mestecând gumă. Dintr-o dată, ea se opreşte din mirare şi spune: „Simt că prietenul meu este chemat să fie predicator…Ar fi unul foarte bun.” La care el, printre molfăieli şi cu o voce gravă spune: „Eu…simt că destinul meu este după Răpire!” Acum, deja, mă miram şi mai tare… Eram total nedumerit, dar am tras o concluzie…
            Trebuie să citim şi să credem Biblia! Este nevoie să o citim, acasă, în fiecare zi, nu doar la biserică. Trebuie să fim înrădăcinaţi în Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne hrănim în fiecare zi din el. Dacă nu, cred că nu va trece mult până când vom ajunge să ne mirăm unii de alţii. Şi, în loc să trăim fiecare clipă pentru Domnul şi gloria Lui, vom fi contaminaţi de o veşnică…mirare!
Pastor, Costel Ghioancă

(Huidu)ielile unei nații superstițioase


Săptămâna aceasta aproape toată lumea a fost „cu Huidu-n gură”. Huidu-n sus, Huidu-n jos pe fiecare post și „postuleț” de televiziune, în ziare –electronice sau nu-, reviste, gazete, tabloide, săli de universitate și cârciumi jegoase îmbâcsite de fum și manele și pe unde nu în altă parte…  Toți „experții” născuți în doar câteva ore, cu o putere de pătrundere aproape supra-omenească, precum zeii din mitologia greco-romană, s-au așezat confortabil în scaunele juriului pentru a delibera dacă, cum și cât a fost vinovat Huidu, vedeta de televiziune, pentru un accident rutier în care și-au pierdut viața trei persoane nevinovate.
Din nefericire eu nu fac parte din categoria acestor „eminențe”, așa că nu îmi voi da cu părerea asupra acestui caz ultra-mediatizat. Pe mine altceva mă interesează – că (Huidu)ielile din ultima săptămână nu au fost simple exerciții de gargară socială care oferă „satisfacție” și adrenalină unei nații și așa plictisite și resemnate în existența-i simplistă pe la periferia Europei, (Huidu)ielile, zic, sunt reflecția clasică a unui popor superstițios. De la mâța care ne taie calea, la ghinionul care-o urmărește pe vedeta noastră, atât pe pârtiile Austriei cât și pe șoselele dezlânate ale României. Să fie vreun blestem, o zi fatidică, o aură întunecată, ce o fi?
Și uite așa, platourile tele(viziunilor) au fost ticsite de o gașcă pestriță de astrologi, fenomenologi, psihologi, para-psihologi, psihiatri, polițiști, procurori, oameni politici, piloți, juriști și alți vorbăreți. Să vezi numai cum explică influența pe care aliniamentul planetelor a avut-o asupra lui Huidu, chestii complicate de numerologie, vrăjitorie și câte alte bazaconii!
Pe mine toată faza m-a dus cu gândul la o altă scenă și o altă nație: Babilonul profetului Daniel. Când împăratul Nebucadnețar a avut niște visuri nu tocmai cu iarbă verde și mielușei care zburdă pe câmpii, a concovat și el o gașcă izbitor de asemănătoare cu gașca noastră:„Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe haldei ca să-i spună visele. Ei au venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului.” (Daniel 2:2). Se pare că „Babilonul” nu este chiar atât de departe de noi și nici trăirea „babilonică”. Chiar și unii dintre așa-zișii credincioși citesc cu nesaț horoscoapele și dacă predicțiile nu sunt bune nu ies din casă de frică să nu le pice ceva în cap, își pun serios problema blestemelor și a descântecelor și sunt atenți la toate celelalte ingrediente din meniul de cianuri al nației noastre superstițioase.
Care este concluzia? Să citim Scriptura, să cunoaștem Scriptura și să credem Scriptura și chiar dacă suntem în „Babilon” să hotărâm ca și Daniel și prietenii săi de odinioară, „să nu ne spurcăm”. Și ar mai fi ceva: să aducem o rază de lumină și de adevăr în această beznă superstițioasă – poate că așa vor dispărea încet, încet, găștile care filozofează astrologic și vor apărea tot mai multe grupuri care îl glorifică pe adevăratul Dumnezeu.
                                                                                                                                              Pastor,
Costel Ghioancă

Lanțul slujirii


Se întâmplă, uneori destul de des, ca în anumite biserici lucrurile „să nu se lege”.  Deși se fac eforturi pe ici pe colo, parcă lucrarea nu progresează, oamenii nu se pocăiesc, pasiunea și unitatea sunt aproape inexistente și altele de felul acesta. Ceea ce este și mai ciudat și uimitor în același timp, este că în asemenea biserici se găsesc „individualități”, oameni de mare caracter, serioși și pocăiți. Cum se face atunci că sunt biserici în care există oameni de mare valoare și lucrurile, totuși, să nu meargă bine?
            Cred că unul din răspunsurile la această întrebare se regăsește în aria slujirii. Lucrurile „nu se leagă” în biserică pentru că slujirile acestor oameni „nu se leagă”. Fiecare, în parte, poate face lucruri bune, însă efortul lor trebuie așezat într-un lanț al slujirii.
            De exemplu, să privim cu atenție la modul în care apostolul Pavel îi „explică” slujirea mai tânărului lucrător, Timotei: „Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi, ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.” (2 Timotei 2:1,2).
            Primul lucru evident este că slujirea se face doar prin har. Nimeni nu poate sluji cu adevărat dacă nu se bazează pe harul Domnului și dacă nu se întărește perpetuu în acest har! Apoi, Pavel îi spune lui Timotei ceva de genul acesta: „Tu ai învățat de la mine, învață-i și pe alți oameni de încredere care, la rândul lor, să-i învețe și pe alții și tot așa…”. Ideea este cât se poate de simplă: Eu, Pavel am învățat de la Hristos (vezi Galateni 1, 2), și sunt prima za, tu Timotei eși a doua za, oamenii tăi de încredere sunt următoarele zale, la rândul lor și ei vor găsi alte zale completându-se, astfel, lanțul slujirii. Principiul este următorul: zalele independente, care nu se prind în lanț nu ajută lucrarea!
            Aici sunt două extreme de care trebuie să ne ferim: Prima, este să fii o za care face abstracție de o „tradiție” a slujirii, în sensul bun al cuvântului. Modelul biblic este să clădim piatră peste piatră nu să dărâmăm tot ce au făcut alții ca să arătăm noi că suntem mai buni. A doua extremă este să credem că toate zalele sunt la fel. Nu! Pavel a avut felul său de a fi, Timotei a fost altfel, și tot așa cei care au urmat. Zalele trebuie prinse într-o „tradiție a slujirii” dar, cu toate acestea, de la o za la alta au loc nuanțări, noi perspective biblice, un dinamism sfânt, toate arâtând că biserica nu este un sistem mort ci un organism viu.
            Concluzia este că, în mod cert, lucrurile „se vor lega” în biserici când zalele slujirii vor învăța să se lege unele de altele în spiritul unității, toleranței, respectului reciproc, dar mai ales, al învățăturii Sfintelor Scripturi.
Pastor, Costel Ghioancă

 

Despre relativism


Marea găselniță cu care diavolul vrea să-i amăgească pe oamenii vremurilor noastre este relativismul. Acest curent de gândire și mod de percepere a realității susține că nu există bine și rău absolut, că nu există un cod strict al moralității care trebuie să fie respectat, că totul ține de gusturi, culturi și cutume.

         Relativismul duce la șlefuirea unei societăți alergice la norme și valori. Superficialitatea, lenea, ticăloșia, infidelitatea, ipocrizia, egoismul, kitschul și altele pe aceiași linie, devin noile „standarde” ale unei societăți relativiste. „Nu-mi spune tu mie ce este bine sau corect!”, ajunge să fie unul din motto-urile preferate ale maselor.

       Pe termen lung, efectele relativismului sunt dezastruoase. Ne auto-distrugem! Ajungem să acceptăm eutanasia, clonarea, căsătoria între aceleași sexe și posibilitatea ca aceștia să înfieze copii, legalizarea drogurilor și a prostituției, avortul, până și operațiile de schimbare de sex! Fitilul bombei care șade la temelia societății contemporane a fost aprins.

       Ce șanse mai sunt într-o lume în care se văd urme adânci făcute de dinții relativismului? Aș îndrăzni să avansez două răspunsuri:

1.      Chiar și cei care susțin relativismul tânjesc după absoluturi!

Această observație o face apostolul Pavel în Romani 2:15 „…lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele.” Există, deci, o căutare după adevăr așezată de Dumnezeu în ADN-ul fiecărui om.

C.S. Lewis, în Creștinismul redus la esență remarcă:

            „Ori de câte ori întâlnești un om care îți spune că el nu crede într-un Bine sau un Rău real, vei observa că același om, nu după mult timp, va reveni asupra problemei. S-ar putea să nu se țină de cuvânt în ceea ce ți-a promis, însă dacă tu încerci să-ți încalci promisiunea, va sări și va striga ,,Nu-i cinstit”, cât ai zice „pește”.”

            Concluzia este că nu trebuie să lăsăm armele jos nici măcar în fața celor mai înverșunați relativiști. Mai degrabă, să încercăm să speculăm cu înțelepciune această tânjire ascunsă a lor după un sens al dreptății și al absolutului dăruindu-le Evanghelia care îi poate întorce spre Dumnzeu.

2. Biserica va rămâne de partea absoluturilor divine în lupta cu relativismul.

  Întâi de toate, deși se știe că discursul teologic este de la sine unul nuanțat, se cere multă precauție în formularea învățăturilor în așa fel încât să nu fie afectate absoluturile pe care Dumnezeu ni le-a revelat în Sfânta Scriptură. Apoi, având curajul de a-și îndeplini mandatul de „lumină în lume” și „sare a pământului”, Biserica ara datoria să proclame într-un mod cât se poate de clar și coerent aceste învățături, având convingerea fermă că ceea ce a spus Mântuitorul este un absolut: „Cerul și pămâtul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21:33)

                                                                                                        Pastor, Costel Ghioancă

Sărbătoarea ca biruință!


„Cântaţi cu veselie lui Dumnezeu, care este tăria noastră! Înălţaţi strigăte de bucurie  Dumnezeului lui Iacov!

Cântaţi o cântare, sunaţi din tobă, din harpa cea plăcută şi din lăută!

Sunaţi din trâmbiţă la luna nouă, la luna plină, în ziua sărbătorii noastre!

Căci aceasta este o Lege pentru Israel, o poruncă a Dumnezeului lui Iacov. El a rânduit sărbătoarea aceasta pentru Iosif, când a mers împotriva țării Egiptului…”

                       Psalmul 81:1-5

Ceea ce mă uimește, câteodată, nu este faptul că avem necazuri ci bucurii și sărbători… Dincolo de spinii încercărilor care înțeapă talpa peregrinului prin colbul planetei noastre, Dumnezeu ne face parte și de veselie și desfătare. Serbăm Crăciunul, Paștele, Rusaliile, zile de naștere, cununii, binecuvântări, botezuri, absolviri și tot felul de alte reușite! Lumea se îmbracă în straie de sărbătoare, zâmbetele oamenilor întregesc coloritul decorurilor somptuoase, delicatesele de pe mese răpesc privirile și celor mai bravi „cavaleri de război” care spun că ei nu poftesc… Mirosul de cozonaci făcuți cu drag de mâinile duioase ale mamei și îmbrățișarea fermă a tatălui îți spun că viața merită trăită.

Deși acestea par banalități, ele sunt adevărate minuni contemporane. Nimic nu ar fi posibil fără biruința divină. Să nu uităm în ce lume trăim. O lume care a căzut din climatul edenic. O lume care „zace în cel rău”. Trăim pe un pământ care este blestemat să dea „spini și pălămidă”.  Și totuși, sărbătoarea, ca realitate, sfidează gravitația acestei lumi decăzute. În loc să ne lase să ne afundăm în tenebrele prăpăstioase ale unei lumi strivite de hidoșenia păcatului, sărbătoarea ne de aripi să ne înălțăm în seninul păcii dumnezeiești. Sărbătoarea ne ajută să zburdăm în libertate așa cum o fac mielușeii pe pământul aburind al unei zile de primăvară. Ce vreau să spune este că trebuie să învățăm să privim sărbătoarea ca pe o biruință! O biruință a Dumnezeului Atotputernic în fața arsenalului celui rău. Psalmul 81 ne ajută să întrezărim această perspectivă. Sărbătorile, în iudaism, nu aveau în primul rând rolul să-i distreze sau să-i bine-dispună pe evrei ci acela  de a le aminti de biruința divină, de Dumnezeu. Cred că și noi trebuie să înțelegem că sărbătorile nu sunt meninte să ne facă să uităm de Domnul, ci, dimpotrivă, să ne amintim de El. Doi tineri care se căsătoresc în Domnul, într-o lume în care vrăjmașul este regele divorțurilor, devin protagoniștii unei minuni. Un copil care este adus la binecuvântare, într-o lume în care nimicitorul își desăvârșește blestemele, ne oferă spectacolul unei minuni copleșitoare. Sărbătorirea unui Hristos Înviat într-o lume care s-a plecat resemnată pe genunchi în fața morții este mai mult decât am fi putut spera vreodată! Da, sărbătoarea este o biruință! Să nu uităm asta. Așadar, când se ivește minunea unei sărbători, să fim vigilenți. Să nu ne umplem doar stomacul… Să ne umplem și inima!

 

                                                                            Pastor,   Costel Ghioancă