Politica modernă și principiul speranței reprezintă titlul unui excelent articol scris de către Mihail Neamțu filosof, teolog și istoric. Articolul semnalat din care am reprodus pasajul de mai jos este structurat în trei părți după cum urmează:

1. Fides, Spes et Amor,

2. Utopia marxistă,

3. Optimismul progresist

Prima parte vorbește de modelul original al speranței așa cum se regăsește el în creștinism, cea de-a doua se concentrează pe utopia marxistă și denaturarea învățăturilor creștine în regimurile totalitare fie ele de dreapta (fascism) fie de stânga (comunism). În ideologiile totalitare intervine umanismul înțeles ca acea filosofie în care omul este pus în centrul universului, el este un dumnezeu venerat de către cei din jur. Dar umanismul leninist cu al său proiect de inginerie socială cu încrederea neștirbită în om este o utopie, o pervertire a eticii creștine. ,,Măsluirea principiului creştin al speranţei apare şi în varianta soft a gândirii de stânga. Mai întâi, sunt cei care afirmă că memoria trecutului nu contează – altfel spus, că orice proiect antropologic sau politic poate începe de la zero”.  Trecutul nu contează este o afirmație care se regăsește într-o anumită măsură și în discursul evanghelic contemporan -vezi cazul Răscumpărarea memoriei– nu numai în politica americană la care face referire Mihail Neamțu. Inițierea unui proiect politic sau religios fără a lua în considerare fundamentul pe care zidești este o altă formă de utopie care duce la primatul rațiunii. Acesta este afirmat în contextul progresismului care pune în discuție ,,înțelegerea clasică asupra naturii umane.

 Fides, Spes et Amor,

Cine ne-ar contrazice dacă am spune că religia creștină rafinează, între altele, o artă speranței? Acolo unde alții văd fatalitatea bolii, a păcatului sau a morții, ucenicii lui Iisus întrezăresc posibilitatea miracolului: fiul risipitor se întoarce la casa tatălui, tâlharul se pocăieşte înaintea obştescului sfârşit, vameșul devine sfânt iar mormântul gol anticipează Învierea.

Nu vorbim aici doar despre revelaţiile unui timp al regenerării (primăvara, cu tot ceea ce înseamnă explozia de flori, culoare şi parfumuri naturale). Sfântul Pavel pune speranța în relație cu alte două virtuţi: credința și iubirea. Nădejdea şi dragostea sunt, aşadar, vase comunicante în sufletul celui atins de prezența lui Hristos. Bătălia pentru adevăr, curajul jertfei de sine, înfruntarea mizeriei morale – toate acestea sunt posibile pentru că Dumnezeu înnoieşte neîncetat firea prin har. Creștinismul nu idealizează natura umană. Dimpotrivă, condiția omului căzut e vizibilă în lupta dintre carne și spirit, dintre neputință și voință, dintre revoltă și ascultare. Un asemenea spectacol descurajează orice reverie sentimentală despre Adam.

O inimă capabilă de apostazie sau o minte îmbătată cu iluzii pot deveni, totuși, receptacolul neaşteptat al luminii. Convertirea lui Whittaker Chambers în plină libertate, botezul lui Nicolae Steinhardt în bezna închisorii, revelațiile lui Alexander Soljenițîn în plin univers concentraționar – iată istorii personale care demonstrează cum principiul creștin al speranței este eficace doar printr-o liberă asumare a Crucii. E un lucru uşor de spus, dar greu de împlinit.