Arhive etichetă: secularizare

Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Teodor Baconschi despre religie și secularizare în lumea occidentală


Cristian Pătrăşconiu a realizat un interviu cu Teodor Baconschi despre religie și secularizare în lumea occidentală. Este un interviu interesant în care sunt abordate probleme importante dintr-un unghi interessant. Mai jos am preluat un fragment de pe site-ul LaPunkt.ro unde Baconschi vorbește despre atitudinea elitei politico-birocratice europene față de religie.

baconschi 1

Teodor Baconschi – foto LaPunkt.ro

Pare că religia încurcă foarte tare actuala elita politico-birocratică europeană. De ce? Ce e aşa de problematic în această privinţă încît – bunăoară, a propos de rădăcinile civilizaţiei europene, de refuzul lor, cum să zic, constituţional aproape – să fugim aşa de tare de moştenirea creştină?

Nu e o atitudine nouă și nici nu e vorba despre o specialitate a funcționărimii de la Comisia Europeană. În fond, la 1789, în Franța, vechea Europă creștină a suferit o tentativă de asasinat. Napoleon și, ulterior, Congresul de la Viena, au repus lucrurile la locul lor, oferind continentului aproape un secol de pace, până la 1916, când vechii demoni ai raționalismului tehnic și ateismului antropocentricc au răbufnit în Primul Război Mondial. Au urmat cele două totalitarismle, nazist și comunist, de dreapta și de stânga: două mari utopii sângeroase, care nu aveau nimic de-a face cu tradiția creștină și care, de fapt, au căutat să o distrugă: fie prin Supraomul arian, caricatură după Nietzsche, fie sub forma Omului Nou, care domină natura, știința și aruncă religia la coșul de gunoi al obscurantismului. Sigur că, în paralel, civilizația creștină s-a apărat, fie prin papalitate, fie prin revalorizarea romantică a Evului Mediu,  prin curentul politic conservator (Joseph de Maistre și compania), fie prin creștin-democrația postbelică, inspiratoare a proiectului unei Uniuni Europene. Însă răul a fost făcut. Secularizarea lumii europene a continuat prin educația din universități, unde filonul anticlerical și raționalist, din secolul XIX, s-a amplificat sub forma unei religii a științei, umanității și progresului social. Astăzi, acest releu desacralizant și deicid e continuat prin dogmatica poliție morală a corectitudinii politice: o școală a anti-memoriei, a culpabilizării trecutului european și a muzeificării creștinismului. La toată această debandadă spirituală au contribuit însă și alți factori, precum consumismul sau laicizarea radicală din comunitățile protestante.

 

http://www.lapunkt.ro/2016/05/10/interviu-teodor-baconschi-est-vest-renastere-si-debandada-spirituala/

Reclame

Paul Washer despre educația copiilor


image

Traducere Lucian Liță

Mary Eberstadt: Oamenii sunt fiinţe sociale. Ei învaţă religia în felul în care învaţă limba: în comunităţi, începând cu comunitatea familiei


Mary Eberstadt (catholicnewsagency.com)

Oamenii sunt fiinţe sociale. Ei învaţă religia în felul în care învaţă limba: în comunităţi, începând cu comunitatea familiei. Şi atunci când structura familiei devine perturbată, atenuată şi fracturată, aşa cum se întâmplă în cazul multor oameni occidentali în zilele noastre, multe familii nu mai pot funcţiona ca o curea de transmisie pentru credinţa religioasă. În plus, mulţi oameni devin izolaţi de cursul natural al naşterii, morţii şi al altor evenimente memorabile de familie care sunt o parte din cauzele primare pentru care oamenii se îndreaptă spre religie.

Pentru a oferi doar un exemplu familiar pentru această idee abstractă, gândiţi-vă la ce se întâmplă deseori când părinţii divorţează şi copiii sunt plasaţi în acorduri de custodie în virtutea cărora ei îşi văd mama şi tatăl în weekend-uri alternative. E suficient şi numai acest regim pentru a sabota practica creştină obişnuită a mersului la biserică, pentru că daca mama şi tatăl locuiesc în locuri diferite, este mai puţin probabil ca aceşti copii să fie duşi în mod constant la aceeaşi biserică, sau cel puţin este mult mai greu să se întâmple astfel. Există mult mai multe exemplificări în carte ale acestui principiu mai general:  perturbarea familiei duce la perturbarea religiei.

sursa : www.alianta-familiilor.ro

Mary Tedeschi Eberstadt is an American author and a senior fellow at the Ethics and Public Policy Center (EPPC), aconservative[1][2] think tank in Washington, DC. Her work, according to the EPPC website, focuses on issues in American society, culture, and philosophy.[3]

https://en.wikipedia.org/wiki/Mary_Eberstadt

Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu: o nouă teorie a secularizării – un interviu cu Mary Eberstadt


Exista o corelatie intre declinul familiei si ascensiunea necredintei in Dumnezeu? Mary Eberstadt, autorul cartii recent publicate How the West Really Lost God (“Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu”) dovedeste ca exista.

Versiunea completa in engleza a interviului poate fi citita aici: http://thegospelcoalition.org/blogs/justintaylor/2013/07/10/how-the-west-really-lost-god-an-interview-with-mary-eberstadt/

Mary Tedeschi Eberstadt is an American author and a senior fellow at the Ethics and Public Policy Center (EPPC), aconservative[1][2] think tank in Washington, DC. Her work, according to the EPPC website, focuses on issues in American society, culture, and philosophy.[3]

https://en.wikipedia.org/wiki/Mary_Eberstadt

Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu: un interviu cu Mary Eberstadt

În ultima ei carte, Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu: o nouă teorie a secularizării, Mary Eberstadt încearcă să răspundă la întrebarea „Cum şi de ce a ajuns Creştinătatea cu adevărat la declin în părţi importante ale Occidentului?” Răspunsul ei contrează înţelepciunea convenţională, însă Jonathan V. Last argumentează că „nu poţi înţelege adevăratele probleme filosofice ale Occidentului fără să citeşti această carte”. D-na Eberstadt a fost drăguţă să ne răspundă la câteva întrebări cu privire la argumentul ei şi la implicaţiile acestuia. 

Interviul complet în limba română poate fi citit aici: www.alianta-familiilor.ro

AFR va Recomanda o recenzie a cartii lui Eberstadt care poate fi citită aici: http://www.thepublicdiscourse.com/2013/08/10741/ 

 

How the West Really Lost God: A New Theory of Secularization

In „How the West Really Lost God”, leading cultural critic Mary Eberstadt delivers a powerful new theory about the decline of religion in the Western world. The conventional wisdom is that the West first experienced religious decline, followed by the decline of the family. Eberstadt, however, marshals an array of research, from historical data on family decline in pre-Revolutionary France to contemporary popular culture both in the United States and Europe, showing that the reverse has also been true – the undermining of the family has further undermined Christianity itself.

The Heritage Foundation – YouTube Channel

Conferința internațională Credința în epoca secularizării


Afiș Conferința internațională Credința în epoca secularizării

După cum am anunțat AICI, în perioada 22-23 noiembrie 2013 se desfășoară la București Conferința internațională Credința în epoca secularizării.

În cadrul acestei conferințe voi prezenta comunicarea: „Secularizarea în perioada comunistă. Cazul României” Rezumatul comunicării este disponibil în partea de jos a acestui articol împreună cu programul complet al conferinței.

Reiau acum informațiile despre conferință așa cum au fost ele transmise în momentul lansării apelului la contribuții.

În perioada 22-23 noiembrie 2013, Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității din București, în colaborare cu Council for Research in Values and Philosophy organizează conferința „Credința într-o epocă a secularizării“.

22-23 noiembrie 2013

Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București

Tematică

Secularizarea este un fenomen spiritual, cultural și socio-politic complex, care se răspândește neîncetat în unele părți ale lumii prin intermediul mass-media și al globalizării. El implică un stil de viață și o mentalitate specifice acestuia, practic fără nicio referire la Transcendență. Pentru unii, secularizarea este sinonimă cu „moartea lui Dumnezeu“ prevestită de Nietzsche și alți gânditori contemporani. Pentru alții, secularismul este exilul credinței, o libertate radicalizată, în care adevărul devine relativ, iar bunăstarea materială este elogiată, în timp ce calitatea interacțiunii umane este neglijată, iar valorile umane fundamentale se degradează. Într-un context secularizat, Dumnezeu nu mai este menționat în discursul public al fostelor comunități creștine. Valorile moștenite din tradiția Bisericii nu mai sunt importante. Mulți creștini caută și improvizează noi modalități de a trăi, iar credința autentică nu mai este la îndemână. Unii se tem, alții chiar renunță la speranță. Totuși, unii privesc secularizarea ca provocare providențială ce trebuie gestionată cu optimism și curaj, căutând noi căi de actualizare a valorilor credinței și ale Scripturii.

Conferința de față își propune să examineze izvoarele secularizării: ideologiile politice ale ultimelor două secole, globalizarea, autosecularizarea Bisericii în urma Conciliului Vatican II, teologia eliberării, filosofia resentimentului etc.

 De asemenea, se dorește explorarea unor direcții noi de conceptualizare a credinței, precum și de trăire a acesteia într-un context secularizat, astfel încât credința să poată înceta să se dilueze și mai mult, fiind, dimpotrivă, experimentată în mod autentic și integral.

 Se primesc propuneri din partea cercetătorilor ce activează în domeniile de mai jos (care vor fi publicate într-un volum):

— metafizică și fenomenologia religiilor;

— teologie fundamentală și teologie antropologică;

— filosofia culturii și dialog intercultural;

— sociologie și istoria religiilor;

— teologie politică și dialog stat-Biserică;

— rolul și poziția credinței în regimurile politice recente.

Program conferință                                                              

pdf Descarcă document (PDF)

Rezumat comunicare Marius Silveșan, Secularizarea în perioada comunistă. Cazul României
pdf Rezumat (PDF)

Invitație la conferința internațională „Credința într-o epocă a secularizării“


În perioada 22-23 noiembrie 2013, Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității din București, în colaborare cu Council for Research in Values and Philosophy organizează conferința „Credința într-o epocă a secularizării“.

22-23 noiembrie 2013

Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București

Tematică

Secularizarea este un fenomen spiritual, cultural și socio-politic complex, care se răspândește neîncetat în unele părți ale lumii prin intermediul mass-media și al globalizării. El implică un stil de viață și o mentalitate specifice acestuia, practic fără nicio referire la Transcendență. Pentru unii, secularizarea este sinonimă cu „moartea lui Dumnezeu“ prevestită de Nietzsche și alți gânditori contemporani. Pentru alții, secularismul este exilul credinței, o libertate radicalizată, în care adevărul deine relativ, iar bunăstarea materială este elogiată, în timp ce calitatea interacțiunii umane este neglijată, iar valorile umane fundamentale se degradează. Într-un context secularizat, Dumnezeu nu mai este menționat în discursul public al fostelor comunități creștine. Valorile moștenite din tradiția Bisericii nu mai sunt importante. Mulți creștini caută și improvizează noi modalități de a trăi, iar credința autentică nu mai este la îndemână. Unii se tem, alții chiar renunță la speranță. Totuși, unii privesc secularizarea ca provocare providențială ce trebuie gestionată cu optimism și curaj, căutând noi căi de actualizare a valorilor credinței și ale Scripturii.

Conferința de față își propune să examineze izvoarele secularizării: ideologiile politice ale ultimelor două secole, globalizarea, autosecularizarea Bisericii în urma Conciliului Vatican II, teologia eliberării, filosofia resentimentului etc.

 De asemenea, se dorește explorarea unor direcții noi de conceptualizare a credinței, precum și de trăire a acesteia într-un context secularizat, astfel încât credința să poată înceta să se dilueze și mai mult, fiind, dimpotrivă, experimentată în mod autentic și integral.

 Se primesc propuneri din partea cercetătorilor ce activează în domeniile de mai jos (care vor fi publicate într-un volum):

— metafizică și fenomenologia religiilor;

— teologie fundamentală și teologie antropologică;

— filosofia culturii și dialog intercultural;

— sociologie și istoria religiilor;

— teologie politică și dialog stat-Biserică;

— rolul și poziția credinței în regimurile politice recente.

Limbi

Română, engleză și franceză.

Contact

Vă rugăm, trimiteți, până la 18 octombrie a.c., rezumate de cca 200-300 cuvinte și un scurt CV pe adresa:

Conf. univ. dr. Gabriela Blebea Nicolae
Facultatea de Teologie Romano-Catolică
Str. Gen. Berthelot, nr. 19
010164, București, Romania
gabriela.blebea.conference@gmail.com

Organizare

În timpul conferinței, se va asigura cazarea și masa. Participanții își vor acoperi cheltuielile de transport.

http://www.ftcub.ro/anunt_conferinta.html

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Intr-o Europa laica, trebuie sa vedem Bisericile lucrand impreuna


 CEC 2011   Bisericile din Europa pot rezista în faţa secularizării şi pot face progrese în lucrarea misionară doar în cazul în care îşi pun la un loc resursele şi cooperează mai strâns, potrivit unuia dintre ecumeniştii de top.
„Nu trebuie să încercăm să facem planuri de trasare a unor obiective pe termen lung, ci doar să fim realişti şi să vedem ce trebuie făcut”, a declarat Viorel Ioniţă, secretar general interimar al Conferinţei Bisericilor Europene (CBE/CEC), informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, conform materialelor primite de la mebri corespondenţi aflaţi în Varşovia, Polonia.

   „Există însă un puternic sentiment că sunt şanse reale de eficienţă în cadrul misiunii şi de recâştigare a unei părţi din terenul pierdut de Biserici în Europa”.

   Teologul român a rostit aceste cuvinte în urma unei consultări a Comisiei de Dialog a Bisericilor din cadrul CBE, la Budapesta, organizată în perioada 29-31 august 2011, care stabileste recomandări practice pentru lucrarea de misiune comună interconfesională creştină pe continent.

   Într-un interviu acordat unor publicaţii occidentale, la începutul lunii septembrie, acesta a mai spus că misiunea Bisericii a însemnat întotdeauna o „preocupare cheie” a CBE, care grupează 120 de Biserici Ortodoxe, Protestante, Anglicane şi Catolice din Europa, alături de alte 40 de organizaţii.
El a adăugat că un grup de lucru instituit de către CBE în iulie 2009, în Lyon, a recomandat „un proces foarte complex de reflecţie” asupra priorităţilor misiunii în viitor.

   „În timp ce unele ţări europene sunt post-moderniste şi post-creştine, alte societăţi nu sunt atât de secularizate iar unele pot fi definite ca fiind chiar post-secularizate”, a afirmat preotul ortodox în vârstă de 65 de ani. „Având în vedere aceste contexte diferite, am încercat să identificăm ce rol ar trebui să aibă CBE în domeniul misionarismului, şi să canalizăm acest lucru în dezbaterile viitoare ale Conferinţei, astfel încât sarcina misionarismului să fie una centrală”.
Rolul social şi cultural al Bisericilor şi Asociaţiilor religioase variază mult în cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene, care includ patru ţări în mod tradiţional ortodoxe şi şase protestante, 17 fiind predominant romano-catolice. Consiliul Europei cuprinde încă 20 de ţări, unele predominant musulmane, precum Azerbaidjanul, Bosnia-Herţegovina şi Turcia.

Citește continuarea pe http://stiri.lacasuriortodoxe.ro

Ciprian Siulea despre avansul secularizarii in Romania via Persona


Ciprian Siulea este unul dintre personajele cele mai interesante in peisajul jurnalistic (altminteri extrem de saracacios, chiar penibil adesea) de la noi.

Iata cum se prezinta el insusi pe platforma virtuala Vox Publica, pe care scrie din cind in cind:

Pînă acum m-am ocupat cu: un semestru de politehnică înainte de Revoluţie (deprimant), facultate de filosofie după Revoluţie (plăcut, uşor inutil), 4 ani de predat socio-umane la liceu (masochist, abject), cîţiva ani de cvasişomaj (interesant, mai degrabă plăcut), un an şi jumătate de copywriting/consiliere ideologică pe lîngă un mic partid fără succes (interesant, revelator), cîţiva ani de presă (derizoriu).

Între timp am scris o carte împotriva establishmentului cultural românesc din mai multe zone, enervînd o grămadă de oameni (deosebit de plăcut), iar acum traduc din engleză (masochist, inutil) şi îmi mai dau cu părerea despre cum merge treaba (whateva).

Recent el a publicat un text interesant in Vox publica, in care discuta rezultatele unui studiu sociologic recentfacut de Fundatia Soros cu privire la chestiunea atitudinii publice fata de obligativitatea studierii religie in scoala .

Citiți AICI extrase din articolul domnului Siulea, insotite de citeva comentarii personale ale lui Dănuț Mănăstireanu .

Politica moderna si principiul sperantei de Mihail Neamtu


Politica modernă și principiul speranței reprezintă titlul unui excelent articol scris de către Mihail Neamțu filosof, teolog și istoric. Articolul semnalat din care am reprodus pasajul de mai jos este structurat în trei părți după cum urmează:

1. Fides, Spes et Amor,

2. Utopia marxistă,

3. Optimismul progresist

Prima parte vorbește de modelul original al speranței așa cum se regăsește el în creștinism, cea de-a doua se concentrează pe utopia marxistă și denaturarea învățăturilor creștine în regimurile totalitare fie ele de dreapta (fascism) fie de stânga (comunism). În ideologiile totalitare intervine umanismul înțeles ca acea filosofie în care omul este pus în centrul universului, el este un dumnezeu venerat de către cei din jur. Dar umanismul leninist cu al său proiect de inginerie socială cu încrederea neștirbită în om este o utopie, o pervertire a eticii creștine. ,,Măsluirea principiului creştin al speranţei apare şi în varianta soft a gândirii de stânga. Mai întâi, sunt cei care afirmă că memoria trecutului nu contează – altfel spus, că orice proiect antropologic sau politic poate începe de la zero”.  Trecutul nu contează este o afirmație care se regăsește într-o anumită măsură și în discursul evanghelic contemporan -vezi cazul Răscumpărarea memoriei– nu numai în politica americană la care face referire Mihail Neamțu. Inițierea unui proiect politic sau religios fără a lua în considerare fundamentul pe care zidești este o altă formă de utopie care duce la primatul rațiunii. Acesta este afirmat în contextul progresismului care pune în discuție ,,înțelegerea clasică asupra naturii umane.

 Fides, Spes et Amor,

Cine ne-ar contrazice dacă am spune că religia creștină rafinează, între altele, o artă speranței? Acolo unde alții văd fatalitatea bolii, a păcatului sau a morții, ucenicii lui Iisus întrezăresc posibilitatea miracolului: fiul risipitor se întoarce la casa tatălui, tâlharul se pocăieşte înaintea obştescului sfârşit, vameșul devine sfânt iar mormântul gol anticipează Învierea.

Nu vorbim aici doar despre revelaţiile unui timp al regenerării (primăvara, cu tot ceea ce înseamnă explozia de flori, culoare şi parfumuri naturale). Sfântul Pavel pune speranța în relație cu alte două virtuţi: credința și iubirea. Nădejdea şi dragostea sunt, aşadar, vase comunicante în sufletul celui atins de prezența lui Hristos. Bătălia pentru adevăr, curajul jertfei de sine, înfruntarea mizeriei morale – toate acestea sunt posibile pentru că Dumnezeu înnoieşte neîncetat firea prin har. Creștinismul nu idealizează natura umană. Dimpotrivă, condiția omului căzut e vizibilă în lupta dintre carne și spirit, dintre neputință și voință, dintre revoltă și ascultare. Un asemenea spectacol descurajează orice reverie sentimentală despre Adam.

O inimă capabilă de apostazie sau o minte îmbătată cu iluzii pot deveni, totuși, receptacolul neaşteptat al luminii. Convertirea lui Whittaker Chambers în plină libertate, botezul lui Nicolae Steinhardt în bezna închisorii, revelațiile lui Alexander Soljenițîn în plin univers concentraționar – iată istorii personale care demonstrează cum principiul creștin al speranței este eficace doar printr-o liberă asumare a Crucii. E un lucru uşor de spus, dar greu de împlinit.

Vasile Ernu, ”Comunismul a fost un mecanism de secularizare forţată”


În România, comunismul a fost un mecanism de secularizare forţată, fapt care explică şi revenirea masivă după 1989 la religie.

Vasile Ernu

Conferinta “Romania contemporana: de-secularizata sau post-seculara”


Mai multe detalii pe site-ul catholica.ro

%d blogeri au apreciat asta: