Dr. Daniela Mariș: Barnevernet, nuiaua și cultura


Dr. Daniela Mariș revine în mediul virtual cu un nou articol despre cazul Bodnariu.
Autoarea realizează acum o incursiune socială și cultură, pe alocuri cu apel la istorie, pentru a demonta două capcane care au polarizat o parte din mass media și opinia publică.
Prima capcană, la care face referire doamna doctor, o constituie asocierea creștinismului neoprotestant cu folosirea bătăii ca metodă preferată de educație a copiilor.
A doua capcană este mult mai subtilă și constă în prezumția superiorității culturii norvegiene față de cea românească.
Iată două aspecte interesante, două premise, care sunt prezentate și analizate în cadrul acestui articol.
image

Cazul Bodnariu, care are toate șansele să devină un precedent juridic, a ridicat în mod legitim multe întrebări, însă a și polarizat în mod neașteptat societatea românească. În mod premeditat sau nu, interpretarea situației a generat două mari controverse, care au devenit, din nefericire, redutabile capcane, în care mulți s-au grăbit să se arunce.

Prima capcană o constituie asocierea creștinismului neoprotestant cu folosirea bătăii ca metodă preferată de educație a copiilor. Totul a plecat de la recunoașterea deschisă, de către părinți, a folosirii ocazionale a disciplinării corporale minore. A fost tot ceea ce a trebuit unei părți a presei scrise și vorbite și a diverșilor comentatori de meserie sau de ocazie, pentru a declara cu aroganță că “pocăiții” consideră că “bătaia e ruptă din rai” și pentru a legitima cu putere de sentință validitatea măsurii extreme luate de Barnevernet. Nimic mai fals sau, mai bine zis, o afirmație cu nimic mai prejos decat prejudecata că în Biblie scrie „crede și nu cerceta“. Orice exegeză corectă a textelor biblice referitoare la disciplinarea copiilor infirmă această declarație. Pentru cititorii nefamiliarizați cu mediul neoprotestant și cu hermeneutica biblică, dar onești și detașați puțin de emoția politizată a momentului, lectura articolului “Unde să punem nuiaua din Biblie?” din revista Semnele Timpului din februarie a.c., e un bun început.

Am denumit capcană aceasta direcție de interpretare, pentru că realitatea ulterioară a dovedit că disciplinarea corporală a fost doar un pretext pentru abuzul comis de Barnevernet prin confiscarea celor cinci copii ai familiei Bodnariu. În primul rând, nu s-au putut dovedi nici un fel de semne de agresiune asupra nici unuia dintre copii, deși aceștia au fost suprainvestigați din punct de vedere medical. În al doilea rând, la reîntâlnirea părinților cu copiii, doi dintre ei aveau pe corp echimoze (vânătăi) care pot fi interpretate cel puțin ca o dovadă de neglijență în îngrijire, dacă nu de abuz, din partea familiilor surogat. În condițiile absenței explicațiilor din partea asistenților sociali chestionați de părinți, se dovedește ca Barnevernet este pentru unii mumă, pentru alții ciumă. În al treilea rand, ce importanță a avut pentru familia Nan faptul că părinții au sustinut in permanenta ca nu au disciplinat corporal copiii? Nici una. Dimpotriva, în stilul întors pe dos, specific Barnevernet, acesta a devenit chiar motivul oficial pentru care nu li s-au redat copiii.

A doua capcană este mult mai subtilă și constă în prezumția superiorității culturii norvegiene față de cea românească. Formulele deja consacrate în comentarii merg de la varianta mai elegantă: “În Roma te porți ca romanii”, până la cea malignă: “Așa le trebuie, să le ia copiii dacă au crezut că scăpa nepedepsiți pentru că se poarta ca la noi, în România, într-o societate atât de civilizată cum este cea norvegiana, în care totul merge ceas”.

Aș vrea să le atrag atenția distinșilor comentatori asupra faptului că aceasta este o abordare simplistă a problematicii culturii, abordare care nu face decât să demonetizeze (demonitizeze ?) argumentul. Cultura unui popor este un creuzet în care fierbe continuu un amestec de factori din cei mai diverși: istorie, literatură, performanțe intelectuale, resurse naturale, religie, realizări militare, muzica, arta, bucatarie, etc. Ce anume definește superioritatea sau inferioritatea unei culturi? Voi încerca să sugerez un raspuns, care reprezintă opinia mea personală, nealterată de rațiuni de corectitudine politică sau de anomia postmodernistă.

Ca să revin la formulele comentariilor, cultura romană era considerată superioară celorlalte culturi contemporane ei. Însă de la istoricul și preotul Silvianus, care a trait în sec. V d.Hr. și care a fost martor al prăbușirii bogatului însă putredului Imperiu Roman de Apus, au rămas surprinzatoare scrieri despre vandali, (popor migrator al cărui nume are și acum o conotație ce nu mai trebuie explicată), din care rezultă că ei au fost cei care au luat măsuri ferme pentru a pune capăt decăderii morale a romanilor.

Mai aproape de zilele noastre, este suficient să trecem în revistă câteva exemple de mari culturi și civilizații, ca să se clatine puțin aroganța argumentului mai sus menționat: Americanii au NASA, dar și pe Martin Luther King; japonezii sunt recunoscuți pentru meticulozitate și longevitatea dată de stilul de viață sănătos, dar și pentru violența manifestată de-a lungul timpului față de popoarele cucerite; britanicii au Oxford, Cambridge, dar și istoria lor legată de Commonwealth; nemții au corectitudinea și punctualitatea, dar și Holocaustul; coreenii au perseverența și inregimentarea, dar câtă diferență între viața din Nord și cea din Sud. Da, norvegienii au fiordurile și petrolul din Marea Nordului, dar și Lebensborn. Și da, noi românii avem corupția și diversele neputințe administrative, dar îi avem pe Țițeica, Coandă și Enescu și, mai mult decât atât, avem încă filonul creștin, care ne face să ne revoltăm de abuzurile reale, și nu închipuite, asupra copiilor.

Mă opresc aici cu exemplele, doar pentru a sugera că ceea ce face diferența în toate aceste cazuri este reflectarea ideologiei statului în cultura și valorile poporului respectiv. O spune foarte plastic Dumitru Nan, în apelul lui disperat către agentii Barnevernet care au venit să-i confiște copiii: “Vă dau TOT ce am, numai nu-mi luați copiii”.
Când trocul acesta nefericit, în care sufletele copiilor sunt vândute pentru liniștea si perfecțiunea socială de sub clopotul de sticlă al bunăstării scandinave, este legitimizat juridic la nivel de națiune, îmi dau seama ca mi-au cam trecut complexele de român, pe care au avut grijă unii și alții să mi le inducă de vreo douazeci și cinci de ani încoace.
Și, în timp ce, ca nație, ne inventariem cu smerenie PROPRII demoni, să avem grijă să nu ajungem să ne inchinam la ai ALTORA.

https://facebook.com/daniela.maris.54/posts/1712537318962510

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: