Textul de mai jos prezintă un punct de vedere privitor la alegerea oamenilor pentru mântuire de către Dumnezeu, un subiect care stârnește dezbateri și controverse. La un moment dat, Iosif Dragomir spune că problema mântuirii și a alegerii nu ar trebui pusă în termenii „De ce nu-i mântuieşte Dumnezeu pe toţi?”, ci „De ce mântuiește Dumnezeu pe cineva?” Cu siguranţă că nu este obligat să arate milă. Acesta este ceea ce face harul.
Iată și textul
Care este primul lucru care îţi vine în minte când cineva aduce în discuţie subiectul harului mântuitor al lui Dumnezeu? Pentru cei mai mulţi credincioşi – sincer, pentru majoritatea oamenilor – este crucea lui Hristos. Acest lucru are sens – reprezintă punctul culminant al lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu şi cea mai deplină descriere a iubirii Lui pentru păcătoşii pierduţi.
Dar, în timp ce harul lui Dumnezeu se manifestă cel mai clar şi pe deplin în jertfa Fiului Său şi în mântuirea Lui a păcătoşilor, expresia lui nu este izolată de Persoana şi lucrarea lui Hristos. Harul lui Dumnezeu este mai vechi decât istoria, ajungând înainte de crearea timpului însuşi. Nu se revarsă doar în momentul mântuirii; este evident în tot planul Său etern de mântuire. La urma urmei, El i-a ales pe cei pe care îi va mântui înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4).
Harul şi Alegerea
Teologii se referă la acest adevăr preţios ca la doctrina alegerii şi a fost un punct major de dezbatere şi dezbinare în biserică. Adevărul despre alegere este esenţial pentru a înţelege cine este Dumnezeu, planul Său de mântuire şi planul Său pentru biserică. Dar unii care mărturisesc dragoste pentru Dumnezeu şi credinţa în Biblie, totuşi, sunt supăraţi şi chiar dispreţuiesc această doctrină.
Dar respingerea acestei doctrine are implicaţii negative majore, mai ales în ceea ce priveşte aspectele practice ale evanghelizării şi slujirii creştine. Creştinii care nu cred că Dumnezeu îi atrage în mod suveran pe aleşii Săi la Hristos sunt forţaţi de perspectiva lor teologică să adopte o abordare foarte pragmatică a evanghelizării. Ei devin mai preocupaţi de ceea ce „funcţionează” decât de ceea ce este adevărat – pentru că doctrina lor îi face să creadă că totul depinde de propria lor pricepere, inteligenţă sau abilităţi de persuasiune. Ce povară şi responsabilitate enormă şi-au asumat ei înşişi!
Cu toate acestea, doctrina alegerii nu ar trebui să stingă eforturile de evanghelizare ale bisericii – dacă este ceva, ar trebui să ne stimuleze. În timp ce Domnul ştie pe cine a ales în veşnicia trecută, noi nu avem o perspectivă asupra lucrării Sale de alegere (compară cu Deuteronom 29:29). În schimb, trebuie să urmărim cu ardoare fiecare păcătos cât mai este timp să ne pocăim. Trebuie să proclamăm adevărul binecuvântat din Isaia 59:1-2 cu credincioşie oricărei urechi care va auzi: „Nu, mîna Domnului nu este prea scurtă* ca să mîntuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi‑L împiedecă să v’asculte!”
Noi, cei care Îl cunoaştem şi Îl iubim pe Domnul, purtăm responsabilitatea credinţei: atâta timp cât respirăm, avem datoria să predicăm vestea bună a Domnului Isus Hristos cât mai bine şi mai persuasiv posibil, pentru ca alţii să fie conduşi la cunoaşterea mântuitoare a Lui. „Ca unii cari cunoaştem deci frica* de Domnul, pe oameni, căutăm să‑i încredinţăm” (2 Corinteni 5:11).
Mai mult, trebuie să menţinem doctrina alegerii cu mare umilinţă. Mântuirea noastră nu este un credit pentru noi, ci un dar necâştigat de la un Dumnezeu milostiv. Şi ne-a lăsat deocamdată în această lume pentru a extinde acel dar şi altora prin proclamarea Cuvântului Său.
Înţelegerea harului suveran al lui Dumnezeu este în centrul a ceea ce este biserica şi a modului în care funcţionează. O perspectivă corectă asupra harului lui Dumnezeu informează modul în care ne raportăm la alţi credincioşi. Ea informează cum evanghelizăm pe cei pierduţi. Ea defineşte rolul unui păstor. Ea atinge fiecare aspect al vieţii în Trupul lui Hristos.
Harul şi Dreptatea
Plângerea tipică a celor care sunt sceptici cu privire la doctrina alegerii (sau chiar se opun acesteia) este că ea Îl face pe Dumnezeu să pară nedrept. Şi acesta poate părea într-adevăr că este cazul – dacă măsori ceea ce este „drept” prin judecata umană căzută. De ce nu-i tratează Dumnezeu pe toţi la fel? – credem noi. Asta aş face eu.
Dar Dumnezeu nu gândeşte aşa cum gândim noi sau nu face lucrurile pe care le-am face noi. „Căci* gîndurile Mele nu sînt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sînt căile Mele, zice Domnul” (Isaia 55:8). El este mai înţelept şi mai drept decât noi. El nu trebuie măsurat după nici un standard uman. Aminteşte-ţi cuvintele apostolului Pavel, care a spus: „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît* de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese** sînt căile Lui!”(Romani 11:33).
În plus, întrebarea pe care ar trebui să o punem atunci când ne gândim la doctrina alegerii nu este „De ce nu-i mântuieşte Dumnezeu pe toţi?”, ci „De ce mântuieşte Dumnezeu pe cineva?” Cu siguranţă că nu este obligat să arate milă. Acesta este ceea ce face harul.
Când luăm în considerare ceea ce este corect în materie de alegeri, toate prezumţiile şi standardele umane trebuie lăsate deoparte. În schimb, natura lui Dumnezeu trebuie să fie punctul central – în mod specific: Ce este dreptatea divină? Simplu spus, este un atribut esenţial al lui Dumnezeu prin care El, la infinit şi în perfectă dreptate, face ceea ce doreşte. Cineva spunea: „Nu trebuie să credem că Dumnezeu face un lucru pentru că este bun şi drept, ci mai degrabă este lucrul bun şi drept pentru că Dumnezeu vrea şi îl face.” Dumnezeu defineşte dreptatea. El Însuşi este prin fire drept şi neprihănit şi orice face El reflectă natura Sa. Deci orice face El este corect. Voinţa Sa liberă (şi nimic altceva) este cea care determină dreptatea, căci orice doreşte El este drept; şi este doar pentru că El vrea, nu invers. Nu există un standard mai înalt al dreptăţii decât Dumnezeu Însuşi.
În Apocalipsa 19:6, ni se spune că „Domnul**, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.” Atât în cer, cât şi pe pământ, El este controlorul şi dispoziţia tuturor creaturilor. El este Cel Prea Înalt şi „toţi* locuitorii pămîntului sînt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea** cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pămîntului, şi nimeni† nu poate să stea împotriva mîniei Lui, nici să‑I zică: „Ce†† faci?” (Daniel 4:35). El este Atotputernicul care face toate lucrurile după sfatul voii Sale. El este Olarul ceresc care ia pe păcătoşii care sunt buni de nimic şi îi modelează în vase utile. Scriptura înfăţişează rasa umană căzută ca pe un bulgăre de lut – un material murdar, fără formă, care, lăsat în sine, s-ar întări cu siguranţă în ceva cu totul lipsit de valoare şi cu totul neatrăgător. Din acel bulgăr comun de noroi, Olarul divin formează obiecte unice pentru diverse scopuri. Asemenea unui olar pământesc care face atât scrumiere, cât şi vase de mâncare fanteziste, Olarul ceresc modelează vase atât pentru onoare, cât şi pentru dezonoare (Romani 9:21) – unele pentru a-I arăta harul şi gloria; altele pentru a-I servi ca vase ale mâniei Sale. Fiecare expresie a caracterului Său drept – inclusiv ura Sa totală faţă de păcat – este astfel prezentată în acord cu voinţa Sa suverană. Şi mai mult, Scriptura spune că El Îşi îndeplineşte întotdeauna planul perfect cu răbdare şi bunătate, niciodată cu răutate sau cu rea voinţă: „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să‑Şi arate mînia şi să‑Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase* ale mîniei, făcute** pentru peire; şi să‑Şi arate bogăţia* slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe cari le‑a pregătit** mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?” (Romani 9:22-23).
În cele din urmă, deci, Dumnezeu este Cel care decide şi hotărăşte destinul fiecărui om. În calitate de Creator şi Conducător de drept, El guvernează cu atenţie fiecare detaliu din universul Său – care este un alt mod de a spune că El este Dumnezeu, Domnul suveran şi atotputernic.
Sincer, singurul motiv pentru a crede în alegere este că se găseşte în mod explicit în Cuvântul lui Dumnezeu. Nici un om şi nici un comitet de oameni nu a creat această doctrină. Este ca doctrina pedepsei eterne: este în conflict cu toate înclinaţiile şi preferinţele naturale ale minţii umane carnale. Este respingătoare pentru sentimentele inimii neregenerate. Şi — ca şi doctrina Sfintei Treimi şi a naşterii miraculoase a Mântuitorului nostru — adevărul alegerii, pentru că a fost descoperit de Dumnezeu, trebuie acceptat cu o credinţă simplă, solemnă şi hotărâtă. Dacă ai o Biblie şi crezi ce spune ea, nu ai de ales.
Pe măsură ce ne gândim că dreptatea lui Dumnezeu este reprezentativă pentru caracterul Său şi nu este supusă presupunerilor căzute, începem să înţelegem că Dumnezeu – în natura propriei Sale suveranităţi – defineşte tot ceea ce El face nu numai drept, ci şi perfect. Creatorul nu datorează nimic creaturii, nici măcar ceea ce El are plăcerea să-i dăruiască. Deci Dumnezeu face exact ceea ce Dumnezeu alege să facă. Nimic nu poate să-I zădărnicească voinţa sau să-L învingă. Aceasta este de fapt esenţa a ceea ce mărturisim atunci când Îl recunoaştem ca Dumnezeu Atotputernic.











