Foto: .criticatac.ro

În anul 2014 Alin Cristea a scris următoarele despre Dănuț Mănăstireanu

Îl consider a fi unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului confesional neo-protestant din România. […] Nu ştiu ca altcineva să fi avut în România un aşa impact (pe termen lung) în mediul evanghelic după 1989 (poate doar Iosif Ţon) precum Dănuţ Mănăstireanu, mai ales prin capacitatea sa relaţională, prin standardele sale înalte şi prin încurajarea diferitelor proiecte individuale şi colective. În mod deosebit, ţin să subliniez că este un om al dialogului, te simţi respectat în dialog cu el şi dacă nu e de acord cu tine sau ştie că ai căzut în slăbiciunea ipocriziei.

https://romaniaevanghelica.wordpress.com/2014/11/30/la-multi-ani-danut-manastireanu-30-11-2014/

*

L-am cunoscut pe Dănuț în vara anului 2009 la Iași cu prilejul unui worksohop de istorie orală pe istoria evanghelicilor din România. Ne-am reîntâlnit în toamna aceluiași an, tot la Iași, la o conferință științifică organizată de Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Ne-am mai revăzut apoi cu prilejul unor evenimente științifice.

În anul 2012 a scris câteva rânduri  despre cercetarea mea privind istoria Bisericilor Baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste. Gândurile de mai jos au fost publicate în Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.

Istoriografia dedicată confesiunilor evanghelice se află abia la începuturile constituirii ei ca domeniu academic de cercetare. Tocmai de aceea, apariția lucrării domnului Marius Silveșan dedicată raporturilor dintre stat și bisericile baptiste din România în perioada comunistă răspunde unei necesități reale. Rigoarea cu care abordează autorul această temă delicată, sine ira et studio, se constituie într-un exemplu demn de urmat de cei care vor încerca în viitor să deznoade ițele complicate ale problematicii confesionale din România. Cei care sunt la curent cu dezbaterile aprinse care au avut loc în ultimii ani între evanghelici pe tema colaboraționismului în perioada comunistă știu bine că aceasta rigoare și detașare față de un subiect extrem de fierbinte, și cu consecințe încă vizibile în comunitățile evanghelice, nu poate fi privit ca fiind ceva de la sine înțeles.

Evanghelicii, dintre care baptiștii sunt cei mai vechi (au apărut la începutul secolului al XVI-lea, odată cu Reforma magisterială) au început să câștige adepți pe teritoriul României la mijlocul secolului al XIX-lea și au avut în cea mai mare parte a istoriei lor pe aceste meleaguri relații tensionate cu autoritățile de stat și cu biserica majoritară. Persecuțiile, atât în perioada dinainte de Cel de Al Doilea Război Mondial, cât și în perioada comunistă, au condus la reacții diverse din partea liderilor acestor comunități.

Pornind de la convingerea că autoritățile de stat sunt date de Dumnezeu, unii dintre liderii baptiști, în încercarea lor de a păstra pe cât posibil bruma de libertate acordată de noul regim, au avut o atitudine mai reconciliantă, uneori chiar prea obedientă, față de autoritățile comuniste. Aceste atitudini, așa cum arată autorul lucrării, au făcut nu de puține ori victime în rândul credincioșilor mai puțin înclinați spre asemenea atitudini împăciuitoare. În acest timp, alții, cu înclinații mai radicale, au considerat aceste pertractări cu regimul comunist ateu drept un compromis inacceptabil și au luat atitudine împotriva lor. Diferențele ideologice și tactice dintre cele două grupuri au rămas nerezolvate pe tot parcursul perioadei comuniste și continuă să nutrească până astăzi suspiciuni și relații tensionate între adepții lor.

În aceste condiții, lucrări științifice precum aceea a domnului Silveșan pot juca nu numai un rol de informare și clarificare cu privire la contextul delicat și complex în care au fost silite să funcționeze comunitățile evanghelice românești până în 1989, ci și unul de stimulare a reconcilierii între diferitele grupări și poziții din cadrul acestor comunități. Aceasta le-ar permite ca, învățând din greșelile și eroismele trecutului, să se poată concentra asupra elaborării unui proiect absolut necesar pentru o implicare activă a comunităților evanghelice în construirea unui viitor democratic și prosper în România postcomunistă.

Considerăm, deci, ca binevenită și extrem de folositoare această cercetare istorică și sperăm că exemplul ei va fi urmat și de alți tineri cercetători ai istoriei evanghelicilor din România.

PhD. Dănuț Mănăstireanu,
Teologo