Dorința de a avea „un nume bun” se încadrează printre cele mai stăruitoare căutări ale omului. Chiar și Biblia afirmă că „un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare…” (Proverbe, 22:1a). Se pare că un nume bun îți asigură o serie de plusuri în viață: prieteni mai mulți, un job mai bun, o reputație bună, popularitate, bani mai mulți, succes etc. Nu mai este nicio mirare, atunci, că aproape toți oamenii trebăluiesc în a descifra rețeta numelui bun.

Pe de altă parte, este totuși important să reținem o nuanță de mare valoare în goana după un nume bun. Contează și ce împărăție conferă certificatul de om cu renume. De exemplu, tot Sfânta Scriptură precizează: „Așa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor, dar oricine va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor.” (Matei 5:19). Când numele bun este obținut și păstrat pe căi ilicite, putem fi vorbiți de bine în împărăția acestei lumi dar vom fi mici în Împărăția cerurilor. Numele bun (omenește vorbind) nu trebuie păstrat cu orice preț, prin compromisuri și păcate. Nu avem voie să stricăm „Legea lui Dumnezeu” cu niciun preț. Ținta noastră trebuie să fie și să rămână sfințirea. De fapt, când vom face așa, este foarte posibil ca lumea de acum „să ne ocărască, să ne prigonească și să spună tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva noastră” (Matei 5:11). Creștinul, își poate pierde numele bun în fața celor nelegiuiți dar rămâne „mare în Împărăția Cerurilor”.

Provocarea constă în disponibilitate noastră de a plăti prețul! „Și cât de dureros este…” ar putea șopti toți cei care au trecut pe drumul fericirii prin prigonire, toți cei care au avut numele pătat pe nedrept. În același timp, sunt convins că toți adevărații creștini vor considera mult prea mic prețul pe care ei îl au de plătit față de ceea ce Scumpul lor Mântuitor a făcut pentru ei… Numai o singură picătură de sânge fără pată smulsă din trupul Domnului nostru face mai mult decât suferințele noastre pe calea credinței.

Așadar, este bine să avem un nume bun și oamenii să ne vorbească de bine dar să ne ferească Dumnezeu să obținem un astfel de statut prin păcat. Contează mult mai mult aprecierile pe care le face Dumnezeu decât cele pe care le fac oamenii.

Cred că acum vreo două săptămâni, dacă nu mă înșel, am surprins în treacăt o scenă dintr-un film: un bătrânel, răpus de o boală care-i măcina sănătatea mintală, mergea  dezorientat și paralizat de frică pe o străduță întunecată, constatând, printre bătăile accelerate ale inimii și rușinea ce rânjea sarcastic în fața orgoliului de bărbat trecut prin viață, că nu mai știa unde locuiește. Ca să nu rămâneți cu gândul la întâmplare, vă spun, de pe acum, că bătrânelul pierdut prin labirintul propriei sale minți a fost căutat și găsit de scumpa lui soție, iubitoare și gata de sacrificiu până la capăt.

       Mă întreb, ce se întâmplă când apar asemenea confuzii în umblarea noastră spirituală, duhovnicească? Ce facem când ne găsim speriați și singuri pe străzile pustii ale încercărilor? Atunci când nici prietenii par să nu mai aibă timp de noi, când medicii ridică resemnați din umeri, când partenerul de viață nu mai dă pe acasă, când copii au uitat că mai au un tată și o mamă? Ce facem când ne aflăm pierduți pe străzile păcatului, în beznă și disperare, simținând parcă, deja, hăul nesfârșit al iadului care se deschide sub picioarele noastre și căutând grabnic pe cineva pe care să-l întrebăm: „nu vă supărați, știți cumva unde locuiesc?”

     În toate aceste împrejurări  – și în altele asemănătoare – mintea și soluțiile noastre par să nu mai dea roade. Oricât de mult ne-am strădui să rezolvăm problemele ne afundăm, parcă, tot mai mult în labirintul finității noastre, fără cale de ieșire.  Am vrea să o luăm de la capăt dar nu știm cum… La asemenea provocări, cred că ar fi imperativ să avem întotdeauna scrisă pe tăblița inimii, adresa noastră: „… viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”(Col. 3:3). Da, acum știm unde locuim: cu Hristos, în Dumnezeu. Acest adevăr are cel puțin două implicații: chiar dacă nu se vede, soarele există și dincolo de nori! Promisiunile și îndurările Domnului rămân valabile pentru noi cei care suntem „cu Hristos în Dumnezeu” și atunci când trecem prin dificultăți. În al doilea rând, dacă te trezești pe o stradă nepotrivită, întrebându-te „ce caut eu aici?”, privește astăzi pe tăblița inimii tale, citește unde este adresa ta și începe să trăiești ca Hristos, urmând exemplul Său. „Dacă locuiesc cu Hristos, atunci trebuie să mă aflu pe străzile pe care umblă El…” ar trebui să ne spunem în fiecare zi și atunci… nu ne mai pierdem!

De curand, atentia mi-a fost captata, in mod special, de versetul 6 din Maleahi, capitolul 4: „El va intoarce inima parintilor spre copii si inima copiilor spre parintii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, sa lovesc tara cu blestem.”

         In primul rand, as remarca ideea ca versetul citat mai sus este, intr-un fel, relevant pentru fiecare din noi, stiind ca nu exista nici macar o singura persoana  pe intregul pamant care sa nu se identifice cel putin cu una din ipostaze: fie cea parinte, fie cea de copil. Deci, cand citim versetul din Maleahi, parca ne inunda o  mireasma cosmica, universala si aflam ca indiferent de diferentele dintre noi, ne tragem din acelasi butuc ancestral, fiind intesati in complexitatea relatiei parinte-copil.

       Pe langa multele ingrediente care asezoneaza relatia de tip parinte-copil (precum iubirea, increderea, respectul etc.),mai exista o trasatura unica, si anume, succesiunea generationala; o generatie vine dupa o alta generatie, asa cum valul cheama alt val, asigurandu-se in acest mod voiosia tarmului ce se scalda in „jocul: oceanului.

      Desi pot fi avansate multe interpretari, mi-ar placea sa retin aceasta nuanta macro-umana a versetului din ultima carte a Vechiului Testament, si cred ca trebuie sa ne intoarcem de la noi insine spre ceilalti participanti la umanitate, indiferent de nationalitate, statut social, convingeri politice, ori mai stiu eu ce alte criterii… Sa ne intoarcem inima si de la o generatie spre alta, stiind ca doar asa vom avea parte de binecuvantare peste tara. Cand inimile sunt intoarse spre noi insine, in izolare si egoism, binevenim blestemul, dar cand Domnul ne redirectioneaza pozitia inimii spre El si spre semeni, putem spera la un viitor mai bun.

      Inima ta, ce pozitie are?

Mai dăunăzi, priveam câteva secvenţe, de data asta la televizor, şi mare minune, văd mulţimea de baloane! Aşteptam cu nerăbdare să remarc zâmbetul copiilor, leac alinător pentru sufletele noastre, a celor mai mari… Dar dezastru: baloanele au fost “furate” din mânuţele copiilor şi au fost puse în mâinile unor personaje dezorientate, pictate aidoma clovnilor, cocoţate pe tocuri sclipitoare, care le propulsa la un nivel ceva mai înalt decât a majorităţii înguste şi neemancipate din societate. Desigur, v-aţi dat seama că este vorba despre parada dezmăţului şi a neruşinării. Mă tem că pe viitor, când voi vedea baloane colorate, n-am să ma ştiu despre ce e vorba, peisajul inocenţei sau promovarea degradării?
Nenorocirea este că “parado-filii” nu le fură copiilor noştri doar baloanele, le fură viitorul, valorile şi dreptul la o minte neintoxicată. Copiii Domnului nu pot rămâne  nepăsători în faţa unor astfel de atacuri. Trebuie să apărăm învăţăturile biblice şi valorile familiei! Interesant este că unele personalităţi publice şi-au luat titlul de “ambasadori ai paradelor
gay”, şi îşi fac bine meseria. Iubiţi creştini, să nu dormităm… să ne amintim că şi noi suntem ambasadori ai lui Hristos şi “ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” să spunem semenilor noştri: “Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5:20). În plus, le mai spunem celor doritori de parade: “Vă rugăm, lăsaţi baloanele colorate pentru copii!”