Arhive etichetă: Neoprotestant

Dilema Veche ”Gospel în Giuleşti – Biserica africanilor baptişti din Bucureşti”


Sub acest titlu, Revista Dilema Veche care a mai publicat o serie de articole despre viaţa comunităţilor neoprotestante din România,  îşi propune să dezvăluie cititorilor săi un crâmpei din viaţa unei comunităţi baptiste locale, Spiritual Revival Church, biserica baptistă a refugiaților din București.  Autoarea, Mădălina Şchiopu, face o trecere în revistă a etapelor prin care a trecut biserica de-a lungul timpului care a ajuns să adopte şi persoane de pe alte continente decât cel african. Putem vorbi astfel de extinderea unui proiect binecuvântat care s-a dezvoltat şi datorită sprijinului primit de la biserica mamă, Biserica Creştin Baptistă Nadejdea.  Pastorul bisericii Spiritual Rivival Church, Peter Rong, de origine sudaneză, căsătorit cu o româncă,  împreună cu care are două fetiţe, este caracterizat ca fiind o persoană  foarte activă, care reuşeşte să transmită mesajul Evangheliei unor persoane care se află departe de casă şi care, în unele cazuri, abia aici ajung să îl cunoască pe Dumnezeu.

Cum comunitatea este formată în bună măsură din africani, muzica e şi ea la mare cinste. Se cîntă cu fervoare, uneori pe ritmuri africane, alteori cu elemente de gospel, în cele (cel puţin) patru limbi ale comunităţii. Toată lumea se alătură, bătăile din palme şi din picior se succed ritmic, orchestra şi cîntăreţii dau ce-i mai bun în ei: este imposibil să rămîi pe scaun, cîntecele religioase te iau pe sus, orice ai fi – african, român, american, ţigan sau sîrb, credincios sau doar vizitator. Ceva din ardoarea continentului negru s-a mutat într-o zi de iarnă din Giuleşti. O frîntură din povestea unei rase cu o istorie agitată, care a primit de Sus, în schimb, înflăcărare şi dragostea de cîntec. Cine şi-ar putea dori mai mult?

Articolul poate fi citit integral în Revista culturală Dilema Veche

Biserica Evanghelică Română


Biserica Evanghelică Română este o mişcare creştină evanghelică, născută pe pământul României în anii 1920‑1924 prin tinerii teologi ortodocşi Dumitru Cornilescu (traducătorul Bibliei folosită de cultele evanghelice) şi Teodor Popescu (fost preot la biserica „Sfântul Ştefan” din Bucureşti). Prin lucrarea acestora, câteva sute de credincioşi construiesc pe Str. Carol Davila nr. 48 din Bucureşti, în anul 1926, o biserică creştină de 1.000 locuri, care avea să devină centrul unei noi mişcări.
La solicitarea autorităţilor, pentru a fi deosebiţi de alţi credincioşi, din anul 1927, noua mişcare creştină a purtat numele de „Creştinii după Scriptură”, organizată oficial sub formă de asociaţie. În foarte scurt timp, s‑au deschis biserici în Ploieşti, Câmpulung, Târgovişte, Rucăr, Buzău, Piteşti, Bârlad, Braşov şi alte locuri.
În anul 1939, asociaţia „Creştinii după Scriptură”, constrânsă de regimul vremii, a fuzionat cu asociaţia „Creştinii după Evanghelie” şi astfel, deşi erau deosebiri din punct de vedere dogmatic şi al practicilor de cult, au alcătuit o unitate din punct de vedere organizatoric: „Cultul Creştin după Evanghelie”. Interzişi în timpul războiului, odată cu „Creştinii după Evanghelie” şi împreună cu aceştia, li se permite, în 1946, să‑şi reînceapă activitatea.
După decembrie 1989, „Conferinţa generală a reprezentanţilor bisericilor”, care a avut loc la Bucureşti (27 ianuarie 1990), a hotărât desprinderea din „Cultul Creştin după Evanghelie” şi funcţionarea ca un cult independent, sub numele de „Biserica Evanghelică Română”.
Biserica Evanghelică Română, după pilda primilor creştini, practică botezul casei creştine, deci şi a copiilor, prin cufundare în apă. Mântuirea şi trăirea unei vieţi după voia Domnului nu se capătă prin botez, ci prin credinţă personală în Domnul Isus Hristos.
În Biserica Evanghelică Română toţi credincioşii sunt fraţi. Nu există cler sau ierarhi. Iisus Hristos este conducătorul Bisericii.
La nivel central este un Sfat de Fraţi pe ţară, ales dintre credincioşii cei mai reprezentativi, care supraveghează şi coordonează buna desfăşurare a vieţii bisericilor şi un comitet de conducere care reprezintă interesele Bisericii în relaţiile cu statul.
În biserică se practică cântarea comună, neexistând cor sau instrumente muzicale.
Credincioşilor nu li se impun taxe pentru susţinerea bisericii.
Biserica Evanghelică Română dispune de circa 220 biserici care se găsesc, cu precădere, în judeţele Argeş, Braşov, Constanţa, Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, municipiul Bucureşti şi împrejurimi; numărul credincioşilor este de circa 20.000.
Publicaţia periodică a Bisericii este „Adevărul Creştin” ‑ foaie de zidire sufletească, ce apare o dată la două luni. Cultul tipăreşte şi alte lucrări teologice necesare.
B.E.R. are relaţii frăţeşti cu Bisericile Creştine Evanghelice din S.U.A., Biserica Evanghelică din Olanda, Adunările Evanghelice Libere din Germania.
Biserica Evanghelică Română,  fiind  o  mişcare născută în România, de vârstă relativ tânără ‑ 70 de ani ‑ nu are corespondent în străinătate.

Biserica Creştină după Evanghelie


Creştinii după Evanghelie consideră că înaintaşii lor sunt acei creştini care, după ce împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul, au considerat că bisericile legalizate şi‑au pierdut menirea vie de a vesti Evanghelia. Astfel, din acea vreme au existat grupuri de creştini, autointitulaţi „liberi”, care răspândeau cuvântul lui Dumnezeu. Conturarea lor mai clară are loc odată cu Reforma religioasă, datorită traducerii Bibliei în diferite limbi.
În România primul grup de “Creştini liberi”, din care s‑a format asociaţia şi apoi Cultul Creştin după Evanghelie, a luat fiinţă la Bucureşti în 1899 sub influenţa unor misionari străini. La început, aria lor de răspândire a fost limitată la străinii care locuiau în Bucureşti. Ulterior, au cucerit adepţi şi în rândul românilor.
În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933 ca asociaţie religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după Scriptură, formând Cultul Creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I (Creştinii după Evanghelie, propriu‑zişi), care practică botezul la majorat, şi ramura a II‑a, care practică botezul la naştere.
Din 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea de cult. După Revoluţia din decembrie 1989, cele două ramuri ale cultului s‑au despărţit, fiecare ramură alegându‑şi organe proprii şi desfăşurând activitate în mod independent. Ramura a doua s‑a intitulat Biserica Evanghelică Română.
În prezent există două culte distincte, Cultul Creştin după Evanghelie şi Biserica Evanghelică Română. La recensământul din anul 2002,  au fost recenzaţi 44.476 de credincioşi ai Cultului Creştin după Evanghelie.
Sub aspect organizatoric, Cultul Creştin după Evanghelie este structurat astfel: la nivel local funcţionează comunitatea cu un număr de cel puţin 20 membri majori. În întreaga ţară sunt 678 de adunări (biserici); adunările  au personalitate juridică şi sunt conduse de doi până la cinci „fraţi bătrâni” (prezbiteri), care sunt şi „vestitori ai Evangheliei” în comunitatea respectivă. În prezent cultul dispune de 724 vestitori.
În anul 1994 a fost hotărâtă crearea unei structuri organizatorice noi, comunitatea zonală; funcţionează 16 asemenea organisme, conduse de Sfatul de fraţi zonal, ales de adunarea generală; Sfatul de fraţi zonal alege un comitet de conducere.
La nivel central, Uniunea Bisericilor Cultului Creştin după Evanghelie este condusă de Sfatul de fraţi pe ţară, care alege conducerea operativă, formată din preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Organul suprem al Uniunii este Conferinţa generală ce se întruneşte o dată la 4 ani, care alege Sfatul de fraţi pe ţară şi confirmă conducerea operativă a Uniunii.
Cultul Creştin după Evanghelie are sub egida sa Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti „Timotheus” şi 5 şcoli biblice. Editează, din 1949, revista „Calea Credinţei”, precum şi revista „Ecouri creştine”. De asemenea, a tipărit mai multe lucrări teologice.
Din anul 1990, sub egida Cultului Creştin după Evanghelie funcţionează un număr de aprox. 40 de  asociaţii şi fundaţii. Toate sunt persoane juridice şi îşi desfăşoară activitatea cu majoritatea membrilor cultului, unele având şi secţii de învăţământ, orfelinate, grădiniţe de copii, activităţi umanitare de ajutorare etc.
După decembrie 1989 s‑au reluat legăturile cu multe biserici evanghelice din străinătate, care s‑au manifestat prin evanghelizări şi schimburi de lucrări şi studii biblice, prin acţiuni de caritate.

Uniunea Penticostală ‑ Biserica Lui Dumnezeu Apostolică


Penticostalismul este o continuare a mişcării de „redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în secolul trecut. Pe la 1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra celor credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia). Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt, Rusaliile). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă prin „penticosta”, adepţii noii mişcări religioase au adoptat denumirea de penticostali.
Din S.U.A. mişcarea penticostală s‑a răspândit şi în Europa, mai ales în Germania şi Norvegia. Numărul credincioşilor a crescut relativ repede, de la circa 1.000 în 1906 la peste 350.000 în 1936.
Prima comuniune penticostală din România a apărut în localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul 1922. În pofida unor persecuţii la care a fost supusă înainte şi mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, credinţa penticostală s‑a extins treptat în mai multe regiuni ale ţării, în special în nordul Moldovei, în Banat şi Crişana.
Asociaţia credincioşilor penticostali s‑a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial,  când  mulţi  pastori  au  fost  trimişi  în  închisoare sau lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.
Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a fiecărui credincios trebuie să stea convertirea personală, după care, apoi, se administrează botezul prin cufundare în apă, în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, mărturisirea experienţei darurilor Duhului Sfânt, care pot să‑şi facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor divine prin rugăciune.
Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându‑se autonomia bisericească locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21 membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere a cultului, care se întruneşte o dată la 4 ani.
Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase comunităţi regionale: Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea şi Suceava.
Pregătirea pastorilor se face la nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care funcţionează în Bucureşti. De asemenea, cultul dispune de trei seminarii  teologice liceale şi de două şcoli postliceale.
Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori.
În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie de numărul membrilor şi un comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi diaconii, subordonaţi pastorului.
Biserica Penticostală are ca organ de presă oficial „Cuvântul Adevărului”. De asemenea, editează cărţi cu conţinut religios, cărţi pentru exercitarea cultului, cărţi pentru instruirea slujitorilor în seminarii şi în Institutul Teologic Penticostal.
Cultul întreţine legături cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor Penticostale Europene, făcând parte şi din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care îşi are reprezentanţi, precum şi cu Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial, participă la Conferinţele Penticostale Mondiale. Relaţii speciale întreţine cu organizaţia Penticostală Mondială „Church of God”, cu sediul la Cleveland (Tennessee) ‑ S.U.A., datorită mai multor asemănări doctrinare şi organizatorice.

Biserica Creştin Baptistă


Popularizarea denumirii de baptişti, formă prescurtată a titulaturii de anabaptist  se datorează, în special, eforturilor lui John Smith care a întemeiat în Ţările de Jos, în anul 1609, o biserică baptistă. Dacă această titulatură s-a perpetuat, până în ziua de astăzi, acest fapt nu poate fi pus decât pe seama continuării unei tradiţii.
În prezent, baptiştii constituie una din cele mai răspândite confesiuni creştine protestante din lume, având biserici în peste 211 ţări şi state şi un număr de aproximativ 120 milioane de credincioşi. În România, prima biserică baptistă a luat fiinţă în anul 1856, în Bucureşti.
În practica religioasă, baptiştii îşi propun să se remarce prin reîntoarcerea la ceea ce înţeleg prin „simplitatea bisericii din veacul apostolic”. Ei afirmă principiile Reformei: „Sola Scriptura – Numai Scriptura”,  „Sola Fidae – Numai Credinţa”, „Sola Gratia – Numai Harul” şi „Soli Deo Gloria – Numai lui Dumnezeu i se cuvine slava”. Potrivit acestor principii, singura autoritate în materie de credinţă şi practică religioasă este atribuită Bibliei, ca fiind inspirată în totalitate de Duhul lui Dumnezeu. Mântuirea se dobândeşte numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin harul lui Dumnezeu, iar in toate şi pentru toate slava se cuvine doar lui Dumnezeu. Astfel, este înlăturat tot ceea ce este considerat ca fiind tradiţie ulterioară „veacului apostolic”: sunt negate autoritatea şi tradiţia Bisericii, este lăsat deoparte cultul liturgic şi alte tradiţii bisericeşti, nu sunt recunoscute rolul (mijlocitor) al Maicii Domnului – Fecioara Maria, al sfinţilor, rolul şi autoritatea clerului bisericesc, cinstirea icoanelor, statuilor şi moaştelor.
Baptiştii acceptă, în linii mari, simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan, afirmându-şi credinţa într-un singur Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Baptiştii cred că Dumnezeu Tatăl este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Baptiştii cred în dumnezeirea şi umanitatea Domnului Isus Hristos, născut din fecioara Maria, în moartea Sa ispăsitoare pe cruce, în învierea glorioasă şi înalţarea la cer, precum şi în a doua venire a Fiului lui Dumnezeu, în slavă. Baptiştii cred, de  asemenea, în dumnezeirea Duhului Sfant, care lucreaza în om naşterea din nou (convertirea) şi transformarea lui după chipul Fiului lui Dumnezeu.
În crezul şi practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, prin afundare în apă şi este precedat de convertirea celui ce se botează. Pentru copiii nou-născuţi există un serviciu religios de binecuvântare de către comunitate.
Baptiştii se organizează pe baza principiului autonomiei bisericii locale şi practică aşa-numita  „preoţie universală”, sugerându-se prin aceasta că, în rândurile lor nu ar exista o distincţie între clerici şi laici. Pe lângă simplii fraţi şi surori există fraţii-păstori, fraţii-presbiteri sau fraţii-diaconi.
Închinarea publică a baptiştilor se realizează prin participarea tuturor credincioşilor, de regulă, prin cantare, rugăciune, citirea şi propovăduirea Sfintelor Scripturi.  Zidirea duhovnicească se face şi in grupuri mici, in case particulare sau in lăcaşul de închinare, prin studiul Bibliei şi rugăciune. Momentul culminant al inchinării publice îl reprezintă Cina Domnului, înţeleasă în mod simbolic, prin care biserica locala comemorează jertfa unică a Noului Legământ, ce a fost adusă o dată pentru totdeauna de Isus Hristos.
Baptiştii sărbătoresc Duminica – ziua învierii Domnului, ca zi de închinare săptămânală, precum şi sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale istoriei mântuirii: Naşterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Săptămâna Patimilor, Învierea Domnului, Înălţarea  Domnului Isus Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt.
Baptiştii promovează pe plan mondial un tip de misiune potrivit căruia fiecare credincios este dator să răspândească în lume Evanghelia. Misiunea se adresează persoanei şi societăţii în întregul lor, atât prin Evanghelie, cât şi prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei marginalizaţi şi nedreptăţiţi.
Baptiştii din România s-au organizat pe plan naţional în Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste, în anul 1920. În prezent, Cultul Creştin Baptist din România – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Romania, care constituie unul dintre cele 18 culte religioase recunoscute de stat şi funcţionează în baza Decretului-Lege nr. 553/1944, a Decretului nr. 178/1948 pentru regimul general al Cultelor, a Decretului nr. 1203/1950 de aprobare a Statutului Cultului şi a prevederilor constituţionale. Statutul Cultului Creştin Baptist din România, aprobat prin Decretul 1203 din 1950 a fost modificat şi completat de Conferinţa Naţională a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste, la Arad, în data de 27 noiembrie 1998.
În prezent, Cultul Creştin Baptist din România cuprinde circa 1800 de biserici în toate regiunile ţării, organizate teritorial în comunităţi, numărând aproximativ 127.000 de persoane (conform recensământului din 2002). Aceste biserici sunt slujite de 700 de pastori şi misionari. Personalul duhovnicesc şi de specialitate este pregătit în cadrul şcolilor cultului. În România, Cultul Creştin Baptist are opt licee teologice, două şcoli postliceale şi două instituţii de învăţământ superior: Institutul Teologic Baptist din Bucureşti, cu specializarea Teologie Baptistă Pastorală, şi Universitatea Emanuel din Oradea cu specializările Teologie Baptistă Pastorală, Teologie Baptistă Didactică–Asistenţă Socială, Pedagogie Muzicală şi Managementul Organizaţiilor. De asemenea, în cadrul Universităţii din Bucureşti funcţionează Facultatea de Teologie Baptistă–Litere şi Asistenţă Socială, iar în cadrul Universităţii din Oradea funcţionează specializarea Teologie Baptistă–Litere.
Uniunea Baptistă din România editează revista „Creştinul-azi”, un supliment teologic periodic, precum şi lucrări teologice şi alte materiale tipărite sau audio-vizuale pentru activităţile specifice ale bisericilor.
Datorită credinţei în separarea bisericii de stat, baptiştii din Romania nu acceptă subvenţii de la stat pentru salarizarea personalului de cult. Ei cred că este datoria liber consimţită a fiecărui credincios să contribuie la susţinerea spirituală şi materială a bisericii de care aparţine. Implicarea statului în redistribuirea unui procent din taxele şi impozitile percepute de la cetăţeni către cultele religioase reprezintă impunerea unei anumite teologii politice de stat asupra cetăţenilor care nu împărtăşesc respectiva teologie politică.

Exmatriculări ale studenţilor neoprotestanţi clujeni în perioada comunistă


Apogeul persecuţiilor îndreptate împotriva studenţilor baptişti în intervalul 1948-1964 s-a înregistrat însă în 1959 când, la Universitatea din Cluj a fost organizată o mare întrunire cu studenţii şi profesorii Universităţii, în cadrul căreia au fost exmatriculaţi mai mulţi studenţi neoprotestanţi, mulţi dintre aceştia baptişti, pe motiv că sunt mistici şi, implicit, periculoşi pentru societatea socialistă. “La 1 martie 1959, a fost o şedinţă în Casa Universitarilor, pe tot centrul universitar Cluj. Atunci viitoarea mea soţie a fost exmatriculată din ultimul an de la Filologie în prezenţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a rectorului Constantin Daicoviciu. Şi Daicoviciu a spus atunci: Tovarăşul prim-secretar, iată o trădătoare de neam, o spioană americană, să fie dată afară. Şi actuala mea soţie, şi o altă studentă au fost scoase afară cu exclamaţii injurioase”. [1]

Episodul ne este relatat, mai detaliat, şi de către doamna Lidia Ţugulan (născută Cadar), una dintre studentele exmatriculate cu această ocazie. “Nu ştiam ce se va întâmpla acolo (la întrunire – n.n.) dar atmosfera era ca la un mare congres. Holurile erau ticsite de activişti şi securişti, maşini oficiale erau peste tot, înghesuială… În prezidiu erau multe oficialităţi, între care rectorul universităţii, Constantin Daicoviciu, şi Nicolae Ceauşescu pe atunci, secretar, probabil, în C.C. al P.C.R. După un discurs introductiv, plin de condamnări în numele ideologiei comuniste, prima chemată să-şi spună de la tribună poziţia, am fost eu, studenta Cadar Lidia, din anul IV Română. Nu-mi amintesc în detaliu tot ce am spus dar, în esenţă, temele au fost următoarele: sunt copil de văduvă de război şi în anii trăiţi n-am avut alt sprijin decât pe Dumnezeu şi pe mama care m-a învăţat fiica de El; am citit şi am studiat mai mult ca alţi colegi, dar teoria materialist-evoluţionistă nu m-a putut şi nu mă poate convinge; cred că locul meu este în biserică şi nu accept ca cineva să intre cu brutalitate în sufletul meu şi în credinţa mea. Se pare că i-am înfuriat tare. Profesorii şi studenţii au fost provocaţi să-mi pună întrebări din sală. Un student a fost provocat să ceară exmatricularea mea pentru ca propunerea să vină din public. Dumnezeu a făcut ca acel student să-mi fie consătean şi prieten şi a refuzat. Menţionez că Ceauşescu n-a scos nici un cuvânt. Constantin Daicoviciu a declarat, însă, că sunt o ruşine, un element anacronic pentru generaţia tânără şi m-a declarat exmatriculată şi mi-a strigat: Ieşi afară!” [2]

La începutul anilor ‘60, studenţii ematriculaţi din facultăţi au primit, însă, din partea autorităţilor comuniste, acceptul de a-şi continua studiile.

[1] Interviu al autoarei cu Ioan Alexandru Dan
[2] Mărturie scrisă a Lidiei Ţugulan, aflată în arhiva autoarei

Denisa Bodeanu, Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: baptiştii din judeţul Cluj – Mărturii şi documente –, Argonat, Cluj-Napoca 2008, p. 54-55

Articol preluat de pe site-ul ClujulEvanghelic.ro

“Problemele” Malidiei Faur în scoala generală în perioada comunistă


Denisa Bodeanu: Ce probleme aţi avut dvs. la şcoală?
Malidia Faur: Crescând în biserica baptistă, mi-a plăcut foarte mult tot ce se făcea acolo şi pricepeam. Deci, nu mergeam că mă obliga mama… Aşa de mult îmi plăcea că vroiam să devin predicator. Nimeni nu mi-a spus nici să mă botez, nici că trebuie să merg să mă rog, nici să citesc din Biblie. N-am avut părinţi din ăia care să zică: Pune mâna pe Biblie! Roagă-te! Nu, pentru că ei erau aşa, foarte largi… N-aveam televizor, aveam doar radio, dar nu era o problemă pentru mine, că îmi plăcea foarte mult să învăţ… Îmi plăcea foarte mult matematica, îmi plăcea Biblia s-o studiez… Atunci nu prea erau cărţi de doctrină baptistă, de nici un fel nu erau, practic, nici cărţi ortodoxe nu prea erau ca să studiezi. Mergeam la anticariat şi găseam ceva cărţi ortodoxe sau catolice, aşa, puse mai în altă parte şi, cunoscând vânzătorul de acolo, duceam cărţi bune, romane, şi îmi dădeau cărţi din alealalte. Studiam foarte mult religia, mă interesa să ştiu ce cred, îmi plăcea Biblia, vroiam s-o cunosc şi la şcoală eram foarte bătăioasă în religia mea. Dacă îmi spuneau: Duminică veniţi la muncă patriotică… sau, ştiu eu ce ne tot chema acolo, eu mă ridicam: Eu nu pot să vin că mă duc la biserică. Aşa în plen. La care toată lumea trebuia, mai ales învăţătoarea, să ia atitudinea: Dacă nu vii îţi scad nota la purtare! Nici o problemă, că nu mi-o puteţi scădea dvs. atât de tare încât să nu mai merg eu la biserică. Mi-a scăzut într-a cincea până într-a opta, tot nouă am avut la purtare. Învăţam bine, în rest aveam medii de 9 şi 10, media anuală 9.52, cu media la purtare scăzută la 9. Am fost făcută pionier într-a doua, nu în prima serie, nici în a doua, ci în ultima, din cauza religiei. Când colegii îmi spuneau: Hai să-ţi spun cum a fost la un film sau ceva să-mi povestească… Zic: Bine, ascult, da’ după aia vă povestesc eu cum a fost duminică la biserică, cine a predicat şi ce s-a întâmplat. Eram foarte bună la matematică şi colegii îmi ziceau: Îmi arăţi la matematică? Da, îţi arăt dacă data viitoare îmi spui un verset pe de rost din Biblie. Şi aveau Biblii, bunicii aveau, aduceau Biblia acasă, citeau şi ziceam: Vezi, un verset scurt să-mi spui. Şi până găseau versetul ăla scurt trebuiau să citească mult… ca să găsească un verset scurt. Şi asta făceam, fără ca ei să ştie, şi un pic de cultură religioasă la colegii mei… Şi câte probleme, atâtea versete trebuia’ să-mi zică din Biblie. Cu locul unde scrie, capitolul, versetul, tot…
Denisa Bodeanu: Şi se conformau?
Malidia Faur: Da! Păi, altfel nu le arătam, era clar. Mi se părea cinstit târgul. Într-a VIII-a erau aşa de îndoctrinaţi cei din clasă de la mine… ştiau întotdeauna cine o predicat, ce s-o predicat, tot, tot, tot… Aveam putere de convingere şi mă impuneam în clasă. Şi când a venit profa să ne înveţe despre perioada darwinismului, că omul este din maimuţă, toată lumea a început să râdă! Că nu-i adevărata, doară Dumnezeu l-o creat pe om. La care profesoara s-a uitat la mine, zice: Malidia, ieşi afară! Știind că eu am fost vinovată, eă numai eu eram pocăită în clasă.

Denisa Bodeanu, Neoprotestanții din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: baptiştii din judeţul Cluj – Mărturii şi documente -, Argonaut, Cluj-Napoca 2008, pp. 155-156

Articol preluat de pe site-ul Clujul Evanghelic.ro

Ce înseamnă cuvântul ,,pocăit”?


Denisa Bodeanu: Ce înseamnă cuvântul “pocăit”?

Dragomir Bojan: E un cuvânt creat în spaţiul românesc. În Biblie nu există cuvântul pocăit. Scrie “să vă pocăiţi” ca verb. Dar ca adjectiv nu l-am întâlnit niciodată… Cuvântul ăsta s-a creat, practic, în spaţiul nostru românesc şi desemnează un om care s-a întors la Dumnezeu, un om care s-a căit de viaţă, lui i-a părut rău. Şi s-a căit mult că “pocăianie” vine din limba slavonă. În greacă este metanoia, schimbarea minţii, însă în slavonă e cuvântul “pocăianie”. Deci mă căiesc mult. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău de viaţa mea… şi nu numa că-mi pare rău că dacă-mi pare rău numa’ cad în depresie. Îmi pare rău şi doresc să mi-o schimb, să am altă viaţă. Asta este pocăinţa. Sigur, cuvântul ăsta a luat naştere în special în bisericile mici de la ţară: Ăla-i pocăit!. Ca să se distingă de dreptul credincios care era ortodox.

Denisa Bodeanu, Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: baptiştii din judeţul Cluj – Mărturii şi documente -, Argonat, Cluj-Napoca 2008, p. 106

Articol preluat de pe site-ul ClujulEvanghelic.ro

%d blogeri au apreciat: