Arhive etichetă: Biserică

Două treimi dintre români spun că se roagă


Două treimi dintre români, indiferent de confesiunea religioasă de care aparţin, declară că rugăciunea reprezintă o practică zilnică a vieţii lor. Dintre aceştia, doar un sfert reuşesc să ajungă săptămânal la biserică.

Rugăciune

Studiul intitulat Religie şi comportament religios, realizat de Fundaţia Soros România, relevă că cel mai des se roagă şi merg la biserică femeile, persoanele vârstnice, precum şi persoanele din mediul rural.

În cazul ambelor comportamente (rugăciune şi mers la biserică) se înregistrează diferenţieri statistice majore între credincioşii diferitelor confesiuni. Potrivit studiului citat, 93% dintre neoprotestanţi se roagă zilnic, iar 90% dintre aceştia merg la biserică o dată pe săptămână.

Pe de altă parte, 70% dintre greco-catolici şi romano-catolici au declarat că rugăciunea este un comportament zilnic, iar mersul la biserică cel puţin o dată pe lună este specific pentru trei sferturi dintre aceştia.

În privinţa rugăciunii, ponderea cea mai scăzută o înregistrează confesiunea ortodoxă: 59%. Puţin peste jumătate dintre aceştia declară că ajung la biserică cel puţin o dată pe lună, iar 40% doar la sărbătorile importante.

Studiul Religie şi comportament religios reprezintă prima analiză completă a fenomenului religios la nivelul populaţiei României, care pune sub lupă valorile, comportamentele şi raportarea la politici şi viaţă politică la nivelul celor mai importante confesiuni întâlnite în România.

http://www.semneletimpului.ro

Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (II)


Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (II)

Tânăr păstor

Ideologia comunistă a fost construită în aşa fel încât să fie atractivă pentru mulţi oameni deşi, ulterior, o parte dintre aceştia au realizat că ceea ce promitea aceasta era o utopie. În cadrul cărţii Umblând pe ape printre stânci, Ioan Bunaciu mărturiseşte că în tinereţe avea convingeri socialiste şi îşi dorea o carieră politică însă, în urma unei glume, visul de a face carieră politică s-a spulberat. Din acel moment viaţa sa a primit o altă direcţie, o îndrumare divină[1], fapt care îl motivează în iunie 1947 să se boteze la Biserica baptistă din Braşov, păstorită de Mara Cornel, deşi era student în anul II la Academia Comercială, iar decizia sa ar fi putut avea repercusiuni negative asupra pregătirii sale academice. Cu toate acestea, domnul Bunaciu decide să îmbine studiile economice cu cele teologice, fapt pentru care în toamna anului 1947, la recomandarea Bisericii din Braşov, se înscrie la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti[2]. În anul II de seminar se mută la Academia de Studii Economice din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1949. Scopul era acela de a îmbina activitatea de profesor cu cea de pastor.

,,Dar în anul 1948 s-a făcut reforma învăţământului şi la pedagogie am învăţat că profesorul trebuie să aibă o concepţie materialistă despre viaţă. Aşadar, pe când eram anul II la Seminar şi anul IV la Academia de Studii Economice, am înţeles ca în noul regim politic ce se instalase la noi, cine nu era comunist şi ateist nu mai putea fi profesor la sat şi pastor în biserică.’’[3]

Înţelegând că nu are nici o şansă să îmbine cele două activităţi, decide să se dedice în totalitate activităţilor din domeniul teologic, deşi şi aici urma să se confrunte cu o serie de probleme. Această decizie îl va conduce către o nouă etapă a vieţii, cea de tânăr pastor căsătorit. Schimbarea statutului s-a realizat prin intrarea în activitatea pastorală, şi prin căsătoria în iunie 1951 cu Otilia Turcu din Almaş. Din toamna aceluiaşi an devine pastor al Bisericii Baptiste Mănăştur-Cluj, precum şi student al Institutului Teologic Protestant din Cluj (1951-1956) care, spre deosebire de Seminarul Baptist din Bucureşti, era  acreditat de stat ca o instituţie de învăţământ superior. Începutul activităţii pastorale[4], precum şi implicarea în viaţa administrativă a Cultului Baptist prin alegerea sa în funcţia de secretar al Comunităţii baptiste din Cluj în anul 1953, îl aduce în contact, de pe o altă poziţie, cu autorităţile şi problemele bisericilor. Referitor la responsabilităţile pe care le implicau activitatea de pastor şi secretar al comunităţii baptiste din Cluj, precum şi primele contacte dintr-o poziţie oficială cu autorităţile, profesorul Ioan Bunaciu scrie următoarele:

„Aveam şase împuterniciţi ai Ministerului Cultelor[5], câte unul pentru fiecare raion şi un împuternicit şef în oraşul Cluj[6]. Cu aceştia trebuia să discut problemele bisericilor în raport cu autoritățile. Tot în grija mea erau problemele spirituale şi de disciplină ale bisericilor pentru că în toată regiunea Cluj erau trei pastori salariaţi […]. De aceea botezurile, nunţile şi înmormântările din bisericile Regiunii Cluj erau în sarcina noastră. La acestea se adăugau şi conferinţele interconfesionale care se ţineau din trei în trei luni la Cluj şi în oraşele reşedinţe de raioane, de la care, ca secretar al Comunităţii, nu puteam lipsi.”[7]

Deşi activitatea sa presupunea o muncă dificilă, plină de riscuri, profesorul Bunaciu vorbeşte şi de satisfacţii, văzute prin prisma legalismului şi a respectării acestuia de către „fraţii din biserică şi conducătorii lor”[8], care datorau ascultare faţă de el şi ceilalţi lideri pe baza principiului biblic al ascultării şi supunerii faţă de mai marii lor, exprimat de apostolul Pavel în Epistola către Evrei[9]. Trebuie menţionat faptul că acest verset a fost unul cheie în activitatea pastorală şi administrativă a domnului Bunaciu, în relaţia cu cei din cadrul cultului[10]. Cât priveşte relaţia cu autorităţile, Ioan Bunaciu s-a situat pe poziţia unui negociator din dorinţa de a rezolva, prin intermediul discuţiilor, problemele bisericii, comunităţii sau ale Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti, al cărui director a fost între anii 1970-1988[11]. O poziţie diferită este atribuită taberei contestatarilor.

„Unii, cei mai tineri în frunte cu Ţon Iosif, susţineau o rezolvare prin confruntare cu autorităţile prin memorii, proteste, apeluri la diferite organizaţii internaţionale, iar ceilalţi, cei mai bătrâni, erau pentru rezolvarea problemelor de pe poziţii principiale. Personal am folosit metoda aceasta şi am reuşit să rezolvăm problemele legate de bisericile pe care le-am păstorit.[12]

Profesorul Bunaciu consideră că poziţia protestatară adoptată de unele persoane din cadrul cultului baptist  a fost determinată şi motivată de tinereţea acestora, de lipsa de experienţă în relaţiile cu autorităţile comuniste, precum şi de dorinţa de emigrare. Aceasta din urmă este argumentată şi prin afirmaţia că nu cunoaşte pe nimeni care să fi refuzat paşaportul şi viza, să fi zis: „mai bine merg la închisoare decât să emigrez.” [13] În acest context, pentru a se distanţa de tabăra contestatară, Ioan Bunaciu face apel la sentimentul patriotic, naţionalist[14].

„Sigur noi care am fost legaţi de glie şi de poporul creştin baptist din România, pe care l-am slujit din tinereţe cu sinceritate, nu ne-am putut unii cu ei, pentru că într-adevăr doream rezolvarea problemelor, nu numai provocarea autorităţilor cu ele. Am stat la datorie predicând Evanghelia şi, folosind cuvinte drese cu sare pentru a-i convinge pe duşmanii noştri că adevărul e de partea noastră[15]

Cu această dezbatere referitoare la modalităţile folosite de către liderii evanghelici pentru a rezolva problemele bisericilor sau instituţiilor pe care le conduceau în perioada comunistă încheiem partea a doua a seriei de mesaje despre cartea Umblând pe ape printre stânci a profesorului Bunaciu cu referiri mai largi sau mai strânse la istoria religioasă a comunităţii evanghelice pe care a slujit-o timp de 60 de ani.


[1]Rememorând călătoria sa prin această lume, Ioan Bunaciu se consideră o persoană care a beneficiat de protecţia divinităţii încă din copilărie, continuând mai apoi să înţeleagă scopul lui Dumnezeu pentru viaţa sa.

[2]Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti era recunoscut de către stat ca o şcoală teologică de nivel mediu care putea să pregătească pastori pentru bisericile baptiste.

[3]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, f. ed., Bucureşti, 2009, pp.16-17

[4]Ioan Bunaciu îşi începe activitatea pastorală în anul 1950

[5]Funcţia de împuternicit se organiza chiar pe parcursul anului 1953, fiind câte unul pentru fiecare raion şi un împuternicit şef judeţean şi pentru Capitală, cf. ASSC 1953, Hotărârea [2412]/1953 a Ministerului Cultelor privind înfiinţarea funcţiunii de împuterniciţi pentru culte în cadrul unor Sfaturi Populare orăşeneşti.

[6]Prin intermediul Legii nr.5 privind raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, publicată în ,,Monitorul Oficial” nr. 77 din 8 septembrie 1950, se realizează o nouă organizare teritorial administrativă la nivelul ţării după modelul sovietic în regiuni, raioane, oraşe, comune. Această organizare administrativ-teritorială s-a menţinut până în anul 1968, când s-a revenit la modelul anterior, valabil şi astăzi.

[7]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, pp.17-18

[8]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18

[9]„Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi”, Epistola apostolului Pavel către Evrei, cap.13, v.17, apud, Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18

[10]Subalterni şi studenţi

[11]O poziție diferită de a domnului Bunaciu au avut o serie de lideri şi intelectuali baptişti precum Iosif Ţon, Pavel Nicolescu, Dănuţ Mănăstireanu, ș.a.

[12]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.76

[13]Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.77. Suntem întru totul de acord cu afirmaţiile profesorului Bunaciu conform cărora a existat o poziţie contestatară determinată de oportunism, dar considerăm că au existat în aceeaşi măsură persoane care au iniţiat acţiuni protestatare dintr-o convingere sinceră, în urma cărora au avut de suportat o serie de repercusiuni. De menţionat şi faptul că în urma unor astfel de acţiuni protestatare şi contestatare s-a renunţat în anii ’70 la reglementarea serviciilor religioase ale bisericilor baptiste de către stat.

[14]O poziţie diferită referitoare la sentimentele patriotice în cadrul deciziilor şi activităţii religioase se găseşte la Dănuț Mănăstireanu, care le considera ca fiind o modalitate de infiltrare a statului în viaţa internă a cultelor. Poziţia la care facem referire a fost exprimată şi prin intermediul comunicării Comunismul şi biserica. Studiu comparativ. Strategia regimurilor comuniste de control al activităţilor religioase. Implicaţii pentru perioada postcomunistă, susţinută în cadrul  conferinţei „După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze desfăşurare consecinţe” organizată la Iaşi în perioada 12-13 noiembrie 2009. Mulţumim pe această cale domnului Dănuţ Mănăstireanu pentru amabilitatea de a discuta cu noi aceste probleme pe parcursul conferinţei la care am făcut referire.

[15] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.77

Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci (I)


Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (I)

Umblând pe ape printre stânci reprezintă în viziunea autorului, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu, viaţa acestuia în cei 60 de ani de ,,slujire cu Evanghelia în România comunistă[1]: o umblare pe ape printre stânci fără să mă ciocnesc cu ele şi cu o sosire bună în portul din care plec spre veşnicie.”[2] Plecând de la această mărturisire ne propunem să prezentăm pe parcursul mai multor articole această călătorie a autorului. În paralel cu această prezentare ne propunem şi realizarea unei incursiuni în istoria Bisericii Baptiste din România, privită ca un întreg, pe parcursul a patruzeci de ani de domnie a unui regim care şi-a propus încă de la început distrugerea religiei. Obiectivul propus venea şi din considerentul că regimul comunist a văzut în religie un competitor. Când spunem aceasta ne referim la faptul că, din punct de vedere ideologic, comunismul avea caracteristicile unei religii, doar că ,spre deosebire de creştinism, care le dă adepţilor săi speranţa întâlnirii cu Mântuitorul lor şi intrarea în stăpânire a moştenirii promise, comunismul promitea un rai irealizabil, un Eden utopic care urma să se materializeze când sistemul va atinge maturitatea necesară[3]. Până la momentul respectiv sistemul comunist îşi propunea să reformeze din temelii societatea şi să creeze omul nou. Înţelegem astfel că ,,schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăţi noi. Această societate era una în care valorile tradiţionale româneşti şi morala creştină au fost înlocuite de către stat cu noi valori impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică şi acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul, pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerinţelor sistemului pe diferite căi: de la favoruri până la impuneri brutale.  Prin aceste mijloace şi metode societatea românească devine una conformistă, iar regimul comunist, prin ignorarea valorilor morale, era unul care îşi ignora propriul cetăţean şi, chiar mai mult decât atât, îl ignora pe Însuși Dumnezeu.”[4] Acesta este cadrul în care profesorul Bunaciu rememorează o parte însemnată, 40 de ani din cei 60 de slujire cu Evanghelia. De asemenea, cartea se vrea şi un răspuns la acuzaţiile de colaborare cu Securitatea care i-au fost aduse în ultimul timp, fiind utilă şi generaţiilor tinere  pentru a  înţelege condiţiile de lucru şi viaţă din perioada materialist ateistă prin care a trecut România pe parcursul a patru decenii.


[1] Autorul se referă la perioada 1947(1950)-2010 în care numai 40 de ani a slujit în perioada comunistă

[2] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, f. ed., Bucureşti, 2009, pp.47-48

[3] Mulţumim doamnei Conf. univ. dr. Mihaela Pop, cadru didactic al Universităţii Bucureşti, pentru informaţiile şi viziunea despre problematica spinoasă a relaţiei biserică-stat, precum şi despre cea a raiului comunist

[4] Marius Silveşan, Aspecte din viaţa cotidiană a românilor. Mediul urban 1960-1975, Lucrare de licenţă prezentată în sesiunea iunie 2003 la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea Prof. univ. dr. Mihai Retegan

Umblând pe ape printre stânci reprezintă în viziunea autorului, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu, viaţa acestuia în cei 60 de ani de ,,slujire cu Evanghelia în România comunistă: o umblare pe ape printre stânci fără să mă ciocnesc cu ele şi cu o sosire bună în portul din care plec spre veşnicie.”[1] Plecând de la această mărturisire ne propunem să prezentăm pe parcursul mai multor articole această călătorie a autorului spre portul din care va pleca spre veşnicie. În paralel cu această prezentare ne propunem şi realizarea unei incursiuni în istoria Bisericii Baptiste din România, privită ca un întreg, pe parcursul a patruzeci de ani de domnie a unui regim care şi-a propus încă de la început distrugerea religiei. Obiectivul propus venea şi din considerentul că regimul comunist a văzut în religie un competitor. Când spunem aceasta ne referim la faptul că, din punct de vedere ideologic, comunismul avea caracteristicile unei religii, doar că ,spre deosebire de creştinism, care le dă creştinilor speranţa întâlnirii cu Mântuitorul lor şi intrarea în stăpânire a moştenirii promise, comunismul promitea un rai irealizabil, un Eden utopic care urma să se materializeze când sistemul va atinge maturitatea necesară. Până la momentul respectiv sistemul comunist îşi propunea să reformeze din temelii societatea şi să creeze omul nou. Înţelegem astfel că ,,schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăţi noi. Această societate era una în care valorile tradiţionale româneşti şi morala creştină au fost înlocuite de către stat cu noi valori impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică şi acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul, pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerinţelor sistemului pe diferite căi: de la favoruri până la impuneri brutale.  Prin aceste mijloace şi metode societatea românească devine una conformistă, iar regimul comunist, prin ignorarea valorilor morale, era unul care îşi ignora propriul cetăţean şi, chiar mai mult decât atât ,îl ignora Însuşi pe Dumnezeu.”[2] Acesta este cadrul în care profesorul Bunaciu rememorează o parte însemnată, 40 de ani din cei 60 de slujire cu Evanghelia. De asemenea, cartea se vrea şi un răspuns la acuzaţiile de colaborare cu Securitatea care i-au fost aduse în ultimul timp, fiind utilă şi generaţiilor tinere  pentru a  înţelege condiţiile de lucru şi viaţă din perioada materialist ateistă prin care a trecut România pe parcursul a patru decenii.


[1] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, f. ed., Bucureşti, 2009, pp.47-48

[2] Marius Silveşan, Aspecte din viaţa cotidiană a românilor. Mediul urban 1960-1975, Lucrare de licenţă prezentată în sesiunea iunie 2003 la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti

Dilema Veche ”Gospel în Giuleşti – Biserica africanilor baptişti din Bucureşti”


Sub acest titlu, Revista Dilema Veche care a mai publicat o serie de articole despre viaţa comunităţilor neoprotestante din România,  îşi propune să dezvăluie cititorilor săi un crâmpei din viaţa unei comunităţi baptiste locale, Spiritual Revival Church, biserica baptistă a refugiaților din București.  Autoarea, Mădălina Şchiopu, face o trecere în revistă a etapelor prin care a trecut biserica de-a lungul timpului care a ajuns să adopte şi persoane de pe alte continente decât cel african. Putem vorbi astfel de extinderea unui proiect binecuvântat care s-a dezvoltat şi datorită sprijinului primit de la biserica mamă, Biserica Creştin Baptistă Nadejdea.  Pastorul bisericii Spiritual Rivival Church, Peter Rong, de origine sudaneză, căsătorit cu o româncă,  împreună cu care are două fetiţe, este caracterizat ca fiind o persoană  foarte activă, care reuşeşte să transmită mesajul Evangheliei unor persoane care se află departe de casă şi care, în unele cazuri, abia aici ajung să îl cunoască pe Dumnezeu.

Cum comunitatea este formată în bună măsură din africani, muzica e şi ea la mare cinste. Se cîntă cu fervoare, uneori pe ritmuri africane, alteori cu elemente de gospel, în cele (cel puţin) patru limbi ale comunităţii. Toată lumea se alătură, bătăile din palme şi din picior se succed ritmic, orchestra şi cîntăreţii dau ce-i mai bun în ei: este imposibil să rămîi pe scaun, cîntecele religioase te iau pe sus, orice ai fi – african, român, american, ţigan sau sîrb, credincios sau doar vizitator. Ceva din ardoarea continentului negru s-a mutat într-o zi de iarnă din Giuleşti. O frîntură din povestea unei rase cu o istorie agitată, care a primit de Sus, în schimb, înflăcărare şi dragostea de cîntec. Cine şi-ar putea dori mai mult?

Articolul poate fi citit integral în Revista culturală Dilema Veche

Biserica Evanghelică Română


Biserica Evanghelică Română este o mişcare creştină evanghelică, născută pe pământul României în anii 1920‑1924 prin tinerii teologi ortodocşi Dumitru Cornilescu (traducătorul Bibliei folosită de cultele evanghelice) şi Teodor Popescu (fost preot la biserica „Sfântul Ştefan” din Bucureşti). Prin lucrarea acestora, câteva sute de credincioşi construiesc pe Str. Carol Davila nr. 48 din Bucureşti, în anul 1926, o biserică creştină de 1.000 locuri, care avea să devină centrul unei noi mişcări.
La solicitarea autorităţilor, pentru a fi deosebiţi de alţi credincioşi, din anul 1927, noua mişcare creştină a purtat numele de „Creştinii după Scriptură”, organizată oficial sub formă de asociaţie. În foarte scurt timp, s‑au deschis biserici în Ploieşti, Câmpulung, Târgovişte, Rucăr, Buzău, Piteşti, Bârlad, Braşov şi alte locuri.
În anul 1939, asociaţia „Creştinii după Scriptură”, constrânsă de regimul vremii, a fuzionat cu asociaţia „Creştinii după Evanghelie” şi astfel, deşi erau deosebiri din punct de vedere dogmatic şi al practicilor de cult, au alcătuit o unitate din punct de vedere organizatoric: „Cultul Creştin după Evanghelie”. Interzişi în timpul războiului, odată cu „Creştinii după Evanghelie” şi împreună cu aceştia, li se permite, în 1946, să‑şi reînceapă activitatea.
După decembrie 1989, „Conferinţa generală a reprezentanţilor bisericilor”, care a avut loc la Bucureşti (27 ianuarie 1990), a hotărât desprinderea din „Cultul Creştin după Evanghelie” şi funcţionarea ca un cult independent, sub numele de „Biserica Evanghelică Română”.
Biserica Evanghelică Română, după pilda primilor creştini, practică botezul casei creştine, deci şi a copiilor, prin cufundare în apă. Mântuirea şi trăirea unei vieţi după voia Domnului nu se capătă prin botez, ci prin credinţă personală în Domnul Isus Hristos.
În Biserica Evanghelică Română toţi credincioşii sunt fraţi. Nu există cler sau ierarhi. Iisus Hristos este conducătorul Bisericii.
La nivel central este un Sfat de Fraţi pe ţară, ales dintre credincioşii cei mai reprezentativi, care supraveghează şi coordonează buna desfăşurare a vieţii bisericilor şi un comitet de conducere care reprezintă interesele Bisericii în relaţiile cu statul.
În biserică se practică cântarea comună, neexistând cor sau instrumente muzicale.
Credincioşilor nu li se impun taxe pentru susţinerea bisericii.
Biserica Evanghelică Română dispune de circa 220 biserici care se găsesc, cu precădere, în judeţele Argeş, Braşov, Constanţa, Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, municipiul Bucureşti şi împrejurimi; numărul credincioşilor este de circa 20.000.
Publicaţia periodică a Bisericii este „Adevărul Creştin” ‑ foaie de zidire sufletească, ce apare o dată la două luni. Cultul tipăreşte şi alte lucrări teologice necesare.
B.E.R. are relaţii frăţeşti cu Bisericile Creştine Evanghelice din S.U.A., Biserica Evanghelică din Olanda, Adunările Evanghelice Libere din Germania.
Biserica Evanghelică Română,  fiind  o  mişcare născută în România, de vârstă relativ tânără ‑ 70 de ani ‑ nu are corespondent în străinătate.

Biserica Creştină după Evanghelie


Creştinii după Evanghelie consideră că înaintaşii lor sunt acei creştini care, după ce împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul, au considerat că bisericile legalizate şi‑au pierdut menirea vie de a vesti Evanghelia. Astfel, din acea vreme au existat grupuri de creştini, autointitulaţi „liberi”, care răspândeau cuvântul lui Dumnezeu. Conturarea lor mai clară are loc odată cu Reforma religioasă, datorită traducerii Bibliei în diferite limbi.
În România primul grup de “Creştini liberi”, din care s‑a format asociaţia şi apoi Cultul Creştin după Evanghelie, a luat fiinţă la Bucureşti în 1899 sub influenţa unor misionari străini. La început, aria lor de răspândire a fost limitată la străinii care locuiau în Bucureşti. Ulterior, au cucerit adepţi şi în rândul românilor.
În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933 ca asociaţie religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după Scriptură, formând Cultul Creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I (Creştinii după Evanghelie, propriu‑zişi), care practică botezul la majorat, şi ramura a II‑a, care practică botezul la naştere.
Din 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea de cult. După Revoluţia din decembrie 1989, cele două ramuri ale cultului s‑au despărţit, fiecare ramură alegându‑şi organe proprii şi desfăşurând activitate în mod independent. Ramura a doua s‑a intitulat Biserica Evanghelică Română.
În prezent există două culte distincte, Cultul Creştin după Evanghelie şi Biserica Evanghelică Română. La recensământul din anul 2002,  au fost recenzaţi 44.476 de credincioşi ai Cultului Creştin după Evanghelie.
Sub aspect organizatoric, Cultul Creştin după Evanghelie este structurat astfel: la nivel local funcţionează comunitatea cu un număr de cel puţin 20 membri majori. În întreaga ţară sunt 678 de adunări (biserici); adunările  au personalitate juridică şi sunt conduse de doi până la cinci „fraţi bătrâni” (prezbiteri), care sunt şi „vestitori ai Evangheliei” în comunitatea respectivă. În prezent cultul dispune de 724 vestitori.
În anul 1994 a fost hotărâtă crearea unei structuri organizatorice noi, comunitatea zonală; funcţionează 16 asemenea organisme, conduse de Sfatul de fraţi zonal, ales de adunarea generală; Sfatul de fraţi zonal alege un comitet de conducere.
La nivel central, Uniunea Bisericilor Cultului Creştin după Evanghelie este condusă de Sfatul de fraţi pe ţară, care alege conducerea operativă, formată din preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Organul suprem al Uniunii este Conferinţa generală ce se întruneşte o dată la 4 ani, care alege Sfatul de fraţi pe ţară şi confirmă conducerea operativă a Uniunii.
Cultul Creştin după Evanghelie are sub egida sa Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti „Timotheus” şi 5 şcoli biblice. Editează, din 1949, revista „Calea Credinţei”, precum şi revista „Ecouri creştine”. De asemenea, a tipărit mai multe lucrări teologice.
Din anul 1990, sub egida Cultului Creştin după Evanghelie funcţionează un număr de aprox. 40 de  asociaţii şi fundaţii. Toate sunt persoane juridice şi îşi desfăşoară activitatea cu majoritatea membrilor cultului, unele având şi secţii de învăţământ, orfelinate, grădiniţe de copii, activităţi umanitare de ajutorare etc.
După decembrie 1989 s‑au reluat legăturile cu multe biserici evanghelice din străinătate, care s‑au manifestat prin evanghelizări şi schimburi de lucrări şi studii biblice, prin acţiuni de caritate.

Uniunea Penticostală ‑ Biserica Lui Dumnezeu Apostolică


Penticostalismul este o continuare a mişcării de „redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în secolul trecut. Pe la 1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra celor credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia). Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt, Rusaliile). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă prin „penticosta”, adepţii noii mişcări religioase au adoptat denumirea de penticostali.
Din S.U.A. mişcarea penticostală s‑a răspândit şi în Europa, mai ales în Germania şi Norvegia. Numărul credincioşilor a crescut relativ repede, de la circa 1.000 în 1906 la peste 350.000 în 1936.
Prima comuniune penticostală din România a apărut în localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul 1922. În pofida unor persecuţii la care a fost supusă înainte şi mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, credinţa penticostală s‑a extins treptat în mai multe regiuni ale ţării, în special în nordul Moldovei, în Banat şi Crişana.
Asociaţia credincioşilor penticostali s‑a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial,  când  mulţi  pastori  au  fost  trimişi  în  închisoare sau lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.
Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a fiecărui credincios trebuie să stea convertirea personală, după care, apoi, se administrează botezul prin cufundare în apă, în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, mărturisirea experienţei darurilor Duhului Sfânt, care pot să‑şi facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor divine prin rugăciune.
Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându‑se autonomia bisericească locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21 membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere a cultului, care se întruneşte o dată la 4 ani.
Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase comunităţi regionale: Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea şi Suceava.
Pregătirea pastorilor se face la nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care funcţionează în Bucureşti. De asemenea, cultul dispune de trei seminarii  teologice liceale şi de două şcoli postliceale.
Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori.
În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie de numărul membrilor şi un comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi diaconii, subordonaţi pastorului.
Biserica Penticostală are ca organ de presă oficial „Cuvântul Adevărului”. De asemenea, editează cărţi cu conţinut religios, cărţi pentru exercitarea cultului, cărţi pentru instruirea slujitorilor în seminarii şi în Institutul Teologic Penticostal.
Cultul întreţine legături cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor Penticostale Europene, făcând parte şi din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care îşi are reprezentanţi, precum şi cu Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial, participă la Conferinţele Penticostale Mondiale. Relaţii speciale întreţine cu organizaţia Penticostală Mondială „Church of God”, cu sediul la Cleveland (Tennessee) ‑ S.U.A., datorită mai multor asemănări doctrinare şi organizatorice.

Biserica Creştin Baptistă


Popularizarea denumirii de baptişti, formă prescurtată a titulaturii de anabaptist  se datorează, în special, eforturilor lui John Smith care a întemeiat în Ţările de Jos, în anul 1609, o biserică baptistă. Dacă această titulatură s-a perpetuat, până în ziua de astăzi, acest fapt nu poate fi pus decât pe seama continuării unei tradiţii.
În prezent, baptiştii constituie una din cele mai răspândite confesiuni creştine protestante din lume, având biserici în peste 211 ţări şi state şi un număr de aproximativ 120 milioane de credincioşi. În România, prima biserică baptistă a luat fiinţă în anul 1856, în Bucureşti.
În practica religioasă, baptiştii îşi propun să se remarce prin reîntoarcerea la ceea ce înţeleg prin „simplitatea bisericii din veacul apostolic”. Ei afirmă principiile Reformei: „Sola Scriptura – Numai Scriptura”,  „Sola Fidae – Numai Credinţa”, „Sola Gratia – Numai Harul” şi „Soli Deo Gloria – Numai lui Dumnezeu i se cuvine slava”. Potrivit acestor principii, singura autoritate în materie de credinţă şi practică religioasă este atribuită Bibliei, ca fiind inspirată în totalitate de Duhul lui Dumnezeu. Mântuirea se dobândeşte numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin harul lui Dumnezeu, iar in toate şi pentru toate slava se cuvine doar lui Dumnezeu. Astfel, este înlăturat tot ceea ce este considerat ca fiind tradiţie ulterioară „veacului apostolic”: sunt negate autoritatea şi tradiţia Bisericii, este lăsat deoparte cultul liturgic şi alte tradiţii bisericeşti, nu sunt recunoscute rolul (mijlocitor) al Maicii Domnului – Fecioara Maria, al sfinţilor, rolul şi autoritatea clerului bisericesc, cinstirea icoanelor, statuilor şi moaştelor.
Baptiştii acceptă, în linii mari, simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan, afirmându-şi credinţa într-un singur Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Baptiştii cred că Dumnezeu Tatăl este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Baptiştii cred în dumnezeirea şi umanitatea Domnului Isus Hristos, născut din fecioara Maria, în moartea Sa ispăsitoare pe cruce, în învierea glorioasă şi înalţarea la cer, precum şi în a doua venire a Fiului lui Dumnezeu, în slavă. Baptiştii cred, de  asemenea, în dumnezeirea Duhului Sfant, care lucreaza în om naşterea din nou (convertirea) şi transformarea lui după chipul Fiului lui Dumnezeu.
În crezul şi practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, prin afundare în apă şi este precedat de convertirea celui ce se botează. Pentru copiii nou-născuţi există un serviciu religios de binecuvântare de către comunitate.
Baptiştii se organizează pe baza principiului autonomiei bisericii locale şi practică aşa-numita  „preoţie universală”, sugerându-se prin aceasta că, în rândurile lor nu ar exista o distincţie între clerici şi laici. Pe lângă simplii fraţi şi surori există fraţii-păstori, fraţii-presbiteri sau fraţii-diaconi.
Închinarea publică a baptiştilor se realizează prin participarea tuturor credincioşilor, de regulă, prin cantare, rugăciune, citirea şi propovăduirea Sfintelor Scripturi.  Zidirea duhovnicească se face şi in grupuri mici, in case particulare sau in lăcaşul de închinare, prin studiul Bibliei şi rugăciune. Momentul culminant al inchinării publice îl reprezintă Cina Domnului, înţeleasă în mod simbolic, prin care biserica locala comemorează jertfa unică a Noului Legământ, ce a fost adusă o dată pentru totdeauna de Isus Hristos.
Baptiştii sărbătoresc Duminica – ziua învierii Domnului, ca zi de închinare săptămânală, precum şi sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale istoriei mântuirii: Naşterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Săptămâna Patimilor, Învierea Domnului, Înălţarea  Domnului Isus Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt.
Baptiştii promovează pe plan mondial un tip de misiune potrivit căruia fiecare credincios este dator să răspândească în lume Evanghelia. Misiunea se adresează persoanei şi societăţii în întregul lor, atât prin Evanghelie, cât şi prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei marginalizaţi şi nedreptăţiţi.
Baptiştii din România s-au organizat pe plan naţional în Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste, în anul 1920. În prezent, Cultul Creştin Baptist din România – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Romania, care constituie unul dintre cele 18 culte religioase recunoscute de stat şi funcţionează în baza Decretului-Lege nr. 553/1944, a Decretului nr. 178/1948 pentru regimul general al Cultelor, a Decretului nr. 1203/1950 de aprobare a Statutului Cultului şi a prevederilor constituţionale. Statutul Cultului Creştin Baptist din România, aprobat prin Decretul 1203 din 1950 a fost modificat şi completat de Conferinţa Naţională a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste, la Arad, în data de 27 noiembrie 1998.
În prezent, Cultul Creştin Baptist din România cuprinde circa 1800 de biserici în toate regiunile ţării, organizate teritorial în comunităţi, numărând aproximativ 127.000 de persoane (conform recensământului din 2002). Aceste biserici sunt slujite de 700 de pastori şi misionari. Personalul duhovnicesc şi de specialitate este pregătit în cadrul şcolilor cultului. În România, Cultul Creştin Baptist are opt licee teologice, două şcoli postliceale şi două instituţii de învăţământ superior: Institutul Teologic Baptist din Bucureşti, cu specializarea Teologie Baptistă Pastorală, şi Universitatea Emanuel din Oradea cu specializările Teologie Baptistă Pastorală, Teologie Baptistă Didactică–Asistenţă Socială, Pedagogie Muzicală şi Managementul Organizaţiilor. De asemenea, în cadrul Universităţii din Bucureşti funcţionează Facultatea de Teologie Baptistă–Litere şi Asistenţă Socială, iar în cadrul Universităţii din Oradea funcţionează specializarea Teologie Baptistă–Litere.
Uniunea Baptistă din România editează revista „Creştinul-azi”, un supliment teologic periodic, precum şi lucrări teologice şi alte materiale tipărite sau audio-vizuale pentru activităţile specifice ale bisericilor.
Datorită credinţei în separarea bisericii de stat, baptiştii din Romania nu acceptă subvenţii de la stat pentru salarizarea personalului de cult. Ei cred că este datoria liber consimţită a fiecărui credincios să contribuie la susţinerea spirituală şi materială a bisericii de care aparţine. Implicarea statului în redistribuirea unui procent din taxele şi impozitile percepute de la cetăţeni către cultele religioase reprezintă impunerea unei anumite teologii politice de stat asupra cetăţenilor care nu împărtăşesc respectiva teologie politică.

Istoria baptismului în România


Daniel Brânzei

Baptiştii s-au conturat ca o mişcare creştină in perioada imediat următoare reformei protestante din Europa de Apus, începuta de Martin Luther. Prima biserica baptista s-a format in 1611 la Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigranţi englezi conduşi de pastorul John Smith. Biserica Baptista din România si in special adunările baptiste din Transilvania datorează o mare parte din mostenirea lor miscarii anabaptiste care a traversat Europa pana catre secolul XVIII. Supuse la tot felul de prigoane de-a lungul timpurilor, comunitatile anabaptiste au supravietuit pe aceste meleaguri pana in 1762, cand majoritatea au emigrat in Rusia din cauza oprimarii din timpul imparatesei Austriei Mariei Tereza (1740-1780). Inceputurile baptiste moderne dateaza de la mijlocul secolului XIX. In anul 1856, o familie de imigranti germani infiinteaza la Bucuresti prima biserica baptista cu credinciosi germani. Un al doilea inceput baptist, independent de primul, a fost prin imigrantii baptisti rusi, in special cei din Ucraina de Sud. Ei au ajuns in Dobrogea, in 1862, si au infiintat o biserica baptista la Cataloi, astazi sat al comunei Frecatei din judetul Tulcea. Apoi, prin misiunea unui evanghelist baptist din Bucuresti, in 1870, s-a infiintat biserica baptista din Tulcea.In Transilvania credinta baptista a patruns prin activitatea unor misionari germani. In anul 1874 se deschide o biserica baptista maghiara in Salonta (judetul Bihor). Incepand din 1881, bisericile baptiste s-au raspandit in Bihor, in zona Aradului si a podisul Somesan. Zonele acestea au si astazi cea mai mare concentrare de baptisti din Romania. De aici, ei s-au raspandit in aproape toate judetele tarii. Constituirea Uniunii Baptiste din Romania a avut loc dupa 1918, in urma formarii Romaniei Mari. Dupa 1918, numarul credinciosilor baptisti sporeste continuu. Astfel, dupa datele cultului, in anul 1922 erau 22.228 de membri (botezati si apartinatori), iar recensamantul din anul 1930 a evidentiat existenta a 60.562 credinciosi baptisti. In anul 1942 (dupa datele cultului) erau 93.842 membri. Legea pentru regimul general al cultelor din anul 1928 prevede la art.53 recunoasterea drepturilor comunitatii baptiste acordate acesteia prin jurnalul (hotararea) Consiliului de Ministri nr. 2680 din 21 noiembrie 1927. Insa reglementarile ulterioare au inrautatit regimul juridic al cultelor evanghelice. In conditiile implicarii Romaniei in al doilea razboi mondial si a dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile 927 (1942) si 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala. Aceste legi au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptistii si-au reluat activitatea legala. Prin decretul Prezidiului Marii Adunari Nationale nr. 1203/14 noiembrie 1948, a fost aprobat Statutul Cultului Baptist. Statutul a fost refacut dupa decembrie 1989, fara a fi supus aprobarii statului.Ceea ce ii distinge pe baptisti de ceilalti protestanti este credinta lor ca botezul nu trebuie administrat copiilor mici, iar fiecare individ trebuie sa fie liber sa decida pentru sine ce credinta adopta. Pentru baptisti biserica nu este un teritoriu, o parohie, in care locuitorii acesteia sunt adoptati ca membri prin diferite ritualuri. Ea este adunarea voluntara a celor care au ales personal ca Mantuitor si Domn pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; ei se aduna impreuna pentru a se inchina lui Dumnezeu, pentru a se zidi duhovniceste, pentru a colabora la propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu si a pastra curata credinta si invatatura crestina. Baptistii cred in ceea ce numesc „preotia tuturor credinciosilor”. Ei cred ca fiecare credincios are intrare libera la Dumnezeu prin singura mediere a lui Iisus Hristos si are comuniune personala cu Dumnezeu fara medierea unui preot sau a unui sfant. De aceea, bisericile baptiste nu au preoti, ci sunt conduse de pastori. Biserica baptista practica doua ritualuri : botezul si Cina Domnului, acestea avand doar o semnificatie simbolica. Credinciosii baptisti sarbatoresc ziua intai a saptamanii -duminica – ziua invierii Domnului Iisus Hristos. Baptistii nu accepta deciziile sinoadelor din primele secole si alte scrieri din acea vreme ca avand putere de lege. Singura lor autoritate in materie de credinta si de viata spirituala este Biblia sau Sfanta Scriptura. In bisericile baptiste accentul se pune pe studierea Bibliei, cant si rugaciune. Un loc central in slujba bisericeasca il are predica; rolul ei este de a explica si de a da indrumari credinciosilor pentru viata spirituala si pentru trairea morala. Fiecare credincios baptist este indrumat sa studieze zilnic Biblia, sa-si dezvolte viata de comuniune cu Dumnezeu, aplicand in viata sa de fiecare zi principiile pe care le gaseste in Biblie. Biserica baptista este separata de stat si se autofinanteaza. Baptistii nu au o ierarhie conducatoare. Bisericile locale sunt autonome si se asociaza voluntar intr-o uniune baptista pentru reprezentare in fata autoritatilor si pentru actiuni in folosul tuturor bisericilor si societatii. Din ea fac parte, alaturi de bisericile baptiste si alte institutii si organizatii. Uniunea reprezinta interesele generale ale bisericilor baptiste, le slujeste si le acorda asistenta, elaborand indrumari pentru liniile generale de dezvoltare a bisericilor si a activitatilor din cadrul propriu. Ea hotaraste asupra problemelor doctrinare si principiale si poate exclude din cadrul ei biserici si alte organizatii care s-au abatut de la doctrina baptista. O alta forma de organizare este comunitatea baptista, care grupeaza bisericile baptiste pe criterii teritoriale in vederea colaborarii si sprijinului reciproc, ca si pentru reprezentare in raporturile lor cu autoritatile locale. In Romania sunt la ora actuala 12 comunitati : Arad, Bacau, Braila, Bucuresti, Cluj, Constanta, Oradea, Sebis (judetul Arad), Sibiu, Suceava, Timisoara si Craiova. Functioneaza si o comunitate neteritoriala pentru credinciosii maghiari (circa 13.000).In prezent, in Romania cei aproape 110.000 credinciosi baptisti dispun de 1.523 biserici, slujite de 373 pastori. Pregatirea pastorilor se face in cadrul Institutelor Teologice Universitare de la Bucuresti si Oradea, integrate in universitatile de stat respective. In cadrul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti s-a infiintat o sectie la Cluj-Napoca. S-au infiintat si sapte seminarii liceale la Bucuresti, Oradea, Arad, Timisoara, Cluj, Resita si Sibiu, integrate invatamantului de stat. Sunt si trei scoli postliceale sanitare. Uniunea Baptista din Romania editeaza revista „Crestinul – Azi”, care are aparitii lunare, precum si lucrari teologice si pentru slujba religioasa.Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania este afiliata organizatiilor baptiste internationale : Federatia Baptista Europeana si Alianta Mondiala Baptista, care grupeaza 141.000 biserici baptiste, insumand 36,8 milioane credinciosi.

Fragmentul face parte din cartea „Identitate crestina in istorie” aparuta la editura „Multimedia” din Arad, 1999. autor Daniel Branzei

Creștinul.ro

Colaborarea cu Securitatea


După părerea pastorului baptist Vasile Taloş, colaborarea cu Securitatea a cuprins trei categorii de persoane:

(1) „Torţionarii” au fost acei lideri, pastori sau membrii anonimi care, din diferite motive, au devenit vânzători de fraţi şi agenţi loiali regimului comunist, acţionând împotriva intereselor Evangheliei. Între aceştia au fost şi pastori sau profesori de seminar care aveau sarcina să supravegheze activitatea colegilor lor şi să denigreze slujirea acestora în ţară şi în străinătate. În cazul acestora cred că se poate vorbi de o spălare a creierului. Aceştia au făcut pactul cu diavolul. În opinia mea, toţi aceştia, chiar dacă astăzi nu au dosare la CNSAS, au făcut poliţie politică. Unii dintre ei sunt, probabil, reactivaţi şi dosarele lor sunt inaccesibile;

(2) Informatorii şantajaţi sau cumpăraţi prin diverse avantaje, care nu urmăreau direct distrugerea colegilor lor şi nici împiedicarea Evangheliei, dar le acceptau. Aceştia au dat „mâna cu diavolul ca să treacă puntea”. Oameni fără coloana vertebrală sau cu spinarea frântă, aceştia susţineau activ sau pasiv acţiunile „torţionarilor”. În opinia mea, cei mai mulţi şi-au vândut sau şi-au trădat fraţii, deşi poate nu toţi;

(3) Informatorii îngenunchiaţi prin ameninţare sau chiar prin violenţă. Aceştia au acceptat pentru o perioadă colaborarea cu Securitatea după dictonul: „Zi ca ei şi fă ca tine!”. Unul dintre aceşti pastori „informatori” dădea „note informative” cu predicile sale. „Îţi baţi joc de noi, au strigat înfuriaţi casapii! Păi, dacă numai eu am predicat, ce să vă spun?” Altul care conducea un misionar străin prin bisericile pe care le păstorea, în nota informativă vorbea numai despre frumuseţile patriei de care era încântat străinul. Cei mai mulţi au fost abandonaţi de Securitate, mai devreme sau mai târziu, ca fiind „nesinceri”. Unii dintre ei s-au desprins din „cursa diavolului” prin refuzul lor categoric şi astfel şi-au atras furia  Securităţii, devenid „suspecţi”.

Cf. Bisericile minoritare în perioada prelungită de teroare stalinistă, articol apărut pe Blogul Vasile Alexandru Taloş

%d blogeri au apreciat: