Arhive etichetă: Dilema Veche

Andrei Pleșu: Prin excesul acomodării, românii au ratat, pînă tîrziu, rezistența reală


Prin excesul acomodării, românii au ratat, pînă tîrziu, rezistența reală, eficientă, riscantă (cu excepțiile de rigoare: Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Vasile Paraschiv, Dan Petrescu și alții, nu mulți). Am recuperat „onoarea nereperată“ fie prin amplă gesticulație antiguvernamentală după 1989, fie prin forjarea unui concept discutabil: „rezistența prin cultură“. În alte foste țări comuniste, lucrurile au arătat (și arată) altfel.

https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/binele-raului-totalitar

Acomodarea a fost unul dintre cele trei paliere alâturi de rezistență și colaborare care au caracterizat și spațiul evanghelic în comunism, inclusiv cel baptist. A se vedea în acest sens studiile și lucrările de specialitate printre care si Marius Silvesan, Bisericile Creștine Baptiste din România (1948-1965) între acomodare, persecuție și rezistență.

Dilema Veche: Dacă vrei să te bucuri de o carte, citeşte-o mai încet



http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/daca-vrei-sa-te-bucuri-de-o-carte-citeste-o-mai-incet

Ovidiu Nahoi, „Preşedintele poate contribui decisiv la detribalizarea României”


„Dincolo de atribuţiile sale reale în politica externă sau în afacerile europene – care merită o discuţie separată –, preşedintele poate face măcar un lucru extrem de important, folosindu-şi atît prerogativele constituţionale, cît şi (sau mai ales) legitimitatea de care se bucură.
Preşedintele poate contribui decisiv la detribalizarea României, poate să ajute la dărîmarea zidurilor din societatea noastră, care îi separă pe „unii“ de „ceilalţi“, pe „ai noştri“ de „ai lor“. Pe „graşi“ de „slabi“. Pe „bugetari“ de „privaţi“. Pe „angajaţi“ de „pensionari“. Pe cei din „urban“ de cei din „rural“. Pe „ardeleni“ de „regăţeni“. Şi aşa mai departe.
În definitiv, România este în aceeaşi măsură ţara celor şase milioane care au votat cu Iohannis şi a celor cinci milioane care au votat cu Ponta. Pare o banalitate să spui asta. Dar nu e, cîtă vreme, dacă te uiţi la multe dintre atitudinile de după turul II, alegerile par să fi consfinţit victoria unui trib asupra celuilalt. Iar tribul învins nu are decît să se predea şi să suporte fără crîcnire, pentru că cei buni au izbîndit şi cei răi au fost biruiţi.
„Preşedintele care uneşte“ a eşuat la urne, şi nu pentru că sloganul nu ar fi fost corect, ci fiindcă cei mai mulţi alegători n-au avut încredere că acel candidat va face ceea ce promite. Îi revine acum celui ales să ducă la îndeplinire această promisiune. O misiune grea, dar făcută şi mai grea tocmai de campania de glorificare a preşedintelui. O campanie sub care putem vedea cu uşurinţă încercarea de a-l confisca pe eroul zilei în beneficiul unui trib sau al altuia. Ceea ce, în realitate, este o capcană.”

Andrei PLEŞU despre Educația religioasă


„Până la un punct, educația religioasă se suprapune cu educaţia pur şi simplu. Cu buna creştere. În noaptea Învierii, lucrul acesta se verifică an de an. Curţile bisericilor se umplu de tot soiul de inşi care nu ştiu unde se află, nu ştiu ce se petrece în locul în care se află şi nici cum trebuie să se poarte în împrejurarea cu pricina. Sînt simultan necatehizaţi şi needucaţi. Te întrebi, inevitabil, de ce-au venit. Răspunsul e vădit: au venit să se distreze. Biserica e o versiune a discotecii. Atmosfera e cool, gaşca e în formă, viaţa de noapte e super-viaţă!” (…)

Vorbind despre educația religioasă care se face în școlile noastre, Andrei Pleșu remarca în cadrul acestui articol faptul că este „nevoie de o reformă tenace și profundă pentru ca studiul religiei să capete stil, bun-gust şi gust bun.”

Cu toate acestea, autorului îi e greu să înțeleagă „pe ce se bizuie alergia unora la ideea însăşi a unei educaţii religioase cuviincioase. Bine condusă, ea nu poate decît să consolideze educaţia pură şi simplă, să-i dea anvergură şi temei.” (…)

 „E firesc să fii instruit mai întîi asupra ambianţei în care te-ai născut, să-i pricepi metabolismul, istoria, rostul. Nevoia de a înţelege ce înseamnă slujba Învierii, la care participi din copilărie, e, pînă una-alta, mai acută decît nevoia de a înţelege ritualurile vedice. Evident, cei de altă confesiune trebuie să aibă libertatea de a opta. Pentru ceilalţi însă, a face din cultura religioasă o îndeletnicire facultativă e a le oferi o libertate riscantă. Aud mereu că, prin educaţia religioasă din şcoală, se inculcă „victimelor“ o „ideologie“ gata făcută, pentru care nu li s-a dat şansa liberei alegeri. E un principiu pedagogic aiuritor. Dacă toţi copiii ar fi invitaţi să aleagă „liber“ între şcoală şi joacă, probabil că majoritatea ar alege joaca. Cum de nu se găseşte nimeni care să protesteze că bieţii elevi sînt obligaţi la o disciplină pe care n-au ales-o de bunăvoie? Faptul de a învăţa ce înseamnă liturghie, împărtăşanie, euharistie, agneţ, spovedanie, icoană ş.a.m.d. nu duce necesarmente la prizonierat confesional, bigotism sau hirotonisire. E plină lumea de atei născuţi în medii pioase. Ca să nu mai spun că, fără educaţie religioasă, nici ateu nu poţi să fii cu adevărat: rămîi doar captivul unei iraţionale idiosincrasii. Vrem libertate de opţiune? Atunci să proclamăm orice formă de învăţămînt drept facultativă. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să studiez, în liceu, chimia organică. De ce m-ar întreba dacă vreau să studiez religia? La această întrebare nu există decît un singur răspuns: spre deosebire de chimia organică, religia e un „opium“… S-o trecem atunci, pe urmele lui Marx, la studiul opiaceelor. Deocamdată, nu mi-e clar de ce studiul religiilor e o „intoxicare“ insidioasă, iar propaganda antireligioasă nu. De ce s-ar interzice copiilor dreptul la o instrucţie completă, dreptul de a fi liberi în cunoştinţă de cauză şi, mai ales, dreptul de a fi bine educaţi nu prin decret social, nu pe bază de etichetă convenţională, ci prin participare la ordinea mai subtilă a lumii, pe care secularizarea o pune, arogant şi ignar, între paranteze? ”

Andrei Pleșu (Articol apărut în Dilema veche,  nr. 220, 3 mai 2008)

Articolul integral poate fi citit AICI

Andrei Pleșu despre slujitorul credincios şi înțelept


În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).

Ca toate parabolele, şi aceasta are mai multe straturi de înţeles. E o referinţă la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui Dumnezeu, la datoria de a fi pregătit, clipă de clipă, pentru „evaluarea“ finală. Adresată ucenicilor, parabola aceasta spune însă ceva şi despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. Ei sînt „puşi“ (adică au un „mandat“, o „delegaţie“) să păstorească comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sînt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpîni“. Ceea ce li se cere e să dea hrană la timp celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească, să le întreţină metabolismul spiritual. Atît. „Stăpînul“ nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolulsău, ci i-a făcut „mai mari“ într-o activitate subalternă: nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer, temporar, de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept legitimare personală, drept „elecţiune“ care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi.

Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş (întîmplător un mare poet), comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd, cum am văzut cu ceva timp în urmă, un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale. De asemenea, cînd unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil“ adoptă tonul şi limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi şi teologi vorbesc despre „Biserica noastră“ cum vorbeau activiştii de pe vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă. Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei – să-şi înflorească portretul. Ştiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici şi pot fi mîhnit de unele semne de nevrednicie, aşa cum pot fi bucuros de vredniciile ei. Sînt şi eu dintre „robii“ care trebuie hrăniţi de alţi robi, chemaţi, „sezonier“, la dregătorii veghetoare şi slujitoare. Sînt îndreptăţit, deci, să mă plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp“ sau cînd primesc hrană nepotrivită. Am fost martor, în aceste zile, la aniversarea celor 60 de ani de viaţă ai Prea Fericitului Daniel, patriarhul creştinătăţii româneşti. Mă adaug, sincer, celor care i-au spus, cu acest prilej, „La mulţi şi spornici ani!“. M-am numărat, la începutul mandatului său, printre cei care s-au bucurat public de ceea ce mi se părea o alegere optimă. Îi ştiu calităţile, vigoarea şi tenacitatea organizatorică, zelul. Dar trebuie să mărturisesc că desfăşurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au căpătat o turnură excesivă, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta. Aniversarea în sine era firească. Dar stilul ei mi-a amintit de o nu prea fericită „tradiţie omagială“ autohtonă. „Album aniversar“, „Volum omagial“, film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample, discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul gust (ziarulLumina a recurs, flasc, la toate clişeele acestui tip de eveniment: Patriarhul s-a născut „în zilele fierbinţi ale lunii lui Cuptor“, la Dobreşti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni credincioşi“. „Încă de la o vîrstă fragedă…“ etc. etc.). Nu cred că aşa se sărbătoreşte un slujitor, un rob al lui Dumnezeu, un om care a ales, prin călugărie, nu doar lepădarea de lume, ci şi lepădarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile preamăririi lumeşti nu-i fac nici un serviciu.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/slujitorul-credincios-intelept via România Evanghelică

Omagiu profesorilor Dinu C. Giurescu si Zoe Petre ”pusi pe tusa” de reforma invatamantului


Redau mai jos un pasaj dintr-un articol al istoricului și omului de cultură Adrian Cioroianu  apărut în Dilema Veche,  articol semnalat de către prietenul meu Alin Cristea pe România Evanghelică. Prezentarea acestui articol pe  site-ul Istorie Evanghelică  se vrea a fi un omagiu adus profesorilor Dinu C. Giurescu, Zoe Petre, Lucian Boia, Stelian Brezeanu, Ion Bulei, Alexandru Barnea, Andrei Pippidi, precum și al celorlalți profesori care nu sunt menționați aici sau poate că nu mai sunt printre noi precum profesorul Zbuchea. Acestea sunt numele unor personalități, ale unor profesori pe care am avut onoarea  să-i cunosc pe parcursul formării mele intelectuale și cu care am interacționat de nenumărate ori.  Domnul profesor Barnea (decanul facultății pe perioada studenției mele) redă strălucirea lumii antice, Brezeanu redă strălucirea Imperiului Bizantin, Bulei, o personalitate formată în mediul academic italian reconstituie începutul secolului XX pentru cei care trăim astăzi într-o eră nouă, cea a postmodernismului și postcomunismului.  Cu o parte dintre acești formatori de opinie, profesori, oameni de cultură, intelectuali și oameni politici precum doamna Zoe Petre sau mai tânărul profesor semnatar al rândurilor de mai jos, Adrian Cioroianu, am colaborat  la diferite proiecte, am realizat o interacțiune care a depășit cadrul formal al pregătirii academice, fapt care m-a făcut să-i apreciez în mod deosebit pentru forța intelectului și modul de implicare în viața intelectuală și academică, precum și pentru modalitatea în care au acționat pentru rezolvarea problemelor studenților. Pe doamna Zoe Petre am apreciat-o în mod deosebit în calitatea de director al școlii doctorale, ca istoric și om de cultură. Pe domnul profesor Giurescu, pentru profesionalism și abnegație în cercetarea istoriei, ca un om de o forță intelectuală deosebită. Aprecierea mea se îndreaptă către distinsul profesor și pentru modul de relaționare cu studenții și, nu în ultimul rând, pentru prețioasele obeservații legate de modalitatea de cercetare a istoriei și de interpretare a fenomenelor istorice și culturale. Indubitabil un om de mare valoare culturală pe care am avut deosebita plăcere să-l cunosc și onoarea de a-mi fi coordonator.

Pentru toate acestea le mulțumesc și le aduc oamgiul meu.

În anul 2007 m-am gîndit la acest profesor-domnul Adrian Cioroianu se referă la profesorul  Lucian Boia- ca la un posibil (şi, credeam eu, bun) ambasador al României la Paris. Dat fiind că persoanele înalte cărora le-am înaintat propunerea au ridicat din sprîncene – ceva gen ăsta cine mai e? –, permiteţi-mi o minimă prezentare (doar-doar or afla şi respectivii). La începutul anilor ’90, în tumultul de teorii şi opinii, lamentaţii sau elogii, scuze şi acuze ale acelui timp, a devenit tot mai clară vocea – şi mai ales scrisul – unui profesor de Istorie activ deja în medii ale istoriografiei europene, foarte apreciat de către studenţii săi (şi de către studentele sale – nu văd ce-i rău în asta), dar relativ necunoscut publicului intelectual din România. Acest profesor a uimit apoi prin francheţea unui discurs de tip nou, prin care încerca să identifice şi să explice partea de mit şi de imaginar din conştiinţa noastră istorică.

 

Împreună cu unii dintre colegii şi studenţii săi, respectivul a înfiinţat în Universitatea Bucureşti un Centru de Istorie a Imaginarului. Cîteva volume dedicate mitologiei comunismului românesc, apărute atunci sub egida centrului, au avut un neaşteptat succes şi au plasat analiza stalinismului & ceauşismului românesc într-o nouă paradigmă. Iar cartea din ’97 a acestui profesor – Istorie şi mit în conştiinţa românească – a devenit în cîteva luni un hit editorial. Cum e firesc, cartea a stîrnit diverse reacţii: unii au aplaudat-o, alţii au combătut-o (cu sau fără argumente). Cum se mai întîmplă la noi atunci cînd un om ridică privirile mai sus decît alţii, Boia a fost şi atacat – gratuit, ilogic şi nedemn. Din invidie, din neştiinţă sau pur şi simplu din răutate, s-a spus despre acest profesor că nu şi-ar iubi ţara sau că ar fi un dubios „agent de influenţă“ etc. Însă profesorul a mers pe drumul său, cu scrisul său, şi a publicat – la Bucureşti sau Paris – alte cărţi de răsunet. Iar amfiteatrele sale, în Universitate, au rămas la fel de pline precum erau şi acum 30 de ani.

…Dar asta până săptămâna trecută. În numele „reformării învățământului“ (şi al „promovării tineretului“!), Lucian Boia e pus pe tuşă, în condiţii umilitoare. Nu e singurul: numai Facultatea de Istorie bucureşteană pierde nume precum Zoe Petre, Al. Barnea, Stelian Brezeanu, Ion Bulei, Andrei Pippidi (peste vreo doi ani) ş.a. – adică unii dintre cei mai buni profesori de Istorie ai ţării. Fiecare dintre ei – şi aici mă gîndesc şi la Dinu G. Giuuresc, care e intelectualmente mai tînăr decît mulţi dintre cei ce fac umbră degeaba catedrelor – ar merita nu texte ca acesta, ci premii naţionale. Dar pînă una-alta, meritau un alt tratament. Un profesor bun nu se face peste noapte şi nici prin numire politică (aşa cum îşi imaginează unii dintre directorii mai tineri ai unor institute cu propte partinice de azi, care speră că ei vor împărăţi lumea, dacă tac şi încurajează asemenea acte ruşinoase făcute în numele „reformării“). Din gură, noi vorbim despre necesitatea unor pensionări mai tîrzii; în şcoli, facem invers. A scoate un profesor (şi conducător de doctorate) din contactul cu discipolii săi la vîrsta de 65 de ani este o barbarie intelectuală; iar cînd aceasta se face în martie, la mijloc de an universitar, se mai cheamă şi o imensă prostie!

Ca unul care am avut privilegiul de a le fi student, nu văd de ce n-aş spune că o lege care-i ia pe Boia şi pe ceilalţi de la catedră (cît timp sănătatea lor le permite să stea acolo) este o lege numai în beneficiul politrucilor de tip nou, capabilă poate să „reformeze“ în mintea acestora doar propria lor stupiditate laşă.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.

Adraian Cioroianu, Jos cu Boia! Trăiască reforma! în Dilema veche, Nr. 369, 10-16 martie 2011



Dilema Veche ”Gospel în Giuleşti – Biserica africanilor baptişti din Bucureşti”


Sub acest titlu, Revista Dilema Veche care a mai publicat o serie de articole despre viaţa comunităţilor neoprotestante din România,  îşi propune să dezvăluie cititorilor săi un crâmpei din viaţa unei comunităţi baptiste locale, Spiritual Revival Church, biserica baptistă a refugiaților din București.  Autoarea, Mădălina Şchiopu, face o trecere în revistă a etapelor prin care a trecut biserica de-a lungul timpului care a ajuns să adopte şi persoane de pe alte continente decât cel african. Putem vorbi astfel de extinderea unui proiect binecuvântat care s-a dezvoltat şi datorită sprijinului primit de la biserica mamă, Biserica Creştin Baptistă Nadejdea.  Pastorul bisericii Spiritual Rivival Church, Peter Rong, de origine sudaneză, căsătorit cu o româncă,  împreună cu care are două fetiţe, este caracterizat ca fiind o persoană  foarte activă, care reuşeşte să transmită mesajul Evangheliei unor persoane care se află departe de casă şi care, în unele cazuri, abia aici ajung să îl cunoască pe Dumnezeu.

Cum comunitatea este formată în bună măsură din africani, muzica e şi ea la mare cinste. Se cîntă cu fervoare, uneori pe ritmuri africane, alteori cu elemente de gospel, în cele (cel puţin) patru limbi ale comunităţii. Toată lumea se alătură, bătăile din palme şi din picior se succed ritmic, orchestra şi cîntăreţii dau ce-i mai bun în ei: este imposibil să rămîi pe scaun, cîntecele religioase te iau pe sus, orice ai fi – african, român, american, ţigan sau sîrb, credincios sau doar vizitator. Ceva din ardoarea continentului negru s-a mutat într-o zi de iarnă din Giuleşti. O frîntură din povestea unei rase cu o istorie agitată, care a primit de Sus, în schimb, înflăcărare şi dragostea de cîntec. Cine şi-ar putea dori mai mult?

Articolul poate fi citit integral în Revista culturală Dilema Veche

%d blogeri au apreciat asta: